Notiunea si caracteristicile regimului comunitatii de bunuri

Notiunea si caracteristicile regimului comunitatii de bunuri

Regimul comunitatii de bunuri consta in ansamblul regulilor care carmuiesc raporturile cu tertii in calitatea lor de soti. Cu alte cuvinte, notiunea de regim al comunitatii de bunuri exprima regimul juridic al bunurilor sotilor si regimul juridic al obligatiilor pe care sotii si le asuma impreuna ori chiar numaiunul dintre ei in interesul amandurora sau interesul satisfacerii sarcinilorcasniciei si ale altor indatoriri familiale.

Dupa izvorul lor, in legislatiile straine intalnim regimuri ale comunitatii de bunuri legale si conventionale, iar conventiile prin care se realizeaza aceste din urma regimuri se numesc conventii matrimoniale1.

Dupa structura lor, intalnim regimuri matrimoniale de separatie (regimul propriu-zis al separatiei de bunuri si regimul dotal) si regimuri de comunitate (regimul comunitatii universale si regimul comunitatii partiale de bunuri)

In sfarsit, dupa cum se pot sau nu se pot modifica in timpul casatoriei, fie ele legale sau conventionale, intalnim regimuri matrimoniale modificabile si regimuri imutabile3.

Din cuprinsul art. 30 Codul Familiei rezulta ca sunt bunuri comune ale ambilor soti cele dobandite de oricare dintre ei in timpul casatoriei si ca orice conventie contrara acestei comunitati este nula, iar din cuprinsul art. 31 Codul Familiei rezulta ca numai anumite bunuri, limitativ prevazute de acest text legal, sunt proprii fiecaruia dintre soti. Aceasta inseamna ca in dreptul nostru este reglementat si recunoscut doar regimul matrimonial al comunitatii de bunuri, regim fata de care separatia de bunuri dintre soti exista doar cu titlu de exceptie si cu o pondere subsidiara in cadrul raporturilor dintre soti si in general in viata de familie.

Aceasta mai inseamna ca trasaturile esentiale ale regimului comunitatii de bunuri, astfel cum acesta a fost conceput si reglementat in codul nostru de familie, sunt indeosebi urmatoarele: este un regim matrimonial legal; este un regim matrimonial unic, deoarece legea reglementeaza si ingaduie numai acest regim; este un regim matrimonial obligatoriu, deoarece legea nu admite nici o derogare, este, pe tot timpul casatoriei, un regim matrimonial imutabil, deoarece nu poate fi modificat.

Formularea lapidara a dispozitiei sanctionatorie, a art. 30, al. 2 Codul Familiei ("orice conventie contrara este nula") a necesitat precizarea mai apropiata a domeniului si sferei sale de aplicare. Astfel, in literatura de specialitate, s-a precizat, pe drept cuvant, ca sunt contrare legii nu numai conventiile care ar incalca regula de principiu prevazuta in art. 30, al. 1, Codul Familiei, cum s-ar putea crede din asezarea textelor, ci si pe cele care ar incalca orice alta dispozitie privitoare la regimul bunurilor comune ale sotilor din cuprinsul art. 32-36 Codul Familiei1. De aceea, prin orice conventie contrara, trebuie sa intelegem orice conventie contrara regimului juridic al comunitatii matrimoniale de bunuri.

Tot astfel, s-a precizat ca dispozitia art. 30, al. 2, codul Familiei cenzureaza deopotriva conventiile contrare comunitatii dintre viitorii soti, pe cele dintre soti, ca si pe cele dintre acestia si terte persoane In practica judiciara s-a statutat ca vor fi lovite de nulitate si declaratiile unilaterale ale sotilor, prin care s-ar eluda regimul comunitatii de bunuri, cum ar fi, de exemplu, recunoasterea sotilor ca anumite bunuri, care nu sunt exceptate de la comunitate de art. 31, Codul Familiei ar apartine in exclusivitate unuia sau altuia dintre soti3.

In ceea ce priveste continutul lor, exista acord deplin ca vor fi lovite de nulitate conventiile de restrangere a comunitatii, adica cele prin care sotii ar conveni ca anumite bunuri comune sa devina bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre ei4.

Nu la fel sunt privite conventiile de largire a comunitatii, adica cele prin care sotii ar conveni ca anumite bunuri proprii fiecaruia dintre ei, in temeiul prevederilor art. 31 Codul Familiei, sa fie incluse in masa bunurilor comune ambilor soti. Potrivit unei interpretari, dispozitia art. 30, al. 2 sanctioneaza cu nulitate "orice conventie ce ar conveni regimului legal al bunurilor sotilor"5, deci si pe cele extensive de comunitate. Potrivit acestei interpretari, sustinute de practica judiciara, asemenea conventii ar trebui privite ca valabile, daca prin ele nu se ating drepturile unor terte persoane, deoarece: dispozitia art. 30, al. 2, Codul Familiei "nu loveste cu nulitate, decat conventiile care aduc atingere existentei efective si intinderii minimale a comunitatii" . Aceasta dispozitie nu se opune ca domeniul comunitatii sa fie extins, iar contrariul nu este prevazut de nici un alt text legal. Astfel numai aceasta interpretare este conforma principiului potrivit caruia "interpretarea juridica trebuie sa ajute la intarirea caracterului . . . al noilor raporturi dintre oameni" .

