Conditii pentru valabilitatea actului juridic

Conditii pentru valabilitatea actului juridic

Bibliografie selectiva A. Ionascu, Drept civil, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 76 si urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, Reflectii privind incapacitatile de drept civil nr. 1/2006, Partea a VI-a, p. 162-176.

Terminologie. Codul nostru civil nu se refera la actul juridic civil in general, ci la prototipul sau - contractul civil - stabilind in art. 948 regula potrivit careia "conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: 1. Capacitatea de a contracta;   Consimtamantul valabil al partii ce se obliga; 3. Un obiect determinat; 4. O cauza licita".

Nota bene. Nu trebuie sa confundam conditiile de validitate ale actului juridic civil cu elementele raportului juridic si, evident, nici cu conditiile obiectului actului juridic civil.

Mentionam ca in literatura de specialitate se folosesc si alti termeni cu referire la aceste conditii. Astfel, T. Ionascu si A. Ionascu vorbesc despre "elementele actului juridic civil"; D. Cosma vorbeste de "conditii de eficacitate a actului juridic"; M. Muresan (in Dictionar de drept civil) defineste "structura contractului" ca reprezentand "ansamblul elementelor componente esentiale ale contractului".

Dincolo de argumentele care pot justifica o optiune terminologica sau alta, trebuie retinut ca:

a) ceea ce Codul civil denumeste "conditii de validitate" nu sunt in niciun caz "conditii" in sensul de modalitate a actului juridic, ci elemente intrinseci, a caror existenta este indispensabila existentei valabile si eficacitatii juridice a oricarui act juridic; ele pot fi privite ca reprezentand "conditii" numai in sensul ca, daca vreuna din ele lipseste, actul juridic nu poate exista valabil. Termenul "conditie" mai are si sensul de modalitate a actului juridic, ca element care se adauga celor patru elemente structurale esentiale, constand dintr-un eveniment viitor si nesigur de a carui indeplinire sau neindeplinire depinde insasi existenta sau desfiintarea cu efect retroactiv a actului juridic. Apoi, termenul "conditii" este folosit adesea si in sensul de "clauze" contractuale.

b) faptul ca termenul "elemente" ale actului juridic civil este folosit si in legatura cu raportul juridic civil (elementele raportului) si ca, in acel context, notiunea de "elemente" are un continut mai cuprinzator, incluzand si subiectii raportului juridic, nu afecteaza cu nimic corectitudinea utilizarii acestui termen si in legatura cu structura actului juridic.

Vom folosi pe parcursul cursului atat terminologia codului, cat si celelalte expresii uzitate de doctrina, ca fiind sinonime.

Clasificarea conditiilor. Desi se refera expres numai la conventii sau contracte, dispozitiile art. 948 C.civ. sunt aplicabile tuturor actelor juridice civile, inclusiv actelor juridice unilaterale (cu adaptarile necesare specificului acestor acte).

Potrivit acestui text, conditiile esentiale de validitate ale actului juridic sunt: 1. Capacitatea;   Consimtamantul; 3. Obiectul; 4. Cauza.

Enumerarea de mai sus nu epuizeaza insa sfera notiunii de "conditii de validitate"; lor trebuie sa li se adauge si altele, mai mult sau mai putin esentiale, mai generale sau specifice numai anumitor acte juridice civile, intrinseci sau extrinseci acestora etc. Inainte de a trece la examinarea fiecareia in parte consideram utila prezentarea unor clasificari ale acestor conditii de validitate. Astfel, in literatura juridica diferitele conditii de validitate ale actului juridic sunt impartite, in functie de diferite criterii, in:

A. Dupa criteriul aspectului la care se refera conditiile de validitate ale actului juridic civil, pot fi:

a) Conditii de fond care se refera la continutul actului juridic (aici intra cele patru conditii esentiale de validitate enumerate de art. 948 C.civ., precum si - atunci cand este cazul - autorizarea administrativa prealabila pentru incheierea anumitor acte juridice);

b) Conditii de forma care se refera fie la forma de manifestare a consimtamantului partilor la incheierea actului (forma ceruta de lege ad validitatem pentru actele juridice solemne), fie la forma in care se concretizeaza sau materializeaza actul juridic pentru a putea fi dovedit (forma ceruta de lege ad probationem); de retinut ca forma ceruta pentru validitatea actului juridic se refera la actul privit ca negotium, pe cand forma ceruta de lege pentru dovedirea existentei si continutului actului se refera la actul privit ca instrumentum;

c) Conditii de publicitate, cerute de lege pentru ca anumite acte juridice sa devina opozabile fata de tertele persoane.

B. Dupa importanta lor pentru existenta actului, conditiile sau elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:

a) Conditii esentiale, fara a caror indeplinire actul juridic (negotium) nu poate fi incheiat valabil (cele patru conditii enumerate de art. 948 C.civ. plus forma actului in cazul actelor solemne);

b) Conditii neesentiale (intamplatoare), care pot fi prezente in anumite acte juridice, fara insa ca lipsa lor sa le afecteze validitatea (de exemplu, forma in actele juridice consensuale: un imprumut de folosinta este la fel de valabil fie ca partile l-au incheiat verbal, fie ca l-au incheiat sub forma unui inscris sub semnatura privata sau chiar autentic). De retinut ca unul si acelasi element poate avea valoarea unei conditii esentiale in anumite acte juridice, dar poate fi neesential in alte acte juridice.

Exemplu: termenul ca modalitate a actului juridic este o conditie esentiala in contractele de imprumut, de vanzare in rate etc. Dar este o conditie neesentiala in alte contracte cum este vanzarea de bunuri obisnuita.

C. Dupa criteriul izvorului lor formal, conditiile de validitate pot fi:

a) Conditii legale, prevazute anume in texte de lege;

b) Conditii conventionale sau voluntare, care sunt prevazute ca atare prin vointa partilor, fara a fi impuse de lege.

Exemplu: partile se inteleg ca un contract consensual - pentru care legea nu cere forma solemna - sa fie totusi valabil incheiat intre ele numai prin inscris autentic.

La randul lor conditiile legale sunt clasificate de unii autori in conditii generale care se cer oricarui act juridic si conditii speciale care se cer numai pentru anumite acte juridice.

Exemplu: autorizatia C.E.C. pentru instrainarea unei constructii este ceruta numai cu privire la constructiile care au fost ridicate cu credit de stat nerambursat integral pana la data instrainarii.

D. Dupa criteriul legaturii lor cu actul la care se refera, conditiile de validitate pot fi:

a) Conditii intrinseci, care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: consimtamantul, obiectul, cauza;

b) Conditii extrinseci, care privesc situatii, fapte sau acte exterioare actului juridic considerat: autorizatia administrativa prealabila, formele de publicitate etc.

E. Dupa criteriul efectelor pe care lipsa lor le produce, conditiile pot fi:

a) Conditii de validitate, de care depinde insasi existenta si valabilitatea actului juridic;

b) Conditii de eficacitate, de care depinde doar producerea efectelor actului juridic, fara a influenta intr-un fel insasi valabilitatea actului (de exemplu: termenul, ca modalitate a actului).

Fiecare din aceste clasificari poate prezenta interes nu numai teoretic, dar si practic prin consecintele diferite carora le da nastere nerespectarea unei conditii dintr-o categorie sau alta. Astfel, lipsa unei conditii de fond sau a unei conditii esentiale atrage nulitatea actului juridic, pe cand lipsa unei conditii de publicitate atrage numai inopozabilitatea actului fata de terti; lipsa termenului intr-o conventie atrage exigibilitatea imediata a obligatiei, pe cand prezenta unui termen poate antrena, dupa caz, amanarea exigibilitatii sau stingerea unui drept.

In prezenta sectiune vom dezvolta conditiile esentiale de fond cerute pentru validitatea oricarui act juridic de catre art. 948 C.civ., precum si de forma, ca si modalitatile actului juridic civil.

Capacitatea. Notiune. Definire. Prima conditie esentiala ceruta de art. 948 C.civ. pentru a se putea incheia conventii (si acte juridice in general) este capacitatea partilor.

Prin capacitate civila intelegem aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adica de a sta in raporturi juridice civile si de a incheia acte juridice civile, spre a deveni astfel titular de drepturi si obligatii civile.

Este suficient sa amintim ca, in principiu, toate persoanele au capacitate civila de exercitiu, cu exceptia celor pe care legea le declara in mod expres ca fiind lipsite sau restranse in aceasta capacitate. Acest principiu este consacrat de textul art. 949 C.civ. potrivit caruia "poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege".

Articolul 950 C.civ. indica si exceptiile de la acest principiu, dispunand ca: "Incapabilii de a contracta sunt: 1. Minorii;   Interzisii; 4. In genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte" (textul pct. 3 care prevedea incapacitatea femeii maritate a fost abrogat in 1932).

Evident, aceste exceptii se refera numai la capacitatea de exercitiu, adica la aptitudinea de a incheia acte juridice fara a avea nevoie de reprezentare sau de asistarea ocrotitorului legal, numai aceasta capacitate (de exercitiu) lipsind minorilor si interzisilor.

Asadar, pentru a incheia acte juridice civile in mod valabil, persoana (fizica sau juridica) trebuie sa dispuna de capacitate civila de exercitiu. Minorii si interzisii care nu au aceasta capacitate (ori au o capacitate restransa cum este cazul minorilor intre 14 si 18 ani neimpliniti), nu pot incheia ei insisi acte juridice civile, dar - avand capacitatea civila de folosinta - pot deveni titulari de drepturi si obligatii, incheind acte civile prin reprezentare. Pe de alta parte, persoanele juridice, adica subiectii de drept constituiti in colectivitati organizate, alcatuite din mai multe persoane fizice si dotate cu personalitate juridica distincta de personalitatea fiecaruia dintre membrii lor, incheie actele juridice civile prin intermediul persoanei/persoanelor fizice care alcatuiesc organul persoanei juridice.

Nota bene. Capacitatea civila nu trebuie confundata cu discernamantul caci, pe cata vreme capacitatea este o stare de drept recunoscuta de lege oricarei persoane, discernamantul este o stare de fapt a carei existenta (chiar inainte de implinirea varstei de 14 sau 18 ani) poate fi dovedita (si legea tine seama de ea in anumite situatii), tot astfel cum absenta discernamantului poate fi dovedita chiar la persoane majore.

Pe de alta parte, nici incapacitatea - ca exceptie de la regula capacitatii - de a incheia un act juridic nu trebuie confundata cu inalienabilitatea sau cu indisponibilizarea unor bunuri, caci incapacitatea este o calitate a persoanei ca subiect de drept, calitate care o impiedica sa incheie orice acte juridice civile (sau numai anumite categorii de acte), in timp ce inalienabilitatea sau indisponibilizarea se refera la bunuri, in sensul ca numai bunul sau bunurile respective nu pot fi instrainate, chiar daca titularul dreptului de proprietate asupra lor este pe deplin capabil si poate incheia orice alte acte juridice si instraina orice alte bunuri ce-i apartin.

