Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice

1. Conceptul interpretarii normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemneaza procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice in vederea aplicarii acestora, a solutionarii unor cauze.

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simpla, mecanica, ea solicita interpretare normelor juridice cel putin din urmatoarele motive: norma juridica are un caracter general impersonal fata de o anumita situatie concreta, individuala; normele juridice sunt constituite intr-un sistem, aplicarea lor, implica relatii diverse; limbajul si stilul actelor normative este specific, nefiind exclusa posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii etc.

Asa cum s-a remarcat in literatura juridica, interpretarea nu cauta decat maximum de dreptate. Scopul din urma al interpretarii este de a realiza dreptatea si de aceea legile evolueaza si se schimba mereu, pe cai de multe ori aparent ilogice. O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare buna, dupa cum o lege, care duce la nedreptate, nu este buna.

2. Formele interpretarii dreptului

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participa diferite subiecte, avand fiecare un rol distinct, iar solutiile de interpretare la care ajung nu au aceeasi importanta si forta juridica. De la aceste considerente porneste si cea mai cunoscuta clasificare a formelor de interpretare a dreptului si anume cea in interpretare oficiala si neoficiala.

Interpretarea oficiala sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Interpretarea oficiala poate fi generala cand este realizata de stat printr-un act special de interpretare (ex. Parlamentul, printr-o noua lege interpreteaza o lege in vigoare, intrepretata diferit, datorita unui grad sporit de generalitate).Cea mai generala interpretare este aceea data de organul care a elaborat actul, dar sunt si alte organe chemate sa asigure respectarea si interpretarea actelor normative.

Interpretarea generala se caracterizeaza prin faptul ca este data sub forma unui act normativ. Este de principiu, ca atunci cand o dispozitie dintr-un act normativ apare neclara sau confuza organul emitent al actului normativ are dreptul de a da interpretarea autentica a acelei dispozitii printr-un act normativ.

De mentionat ca in acest caz actul normativ de interpretare face corp comun cu actul interpretat, avand caracterul unei norme general-obligatorii. Interpretarea generala a actelor normative, facuta de organul de la care emana, acestea poarta denumirea de interpretare autentica, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forta juridica a actului interpretat.

De asemenea, interpretarea oficiala poate fi si concreta (denumita si cauzala sau judiciara) fiind facuta de organele de aplicare a dreptului cu prilejul solutionarii unei cauze concrete a unui anumit caz sau speta si care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauza.

Subiectele acestei interpretari sunt toate organele de stat care aplica dreptul, deoarece aceasta activitate presupune, intotdeauna, lamurirea sensului normei juridice ce urmeaza a fi aplicata, iar rezultatul interpretarii este cuprins in continutul, in redactarea actului de aplicare.

Exista o deosebire principala intre interpretarea general-obligatorie si cea cauzala. In cazul primei forme general-obligatorii, interpretarea capata o valoare de sine statatoare si este facuta cu scopul de a lamuri sensul unei norme, nefiind conditionata de necesitatea solutionarii concomitente a unei cauze concrete. In situatia interpretarii cauzale, dimpotriva, interpretarea este doar un mijloc pentru solutionarea unei cauze concrete. De aceea, aici nu avem, de fapt, un act de interpretare, ci un act juridic de aplicare, dat in temeiul unei norme juridice al carui continut a putut fi dezvaluit in urma unui efort mai mult sau mai putin complex, de interpretare.

Interpretarea neoficiala (doctrinara). Nu are caracter obligatoriu, nu se concretizeaza in continutul unor acte juridice a caror respectare sau aplicare sa fie garantate de stat. Ea reprezinta pozitia oamenilor de stiinta, a specialistilor in domeniul dreptului si este exprimata in tratate, lucrari stiintifice, cursuri universitare, articole in reviste de specialitate si constituie instrumente de lucru pentru cei care realizeaza interpretarea concreta.

3. Metodologia interpretarii normelor juridice

Metodologia este datoare sa ofere o conceptie unitara, sistematica, concentrare a unor metode si tehnici pe baza unor atitudini si principii care sa vizeze optimizarea procesului de interpretare, atingerea finalitatilor acestui proces.