In ceea ce priveste felul nulitatii prevazuta de art. 30, al. 2, Codul Familiei, este unanima opinia nulitatii absolute, deoarece regimul comunitatii de bunuri are caracter imperativ. Totodata, avand in vedere faptul ca dispozitia art. 30, al. 2, Codul Familiei interzice numai conventiile contrare regimului comunitatii, inseamna ca, "per a contrario", intre soti ar putea interveni orice conventii cu caracter patrimonial care nu aduc atingere acestui regim sau dispozitiilor dreptului comun referitoare la raporturile contractuale dintre soti. Asemenea conventii ar putea fi, de exemplu, cele privitoare la administrarea si folosirea bunurilor comune sau donatii de bunuri proprii intre soti, donatii care insa, potrivit art. 937, al. 1, Cod Civil, sunt revocabile8.

1. Proprietatea comuna in devalmasie si proprietatea comuna pe cote parti.

Denumirea consacrata pentru calificarea comunitatii de bunuri, este aceea de proprietate comuna in devalmasie.

Cum insa patrimoniul oricǎrei persoane cuprinde o universalitate de drepturi si obligatii cu valoare economica si cum comunitatea matrimoniala este o parte distincta din patrimoniul sotilor, inseamna ca obiectul ei il constituie o totalitate de drepturi patrimoniale reale si de creanta, precum si de obligatii aferente comunitatii, care apartin sotilor, in totalitatea lor, in stare de devalmasie.

Iata de ce, cat priveste comunitatea matrimoniala, trebuie ca denumirii de proprietate comuna in devalmasie sa i se atribuie un inteles cu mult mai larg decat cel strict juridic de evitare a dreptului de proprietate, adica intelesul de "indiviziune sui generis, care asemenea indiviziunii de drept comun, poate cuprinde atat drepturi cat si obligatii"1.

Este ceea ce pledeaza fara indoiala pentru gasirea unei denumiri care sa evoce pe deplin calificarea juridica a comunitatii matrimoniale in totalitatea ei. O asemenea denumire conventionala, de evocare a universalitatii de bunuri a sotilor, ar putea fi si aceea de comunitate patrimoniala in devalmasie.

Potrivit art. 30, 31, Codul Familiei patrimoniul unic al fiecaruia dintre soti se divide, in mod obligatoriu, in grupa bunurilor comune si grupa bunurilor proprii, fiecare grupa de bunuri avand un regim juridic distinct.

Cu privire la bunurile comune pe care sotii le au in proprietate, ei au un drept de proprietate comuna in devalmasie, adica un drept nefractionat pe cote parti si nefractionabil totodata, decat cu ocazia impartirii (art. 36, Codul Familiei). Este ceea ce s-a constatat si statuat si in practica judiciara. Aceasta stare de devalmasie determina si un regim juridic corespunzator, potrivit caruia, ca regula generala, sotii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile lor comune (art. 35, Codul Familiei).

Totodata, privind bunurile pe care sotii le au impreuna in uzufruct, uz, abitatie, servituite sau superficie, precum si creantele lor comune si garantiile pe care eventual le insotesc, ei au de asemenea drepturi reale si de creanta devalmase. Tot astfel sotii raspund si pentru datoriile lor comune (art. 32, Codul Familiei). Astfel, pentru a evoca generic toate elementele active si pasive care pot figura in comunitatea matrimoniala, este indicat ca aceasta sa fie numita comunitate patrimoniala in devalmasie.

Ca urmare, calificarea de comunitate comuna in devalmasie, se impune ori de cate ori este vorba de dreptul de proprietate al sotilor asupra bunurilor lor comune, iar calificarea de comunitate patrimoniala in devalmasie apare preferabila ori de cate ori este vorba de comunitatea matrimoniala in intregul ei.

Comunitatea matrimoniala nu poate fi calificata ca proprietate comuna pe cote parti, deoarece sotii nu au cote parti prestabilite si nici nu pot cere oricand iesirea din comunitate, nu poate fi conceputa ca o societate, deoarece nu are natura conventionala si un scop lucrativ si nici "ca o persoana juridica", deoarece nu intruneste elementele constitutive ale acesteia si nici nu urmareste scopurile unei persoane juridice.

In baza principalelor trasaturi caracteristice ce sunt de esenta dreptului de proprietate comuna in devalmasie si tinand seama de contributia adusa de literatura de specialitate si practica judecatoreasca in elucidarea principalelor aspecte de ordin teoretic si practic, care s-au ridicat in legatura cu acest drept, se poate formula urmatoarea definitie: dreptul de proprietate comuna in devalmasie, ca urmare a dreptului de proprietate personala si a celui de proprietate individuala, are ca obiect bunurile dobandite de soti in timpul casatoriei asupra carora sotii au un drept de proprietate nefractionat, drept ce confera proprietarilor comuni atributele de folosinta, posesie si dispozitie, in a caror exercitare fiecare dintre soti este de presupus ca are si consimtamantul celuilalt sot.

Intre cele doua forme ale dreptului de proprietate comuna, respectiv proprietatea comuna in devalmasie si proprietatea comuna pe cote parti, exista unele asemanari:

A.        Atat dreptul de proprietate comuna pe cote parti cat si dreptul de proprietate comuna in devalmasie sunt modalitati ale dreptului de proprietate ce se caracterizeaza prin existenta mai multor titulari ai dreptului de proprietate.

Existenta mai multor titulari ai dreptului de proprietate este de esenta ambelor forme de proprietate comuna. Desi exista mai multi titulari ai dreptului de proprietate, ei nu alcatuiesc o persoana juridica, subiect unic de drepturi si obligatii, ci, fiecare in parte, ramane subiect distinct de drepturi si obligatii.