Distinctia prezinta interes prin consecintele care decurg din corecta caracterizare a situatiei de fapt: in timp ce incheierea actului juridic de catre un incapabil atrage sanctiunea nulitatii relative, dimpotriva, instrainarea unui bun inalienabil atrage sanctiunea nulitatii absolute.

Mai trebuie sa retinem ca, privita ca o conditie esentiala pentru validitatea actului juridic, capacitatea de a incheia actul trebuie sa existe chiar in momentul incheierii acestuia, adica in momentul exprimarii consimtamantului partii respective.

Exemplu: o casatorie este nula daca in momentul incheierii ei in fata ofiterului starii civile unul dintre soti nu avea inca implinita varsta minima ceruta de lege (18 ani pentru barbati, 16 ani pentru femei); tot asa, o conventie este nula daca in momentul incheierii ei una din parti era minora sau pusa sub interdictie.

Numai prin exceptie de la regula, legiuitorul a prevazut in art. 20 C.fam. ca "o casatorie incheiata impotriva dispozitiilor privitoare la varsta legala, nu va fi declarata nula daca, intre timp, acela dintre soti care nu avea varsta ceruta pentru casatorie a implinit-o ori daca sotia a dat nastere unui copil sau a ramas insarcinata".

Capacitatea civila am mai examinat-o atunci cand am analizat subiectii raportului juridic civil; cele expuse acolo sunt valabile si pentru incheierea actului juridic civil.

Consimtamantul

Bibliografie selectiva I. Rosetti-Balanescu, O. Sachelarie N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil, Bucuresti, 1946, p. 9-42; C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999, p. 55-58; I. Albu, Libertatea contractuala, Dreptul nr. 3/1993, p. 29 si urm.; D. Chirica, Contractele speciale civile si comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2005, p. 137-319; I. Dogaru, Valentele juridice ale vointei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 43-78; T.R. Popescu, Drept civil I, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1994, p. 77-79; W. Flume, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, vol. II, Das Rechtsgeschäft, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, 1992, p. 2-4.

Precizari prealabile. Multi autori considera ca o conditie esentiala de validitate (sau ca un element structural) a actului juridic vointa juridica, element sau conditie care inglobeaza deopotriva atat consimtamantul, cat si cauza actului juridic. Dar indiferent ca acceptam aceasta idee sau ne mentinem pe pozitia traditionala consacrata de textul art. 948 C.civ., este necesar sa examinam ambele conditii, fiecare cu problemele sale juridice, dupa cum tot atat de necesar este - tocmai pentru a intelege aceste probleme specifice - sa examinam in prealabil si problemele comune legate de notiunea sintetica de vointa juridica.

Procesul psihologic de formare a vointei juridice si corelatia dintre aceasta si consimtamant. Cand am definit actul juridic civil am aratat ca acesta este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.

Vointa omului care se manifesta cu intentia de a produce efecte juridice, constituie un proces psihic, un fapt al vietii psihice. Intr-adevar, fenomenele psihologice se impart in fapte de inteligenta, fapte de sensibilitate si fapte de vointa. Granita dintre aceste fapte nu este de netrecut, deoarece fiecare dintre ele contine elemente ale celorlalte. Astfel, vointa psihica cuprinde si stari intelectuale si stari afective, de aceea este un fenomen complex (a se vedea, M. Muresan, op. cit., p.115).

In masura in care starile volitionale, la fel ca si cele cognitive si afective, se refera la aspecte juridice, vom fi in prezenta vointei juridice ca fenomen complex care, in procesul de formare, va cuprinde si consimtamantul.

In doctrina (a se vedea: A. Ionascu, Drept civil. Partea generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963; M. Muresan, op. si loc. cit.) s-a evidentiat ca in procesul de formare a vointei juridice se disting mai multe etape:

- reflectarea in constiinta omului a unor nevoi materiale sau spirituale ce trebuie satisfacute;

- conturarea - sub impulsul acestor nevoi - a motivelor care indeamna la actiune;

- deliberarea (sau cantarirea) mentala a motivelor si a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;

- interventia motivului determinant, care nu este altceva decat reprezentarea intelectuala a scopului urmarit;

- hotararea de a incheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmarit, cu alte cuvinte, formarea consimtamantului.

Trebuie mentionat ca aceste etape de formare a vointei juridice se petrec pe plan intern psihologic. Pentru ca faptul psihologic sa se transforme in fapt juridic, este necesar ca hotararea de a incheia actul juridic sa fie exteriorizata; asa devine ea cognoscibila.

In cadrul procesului de formare a vointei juridice intereseaza numai ultimele doua etape: interventia motivului determinant si hotararea de a incheia actul juridic, care, de fapt, constituie cele doua elemente ale vointei juridice:

a) consimtamantul, care nu este altceva decat manifestarea hotararii de a incheia actul juridic; exteriorizarea facuta in acest sens. El este, de fapt, un act de fixare a vointei launtrice. Pana la acest moment subiectul de drept poate opta, respectiv poate sa-si schimbe vointa interna;

b) cauza care este scopul concret urmarit prin incheierea actului respectiv, adica motivul determinant al incheierii actului.

Asadar, vointa juridica este una singura, dar pentru dreptul civil prezinta importanta doua din elementele sale componente, fiecare cu cerinte si consecinte diferite: consimtamantul si cauza sau scopul actului juridic.

Principiile vointei juridice. In dreptul nostru civil sunt stabilite doua principii care guverneaza vointa juridica: principiul autonomiei de vointa si principiul vointei reale (interne).

a) Principiul autonomiei de vointa (sau al libertatii actelor juridice) isi afla originea, in mare parte, in filozofia lui Kant. Animati de doctrinele individualiste redactorii Codului civil au statuat rolul primordial al vointei: fiecare trebuie sa fie liber, sa modeleze dupa placul sau propria sa situatie juridica. Dar chiar si la acea epoca principiul autonomiei de vointa nu era absolut. Acest principiu este dedus din dispozitia art. 969 alin. (1) C.civ. care prevede: "Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante" si totodata din prevederea art. 5 C.civ. potrivit careia: "Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri". Asadar, prin argumentul per a contrario, de la celelalte legi se poate deroga, ceea ce inseamna ca partile pot incheia intre ele orice conventii si acestea li se impun cu putere de lege, fiecare parte fiind tinuta de obligatiile pe care si le-a asumat prin asemenea acte.

Potrivit acestui principiu, denumit si principiul libertatii actelor juridice civile, participantii la raportul juridic civil sunt liberi sa incheie sau sa nu incheie acte juridice civile, sa le modifice ori sa stabileasca incetarea lor. In lumina acestui principiu, partile sunt libere sa incheie orice act juridic, independent de faptul ca ele au sau nu o reglementare expresa, putand deroga de la normele civile dispozitive. Din acest punct de vedere exista o mare deosebire fata de limitele existente cu privire la crearea de catre parti a altor drepturi reale decat cele stabilite prin lege (numerus clausus). Nu mai putin, trebuie mentionat ca actualmente conceptia clasica a "autonomiei de vointa" sufera unele limitari, instalandu-se o conceptie moderna a libertatii contractuale. Bunaoara, daca in contractul clasic partile hotarasc de comun acord cuprinsul si efectele acestuia, in contractele de adeziune (care de fapt nu sunt contracte veritabile), numai una din parti fixeaza clauzele contractuale, cealalta fiind doar libera sa adere sau nu la contractul elaborat in aceste conditii (a se vedea V. Patulea, Principiul libertatii contractuale si limitele sale, Dreptul nr. 10/1997, p. 24-26; D. Chirica, Principiul libertatii contractuale si limitele sale in materie de vanzare-cumparare, R.D.C. nr. 6/1999, p. 44-49).

Unele precizari sunt inca necesare. Daca la inceputul proclamarii acestui principiu ordinea de drept refuza orice tutelare (inclusiv a statului) in domeniul vietii private si acorda cea mai mare libertate posibila in acest sens, in timp a devenit evident ca autonomia contractuala putea fi deturnata de la finalitatea ei fireasca. S-a putut constata ca in baza acestei autonomii un contract care s-a incheiat "liber" putea fi deviat de la scopul sau intr-un instrument de dominare a unei parti asupra celeilalte parti, atunci cand o parte domina din punct de vedere economic. S-a observat apoi ca autonomia contractuala poate sa-si atinga cu adevarat scopul numai atunci cand exista o aproximativa egalitate economica a partilor si cand functioneaza egalitatea de sanse si egalitatea de concurenta, cand acestea exista in fapt si nu numai teoretic.

Deci pentru functionarea mecanismului contractual nu este de ajuns numai consimtamantul reciproc al partilor, pentru ca adesea acesta nu ne garanteaza intreaga corectitudine a continutului contractului. In concret, continutul unui contract incheiat cu o "libertate" neingradita va depinde intotdeauna de cat de stringenta este pentru o parte prestatia celeilalte parti si ce posibilitati are ea de a evita incheierea contractului (de exemplu, de a procura acea prestatie dintr-un alt loc, in alt mod etc.). Asadar, atunci cand ab initio acest echilibru nu exista, trebuie sa intervina legiuitorul sau judecatorul pentru a-l reface. Aceasta interventie este astazi pentru buna functionare a principiului autonomiei de vointa (in special pentru libertatea contractuala) o masura complementara absolut necesara; daca exista (sau se vrea) o dreptate sociala, trebuie sa existe si o dreptate contractuala (sa ne fie iertat, totusi, patosul).

b) Principiul vointei reale (interne). Vointa juridica poate sa fie interna sau declarata (exteriorizata). De regula, vointa declarata corespunde vointei interne, care constituie de fapt vointa reala a celui ce incheie un act juridic.

Intre aceste doua elemente ale vointei juridice poate sa existe discordanta. Problema ce se pune este careia dintre aceste vointe i se acorda prioritate; ea are o importanta practica deosebita.

Din acest punct de vedere exista traditional doua conceptii (dar recent s-a afirmat si o a treia, dupa cum vom vedea), si anume:

- conceptia subiectiva, potrivit careia trebuie sa acordam prioritate vointei interne sau reale;

- conceptia obiectiva, in conformitate cu care se acorda preeminenta vointei declarate.

