Notiunea, reglementarea si functiile prescriptiei extinctive

Notiunea, reglementarea si functiile prescriptiei extinctive

Nefiind definita de Codul civil, prescriptia extinctiva este caracterizata prin prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii. Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei este nula".

Putem concluziona ca prin prescriptia extinctiva se intelege stingerea dreptului la actiune (in sens material) neexercitat in termenul stabilit de lege.

Esenta prescriptiei extinctive consta in limitarea in timp a posibilitatilor de aparare a drepturilor subiective pe calea constrangerii exercitate de stat.

Dreptul la actiune cunoaste doua acceptiuni: drept la actiune in sens material si drept la actiune in sens procesual.

Dreptul la actiune in sens material inseamna posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obtine prin intermediul instantelor judecatoresti ori a altor organe jurisdictionale executarea unei obligatii sau recunoasterea unui drept contestat.

Dreptul la actiune in sens procesual inseamna posibilitatea reclamantului de a sesiza instanta pentru apararea unui drept subiectiv incalcat sau contestat.

Ceea ce se prescrie prin prescriptie extinctiva este numai dreptul la actiune in sens material, adica posibilitatea creditorului de a valorifica dreptul sau pe calea constrangerii exercitata de catre stat.

Obligatia stinsa prin prescriptie continua sa existe ca obligatie naturala - deci lipsita de sanctiune ea putand face obiectul unei plati voluntare.

Astfel, potrivit art. 20 al. 1 din Decretul 167/1958, "debitorul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era indeplinit".

Stingerea dreptului la actiunea in justitie nu inseamna stingerea dreptului la actiune in sens procesual, titularul dreptului avand posibilitatea de a sesiza organul de jurisdictie, deoarece, in caz contrar, organele jurisdictionale nu ar putea verifica daca prescriptia s-a implinit ori nu.

In temeiul prevederilor art. 1 al. 2 din Decretul 167/1958 si pe baza principiului "accesorium sequitur principalem", stingerea dreptului la actiune privind un drept principal determina stingerea dreptului la actiune privind drepturile accesorii, chiar si in cazul in care termenul de prescriptie pentru pretentiile accesorii nu s-ar fi implinit.

Totodata, conform art. 12 din Decretul 167/1958, daca un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune privind fiecare dintre aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie distincta.

Institutia prescriptiei este reglementata de prevederile Decretului 167/1958[1], republicat in anul 1960. Inainte de aparitia Decretului 167/1958 prescriptia extinctiva era reglementata de Codul civil de la 1864, in titlul XX al cartii a III-a, unele dispozitii continuand a fi aplicate, intrucat prevederile Decretului 167/1958 nu sunt aplicabile drepturilor reale principale si materiilor privind taxe, impozite, prime de asigurare etc.

Totodata, deoarece decretul mentionat nu contine norme generale privitoare la calcularea termenului de prescriptie, dispozitiile din Codul civil privitoare la acest aspect s-au aplicat in continuare.

Dispozitii privitoare la prescriptia extinctiva, in afara Decretului 167/1958, care constituie "dreptul comun" in materie, se regasesc si in Codul familiei, Codul muncii, Codul comercial, alte acte normative.

Considerand ca in materia prescriptiei extinctive dreptul comun il constituie Decretul 167/1958, ori de cate ori nu exista norme speciale in alte acte normative cu privire la prescriptia extinctiva, urmeaza sa se aplice, prin asemanare, dispozitiile corespunzatoare din acest decret.