B.         In ambele cazuri ale dreptului de proprietate comuna titularii dreptului exercita simultan si concurent atributele ce alcatuiesc continutul juridic al dreptului lor. Drepturile proprietarilor, fie ca proprietatea lor este pe cote parti, fie ca este in devalmasie, se intind asupra intregului bun sau a tuturor bunurilor ce alcatuiesc obiectul dreptului de proprietate comuna.

C.         Incetarea dreptului de proprietate comuna are loc prin impartire, ocazie in care drepturile coproprietarilor si codevalmasilor devin singulare si exclusive, drepturi ce vor avea ca obiect unele bunuri din cele ce au fost comune sau o parte din bunul comun, in cazul in care obiectul dreptului de proprietate comuna l-a alcatuit un singur bun. Altfel spus, dreptul indiviz, ce avea ca obiect un bun unic sau o masa de bunuri apartinand mai multor proprietari, devine un bun diviz si exclusiv asupra unor bunuri concrete in materialitatea lor sau a unor parti din bunul ce a fost comun.

Imparteala, fie ca face sa inceteze dreptul de proprietate comuna pe cote parti, fie dreptul de proprietate comuna in devalmasie, se face dupa aceleasi reguli.

Astfel, dreptul de proprietate comuna pe cote parti si in devalmasie - cele doua forme sub care se infatiseaza in dreptul roman proprietatea comuna - prezinta unele asemanari.

Intre cele doua forme ale dreptului de proprietate comuna exista insa si unele deosebiri determinate de structura sub care se infatiseaza dreptul de proprietate, de sfera de aplicare a acestor modalitati ale dreptului de proprietate, de modul de exercitare a atributelor ce alcatuiesc continutul juridic al acestor drepturi, de destinatia bunurilor, precum si de posibilitatile de impartire a bunurilor comune. In functie de aceste criterii de delimitare a celor doua forme de proprietate comuna, principalele deosebiri dintre acestea se pot rezuma la urmatoarele:

Dreptul de proprietate comuna pe cote parti se caracterizeaza prin aceea ca proprietarii cunosc intinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului lor comun, intindere ce se stabileste sub forma unei cote parti. Ei nu cunosc insa partea materiala din bun sau din bunurile comune ce corespunde intinderii dreptului lor de proprietate. Prin urmare, esenta acestei forme de proprietate comuna este determinarea dreptului fiecarui proprietar sub forma de cota parte din dreptul de proprietate, fara insa ca bunul, in materialitatea sa, sa fie impaprtit sau sa se cunoasca partea materiala din bunul comun ce corespunde intinderii dreptului de proprietate al fiecarui proprietar. Dimpotriva, in cazul dreptului de proprietate comuna in devalmasie, dreptul de proprietate nefiind impartit pe cote determinate, proprietarii nu cunosc nici intinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor comune si nici bunurile in materialitatea lor ce apartin fiecaruia in parte.

Aceste trasaturi distincte ale celor doua forme ale dreptului de proprietate comuna au fost subliniate, in repetate randuri, de practica judecatoreasca. Astfel, cu privire la proprietatea comuna pe cote parti, s-a aratat ca coproprietarul unui bun are numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cota parte, care nu este determinata in materialitatea sa, iar dreptul de proprietate comuna in devalmasie al sotilor a fost caracterizat de Plenul fostului Tribunal Suprem in urmatorii termeni: "Bunurile comune ale sotilor constituind o proprietate in codevalmasie, sotii nu au de la inceput dreptul asupra unor anumite bunuri din cele comune, sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri".

Structura diferita sub care se infatiseaza dreptul de proprietate in cadrul fiecarei forme de proprietate comuna determina toate celelalte deosebiri dintre dreptul de proprietate comuna pe cote parti si dreptul de proprietate comuna in devalmasie.

Sub forma dreptului de proprietate comuna pe cote parti, ca modalitate a dreptului de proprietate, se pot infatisa toate tipurile si formele de proprietate existente in tara noastra. Mai mult chiar, acelasi bun sau universalitate de bunuri poate sa apartina, pe cote parti, unor persoane, desi drepturile lor de proprietate sunt de tipuri si forme diferite. Astfel, statul, in dubla sa calitate de titular al puterii si titular al dreptului de proprietate, are un drept de proprietate indivizibil, neputand fi impartit, in principiu, cu nimeni. Totusi, statul poate fi titular al dreptului de proprietate comuna pe cote parti alaturi de persoane fizice, al caror drept se infatiseaza ca un drept de proprietate personala sau individuala.

Spre deosebire de dreptul de proprietate comuna pe cote parti, care, ca modalitate a dreptului de proprietate se intalneste la toate formele si tipurile de proprietate sub forma dreptului de proprietate comuna in devalmasie, se infatiseaza numai dreptul de proprietate ce apartine persoanelor fizice. Aceasta inseamna ca dreptul de proprietate comuna in devalmasie are o sfera mult mai restransa, fiind intalnit numai in cazul dreptului de proprietate personala si individuala.

Nasterea si mentinerea raportului de proprietate comuna pe cote parti este determinata de interese patrimoniale. Legaturile ce se stabilesc intre proprietari in cadrul dreptului de proprietate comuna pe cote parti sunt, fara exceptie, determinate de interese patrimoniale. In masura in care proprietarilor le este asigurata satisfacerea acestor interese, in aceeasi masura se mentine sfera de indiviziune sau coproprietate, fiindca, contrar, in conformitate cu prevederile art. 728 Cod Civil, ei pot cere in orice moment impartirea bunului sau bunurilor comune.