Codul nostru civil care a imbratisat conceptia subiectiva, cu privire la raportul dintre vointa interna si vointa declarata, a consacrat preponderent principiul vointei reale (interne). Potrivit acestei conceptii, dominanta in secolul al XIX-lea, "trebuie luata in considerare vointa ca atare, ea fiind singura importanta si valabila". Dar pentru ca ea "este un fenomen invizibil are nevoie de un semn prin care ea poate fi recunoscuta de altii"; acest semn este declaratia exteriorizata (Savigny, System des heutigen romischen Rechts, p. 258). Ca aceasta conceptie a fost adoptata de Codul civil roman rezulta din urmatoarele:

a) argumentul bazat pe textul art. 977 C.civ. potrivit caruia interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor iar nu dupa "sensul literal al termenilor"; s-a observat foarte exact ca aceasta formulare este criticabila, deoarece fiecare parte este animata de intentii si mobiluri care ii sunt proprii (C. Statescu, C. Birsan, op. cit., p. 56);

b) argumentul dedus din textul art. 1175 C.civ., care prevede ca, in cazul actelor simulate, intre parti va produce efecte juridice numai actul real (secret), iar nu cel aparent care nu exprima vointa lor reala;

c) argumentul prevazut in art. 953 C.civ., care lipseste de efecte juridice actul alterat prin vicii de consimtamant, deci pentru a fi valabil consimtamantul nu trebuie sa fie viciat, ci trebuie sa corespunda vointei interne.

De mentionat ca aceeasi conceptie subiectiva este consacrata si de Codul civil francez; ea are avantajul ca ofera o mare securitate celui ce se obliga.

Desi Codul nostru civil consacra principiul vointei reale, in anumite situatii deroga de la acest principiu. Este cazul prevederii art. 1191, potrivit caruia nu se poate dovedi cu martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, desi actul poate sa nu cuprinda vointa interna si al prevederii art. 1175 C.civ., in cazul simulatiei, in sensul ca actul public produce efecte fata de terti, desi acesta este fictiv.

Codul civil german (BGB) a imbratisat conceptia obiectiva, potrivit careia elementul constitutiv al actului juridic este declaratia de vointa (vointa exteriorizata) si nu vointa reala (interna); de fapt, aceasta conceptie a fost opera doctrinei. Ea este practica deoarece asigura o stabilitate a securitatii circuitului civil. Ea face insa declaratia prea independenta si neglijeaza importanta vointei. Apoi este destul de greu de argumentat de ce o declaratie de vointa afectata de vicii de consimtamant poate fi anulata.

Esenta teoriei vointei declarate (Erklärungstheorie) si-a gasit o consacrare legislativa in parag. 116 din Codul civil german, conform caruia: "Nu este nula o declaratie de vointa doar pentru faptul ca cel care declara gandeste in ascuns ca nu vrea ceea ce a declarat". De pilda, A declara ca doneaza un bun lui B, dar el a gandit ca nu vrea sa doneze cu adevarat. Contractul nu este nul deoarece acea retinere secreta (geheimer Vorbehalt) sau rezerva mentala nu poate fi evaluata obiectiv (potrivit conceptiei in discutie). Daca insa cocontractantul cunostea acea retinere secreta, atunci contractul este nul conform aceluiasi text de lege; de data aceasta B stia ca ceea ce a declarat A nu concorda cu ceea ce el a vrut, adica cu vointa reala. De alta parte, este de retinut parag. 133 din acelasi cod care stabileste ca: "La interpretarea unei declaratii de vointa trebuie cautata vointa reala (wirkliche Wille) si nu cea rezultata din sensul literal al cuvintelor". De aici rezulta, printre altele, ca sensul valabil al declaratiei exteriorizate va fi cel inteles de destinatar numai daca acesta a ajuns la acest rezultat dupa o meditatie matura si dupa investigatii necesare. Daca destinatarul nu a depus toate eforturile cuvenite pentru a deslusi adevaratul inteles, eroarea rezultata trebuie sa-i fie imputabila. Un alt text care poate sa scoata in evidenta si o anumita mentalitate (aceea de a nu ne juca cu cuvintele) este acela care se refera la declaratia in gluma (Scherzerklärung). Potrivit parag. 118: "Este nula declaratia de vointa care nu este voita cu adevarat atunci cand ea este data in asteptarea ca cealalta parte sa-si dea seama de lipsa ei de seriozitate". Aceasta reglementare a fost considerata ca discutabila, deoarece se poate intampla ca destinatarul declaratiei sa o interpreteze ca vointa reala si in acest fel autorului declaratiei i se pune un mare risc (pentru detalii, D. Schwab, op. cit., nr. 492-505, p. 229-233).

Din aceasta prezentare succinta rezulta ca fiecare dintre aceste doua sisteme prezinta avantaje si dezavantaje. Realitatea ne arata ca intr-un cod nu se pot gasi in forma pura, transant, unul sau altul. Asa se si explica exceptiile care exista in aceasta materie in ambele sisteme. Ele deci pot coexista acordandu-se prioritate sau vointei reale sau declaratiei exteriorizate; practica judiciara vine si ea sa confirme aceasta realitate.

Consideram insa ca in domeniul contractelor incheiate prin corespondenta (indeosebi contractele comerciale), precum si in cadrul celor de adeziune, trebuie sa adoptam in primul rand conceptia obiectiva. Aici este mai important sa se respecte cuvantul dat decat sa se caute sensul adesea obscur al unei realitati psihologice greu de investigat. Interpretul trebuie sa se puna in situatia celui care primeste oferta. Acesta nu va putea sa o interpreteze dupa bunul lui plac; continutul actului nu va fi acela pe care l-a inteles, ci acel continut pe care trebuia sa-l inteleaga sau putea sa-l inteleaga daca depunea diligentele necesare, la nevoie chiar sa se intereseze ce a vrut sa spuna ofertantul. Apoi, daca se impune, se poate apela la un manunchi de elemente, precum: timpul si locul incheierii contractului, situatia sociala, varsta, cunoasterea limbii de catre destinatar, obiceiul si buna-credinta, limbajul comercial care poate fi diferit decat cel obisnuit etc.

Deosebit de cele doua conceptii analizate, de data recenta exista si o a treia numita teoria validitatii (Geltungstheorie). In justificarea acestei teorii se arata ca, deoarece motivul validitatii consecintelor juridice a vointei exteriorizate nu se afla numai in vointa interna sau numai in declaratia exteriorizata, cauza producerii acestor consecinte rezida in corelarea dintre vointa si declaratie. Conform acestei teorii declaratia exteriorizata nu este numai un mijloc de proba si de dezvaluire a vointei interne rupte de manifestarea exterioara. Aceasta conceptie acrediteaza ideea ca vointa exprimata in actul juridic trebuie inteleasa ca o declaratie de validitate a carei sarcina nu este doar o comunicare a vointei, ci insasi indeplinirea si realizarea vointei producatoare de acele consecinte juridice care rezulta din ea (K. Larenz, M. Wolf, op. cit., p. 479).

Definitia si conditiile consimtamantului. Consimtamantul este manifestarea de vointa a subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilaterala de vointa). Altfel spus consimtamantul este hotararea exteriorizata de a incheia un anumit act juridic.

Intr-un alt sens (in cazul actelor bilaterale sau multilaterale) consimtamantul (cum sentire) inseamna acordul de vointa al partilor la incheierea unui contract; consimtamantul inseamna deci intalnirea celor doua vointe concordante (consensus). Asa este considerat consimtamantul de art. 969 alin. (2) C.civ. care prevede ca: "Ele (conventiile) se pot modifica prin consimtamant mutual".

Alte acceptiuni: vointa fiecareia dintre partile contractante (cand se vorbeste despre consimtamantul vanzatorului sau al cumparatorului); un alt sens se refera la acceptarea uneia dintre partile contractului a ofertei celeilalte (aici are importanta vointa acceptantului); prin extensie, un alt sens priveste adeziunea sau autorizarea unei persoane la actul incheiat de partile contractante (de exemplu, incuviintarea actelor incheiate de minorul intre 14 si 18 ani de catre ocrotitorul sau legal). Cert este ca termenul "consimtamant" desemneaza intotdeauna o manifestare de vointa intr-un act juridic. Tocmai datorita multitudinii de sensuri (descompuse cu subtilitate juridica) oferite de acest termen, s-a vorbit in acest caz despre o polisemie de rafinament (G. Cornu, Lingvistique juridique, p. 100).

Pentru a dobandi valoare juridica, deci pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa emane de la o persoana cu discernamant;

- sa fie exteriorizat;

- sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

- sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

A. Consimtamantul trebuie sa fie dat de o persoana cu discernamant. Intrucat actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, persoana care il incheie trebuie sa fie constienta de aceste efecte, sa le doreasca, deci persoana trebuie sa aiba discernamant pentru a delibera in cunostinta de cauza.

Persoanele fizice majore au deplina capacitate de exercitiu; ele sunt prezumate ca au discernamant.

Minorii intre 14 si 18 ani au capacitate de exercitiu restransa, deci sunt considerati ca au discernamant, dar neavand experienta vietii juridice actele incheiate de ei trebuie incuviintate in prealabil de ocrotitorul legal.

Ce se intampla cu actul juridic incheiat de alienatul sau debilul mintal care, nefiind pus inca sub interdictie judecatoreasca, are capacitate deplina de exercitiu, discernamantul fiind prezumat?

Daca actul a fost incheiat in momentele de luciditate, el va fi valabil; in caz contrar va trebui sa se faca dovada lipsei de discernamant la momentul perfectarii actului. Spre deosebire de persoana pusa sub interdictie care este prezumata, in mod absolut, ca este incapabila, alienatul sau debilul mintal neinterzis este prezumat, pana la proba contrara, pe deplin capabil.

Exemplu: A ii ofera lui B un autoturism la pretul de 10 milioane de lei. B ii raspunde: "Il cumpar dar numai cu 5 milioane". Prin aceasta contractul de vanzare-cumparare, natural, nu a luat fiinta, neexistand concordanta intre cele doua vointe. Dar daca B accepta oferta fara niciun fel de rezerve, dar B nu are discernamantul necesar in momentul incheierii actului, contractul se naste, dar este anulabil (adica fara efecte).

In general, se distinge intre incapacitatile legale (in care sunt inclusi minorii sub 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca) si incapacitatile naturale (in care sunt incluse persoanele care au capacitate de exercitiu, dar se afla temporar in situatia de a nu avea discernamantul necesar: hipnoza, somnambulismul, betia, mania puternica etc.). De pilda, daca X semneaza un cec in stare de betie totala, actul nu va fi valabil (legea nu iubeste asemenea oameni); sau in ipoteza in care A il hipnotizeaza pe B si acesta, in aceasta stare, semneaza un cec, actul nu va fi valabil deoarece lipseste vointa de a actiona.

Nota bene. Lipsa discernamantului atrage intotdeauna sanctiunea nulitatii relative a actului juridic.

B. Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat (declarat). Vointa juridica pentru a deveni consimtamant trebuie sa fie exteriorizata. In general, numai vointa exteriorizata poate aduce la cunostinta lumii exterioare o activitate a vietii psihice. Vointa reala, ramasa in interior, nu produce efecte juridice, deoarece nu poate fi cunoscuta de altii si nici nu poate intra in contact cu alta vointa pentru a se realiza acordul de vointa specific actelor bilaterale si multilaterale.