In procesul interpretarii nu se pot da reguli stricte, care sa conduca in mod automat la o interpretare corecta. Literatura juridica si practica aplicarii normelor juridice au relevat insa o serie de principii, cu grad de generalitate diferit, evocate in formulari diverse, ce se presupun si se interconditioneaza si care au un rol important in interpretarea normelor juridice, fara a fi insa infailibile.

Astfel, asa cum am aratat, consideram ca in procesul interpretarii normelor juridice trebuie sa se respecte in primul rand natura acestei activitati subsumata aplicarii normelor juridice, unitatea dintre litera si spiritul legii, fara exagerari de o parte sau alta, care pot conduce la solutii dogmatice, injuste sau la abuz si arbitrar.

Trebuie sa avem apoi in vedere vointa legiuitorului. Daca legea este limpede, judecatorul nu are decat sarcina sa o aplice; optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimum sibi - cea mai buna lege este aceea care lasa cat mai putin la aprecierea judecatorului si cel mai bun judecator este acela care, in hotararea pe care o da, se intemeiaza in asa fel pe lege, incat arbitrariul sa fie cat mai redus.

Spre a constata intentia legiuitorului, atunci cand textul este neclar, acesta trebuie sa fie pus in legatura cu intreaga economie a legii, pentru ca aceasta sa lumineze interpretarea. O regula consacrata este de altfel, ca orice interpretare trebuie sa se faca "subiectum materiam", adica in conformitate cu cadrul in care este pusa dispozitia respectiva, cu institutia juridica si ramura de drept unde aceasta se gaseste.

Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa faca distinctie "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Exceptia este de stricta interpretare si aplicare: exceptio est strictisimae interpretationis. Asadar intre regula si exceptie, exprimate in normele juridice, exista un raport exprimat prin adagiile: generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant (norma generala nu deroga de la norma speciala, norma speciala deroga de la norma generala)

In procesul interpretarii normelor juridice trebuie sa se tina seama atat de specificitatea interpretarii, data de "subiectum materiam", cat si de sistemicitatea normelor juridice, aceste situatii generand alte reguli, lucru semnificativ in ceea ce priveste complexitatea interpretarii.

4. Metodele interpretarii normelor juridice

Interpretarea gramaticala consta in folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului actelor normative, pornindu-se de la intelesul cuvintelor folosite, de la legatura intre ele, de la constructia frazei etc.

Procedeele de interpretare gramaticala reclama si clarificarea problemei terminologiei juridice. Intelesul unor termeni si expresii in formularea textului normei de drept poate fi identic cu cel din limbajul obisnuit sau poate avea un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor infractiune, vinovatie, functionar public etc.

Uneori legiuitorul pentru a asigura intelegerea corecta si uniforma a unor termeni folositi recurge la explicarea sensului acestor termeni.

In conditiile in care semnificatia unor cuvinte de specialitate nu este data prin texte normative, organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea data de practica sau de doctrina juridica.

Interpretarea sistematica consta in lamurirea sensului unei norme juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau a acestui text cu alte dispozitii normative, apartinand aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept. Uneori interpretarea sistematica reclama stabilirea chiar a unor legaturi dintre texte normative apartinand unor ramuri de drept diferite.

Necesitatea aplicarii procedeelor sistematice de interpretare decurge din legatura indisolubila, sistemica dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat care, astfel cum s-a mai aratat, nu constituie o simpla insumare de norme, ci o unitate alcatuita din parti interdependente.

In acest fel, nici o norma de drept nu poate fi inteleasa daca este rupta de celelalte norme: normele din partea speciala a codurilor, de normele si principiile din partea generala a acestora, normele unor ramuri de drept, de normele constitutionale etc.

Utilitatea acestei metode este si mai evidenta in cazul normelor incomplete adica a normelor de trimitere, de referire si in alb, care isi capata continutul de plin numai prin adaugirea realizata pe calea interpretarii.

Interpretarea istorica consta in stabilirea sensului adevarat si deplin al normelor juridice, recurgandu-se la cercetarea conditiilor istorice social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) si, functie de aceste conditii prin determinarea scopurilor urmarite de acest act (ratio legis). Aplicarea metodei istorice reclama studiul izvoarelor de documentare a materialelor pregatitoare ale adoptarii actului normativ, a expunerii de motive si a discutiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, a lucrarilor stiintifice, presei etc., referitoare la actul normativ in cauza s.a.m.d.