Nasterea si existenta raporturilor ce se stabilesc intre titularii dreptului de proprietate comuna in devalmasie, se bazeaza si sunt determinate de relatiile de natura personala nepatrimoniala ce exista intre acestia. Izvorul proprietatii comune in devalmasie il constituie existenta raporturilor personal nepatrimoniale dintre cei doi soti.

Sfera subiectilor dreptului de proprietate comuna in devalmasie este, prin urmare, limitata la cei doi soti. Astfel, art. 30 din codul Familiei dispune in termeni expresi ca bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale acestora.

Existenta in timp a raporturilor juridice de proprietate comuna in devalmasie este determinata de existenta situatiei juridice care a dat nastere acestui drept de proprietate comuna si inceteaza de indata ce aceasta ia sfarsit.

Intrucat in cadrul dreptului de proprietate comuna pe cote parti, fiecare proprietar cunoaste cota sa parte din drept, el poate dispune de dreptul sau prin acte cu titlu gratuit sau oneros incheiate cu orice persoana. Pentru instrainarea sau grevarea cu sarcini reale ale cotei sale parti nu are nevoie de consimtamantul celorlalti proprietari cu care se afla in raporturi juridice de proprietate comuna. Nu este necesar consimtamantul celorlalti, deoarece prin instrainarea sau grevarea cotei sale parti din dreptul de proprietate comuna, nu se aduce nici o atingere dreptului celorlalti proprietari asupra bunului ori bunurilor comune.

In cazul dreptului de proprietate comuna in devalmasie, spre deosebire de dreptul de proprietate comuna pe cote parti, codevalmasii nu cunosc intinderea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor comune. Dreptul lor nu este individualizat sub forma de cote parti. Drept urmare, titularii dreptului de proprietate comuna in devalmasie nu pot dispune, prin acte intre vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune. Instrainarea catre un codevalmas a dreptului sau asupra bunurilor comune ar contraveni nu numai naturii dreptului de proprietate comuna in devalmasie, dar si destinatiei stabilite prin lege acestui drept.

Intre dreptul de proprietate comuna pe cote parti si dreptul de proprietate in devalmasie exista deosebiri esentiale din punctul de vedere al modului de exercitare a atributelor ce alcatuiesc continutul juridic al acestor drepturi. Astfel, in cadrul dreptului de proprietate comuna pe cote parti, fiecare proprietar are dreptul de a se folosi de bunul comun, insa numai in masura in care nu aduce atingere folosintei concomitente a celorlalti proprietari si nu schimba destinatia bunului comun. Fiecare proprietar are, de asemenea, obligatia de a contribui la suportarea cheltuielilor privind masurile de conservare a bunului, proportional cu cota sa parte din dreptul de proprietate.

In privinta actelor de administrare si de dispozitie privitoare la bunul comun, ele nu pot fi facute decat cu consimtamantul unanim al tuturor proprietarilor. Este suficient ca un singur proprietar sa se opuna actului de administrare sau de dispozitie, presupus de ceilalti, pentru ca un asemenea act sa nu poata fi incheiat.

In cazul dreptului de proprietate comuna in devalmasie, proprietarii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune ce alcatuiesc obiectul dreptului lor. In legatura cu aceasta, dupa ce in art. 35, al. 1, Codul Familiei se prevede in mod expres ca: "Sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele", in cel de al doilea alineat al aceluiasi articol se dispune ca: "Oricare dintre soti exercitand singur aceste drepturi este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot".

Din analiza acestor texte de lege se desprinde concluzia ca in raporturile dintre codevalmasi, in privinta drepturilor de administrare, folosinta si de dispozitie asupra bunurilor comune, opereaza prezumtia de mandat tacit reciproc. Cu alte cuvinte, legea prezuma ca pentru orice act pe care l-ar face un sot privind administrarea, folosinta si dispozitia asupra bunurilor comune, el are consimtamantul celuilalt sot. Prezumtia de mandat tacit opereaza numai in cazul instrainarii bunurilor mobile si numai in masura in care cel ce este prezumat ca si-a dat consimtamantul nu contesta acest mandat.

De la aceasta regula de principiu exista o singura exceptie, expres prevazuta de lege. Astfel, dispozitia finala a art. 35 din Codul Familiei constituie o derogare de la regula prezumtiei de mandat tacit si reciproc, intrucat prevede ca: "nici unul din soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot". Tot astfel, pentru actele de instrainare cu titlu gratuit al bunurilor comune se cere consimtamantul expres al celuilalt sot.

In cazul impartirii bunurilor comune care alcatuiesc obiectul dreptului de proprietate pe cote parti, impartirea are loc in baza cotelor parti ce stabilesc intinderea dreptului fiecarui proprietar din dreptul de proprietate. In conformitate cu prevederile art. 741 Cod Civil, compunerea si formarea loturilor din bunurile comune trebuie sa corespunda intinderii dreptului fiecarui titular al dreptului de proprietate comuna. In legatura cu aceste prevederi ale Codului Civil, in decizia de indrumare nr. 4/1967 a Plenului fostului Tribunal Suprem, dupa ce se da indicatia de principiu ca, desi mentionatul articol se refera la impartirea succesiunii care constituie cauza cea mai frecventa a starii de indiviziune, dispozitiile sale urmand a se aplica oricarei impartiri de bunuri, indiferent de cauza care a determinat indiviziunea, se arata in continuare ca: " . prin aceasta dispozitie legala s-a urmarit sa se asigure deplina egalitate intre mostenitori, respectiv intre copartasi, in sensul ca prin impartire, fiecare dintre ei sa primeasca intocmai partea de bunuri la care este indreptatit".