Exemplu: daca de cuius nu a mai putut face testamentul, atunci se va derula mostenirea legala, chiar daca intentia sa de a face un testament (in formele stabilite de lege) a fost bine cunoscuta de cei din preajma (in vechiul drept romanesc testamentul putea fi facut verbal, "cu limba de moarte").

Vointa exteriorizata indeplineste, asadar, o dubla functie. Pe de o parte, ea fiind un act sustinut de vointa interna reprezinta mijlocul prin care cel ce se exprima urmareste de a-si materializa vointa sa prin producerea unor consecinte juridice. Dar totodata vointa sa exteriorizata este o exprimare facuta anume pentru a fi receptata si luata la cunostinta de altii; adica, ea este un act de comunicare sociala. Desigur, declaratia exteriorizata va fi in primul rand un reper pentru cel care se considera destinatarul ei.

Vointa exteriorizata poate fi receptibila, cand ea este indreptata in directia celui care trebuie sa o recepteze; pentru a fi valabila ea trebuie neaparat sa fie receptata de destinatar. Aceasta declaratie exteriorizata trebuie cu vointa si constiinta adusa pe un astfel de drum, incat in mod independent sa ajunga in conditii normale la destinatar. Per a contrario ea nu produce efecte juridice (de pilda, cata vreme cartea postala care continea o acceptare a unei oferte a ramas pe birou si nu a fost depusa la posta, declaratia de vointa materializata in ea nu va produce consecinte juridice). De alta parte, ea poate fi exteriorizata nereceptibil, cand este lansata fara a trebui receptata de destinatar (de exemplu, testamentul, oferta publica etc.); cu toate acestea ea este valabila. La testament in unele cazuri exista chiar un interes al testatorului care trebuie aparat: acela de a ramane secret continutul testamentului pe timpul cat el este in viata. Asadar, in acest caz nu este o conditie de valabilitate faptul ca acest continut sa fie cunoscut de altii.

In dreptul nostru civil partile sunt libere sa aleaga forma de exteriorizare a consimtamantului, potrivit principiului consensualismului actelor juridice. Deci, prin simpla manifestare de vointa se naste valabil actul juridic. De la principiul consensualismului actelor juridice fac exceptie actele solemne care trebuie sa imbrace formele prevazute de lege pentru validitatea actelor juridice (ad validitatem) si cele pentru dovedirea actelor juridice (ad probationem).

Modurile de exteriorizare a consimtamantului sunt variate:

- declaratie expresa facuta verbal; prin scris, prin gest, prin orice fapt concludent (inceperea executarii unui mandat de catre mandatar), prin adoptarea unei atitudini (stationarea taxiurilor in locurile rezervate desi acest exemplu este, dupa cum vom vedea, discutabil).

Vointa exteriorizata automatizat. O situatie particulara o reprezinta vointa exteriorizata automatizat. Este vorba de exteriorizarea vointei cu ajutorul instalatiilor automate de prelucrare a datelor si care sunt vointe exprimate in mod valabil (de exemplu, telefonul cu fise sau cartela, bancomatul sau tonomatul etc.). Aceasta deoarece instalatia sau aparatul nu decide autonom (de unul singur), ci doar se supune unor operatii logice in baza unui program prestabilit. In spatele acestora se afla vointa celui care pune in functiune aparatul respectiv si care are puterea de decizie de a lansa sau nu in circuitul civil vointa sa juridica. Regulile aplicabile manifestarii de vointa producatoare de efecte juridice sunt aplicabile si in acest caz, desigur, cu unele particularritati, in special in ceea ce priveste reproducerea cu fidelitate a unor asemenea exteriorizari (de pilda, defectiuni ale aparatului etc.).

Vointa exteriorizata prin Internet. Noua societate informationala ridica probleme noi in ce priveste exteriorizarea consimtamantului in raport cu mijloacele clasice statuate in Codul civil. Bunaoara, avem astazi un inscris electronic (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica) care daca este prevazut cu semnatura electronica extinsa bazata pe un certificat calificat (art. 7 din Legea nr. 455/2001) indeplineste conditiile formei scrise a actului juridic. Chiar daca identificarea semnatarului se poate realiza, pot sa apara probleme in ce priveste dovada consimtamantului si a capacitatii; in semnatura electronica nu persoana este cea care semneaza (ca in cazul semnaturii olografe), ci semnatura este comandata computerului, iar acesta poate da erori si uneori pot interveni actiuni frauduloase ale tertilor.

Bineinteles, limbajul in care este exteriorizata vointa interna nu trebuie sa fie unul pur tehnic. Bunaoara, omul de rand nu-si da seama intotdeauna de semnificatia cuvintelor sale cand spune intr-un magazin: "Eu iau acest lucru" sau "Dati-mi, va rog, din acele produse 4 kg" etc. Prin aceste cereri el vrea sa spuna, si vanzatorul il intelege, ca el cumpara un anumit lucru sau o multime de lucruri la pretul cerut de vanzator; ca el se obliga a-i plati pretul lor.

Care este valoarea juridica a tacerii? Tacerea prin ea insasi nu constituie o manifestare de vointa, deci nu valoreaza consimtamant (aceeasi solutie in dreptul elvetian, austriac, francez, italian ca si in dreptul englez); cel care in fata unei oferte tace, nu exprima nimic: nici ca accepta, nici ca nu accepta. Totusi, tacerea are valente juridice in cazurile in care:

1) legea prevede astfel;

Exemplu: neacceptarea succesiunii in termen de 6 luni de la deschiderea acesteia este considerata de lege renuntare la mostenire; sau in cazul tacitei reconductiuni sau relocatiuni prevazuta de art. 1437 C.civ., tacita relocatiune presupune ca dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, locatarul ramane si este lasat in posesie, considerandu-se ca locatiunea a fost reinnoita; asadar, tacerea ambelor parti, printr-o fictiune a legii, echivaleaza consimtamant; este asa numita tacere normativa.

2) este grefata pe un acord de vointa anterior (bunaoara, un antecontract);

3) este considerata consimtamant de uzante (obicei). De pilda, A la intrebarea lui B daca vrea sa-i vanda ceasul cu 50.000 de lei da din cap in sens aprobativ; aceasta inseamna consimtamant, acceptare.

Nota bene. Nu orice vointa exteriorizata este neaparat voita in plan intern.

Exemplu: avocatul P care pentru moment nu-si gaseste ochelarii semneaza un cec cu credinta ca este vorba doar de o imputernicire avocatiala; sau X la o licitatie de antichitati ridica mana pentru a-l saluta pe un cunoscut fara a-si da seama ca acest gest este inteles ca o acceptare de oferta. Sau, patronul Z vrea sa-i desfaca contractul de munca lui Y dar secretara ii da sa semneze - fara sa citeasca - o majorare de salar. In cele trei cazuri vointa exteriorizata nu a fost constientizata de persoana in cauza.

C. Consimtamantul trebuie sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice. Intrucat actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, consimtamantul trebuie sa exprime angajarea autorului lui din punct de vedere juridic. Vointa trebuie exprimata in asa fel incat tertii sa o inteleaga ca fiind una producatoare de efecte juridice. In sensul obisnuit al acestei notiuni orice exteriorizare de vointa este o declaratie de vointa. Bunaoara, daca ii declar prietenului meu ca m-am decis ca maine sa nu merg la inot, ci sa raman acasa, aceasta inseamna ca ii declar vointa mea; dar ea nu este o declaratie de vointa in sens juridic, deoarece hotararea mea de a nu merge la inot nu are consecinte juridice si nu ma leaga juridic.

Intentia de a produce efecte juridice, ca o conditie a consimtamantului, nu este indeplinita cand manifestarea de vointa este vaga, a fost exprimata in gluma (iocandi causa) si cand s-a facut sub conditie pur potestativa (ma oblig daca vreau).

De asemenea, obligatiile de ordin moral, cele de politete sau amicale nu sunt obligatii juridice, deoarece declaratia de vointa n-a fost facuta cu intentia de a produce efecte juridice. De pilda, atunci cand trei familii stabilesc ca in fiecare zi de joi a saptamanii sa se intalneasca pentru a juca rummy, prin aceasta nu s-a incheiat un contract, ci este doar o simpla intelegere amicala. Va exista insa un act juridic (contract) in cazul autostopului remunerat. Nu va exista insa un asemenea act in cazul transportului benevol si neremunerat de persoane, dar carausul va raspunde pentru daunele produse prin fapta sa sau a lucrului sau; acest fel de transport va angaja totusi raspunderea delictuala a carausului (pentru alte exemple, a se vedea P. Vasilescu, Manifestari de vointa nonjuridice, P.R., Supliment la nr. 1/2003, p. 239-246).

Nota bene. Delimitarea intre declaratiile de vointa nonjuridice si cele juridice ridica uneori dificultati. Fara a enunta o regula generala, unele elemente sunt, in acest sens, ajutatoare. De pilda, gratuitatea prestatiei, felul prestatiei, cauza (animus contrahendi) si scopul actului, importanta economica si juridica a operatiunii, valoarea bunului, riscul celui ce face prestatia; subliniem ca acestea pot fi numai indicii pentru delimitarea manifestarii de vointa producatoare de efecte juridice de cea lipsita de astfel de efecte.

In acest context trebuie cunoscute rezumativ si notiunile de oferta si acceptare.

Oferta (policitatie) este propunerea pe care o face o persoana alteia sau publicului in general de a incheia un anumit contract in conditiile determinate in oferta. Oferta trebuie sa fie precisa, completa si sa fie facuta cu intentia de a incheia contractul prin simpla ei acceptare. Ea poate fi facuta expres sau tacit, verbal sau in scris, intre prezenti sau absenti (bunaoara prin corespondenta, telegrafie, telex, teletext, telefax etc.), cu termen sau fara termen. Ea este revocabila atata timp cat nu a fost acceptata; oricum oferta trebuie mentinuta un anumit timp minim necesar pentru a fi examinata de destinatar si pentru ca raspunsul sa ajunga la ofertant.

Acceptarea este raspunsul afirmativ, pur si simplu, al destinatarului la oferta propusa; ea are ca efect incheierea contractului. Daca raspunsul destinatarului contine unele rezerve sau propuneri de modificari, un asemenea raspuns nu constituie o acceptare, ci o contraoferta care va putea fi acceptata sau nu de ofertantul initial (M. Muresan, Dictionar, p. 365-366, iar pe larg, C. Statescu, C. Birsan, op. cit., p. 42-54).

Oferta la fel ca si acceptarea, desi adesea sunt caracterizate ca acte juridice unilaterale, in realitate consideram ca nu pot fi privite astfel, deoarece ele nu produc efectele specifice actului juridic (de a crea, a modifica sau a stinge raporturi juridice); ele sunt, asadar, doar manifestari de vointa a caror intalnire concordanta da nastere actului juridic numit contract (in acelasi sens, I. Albu, Drept civil. Contractul si raspunderea contractuala, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 71).