Uneori informatiile necesare pentru stabilirea cauzelor si scopurilor elaborarii unui act normativ, sunt descrise chiar in partea introductiva a actului normativ, in preambul.

Interpretarea logica se bazeaza pe analiza textului normativ prin aplicarea legilor logicii formale.

Metoda logica nu poate fi separata de celelalte metode sau procedee tehnice, deoarece orice lamurire a sensului normei juridice fie ea istorica sau sistematica, se sprijina pe utilizarea rationamentelor si judecatii. Printre procedeele logice frecvent utilizate exemplificam: "a pari", "per a contrario", "a fortiori", "ad absurdum".

Rationamentul "a pari" permite deducerea unor consecinte logice in urma analogiei care se face intre doua situatii asemanatoare. In absenta unei reguli care reglementeaza o situatie, se poate apela la o regula care reglementeaza o situatie asemanatoare. Rationamentul "per a contrario" deduce, de exemplu, din opozitia unei ipoteze, opozitia unor consecinte: daca o regula este subordonata intrunirii certe a unor conditii, regula inversa trebuie sa se aplice cand aceste conditii nu sunt reunite. Rationamentul "a fortiori" are la baza postulatul ca "cine poate mai mult, poate si mai putin". Rationamentul "ad absurdum" demonstreaza, de pilda, imposibilitatea logica a unei situatii si ca atare numai o anumita solutie este posibila.

Interpretarea teleologica sau dupa scop, urmareste gasirea sensului actului normativ prin evidentierea exprimata in finalitatile actului normativ interpretat. Metodele de interpretare a normelor juridice se interconditioneaza, trebuie aplicate complementar si interferent, procesul de interpretare solicitand in acelasi timp creativitatea interpretului.

5. Rezultatele interpretarii

In urma interpretarii normelor juridice, se poate ajunge la trei solutii:

- Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se refera norma juridica, nefiind motive de a extinde sau de a restrange aplicarea dispozitiei in cauza. Suntem deci in faza unei interpretari leterale (ad literam). Aceasta situatie este intalnita frecvent in cazul textelor clare, precis redactate, ori care contin enumerari limitative.

- Textul normei juridice urmeaza sa fie aplicat in mod extensiv, deoarece in procesul interpretarii se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor la care se refera este, in realitate mai larga decat rezulta din modul de redactare a textului actului normativ.

- Textul normei juridice urmeaza sa fie aplicat in mod restrictiv, deoarece la o analiza aprofundata, rezulta ca sfera cazurilor la care se refera este mai restransa decat rezulta, in mod aparent din formularea normei juridice.

6. Spiritul si litera legii. Abuzul de drept si frauda la lege

In literatura juridica se trateaza uneori - credem ca in mod indreptatit - la problematica interpretarii normelor juridice, abuzul de drept si frauda la lege, ca probleme conexe, indisolubil legate de relatia dintre spiritul si litera legii si in acelasi timp relevante la nivelul teoriei generale, a dreptului.

In cazul abuzului de drept, drepturile, competentele conferite de normele juridice cetatenilor, organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt exercitate cu buna credinta, incalcandu-se spiritul legii, intentia legiuitorului, finalitatile normelor juridice. Litera legii este folosita in mod ilegitim, intentionat, premeditat, ca o pavaza si instrument pentru a produce consecinte nedrepte, vatamatoare pentru cineva.

Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetateni poate consta in spiritul de sicana, razbunare.

Asa de exemplu, intentarea unor procese in justitie cu scopul evident de a sicana persoana reclamata constituie o exercitare abuziva a dreptului referitor la accesul liber la justitie, care nu poate fi ingaduit de nici o lege, sau, conduita unui functionar care in exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu stiinta, nu indeplineste un act ori il indeplineste in mod defectuos si prin aceasta cauzeaza o vatamare intereselor legale ale unei persoane constituie un abuz in exercitarea competentelor legale, o infractiune.

Frauda de lege consta intr-o manevra ilegitima facuta cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt in mod normal aplicabile pentru a promova in mod ilegal unele interese, a ocoli anumite consecinte legale care nu convin, a profita de reglementari juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege. Astfel, de exemplu, in materie contractuala, simulatia pretului constituie o frauda la lege cu scopul de a evita aplicarea integrala a taxelor fiscale.