Ceea ce desprinde din lege, ca si din practica judecatoreasca, este faptul ca impartirea bunurilor comune, in cazul dreptului de proprietate comuna pe cote parti, se face pe cote prestabilite, atribuirea bunurilor in natura fiecarui proprietar facandu-se in functie de intinderea dreptului sau asupra bunurilor comune.

In cazul impartirii bunurilor comune ce alcatuiesc obiectul dreptului de proprietate comuna in devalmasie, intinderea dreptului de proprietate al fiecarui codevalmas asupra bunurilor comune se va stabili prin invoiala acestora sau pe cale judecatoreasca. Spre deosebire de dreptul de proprietate comuna pe cote parti, impartirea bunurilor - obiect al devalmasiei - nu se face dupa cote parti prestabilite, cunoscute anterior procesului de partaj.

Dimpotriva, intinderea dreptului de proprietate al fiecarui codevalmas asupra bunurilor comune se stabileste cu prilejul impartirii.

In sfarsit, o ultima deosebire ce trebuie observata intre dreptul de proprietate comuna pe cote parti si cel in devalmasie, priveste cercul persoanelor indreptatite sa urmareasca bunurile comune ce alcatuiesc obiectul acestor drepturi.

In cadrul dreptului de proprietate comuna pe cote parti, cota parte a fiecarui proprietar poate fi urmarita de creditorii acestuia. Cat priveste bunul comun, el nu poate fi urmarit de catre un creditor al unui singur coproprietar pentru simplul motiv ca acesta apartine tuturor proprietarilor.

In ce priveste bunurile comune ale sotilor, ele pot fi urmarite doar de acei creditori ale caror drepturi de creanta s-a nascut in legatura cu aceste bunuri.

Comunitatea de bunuri a sotilor nu se identifica pe deplin cu dreptul lor de proprietate comuna in devalmasie asupra bunurilor comune. Desi intre ele exista o legatura indisolubila, sub aspectul bunurilor ce le formeaza obiectul, totusi, cele doua notiuni sunt distincte in privinta naturii juridice a dreptului ce poarta asupra bunurilor si, determinat de aceasta, a modului de exercitare si aparare a acestor drepturi. Raportul dintre aceste doua notiuni este raportul dintre gen si specie, comunitatea de bunuri alcatuind genul, iar dreptul de proprietate comuna in devalmasie, specia.

Comunitatea de bunuri a sotilor are ca obiect o totalitate de drepturi patrimoniale, reale si de creanta, precum si de obligatii. Cu alte cuvinte, in continutul comunitatii de bunuri intra nu numai dreptul de proprietate dar si alte drepturi reale, de tip vechi si nou, precum si drepturile de creanta. Comunitatea de bunuri trebuie privita ca o universalitate juridica, in sensul ca aceasta poarta asupra totalitatii drepturilor si obligatiilor, totalitatea drepturilor constituind activul, iar cea a obligatiilor formand pasivul patrimoniului comunitar al sotilor Din comunitatea de bunuri a sotilor, constituie obiectul proprietatii lor comune numai acele bunuri asupra carora ei au un drept de proprietate personala sau individuala.

Sfera bunurilor care alcatuiesc obiectul comunitatii patrimoniale a sotilor nu este identica cu sfera bunurilor ce alcatuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comuna in devalmasie, sfera bunurilor ce alcatuiesc obiectul comunitatii sotilor fiind mult mai larg decat cea a bunurilor ce le apartin in proprietate. Tocmai datorita acestei deosebiri fundamentale existenta intre cele doua notiuni in literatura juridica i s-a atribuit dreptului de proprietate comuna in devalmasie un inteles mult mai larg decat cel strict juridic. Intr-adevar, in legatura cu aceasta, se arata: "Cand caracterizam comunitatea matrimoniala a sotilor drept o comunitate comuna in devalmasie, noi nu folosim aceasta denumire intr-un inteles strict juridic, ca un fel de a fi a dreptului de proprietate, ci mai degraba intr-un sens derivat si extensiv, oarecum figurativ, pentru a desemna, nu o modalitate a dreptului de proprietate, ci o indiviziune sui-generis, care asemenea indiviziunii de drept comun poate cuprinde atat drepturi cat si obligatii, dar care, spre deosebire de aceasta din urma, nu comporta cote parti"1. Pe linia aceleiasi idei, un alt autor, dupa ce arata ca in continutul comunitatii de bunuri intra atat drepturi cat si obligatii, pentru a explica raportul dintre comunitatea matrimoniala si dreptul de proprietate comuna in devalmasie, precizeaza: "Iata de ce , cat priveste comunitatea matrimoniala, trebuie ca denumirii de proprietate comuna in devalmasie sa i se artibuie un inteles cu mult mai larg decat cel strict juridic de evocare a dreptilui de proprietate . "

Explicarea notiunii de devalmasie prin intermediul notiunii de indiviziune nu este posibila datorita deosebirilor de esensa existente intre aceste doua notiuni, iar largirea intelesului dreptului de proprietate comuna in devalmasie poate produce serioase confuzii intre acest drept real si toate celelalte drepturi reale, pe de o parte, precum si cu drepturile de creanta, pe de alta paret. Aceasta posibila confuzie este determinata de faptul ca, din continutul comunitatii de bunuri poate face parte nu numai dreptul de proprietate, dar si celelalte dreoturi reale, precum si drepturile de creanta.