La interpretarea ofertei trebuie analizat daca este vorba despre o oferta sau numai despre o invitatie la oferta (invitatio ad offerendum). Aceasta din urma nu este o oferta propriu-zisa, ci doar o invitatie facuta tertilor pentru ca acestia sa faca ei insisi o oferta; cel ce face o astfel de invitatie poate sa accepte sau nu oferta ce i se face. De pilda, asa-ziselor oferte din ziare (vand casa la tara in conditii avantajoase; vand autoturism Dacia Logan, an de fabricatie 2004 etc.), cataloage, prospecte introduse in cutiile postale, din vitrinele magazinelor, taxiurilor dintr-o statie de taximetrie etc. le lipseste vointa de a contracta, pentru ca o multime nedeterminata de persoane nu poate incheia un contract prin acceptare; ele nu sunt precise si complete. Diferentierea intre oferta si invitatia la oferta poate sa joace un rol important si in cazul in care preturile afisate sunt gresit scrise (pentru alte detalii privind oferta de a contracta, C. Statescu, C. Birsan, op. cit., p. 46-53).

D. Consimtamantul sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant. Asa cum am aratat, manifestarea de vointa a partilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabila, trebuie nu numai sa emane de la o persoana capabila si constienta, dar se cere ca aceasta manifestare de vointa sa nu fie alterata de anumite vicii numite vicii de consimtamant.

Viciile de consimtamant sunt: eroarea, dolul (viclenia) si violenta, iar pentru anumite acte juridice si pentru anumite persoane fizice, leziunea.

Intr-adevar, art. 953 C.civ. prevede: "Consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol". O reglementare asemanatoare o gasim si in Proiectul noului Cod civil; art. 929 stabileste: "(1) Consimtamantul partilor trebuie sa fie liber si exprimat in cunostinta de cauza. (2) Consimtamantul este viciat cand este dat prin eroare, smuls prin violenta ori provocat prin dol. De asemenea, consimtamantul este viciat in caz de leziune".

Consideram ca sub aspect terminologic expresia "vicii ale vointei" este mai potrivita decat "vicii de consimtamant", viciile vointei fiind o notiune mai larga (in acelasi sens, G. Boroi, op. cit., p. 163). Dar din ratiuni de ordin didactic vom pastra terminologia traditionala.

Doctrina germana distinge intre: viciile vointei constiente (retinerea mentala, simulatia actului juridic si declaratia in gluma) si viciile vointei inconstiente (eroarea in declarare, eroarea asupra continutului, eroarea asupra calitatii persoanei ori a lucrului si eroarea in transmiterea declaratiei) (a se vedea H. Köhler, op. cit., p. 129). De alta parte, se face distinctia dintre viciile vointei de a actiona (Handlungswille), viciile vointei de a exterioriza (Erklärungsbewusstsein) si viciile vointei de a incheia actul juridic (Geschäftswille); (H. Brox, Allgemeiner Teil des BGB, 20. Auflage, Carl Heymanns Verlag KG, 1996, p. 177-193).

Viciile de consimtamant

Bibliografie selectiva A. Ionascu, Drept civil. Partea generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 82 si urm; M. Nicolae, in C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, Drept civil roman, Curs selectiv pentru licenta, ed. a III-a, Ed. Press, Bucuresti, 1998, p. 22-34; D. Chirica, Eroarea, viciu de consimtamant in materie contractuala, Dreptul nr. 7/2005, p. 36 si urm.; I.D. Romosan, Vinovatia in dreptul civil roman, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999, p. 41-59; I. Deleanu, Cunoasterea legii si eroarea de drept, Dreptul nr. 7/2004, p. 38-62; S. Beligradeanu, nota la decizia civila nr. 474/1985 a Tribunalului judetean Caras-Severin, R.R.D. nr. 12/1985, p. 55-62; P. Andrei, Dolul prin reticenta in literatura juridica si practica judiciara, R.R.D. nr. 9/1982, p. 36-40; M.D. Bocsan, Consideratii asupra dolului in materie de liberalitati, Dreptul nr. 7/2001, p. 79-85; J. Kocsis, Unele aspecte teoretice si practice privind eroarea de drept, Dreptul nr. 8/1992, p. 39-42; O. Ungureanu, Reflectii privind eroarea in dreptul civil, Juridica nr. 4/2001, p. 152 si urm.

A. Eroarea. Atunci cand un act juridic civil (de pilda, un contract) a fost incheiat si apoi executat de buna voie de catre parti, nu mai intereseaza analiza continutului exact al contractului si al consimtamantului; in aceasta situatie se incadreaza marea majoritate a actelor juridice civile.

Dar in alti termeni se va pune problema atunci cand dupa ce partile unui contract pe care l-au perfectat isi dau seama ca intelegerea lor a fost gresita si si-au imaginat altcumva consecintele juridice ale actului la care au luat parte. Nu de putine ori dupa incheierea actului una din parti spune: "La asta nu m-am referit", "Nu asta am vrut", "Nu asa mi-am inchipuit".

Aceste constatari declanseaza o intrebare majora: cum trebuie, in aceste cazuri, evaluata situatia in drept? Sa fie considerat un asemenea contract nul numai pentru ca o parte si-a inchipuit altfel continutul contractului in momentul incheierii lui? Daca am proceda asa atunci contractul in general nu ar mai avea nicio valoare, deoarece fiecare parte care s-ar crede impovarata cu incheierea lui ar putea spune dupa aceea ca ea s-a referit la altceva in momentul incheierii contractului. De alta parte, partenerul cocontractant care a avut incredere in cuvantul dat va fi serios deziluzionat si, dupa caz, va suferi o pierdere; in fine, circuitul civil ar fi grevat de o incertitudine generala. Dar in ipoteza in care contractul este lasat sa ramana valabil chiar si atunci cand partile au puncte de vedere diferite asupra continutului contractului? In acest caz nu s-ar putea spune ca principiul autonomiei de vointa este iluzoriu, ca se ajunge la consecinte juridice care nu au fost urmarite de catre partile actului? Apoi ne mai putem intreba daca orice eroare trebuie luata in considerare sau numai unele din ele?

Fara indoiala illo tempore, sub acest aspect, ordinea de drept s-a aflat in fata unei dileme. Actualmente nu exista niciun sistem de drept care sa acorde importanta tuturor erorilor savarsite la incheierea actului juridic, dupa cum nu exista sisteme care sa nu ia in considerare niciun fel de eroare.

Regula dominanta pare a fi ca daca individului ii este lasata libertatea crearii raporturilor juridice, atunci tot lui ii revine raspunderea pentru reprezentarea falsa a realitatii; legiuitorul nu va avea de statuat decat in ce masura trebuie antrenata aceasta raspundere. Or, pentru o asemenea problema nu exista o solutie general valabila. De aceea si reglementarea privind luarea in considerare a erorii este diferita de la un sistem de drept la altul, dar intotdeauna legiuitorul urmareste ca aceasta luare in considerare sa fie limitata.

Nota bene. Momentul in care poate sa apara eroarea priveste nu numai declansarea vointei interne (formarea consimtamantului), ci si declararea, transmiterea ori interpretarea vointei.

Eroarea poate fi definita ca fiind falsa reprezentare a realitatii in constiinta persoanei care delibereaza si adopta hotararea de a incheia actul juridic. Eroarea - dupa cum spunea D. Alexandresco - este starea intelectuala in care ideea realitatii este intunecata si ascunsa prin ideea falsa pe care o avem despre un lucru. In sfarsit, mai putem defini eroarea ca fiind discrepanta inconstienta intre reprezentarea celui ce actioneaza si realitate. Eroarea se deosebeste de ignoranta, deoarece aceasta din urma consta din faptul de a nu avea nicio idee despre un lucru. Se intelege ca falsa reprezentare trebuie sa fie inconstienta.

Potrivit criteriului consecintelor pe care le produce, eroarea se clasifica in: eroare-obstacol, eroare viciu de consimtamant si eroare indiferenta (despre eroare in general, a se vedea O. Ungureanu, Reflectii, p. 153-154).

1) Eroarea obstacol este cea mai grava eroare care face ca vointa celor doua parti sa nu se intalneasca si deci ca actul juridic sa nu se poata incheia. O asemenea eroare nu constituie un simplu viciu de consimtamant, ci un obstacol la incheierea actului juridic, de aceea se si numeste eroare-obstacol. Sunt considerate erori obstacol:

- eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio), situatie in care o parte crede ca incheie un anumit act juridic, iar cealalta parte crede ca incheie un alt act juridic;

Exemplu: o parte crede ca incheie un contract de vanzare-cumparare, iar cealalta parte crede ca incheie un contract de donatie; sau, intr-o speta, vanzatorul a demonstrat ca a vrut sa incheie un contract de intretinere si nu de vanzare-cumparare (a se vedea Trib. Bucuresti, sectia civila, decizia nr. 1564/1996, Culegere de practica judiciara a Tribunalului Bucuresti 1993-1997, p. 46 si C.A. Bucuresti, sectia a IV-a civila, decizia nr. 285 R din 1 februarie 2001, cu nota de A. Nicolae, N. Craciun, P.R. nr. 2/2001, Partea a III-a, p. 159-168).

- eroarea asupra identitatii obiectului actului juridic (error in corpore sau error in objecto), situatie in care o parte crede ca s-a negociat cu privire la un bun, iar cealalta parte crede ca s-a negociat cu privire la un alt bun.

Exemplu: o parte crede ca a cumparat casa proprietarului dintr-o anumita strada, iar proprietarul a inteles ca este vorba de casa lui din alta strada.

Atat in cazul erorii asupra naturii actului juridic (error in negotio), cat si in cazul erorii asupra identitatii obiectului (error in corpore), intrucat vointele partilor nu s-au intalnit, actul juridic nu s-a putut forma.

Deoarece in cazul erorii obstacol manifestarea vointei este necorespunzatoare realitatii, o asemenea eroare este distructiva de vointa juridica, ducand la nulitatea absoluta a actului juridic (Pentru o deosebire intre eroarea obstacol si eroarea viciu de consimtamant, a se vedea P. Perju, Sinteza teoretica si practica a jurisprudentei Curtii de Apel Suceava in domeniul dreptului civil si procesual civil (semestrul I, 2000), Dreptul nr. 12/2000, p. 85). Eroarea obstacol este sanctionata cu nulitatea absoluta si in art. 933 din Proiectul noului Cod civil care statueaza: "Contractul este lovit de nulitate absoluta in caz de eroare asupra obiectului contractului sau a obligatiei".

