Necesitatea apararii persoanei prin mijloacele dreptului penal

Necesitatea apararii persoanei prin mijloacele dreptului penal

Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umana, sanctionand pe cei care atentau la viata, integritatea corporala, sanatatea si demnitatea omului.

Problematica omului a stat din totdeauna nu numai in atentia juristilor, ci si a filosofilor, economistilor, politicienilor, artistilor, etc. Cu toate acestea, omul si drepturile sale n-au preocupat niciodata mai mult omenirea ca in zilele noastre.

Asadar, la 10 decembrie 1948, Adunarea generala a O.N.U. a adoptat si proclamat "Declaratia universala a drepturilor omului", in cuprinsul careia sunt stipulate drepturi fundamentale, aratandu-se printre altele ca: toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si drepturi; orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si securitatea persoanei sale; nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitute; sclavajul si comertul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale; in exercitarea drepturilor si libertatilor sale, nici un om nu este supus decat ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.

In ultimii ani indeosebi, drepturile omului au incetat sa mai fie doar un subiect extrem de dezbatut, devenind si unul dintre factorii esentiali, gratie carora s-au produs ample mutatii in fizionomia politica si economica a unui mare numar de tari ale lumii.

Declaratia universala a drepturilor omului a declansat, la randul ei, un vast proces de elaborare a unui mare numar de reglementari in tarile Europei, in America Latina, Africa, in tarile arabe etc, toate avand ca obiect recunoasterea si respectarea drepturilor fundamentale ale omului[1].

Noile realitati existente in Romania dupa 1989 au determinat alinierea tarii noastre la standardele internationale si in ceea ce priveste apararea drepturilor omului, a persoanei umane. Victoria revolutiei romane, scotand tara din cosmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vietii noastre libere, iar imbogatirea lui in continut constituie o perspectiva a acestei tari.[2]

Constitutia Romaniei adoptata in decembrie 1991, acorda o mare insemnatate ocrotirii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, cuprinzand principii cum sunt: garantarea dreptului la viata, precum si a dreptului la integritatea fizica si psihica a persoanei (art. 22); libertatea individuala si siguranta persoanei (art 23); inviolabilitatea domiciliului si a resedintei, nimeni neputand patrunde sau ramane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia (art 27); secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legate de comunicare este inviolabil (art 28); interzicerea muncii fortate (art. 39).

Respectarea acestor precizari constitutionale este asigurata de toate ramurile dreptului, potrivit cu specificul lor.

O contributie importanta la asigurarea drepturilor si libertatilor omului consacrate de Constitutie o aduce si legea penala. Este firesc ca legea penala sa acorde cea mai mare insemnatate ocrotirii omului, atat in ceea ce priveste insasi esenta sa fizica si atributele fundamentale ale personalitatii lui, cat si in ceea ce priveste toate celelalte drepturi, libertati si interese, pe care societatea este datoare sa i le asigure. Aceasta pornire se realizeaza in maniera specifica dreptului penal, adica prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiintei, drepturilor si intereselor legitime ale omului.

Faptele indreptate impotriva omului sunt numeroase si variate. Facand distinctie intre faptele indreptate impotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizica si la principalele atribute ale fiintei si personalitatii umane, pe de o parte, si faptele atribute impotriva altor drepturi si interese ale omului, pe de alta parte, legiuitorul a inclus pe cele dintai intr-o categorie distincta de infractiuni, sub denumirea "Infractiuni contra persoanei". Cadrul juridic menit sa dea eficienta apararii acestor drepturi si libertati il formeaza Titlul II din partea speciala a Codului Penal.

Apararea persoanei umane prin dispozitiile cuprinse in acest titlu priveste pe om in ansamblul atributiilor care caracterizeaza fiinta umana (viata, integritatea corporala, libertatea, inviolabilitatea sexuala, demnitatea).

Infractiunile contra persoanei au fost impartite, in raport cu atributul pe care il incalca, in cinci subgrupe, iar acestea au fost incluse in Titlul al III-lea din partea speciala a Codului Penal, in urmatoarea ordine: infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, avortul, infractiuni contra libertatii, infractiuni privitoare la viata sexuala si infractiuni contra demnitatii. Desigur, ordinea in care au fost asezate aceste subgrupe ale infractiunilor contra persoanei nu este intamplatoare, ci demonstreaza, dimpotriva, ca legiuitorul a tinut seama de importanta pe care o are ca valoare sociala atributul incalcat prin savarsirea faptei. Din punctul de vedere al fiecarei persoane, ierarhizarea atributelor incalcate prin savarsirea faptelor ce constituie infractiunile contra persoanei poate fi cu totul diferita, dar aceasta nu impiedica o ierarhizare a lor in raport cu importanta pe care o au ca valori sociale, fiind incontestabil ca -sub acest aspect- viata este mai insemnata decat integritatea corporala, iar aceasta, la randul ei, este mai insemnata decat libertatea sau demnitatea.