Devalmasia este situatia juridica in care sotii stapanesc in comun o universalitate de bunuri sau un bun, asupra carora au un drept de proprietate sau un alt drept real, fara ca ei sa cunoasca care este intinderea drepturilor sau bunurilor ce apartin fiecaruia, in materialitatea lor.

Privita in aceasta acceptiune, devalmasia nu este doar o modalitate a dreptului de proprietate individuala si personala, ci o modalitate si a altor drepturi reale.

Notiunea de devalmasie are, prin urmare, doua acceptiuni. Intr-o prima acceptiune, restransa, sub forma devalmasiei, se infatiseaza dreptul de proprietate al sotilor si are ca obiect bunurile dobandite de oricare dintre soti in timpul casatoriei cu titlu de proprietate. Intr-o acceptiune mai larga, devalmasia se infatiseaza ca o modalitate si a altor drepturi reale pe care sotii le dobandesc in timpul casatoriei. Pentru a se evita orice fel de confuzie, utilizarea termenului de devalmasie in cea de a doua situatie trebuie facuta in toate cazurile, cu precizarea dreptului ce se infatiseaza sub aceasta modalitate, in timp ce utilizarea termenului de devalmasie este indicata in toate cazurile pentru desemnarea dreptului de proprietate comuna in devalmasie.

Datorii comune ale sotilor.

Dupa cum sotii au doua categorii de bunuri - bunuri comune si bunuri proprii - tot astfel exista doua categorii de datorii ale acestora: datorii comune si datorii personale. Datoriile comune sunt acelea care au fost asumate in interesul casniciei (de catre ambii soti, ori numai de catre unul dintre acestia), sau care s-au nascut ca urmare a sporului de valoare pe care l-au dobandit bunurile comune.

Sunt datorii comune ale sotilor cele anume prevazute de art. 32 codul Familiei: "Sotii raspund cu bunurile comune pentru:

a)      cheltuielile facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile lor comune;

b)      obligatiile ce au contractat impreuna;

c)      obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru indeplinirea nevoilor obisnuite ale casniciei;

d)     repararea prejudiciului cauzat prin insusirea de catre unul dintre soti a unor bunuri proprietate publica, daca prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor".

Din caracterul vadit limitativ al acestei enumerari rezulta ca orice alte datorii ale sotilor sunt proprii.

Datoriile comune se disting intre ele dupa categoria legala din care fac parte.

Cheltuielile facute cu administrarea bunurilor comune (art. 32, lit. a, Codul Familiei). Sunt asemenea cheltuieli asumate de oricare dintre soti si efectuate pentru conservarea, intretinerea sau reparatia bunurilor comune, sumele de bani imprumutate cu care s-au platit impozite sau taxe aferente bunurilor comune s. a. "Pentru ca imprumutul contractat de unul din soti sa poata fi considerat ca datorie comuna, nu-i suficient ca instanta sa ia act de declaratia debitorului actionat in judecata personal ca suma de bani a fost imprumutata in legatura cu administrarea bunurilor comune, ci trebuie stabilit ca aceasta suma a fost cheltuita in scopul prevazut de art. 32, lit. a, Codul Familiei si in conditiile art. 35 din acelasi cod".

Obligatiile contractate de soti impreuna (art. 32, lit. b, Codul Familiei). Fac parte din aceasta categorie de datorii comune, obligatiile pe care sotii si le-au asumat impreuna prin act juridic, fie el bilateral sau chiar unilateral2, intrucat "legea prezuma ca plata obligatiilor asumate voluntar si licit de amandoi sotii reprezinta un interes comun al casniciei".

Dupa cum subtil s-a nuantat, aceasta prezumtie nu admite dovada contrara in raporturile dintre soti si creditori, dar admite ca oricare dintre soti sa probeze ca s-a obligat in interesul exclusiv al celuilalt sot.

Obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru implinirea nevoilor obisnuite ale casniciei (art. 32, lit. c, Codul Familiei). Fac parte din aceasta categorie de datorii comune obligatiile care, pe de o parte, nu sunt asumate prin act juridic, bilateral sau unilateral, numai de catre unul dintre soti (caci daca ar fi luate de ambii soti s-ar include in categoria precedenta), iar pe de alta parte, sunt asumate in scopul concret al suportarii sarcinilor casniciei.

Obligatiile asumate din sporirea comunitatii prin insusirea ilicita a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32, lit. d, Codul Familiei). Aceasta categorie de datorii comune, indeaproape determinata in practica judiciara si amplu cercetata in literatura de specialitate2, necesita cel putin urmatoarele succinte precizari:

sunt obligatii delictuale si, ca atare, pentru a lua nastere, trebuie indeplinite toate conditiile legale ale raspunderii delictuale;

prejudiciul trebuie sa fi fost cauzat prin fapta ilicita a sotilor, sau a unuia dintre ei;

daca prejudiciul a fost cauzat numai de catre unul dintre soti, numai lui ii incumba obligatia de al repara, afara de cazul in care, mijlocit sau nemijlocit, bunurile ilicit insusite au intrat in comunitate, sporind-o sau evitandu-i scaderea;

sotul culpabil va fi obligat la repararea integrala a prejudiciului cauzat, pe cand celalalt va fi obligat numai in cazul in care bunurile ilicit insusite de catre consortul sau, fara stirea sa, i-au sporit partea sa din comunitate ori i-au preantampinat scaderea, fapt ce se va constata cu ocazia impartirii bunurilor comune in vederea repararii prejudiciului adus proprietatii publice.