2) Eroarea viciu de consimtamant sau eroarea grava (numita in doctrina franceza eroare-nulitate) este eroarea care poarta asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului juridic (error in substantia sau error in materia) sau asupra identitatii ori calitatilor persoanei cocontractante (error in personam). Aceasta este de fapt eroarea veritabila, propriu-zisa, in dreptul nostru civil. Ea nu impiedica realizarea acordului de vointa, dar ii altereaza continutul.

Eroarea constituie viciu de consimtamant numai in doua cazuri:

a) cand poarta asupra substantei obiectului actului juridic (error in substantiam);

b) cand poarta asupra persoanei cu care s-a incheiat actul juridic (error in personam).

a) Eroarea asupra substantei obiectului actului juridic constituie viciu de consimtamant numai cand se refera la calitatile substantiale ale obiectului, deoarece partea care a incheiat actul juridic si-a manifestat vointa numai in considerarea acestor calitati, pe care in mod eronat le-a crezut adevarate, caci altfel nu ar fi incheiat actul. Nu trebuie confundata eroarea asupra substantei obiectului cu viciile ascunse ale lucrului (C.S.J., sectia civila, decizia nr. 160/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 84); acestea constituind defecte calitative ale lucrului, care insa nu puteau fi descoperite prin mijloace obisnuite de verificare, se supun unui regim juridic separat (obligatia de garantie a vanzatorului pentru vicii ascunse).

De altfel, art. 954 alin. (1) C.civ. prevede: "Eroarea nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei".

Prin substanta obiectului se intelege atat bunul considerat in materialitatea lui (culoare, miros, gust, forma, compozitie, vechime, originalitate etc.), cat si continutul prestatiei (actiunii ori inactiunii) pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv. Cum prestatia este determinata de partile din actul juridic, inseamna ca elementele ce alcatuiesc prestatia vor fi privite ca substantiale sau nesubstantiale, dupa cum intentia partilor le-a dat sau nu acest caracter; aceasta inseamna ca substantialitatea obiectului nu poate fi privita independent de vointele si conventia partilor. Asadar, obiectul conventiei se poate referi atat la elemente materiale, cat si la elemente de natura imateriala.

Exemplu: exista eroare asupra substantei cand o persoana dorind sa cumpere un tablou autentic, cumpara din eroare o copie; sau cand cumpara un obiect fiindca il crede din aur, iar in realitate obiectul este de alama; este evident ca persoana n-ar fi cumparat copia sau obiectul de alama, daca ar fi cunoscut adevaratele calitati ale obiectelor cumparate.

Desigur, simplele indoieli asupra autenticitatii tabloului sau ale obiectului nu pot fonda o actiune in anulare pentru eroare. "Putin conteaza faptul ca nu s-a putut stabili nici ca un tablou ar fi de Poussin, nici ca nu ar fi al lui, daca vanzarea a fost consimtita cu convingerea eronata ca tabloul nu putea sa fie o opera a lui Nicolas Poussin"; actiunea in anulare a vanzatorului va fi respinsa ( Code civile , Textes, jurisprudence, annotation, Dalloz, 2000, p. 782).

Un alt exemplu sugestiv dat de Pothier: cumpar candelabre de argint pentru ca le consider vechi, ele avand o valoare specifica din cauza antichitatii lor. Daca aceste candelabre nu sunt de argint, dar sunt vechi, nu este eroare asupra substantei, antichitatea lor fiind calitatea substantiala determinanta pentru consimtamantul cumparatorului. Invers, ele sunt de argint, dar nu sunt vechi; eroarea exista asupra calitatilor substantiale ale obiectului si ca atare este viciu de consimtamant.

De asemenea, credem ca exista o eroare asupra substantei in cazul in care exista nume monetare comune mai multor monede si exista neintelegeri intre parti cu privire la acestea (de exemplu, dolar american, dolar canadian; lira engleza, lira egipteana; franc francez, elvetian, belgian etc.).

Exemplu: americanul A si canadianul B negociaza la o expozitie de mobila de la Bucuresti (in limba romana). Ramane stabilit ca A sa-i trimita lui B in Canada 10 garnituri de mobila la pretul X (specificat in dolari); dar A a inteles dolari americani, in timp ce B dolari canadieni. Neintelegerea se descopera abia dupa ce marfa a fost livrata si trebuie platit pretul. Este valabila conventia? Desigur nu, deoarece eroarea poarta asupra unui element esential al contractului; fiecare dintre parteneri era indreptatit sa se refere la moneda sa nationala. Bineinteles, s-ar fi incheiat un contract de vanzare-cumparare valabil daca tranzactia s-ar fi incheiat in Canada si nu in tara noastra, iar vanzatorul nu ar fi american, ci, de exemplu, francez.

Totusi, intr-un contract sau intr-un testament, in masura in care se pot produce dovezi indubitabile de natura a risipi ambiguitatile, consideram ca judecatorul poate apela la notiunea de eroare materiala, salvand astfel actul.

Dimpotriva, eroarea relativa la o calitate nesubstantiala a obiectului, adica la o calitate care nu a determinat pe autor sa faca actul, nu constituie un viciu.

Exemplu: o persoana cumpara o mobila veche, opera a unui artist celebru si a carei valoare consta numai in antichitatea si valoarea sa artistica; faptul ca cumparatorul o crede din lemn de nuc, cand in realitate ea este din lemn de stejar, constituie o eroare usoara, care lasa neatinsa vanzarea, deoarece felul lemnului este o calitate nesubstantiala care nu a determinat incheierea vanzarii (a se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, op. cit., p. 83).

Nota bene. Prin eroare asupra substantei obiectului se intelege nu numai cea care cade asupra materiei insasi din care obiectul este compus, ci si cea care se refera la calitatile caracterizate substantiale de parte sau de partile contractante; acestea se pot referi atat la un bun, cat si la un drept. In jurisprudenta noastra mai veche s-a retinut ca pentru determinarea acestei erori este necesar sa se examineze si mobilele determinante si scopul urmarit de parte atunci cand a contractat (Trib. Ilfov VII, 26 februarie 1931, P.R. nr. 3/2001, Partea a V-a, 15, p. 269-276). De alta parte, pretul nu constituie o calitate substantiala a lucrului.

Cu privire la interpretarea notiunii de substanta a obiectului actului juridic, in doctrina si jurisprudenta s-au pendulat trei conceptii:

- conceptia obiectiva (din dreptul roman) potrivit careia eroarea in substantiam se reduce la eroarea asupra materiei din care este alcatuit bunul; in cadrul ei are prioritate criteriul obiectiv al naturii materiale a bunului, ignorandu-se partial intentia partilor. Astfel, conventia nu va fi nula cand obiectul achizitionat, desi este de aur, nu este de aur masiv (ci doar un aliaj), desi s-a dorit aur pur;

- conceptia subiectiva are o imagine mai cuprinzatoare, astfel incat in continutul notiunii de substanta se include totdeauna si orice alta insusire care a fost determinanta la incheierea actului juridic; asadar, calitatile esentiale ale obiectului sunt nu numai insusirile materiale naturale ale acestuia, ci si elementele secundare (autenticitate, vechime etc.). Aceasta conceptie este dominanta;

- conceptia intermediara acrediteaza teza potrivit careia prin notiunea de substanta a actului juridic se inteleg acele calitati pe care opinia generala si obiceiurile le considera drept esentiale (substantiale) sau a caror reunire determina natura specifica a lucrului (a se vedea, E. Lupan, op. cit., p. 156-157; E. Gaudemet, Theorié générale des obligations, Dalloz, 2004, p. 58-61).

In orice caz, daca se doreste ca notiunea de "substanta" sa nu se extinda nepermis de mult si prin aceasta sa se extinda posibilitatea exercitarii actiunii in anulare, trebuie ca criteriul subiectiv sa fie corectat, de la caz la caz, cu un criteriu obiectiv, si anume: cum ar considera sau cum s-ar comporta un om normal (rational) intr-o situatie similara. Acest demers va trebui aplicat indeosebi in situatia in care o parte leaga in mod subiectiv de o persoana sau un lucru o anumita calitate, fara ca aceasta sa rezulte din exprimarea sa, calitate care nu exista insa in realitate. Daca insa intentiile partilor au fost exteriorizate putandu-se recunoaste calitatile pe care ele le-au avut in vedere, campul de aplicare al erorii este mult ingustat.

Atunci cand eroarea cade asupra valorii prestatiei nu mai este vorba de calitatile substantiale ale obiectului, deci nu mai suntem in prezenta erorii ca viciu de consimtamant, ci in prezenta leziunii ca viciu de consimtamant (eroare lezionara care se supune regimului leziunii si care este admisa doar in doctrina).

O situatie speciala de eroare

Exemplu: K il intreaba pe V daca are in stoc carne de balena. Dupa ce V ii raspunde afirmativ K ii comanda o anumita cantitate de Haakjöningsköd. Ambele parti sunt convinse ca acest cuvant inseamna carne de balena. La timpul stabilit pentru livrarea cantitatii de carne comandata un muncitor al lui V (care stia limba norvegiana) ii spune acestuia ca acest cuvant (Haakjöningsköd) inseamna in limba norvegiana carne de rechin. Ce va trebui sa livreze V?

Specificul acestui caz este acela ca in mod obiectiv, pur tehnic, obiectul contractului ar fi carnea de rechin (adica Haakjöningsköd), desi ambele parti au vrut sa spuna si au inteles carne de balena.

Conventia va fi valabila pentru carnea de balena, deoarece falsa demonstratio non nocet (denumirea gresita nu produce efecte juridice); altfel spus, denumirea gresita nu schimba cu nimic faptul ca partile nu au vrut sa vanda si sa cumpere carne de rechin, ci carne de balena. Alta ar fi situatia daca in exemplul dat numai K ar fi crezut ca Haakjöningsköd inseamna carne de balena, in timp ce V ar fi inteles denumirea corect (adica, carne de rechin). In acest caz s-ar fi nascut un contract avand ca obiect carne de rechin.

Un exemplu celebru de falsa demonstratio non nocet este dat de Gaius (D, 35, 1,17,1) care arata ca atunci cand cineva face un legat avand ca obiect pe sclavul Stichus, bucatarul (cocus), desi acesta nu era bucatar, legatul este totusi valabil (a se vedea Vl. Hanga, Adagii juridice latinesti, p. 43).

b) Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimtamant in acele acte juridice in care consideratia persoanei cocontractantului sau calitatile sale esentiale sunt determinante la incheierea actului juridic, cum ar fi in cazul casatoriei sau al contractelor incheiate intuitu personae. De la caz la caz pot constitui calitati esentiale ale unei persoane: identitatea, varsta, sexul, sanatatea, abilitatile, solvabilitatea (in contractele de societate), a fi de incredere etc.

Exemplu: cand o persoana dorind sa comande un tablou unui pictor consacrat, se adreseaza din eroare altuia, eroarea constituie un viciu de vointa, deoarece acea persoana n-ar fi comandat tabloul daca cunostea identitatea aceluia caruia i s-a adresat. Tot astfel, disimularea confesiunii religioase cu ocazia incheierii casatoriei poate fi analizata ca o cauza care antreneaza o eroare asupra calitatilor esentiale ale persoanei.

Eroarea asupra persoanei poate conduce la nulitatea unei adoptii. Daca, insa, identitatea persoanei nu este contestata, eroarea asupra numelui ei nu constituie un motiv de anulare a contractului. Exista eroare asupra persoanei si atunci cand cineva a vrut sa contracteze cu o agentie de turism si nu cu o persoana fizica.

In jurisprudenta franceza (in materie de familie) s-a retinut ca fiind eroare asupra calitatilor persoanei urmatoarele cazuri: atunci cand unul dintre soti nu a stiut ca sotul sau avea calitatea de divortat; sau de condamnat de drept comun; sau atunci cand s-a inselat asupra nationalitatii sale; sau asupra aptitudinilor sale de a avea relatii sexuale; sau sa procreeze; sau asupra integritatii sale mentale etc. ( Code civile. , p. 807). Se pare ca jurisprudenta noastra priveste inca cu rezerve unele din aceste elemente.

Cu privire la eroarea asupra persoanei art. 954 alin. (2) C.civ. prevede: "Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia".

Exemplu: pentru un comerciant care vinde obiecte in magazinul sau oricui, persoana cumparatorului ii este indiferenta; prin urmare, faptul ca vinde un obiect lui X pe care il confunda cu Y nu constituie o eroare care sa atinga validitatea vanzarii.

Mentionam ca jurisprudenta a considerat ca o casatorie poate fi anulata pentru eroare asupra identitatii fizice a sotiei. Dar, daca eroarea poarta asupra starii de graviditate a sotiei si aceasta a fost provocata prin manopere dolosive menite sa ascunda aceasta stare, s-a admis anularea casatoriei pentru dol, nu pentru eroare (Trib. Suprem, decizia nr. 1381/1986, R.R.D. nr. 5/1987, p. 60-61).

Trebuie mentionat faptul ca, fata de imprejurarea ca actele juridice cele mai frecvente sunt cele cu titlu oneros, in care identitatea si calitatile persoanei cocontractante sunt indiferente, eroarea asupra persoanei ca viciu de consimtamant este constatata foarte rar in practica judiciara. Dar ea poate sa intervina atat in actele juridice cu titlu oneros, cat si in actele cu titlu gratuit (Pentru eroarea in materia testamentelor, a se vedea practica judiciara in M.D. Bocsan, Practica testamentara. Jurisprudenta romana 1865-2001, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 84-85, 271-279, 310-311, respectiv spetele 13, 34 si 42).

Indiferent dupa cum este vorba de eroare asupra substantei obiectului sau eroare asupra persoanei, pentru a constitui viciu de consimtamant eroarea trebuie sa prezinte o anumita gravitate si sa fi fost determinanta, hotaratoare la incheierea actului juridic, in sensul ca partea care a cazut in eroare nu ar fi contractat daca cunostea realitatea sau contracta, dar in alte conditii. Acesta este si motivul pentru care legiuitorul a limitat cazurile de eroare ca viciu de consimtamant, la cea asupra substantei si cea asupra consideratiei persoanei, dar numai cand identitatea si calitatile persoanei au fost determinante la incheierea actului juridic.

Pentru ca eroarea ca viciu de consimtamant sa fie retinuta nu se cere ca ambele manifestari de vointa sa fi fost viciate, ci este de ajuns ca eroarea sa fi viciat vointa uneia dintre parti [pentru unele consideratii privind eroarea, dolul si leziunea a se vedea, Jud. Ocolului Herta (Dorohoiu) din 17 mai 1926 cu nota de N. Jac Constantinescu, P.R. nr. 3/2001, p. 264-269].

Proba erorii. Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori si prezumtii; dar proba ei este mai dificila datorita elementului psihologic.

In vederea anularii actului juridic - asa cum am mai aratat - pentru vicierea consimtamantului prin eroare trebuie sa se faca dovada ca insusirile substantiale ale obiectului sau ale persoanei au fost determinante pentru incheierea actului juridic de catre partea cazuta in eroare (in sensul ca n-ar fi incheiat actul daca cunostea realitatea sau il incheia in alte conditii). Cel ce invoca eroarea trebuie sa faca dovada ca tocmai elementul asupra caruia el s-a inselat este cel care l-a determinat sa contracteze.

Deosebit de aceasta cerinta, opinia dominanta in doctrina noastra actuala este ca la actele juridice bilaterale cu titlu oneros trebuie sa se faca dovada ca cocontractantul a stiut sau trebuia sa stie ca faptul asupra caruia poarta eroarea a constituit motivul determinant la incheierea contractului. Aceasta cerinta se impune - se arata in aceasta opinie - pentru a se asigura stabilitatea si certitudinea operatiunilor juridice din circuitul civil. Desigur, aceasta conditie poate fi retinuta. Numai ca trebuie observat ca practic prin ea se substituie conceptia subiectiva, care este de esenta erorii, cu un criteriu obiectiv, limitand existenta erorii mai mult decat legiuitorul insusi a voit-o (Codul civil nu prevede o asemenea conditie). De aceea credem ca ar fi suficient pentru asigurarea stabilitatii circuitului civil criteriul subiectiv analizat de la caz la caz cu unul obiectiv, dar asigurat cu un prejudiciu de incredere acordat cocontractantului care s-a increzut in valabilitatea actului, asa cum vom arata la sanctiunea erorii.

S-a spus ca pentru a fi luata in considerare eroarea trebuie sa nu fie nici atat de grava pentru a face actul inexistent (cand ea poarta asupra naturii sau identitatii obiectului), nici atat de lejera de natura a nu fi jucat un rol decisiv (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 554). Consideram ca in evaluarea erorii trebuie sa distingem intre calitati care au o importanta directa in considerarea lucrului sau a persoanei si calitati care au o importanta indirecta.

3) Eroarea indiferenta (inexpresiva sau usoara) este eroarea care nu are nicio influenta asupra validitatii actului juridic, deoarece poarta asupra unor imprejurari mai putin importante ale actului juridic. Evident ca o asemenea eroare nu afecteaza validitatea actului juridic, neavand nicio consecinta juridica. Totusi, unii autori opineaza ca ea poate conduce la o diminuare valorica a prestatiei (Gh. Beleiu, op. cit., p. 137). De alta parte, se vorbeste uneori ca satisfactia pe care o persoana o are in momentul dobandirii unui bun este mai mica decat a sperat inainte de a-l avea. Este insa evident ca aceasta stare psihologica nu poate constitui o eroare.

Exemplu: X cumpara pentru nepotul sau o masina sport noua, crezand ca este una de raliu, desi in realitate ea nu avea puterea si adaptarile necesare pentru o asemenea masina; sau cand cineva a cumparat o casa pe care o credea functional compartimentata, pe cand in realitate ea este rau impartita. Alt exemplu: A cumpara dintr-un magazin o camasa de la firma X cu 800.000 lei, iar ulterior gaseste aceeasi camasa (de aceeasi firma) in alt magazin la pretul de 400.000 lei; el nu va putea invoca eroarea asupra pretului. In fine, un caz in care vanzatorul a actionat cu mare lejeritate si in care nu s-a putut prevala de eroare: statueta vanduta cu 4500 F, revanduta cu 300.000 F si in final achizitionata de Muzeul Luvru pentru 3.000.000 F ( Code civil. , p. 783).

Sanctiunea erorii difera in functie de clasificarea ei. Astfel, eroarea-obstacol (indiferent ca este error in negotio sau error in corpore) antreneaza nulitatea absoluta. Exista insa si opinia potrivit careia, de lege ferenda, chiar si pentru aceasta eroare sanctiunea sa fie nulitatea relativa, dandu-i-se astfel partii aflate in eroare posibilitatea sa confirme actul respectiv ori de cate ori interesele sale o cer (opinie pe care o consideram corecta). Pentru eroarea viciu de consimtamant sanctiunea este nulitatea relativa, iar eroarea indiferenta - asa cum am aratat - nu desfiinteaza actul juridic incheiat.

Atunci cand actul juridic este anulat pentru eroare credem ca cealalta parte poate cere repararea prejudiciului suferit de ea sau de o terta persoana pentru ca s-a increzut cu buna-credinta in valabilitatea consimtamantului dat de cel ce s-a aflat in eroare; in acest mod partea cazuta in eroare din culpa sa va fi mai reticenta in a solicita anularea actului si de multe ori il va lasa sa-si produca efectele. Dar aceasta obligatie (prejudiciu de incredere) nu va exista daca cel prejudiciat si-a dat seama sau trebuia sa-si dea seama ca cealalta parte s-a aflat in eroare.

Propunere de lege ferenda. Consideram ca intr-un viitor Cod civil trebuie reglementata si eroarea privind declararea si transmiterea consimtamantului (in acelasi sens, a se vedea: O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 128). In adevar, astazi mai mult decat altadata, o persoana poate in mod obiectiv sa declare ceva, ce ea subiectiv nu a vrut, aceasta datorita unei exprimari gresite (inclusiv intr-o limba straina) sau a unei scrieri gresite (manual sau prin mijloace tehnice); sau cand declaratia sa a fost transmisa gresit, fie prin persoane interpuse, fie prin mijloace de comunicare folosite.

Este adevarat, art. 930 din Proiectul noului Cod civil statueaza: "Eroarea de fapt nu atrage anularea decat atunci cand poarta asupra substantei obiectului sau a unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti, ori care potrivit naturii contractului si conditiilor in care a fost incheiat trebuie privite ca esentiale" (s.n.). Se observa ca daca prima parte a textului consacra cazul clasic al substantialitatii obiectului, a doua parte a sa cuprinde o formula generica care aplicata in concret poate sa extinda nepermis de mult cazurile de eroare, afectand in mod grav circuitul civil. Desigur, sub aceasta formulare generala se pot considera incluse si eroarea privind declararea si transmiterea consimtamantului si, de asemenea, eroarea asupra calitatilor si insusirilor esentiale ale persoanei (care, din pacate, nu a mai fost reluata din actualul Cod si care trebuia in terminis prevazuta). In opinia noastra cazurile de eroare trebuie limitativ si expres prevazute de legiuitor. Din lectura textului trebuie sa rezulte clar caracterul restrictiv al erorii. In continuare vom detalia aceste propuneri.

4) Trebuie apoi sa distingem si eroarea privind vointa declarata care presupune modul in care cel ce consimte isi manifesta vointa, conditiile in care manifestarea se face cunoscuta destinatarului ei ori modalitatea in care a fost interpretata de catre cealalta parte; in astfel de cazuri exteriorizarea a ceea ce s-a vrut esueaza. Asa, de pilda, cel ce isi declara vointa poate sa o formuleze cu erori de exprimare lexicala (inclusiv folosirea falsa de notiuni tehnice, de cuvinte dintr-o limba straina) sau sa scrie gresit ori sa gesticuleze gresit sau cel ce o receptioneaza sa-i dea neintentionat, din aceleasi cauze, un inteles eronat.