Cu exceptia datoriilor prevazute de art. 32, Codul Familiei, orice alte datorii ale sotilor le sunt proprii, ceea ce rezulta si din prevederile art. 32, 34, Codul Familiei, referitoare la urmarirea bunurilor sotilor de catre creditori.

Cu alte cuvinte, asa cum precis s-a semnalat si sesizat, "legea, desi nu o spune expres, prezuma ca datoriile sotilor sunt personale daca nu se dovedeste ca fac parte din categoriile limitativ enumerate de art. 32, ale datoriilor ce pot fi urmarite asupra bunurilor comune"3. Aceasta inseamna ca "favoarea legiuitorului pentru comunitate se manifesta sub o dubla infatisare concordanta: pe de o parte, se prezuma ca bunurile sotilor apartin comunitatii, pe de alta parte, ca datoriile lor nu le sunt comune".

Creditorii sotilor, comuni si personali, pot urmarii bunurile sotilor, comune si proprii, in ordinea stabilita de art. 33, 34 Codul Familiei.

Art. 33: "Bunurile comune nu pot fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre soti".

Cu toate acestea, dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, creditorul sau personal poate cere impartirea bunurilor comune, insa numai in masura necesara pentru acoperirea creantei sale.

In acest din urma caz, bunurile atribuite prin impartire fiecarui sot devin proprii".

Art. 34: "Creditorii comuni vor putea urmarii si bunurile proprii ale sotilor, insa numai dupa urmarirea bunurilor comune".

Din litera art. 33, 34, Codul Familiei pare sǎ rezulte ca aceste texte se refera la orice fel de creditori. In realitate insa, ele privesc numai pe creditorii chirografari ai sotilor1, adica nu si pe cei care, cu privire la creantele lor, si-au luat garantii reale asupra bunurilor sotilor. Astfel, daca o datorie comuna a sotilor a fost garantata cu o ipoteca constituita asupra unui imobil bun propriu al unuia dintre soti, creditorul ipotecar isi va indrepta actiunea ipotecara direct impotriva sotului care a constituit ipoteca.

Potrivit art. 33, al. 1 si art. 34, Codul Familiei, creditorii comuni ai sotilor, adica cei ai caror creante fac parte din una din categoriile de datorii comune prevazute de art. 32, Codul Familiei, sunt obligati sa urmareasca in primul rand bunurile comune ale sotilor si numai in al doilea si subsidiar rand, adica numai in masura neandestularii din bunurile comune, ei vor putea sa urmareasca si bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti.

In ce priveste urmarirea bunurilor proprii, creditorii comuni trebuie sa-si dispuna actiunea atunci cand sotii s-au obligat disjunat, insa nu trebuie s-o faca atunci cand sotii s-au obligat solidar, indivizibil sau deopotriva solidar si indivizibil.

Potrivit art. 33, al. 2, Codul Familiei, creditorii personali ai sotilor sunt obligati sa urmareasca bunurile proprii ale sotului debitor, iar in lipsa de bunuri proprii sau cand acestea sunt insuficiente, ei vor putea cere impartirea bunurilor comune, insa numai in masura necesara indestularii pretentiilor lor. In acest din urma caz, asa cum o spune art. 33, al. 3, Codul Familiei, bunurile atribuite prin impartire fiecaruia dintre soti devin proprii, ceea ce inseamna ca, si in acest caz, creditorii personali urmaresc tot bunuri proprii, sau, si mai exact spus, bunuri devenite proprii ca urmare a impartirii fortate a bunurilor lor comune. Urmarirea bunurilor proprii ale fiecarui sot pentru datorii comune, trebuie facuta numai pentru o jumatate din valoarea creantei sale ce a ramas neachitata dupa urmarirea bunurilor comune, deoarece obligatiile sotilor nu sunt solidare, ci conjuncte.

Astfel, in conditiile legii, numai creditorii comuni pot sa urmareasca bunurile comune ale sotilor, iar in situatia cand bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanta, creditorii comuni pot urmari si bunurile personale ale sotilor.

3.Bunurile si datoriile sotilor in cadrul societatilor comerciale.

Legea 31/1990 reglementeaza atat bunul comun ca aport social, cat si datoriile sotilor ca asociati.

a)      Bunul comun ca aport social.

Conform Legii nr. 31/1990, doi soti constituie singuri o societate in nume colectiv, sau pot avea calitatea de comanditati intr-o societate in comandita simpla sau pe actiuni, ori pot constitui o societate cu raspundere limitata sau pot deveni actionari intr-o societate pe actiuni. In oricare dintre aceste situatii se poate pune problema daca sotii pot aduce ca aport in societate un bun comun.

Bunul adus ca aport devine proprietatea societatii comerciale, in conditiile art. 35, al. 2 din legea 31/1990, iar corespunzator acestuia, asociatul dobandeste un titlu de valoare care se numeste aport social la societatea in nume colectiv, parte sociala la societatea cu raspundere limitata si actiune la societatea pe actiuni. Aportul in societatea comerciala poate fi in bani sau alte valori, de pilda creante, in natura, cu precizarile cuprinse in Legea nr. 31/1990. Ca atare, trebuie deosebite problemele in legatura cu bunurile ce pot fi aduse ca aport in societatea comerciala si cele privind titlurile de valoare amintite.

Se poate intampla insa, ca numai un sot sa devina asociat intr-o societate comerciala, caz in care el poate sa aduca un bun comun ca aport in acea societate, in conditiile Codului Familiei. In cazul in care bunul este mobil, se aplica prezumtia de mandat reciproc, deoarece aducerea bunurilor ca aport social este un act de dispozitie. Daca bunul este imobil, pentru aducerea lui ca aport in societatea comerciala este necesar consimtamantul expres al celuilalt sot.

Lucrurile sunt mai simple in cazul in care doi soti constituie o societate in nume colectiv sau o societate cu raspundere limitata, deoarece nu s-ar putea aduce obiectia ca se micsoreaza masa bunurilor comune in favoarea masei bunurilor proprii, bunurile dobandite prin activitatea societatilor comerciale revenind ca beneficii sotilor si, ca si in cazul lichidarii, se urmeaza dispozitiile Codului Familiei.

In cazul societatilor in nume colectiv, se poate aduce ca aport social una sau mai multe creante, potrivit art. 54 din legea nr. 31/1990, care, in majoritatea lor sunt bunuri comune sotilor. In schimb, in cazul societatilor cu raspundere limitata, creantele nu pot constitui aport social (art. 32, al. 2 din Legea nr. 31/1990).

In situatia in care numai un sot dobandeste calitatea de asociat intr-o societate comerciala, el poate, de asemenea, in conditiile aratate, sa aduca un bun comun ca aport social, deoarece acesta nu poate primi un alt regim juridic decat daca s-ar instraina bunul respectiv si nu se vede dece conventia sotilor prezumata sau expresa in sensul aratat ar putea fi nula1.

In toate cazurile, contributia sotului asociat va fi individualizata valoric la data subscriptiei, potrivit valorii bunului comun adus ca aport social, daca nu mai sunt aduse si alte bunuri. In aceste conditii, un bun comun poate fi adus ca aport social si intr-o societate pe actiuni.

Cu privire la titlurile de valoare, adica aportul social ca parte sociala ori actiune ce constituie bunuri mobile chiar in cazul in care capitalul social consta intr-un bun imobil, dar aceasta numai pe timpul cat exista societatea comerciala (art. 474, al. 2, Cod Civil), se poate pune intrebarea daca acestea sunt bunuri comune sau proprii ale sotilor, daca bunurile aduse ca aport social au fost comune, ca de pilda cand cei doi soti constituie o societate comerciala in nume colectiv in care aduc drept aport social si unele bunuri comune lor1.

Se considera in practica, faptul ca la constituirea societatii comerciale, chiar daca sotul sau sotia aduc aport social un bun comun sub forma de valoare, acesta constituie bun propriu al unuia dintre soti, fapt ce rezulta din dispozitiile potrivit carora contractul de societate trebuie sa nominalizeze aportul fiecarui asociat in numerar sau alte bunuri si valori (art. 3, 9, 33 din Legea nr. 31/1990).

Cu toate acestea, beneficiile realizate de sotul asociat in cadrul unei socistati comerciale sunt bunuri comune, potrivit art. 30, 31 Codul Familiei. Deci, titlurile de valoare pot fi, cu precizarile aratate, bunuri comune sau bunuri proprii ale sotilor, deoarece regimul juridic al administrarii si dispozitiei acestora este supus atat dispozitiilor Codului Familiei, cat si ale Legii nr. 31/1990.

b)      Datoriile sotilor ca asociati.

In ce priveste datoriile sotilor, daca acestia au constituit o societate in nume colectiv, ei raspund pentru obligatiile sociale in mod nelimitat si solidar si cu bunurile lor (art. 2, Legea nr. 31/1990) pe langa raspunderea cu patrimoniul social al societatilor. Pentru a stabili regimul juridic al raspunderii sotilor, si anume daca este o datorie comuna sau una proprie, pot fi deosebite cazurile in care:

-- un singur sot este asociat intr-o societate in nume colectiv, caz in care obligatia lui de a raspunde pentru operatiile facute in numele si pe contul societatii, deci care obliga societatea, indiferent daca operatia a fost facuta de acest sot sau de un alt asociat, este o datorie proprie, inclusiv in cazul in care ar fi adus ca aport social un bun ce a fost comun sotilor. In aceasta situatie se raspunde, in primul rand cu averea sociala, deoarece raspunderea sotului asociat este subsidiara, iar sotul raspunde mai intai cu bunurile proprii, iar daca acestea sunt insuficiente, se vor imparti bunurile comune, pentru a se determina partea sa din bunurile comune, care apoi se va urmari pentru creanta ramasa neacoperita; solutia rezulta din imbinarea dispozitiilor Codului Familiei si ale Legii nr. 31/1990.

-- sotii au constituit societatea in nume colectiv, caz in care obligatia de a raspunde pentru operatiile incheiate in numele si in contul societatii este o datorie comuna; ca urmare, raspunderea sotilor este o raspundere subsidiara fata de cea a societatii, cu patrimoniul sau social; pentru obligatia ramasa neacoperita se vor urmari bunurile comune ale sotilor, pentru ei datoria fiind o suma, iar daca nu s-a satisfacut in intregime creanta, nici prin urmarirea bunurilor comune, se vor urmari si bunurile proprii raspunzand solidar.