S-a apreciat ca in asemenea situatii este necesar sa se dea prioritate sensului vointei interne, iar inadvertentele de limbaj, calcul sau ortografie sa fie corespunzator corectate, opinie pe care o impartasim (a se vedea Gh. Iliescu, op. cit., p. 182). Asa cum vom putea observa din exemplele urmatoare problema nu este deloc simpla.

Exemplu: A si B negociaza asupra vanzarii unui autoturism. A vrea sa-l vanda cu 8.000 de lei, B vrea sa-l cumpere cu numai 6.000 de lei. La scurt timp, printr-o scrisoare, A ii comunica lui B ca vrea sa-i vanda autoturismul cu 600 de lei; imediat B observa ca este vorba de o greseala de dactilografiere si ca A se refera de fapt la suma de 6.000 de lei. In acest caz continutul ofertei lui A este de 6.000 de lei, pentru ca aceasta a fost vointa lui reala, iar B a inteles adevarata intentie a lui A. Deci, se va aplica din nou adagiul falsa demonstratio non nocet.

Daca insa A intr-o oferta a sa scrie din greseala pretul de 1.700 de lei, in loc de 1.900 lei (poate fi vorba despre o bicicleta), iar B accepta aceasta oferta, va fi valabil pretul scris si nu pretul crezut de A. Aceasta pentru ca nu este drept ca acceptantul sa suporte consecinta neglijentei ofertantului; aceste consecinte trebuie suportate de A. De alta parte, circuitului civil i s-ar aduce prejudicii catastrofale daca el ar atarna de ceea ce cred ofertantii.

Invers, eroarea acceptantului: A primeste de la B o oferta privind vanzarea unor costume cu pretul de 700 de lei bucata. Citind-o la repezeala A crede ca in loc de 700 de lei scrie 400 de lei si o accepta. Contractul format este valabil, deoarece se ia in consideratie ceea ce scrie in oferta si nu ceea ce crede A (400 de lei) dintr-o citire flasch.

Situatiile pot fi in practica si mai nuantate. Daca falsa reprezentare il pune pe cel cazut in eroare intr-o situatie mai buna (mai favorabila) decat ar fi fost daca nu ar fi cazut in eroare, acea persoana nu poate invoca viciul de consimtamant.

Exemplu: daca C scrie din greseala in oferta 80 milioane de lei (pretul autoturismului) in loc de 60 milioane, cat voia sa ceara, iar Z accepta aceasta oferta, atunci C nu are o actiune in anulare pentru eroare, chiar daca ulterior i s-ar oferi 90 milioane de lei de o alta persoana.

De principiu, va trebui sa fim de acord ca actiunea in anulare fondata pe eroare nu trebuie sa-l aseze pe initiatorul ei intr-o pozitie mai avantajoasa decat daca el nu s-ar fi aflat in eroare; tot astfel, actiunea in anulare este exclusa in ipoteza in care cealalta parte il pune pe cel aflat in eroare in situatia in care ar sta daca ar fi declarat adevarata vointa.

O alta categorie de eroare este cea care survine cu ocazia semnarii unui inscris al carui continut difera de intelegerea verbala.

Exemplu: partile contractante negociaza continutul unui contract si cad de acord. La redactarea inscrisului se fac greseli (pretul negociat este scris gresit, anumite clauze, din greseala, nu sunt incluse) care insa nu sunt observate. Intr-un asemenea caz trebuie sa ramana valabila intelegerea verbala.

Dar daca o persoana semneaza un inscris despre al carui continut nu are nicio idee (nu stie ce semneaza), in acest caz neexistand o discordanta intre parerea sa si realitate - care este de natura erorii - el nu va putea invoca eroarea pentru a anula actul.

Doctrina germana acorda o mare importanta erorii (Irrtum). Ea deosebeste disensiunea deschisa (der offene Dissens) care are loc atunci cand partile stiu ca nu s-au inteles asupra tuturor clauzelor din contract, de disensiunea ascunsa sau acoperita (der versteckte Dissens) cand partile cred eronat ca s-au inteles asupra clauzelor contractuale, desi in realitate ele nu s-au inteles.

Exemplu de disensiune ascunsa: un strain, la un restaurant comanda un "milk caldo" ceea ce chelnerul accepta printr-un "imediat". Dupa putin timp, la un avertisment al clientului chelnerul spune: "Chiar acum aduc laptele din frigider". Evident in acest punct cei doi nu s-au inteles nici asupra laptelui rece, nici asupra laptelui cald. Strainul nu avea temei sa creada ca chelnerul a inteles vorbirea sa combinata, iar chelnerul nu avea temei sa creada ca "caldo" inseamna rece (este adevarat ca in germana kalt inseamna rece). Asadar, amandoi aveau motive sa mai intrebe o data. Contractul s-ar fi nascut numai daca chelnerul ar fi adus lapte cald, chiar si ca urmare a altei erori. Daca neintelegerea s-ar fi inlaturat inainte ca chelnerul sa aduca ceva, atunci pentru parti nu se nasc niciun fel de obligatii. Dar daca chelnerul ar fi adus lapte bine racit, in aceasta situatie s-ar putea sa se nasca alte obligatii.

La disensiunea ascunsa se naste o cerere de inlocuire partiala a celor prestate. In exemplul dat o astfel de cerere este exclusa, deoarece eroarea de a nu se fi inteles este mai mult pe partea chelnerului, decat pe incercarile gresite de a se exprima ale clientului (parag. 154 BGB). Chelnerul trebuia sa se asigure, avand in vedere exprimarea incurcata a clientului, daca acesta a vrut, cu adevarat, sa comande lapte rece.

Disensiunea ascunsa conduce la nulitatea actului. Totusi, o parte a doctrinei si a jurisprudentei germane afirma ca in multe cazuri din aceasta eroare nu poate lua fiinta nici macar un contract nul. Se scoate astfel in evidenta diferenta dintre non-contract (nicht Vertrag) si contractul nul (nichtigen Vertrag), diferentiere care uneori poate avea o importanta practica pentru ca numai contractului nul (pactum nullum) i se recunosc anumite efecte nu si in situatia in care nu s-a nascut nici un contract (pactum non existens).

In orice caz, contractul lovit de nulitate din cauza neintelegerii ascunse intemeiaza asa-numita synallagma factica, adica legatura intre prestatie si contraprestatie. De pilda, A cumpara de la B o masina. Din cauza erorii contractul este nul. A poate sa ceara restituirea pretului numai daca ii restituie lui B masina sau valoarea ei (a se vedea, H.M. Pawlowski, Allgemeiner Teil des BGB, C.F. Müller Verlag, Heidelberg, 1994, p. 234).

Dupa criteriul naturii realitatii asupra careia poarta eroarea, se disting:

a) Eroarea de fapt (error facti) care consta, dupa cum am vazut, in falsa reprezentare a unei situatii de fapt cu privire la incheierea actului juridic. In Proiectul noului Cod civil art. 930 statueaza: "Eroarea de fapt nu atrage anularea decat atunci cand poarta asupra substantei obiectului sau a unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti, ori care, potrivit naturii contractului si conditiilor in care a fost incheiat, trebuie privite esentiale".

b) Eroarea de drept (error iuris) care consta in falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept.

In doctrina s-a sustinut ca eroarea de drept nu ar putea constitui viciu de consimtamant, deoarece nimeni nu poate invoca necunoasterea legii (nemo censetur legem ignorare).

In opinia contrara, la care ne raliem, se sustine ca art. 953 C.civ. nu distinge intre eroarea de fapt si eroarea de drept, articolul vorbind despre eroare in general. Dar argumentul peremptoriu este acela dedus din textul art. 1206 C.civ. potrivit caruia marturisirea judiciara poate fi revocata numai pentru eroare de fapt, de unde rezulta per a contrario ca marturisirea nu poate fi revocata pentru eroare de drept. De aici, tot printr-un argument per a contrario eroarea de drept poate fi luata in consideratie in alte cazuri, deci si pentru a constitui viciu de consimtamant. In cazul erorii de drept, cel ce o invoca arata ca si-a dat consimtamantul ca urmare a cunoasterii inexacte a realitatii, situatie in care legea civila prevede sanctiunea nulitatii (a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 162-163). Pe langa aceste argumente de text care pledeaza in favoarea admiterii erorii de drept, exista si numeroase argumente de fapt: Monitorul Oficial nu este intotdeauna accesibil omului de rand, mediocritatea redactarii unor acte normative, interpretarile inexacte pe care instantele le pot da unor dispozitii legale prin decizii repetate, imposibilitatea de a asimila intreaga materie legislativa si mai ales de a interpreta regulile de drept obscure (care nu sunt o raritate) etc. Mentionam ca in proiectul noului Cod civil eroarea de drept este reglementata in urmatorii termeni: "Eroarea de drept atrage anularea contractului cand este singura ori principala sa cauza" (art. 931 in §3 "Consimtamantul").

Nota bene. Eroarea de drept presupune nu numai necunoasterea continutului propriu-zis al unei norme juridice, ci si interpretarea ei gresita.

Asadar, in dreptul civil adagiul nemo censetur legem ignorare nu are o putere absoluta. De aceea se va putea vedea anulat un contract nu numai pentru eroarea de fapt, dar si pentru o eroare de drept.

Exemplu: mostenitorul care, necunoscand intinderea juridica (cotele) a vocatiei sale succesorale, a cedat drepturile sale la un pret modic fata de valoarea partilor sale, va putea cere anularea acestei cesiuni. In schimb un contractant nu poate invoca eroarea de drept pe motiv ca el nu a cunoscut efectele contractului pe care l-a incheiat. De pilda, V vinde autoturismul sau folosit in credinta sa gresita ca la masinile folosite nu exista obligatia de garantie a vanzatorului pentru vicii ascunse si ca deci el nu ar putea fi tras la raspundere pentru defectele masinii.

Daca in primul caz anularea contractului este primita pe considerentul ca mostenitorul nu a voit a se sustrage aplicarii legii, in al doilea, anularea actului juridic este refuzata, deoarece legea defineste efectele contractului, iar contractantul a voit sa se sustraga acestor reguli (in sensul ca eroarea de drept nu poate fi cauza exoneratoare de raspundere civila, a se vedea I.D. Romosan, Efectele juridice ale erorii in domeniul raspunderii civile, Dreptul nr. 12/1999, p. 46).

Un alt caz de eroare de drept cunoscut in practica: vanzarea unei succesiuni facuta de vanzator in credinta gresita ca a mostenit o nuda proprietate si nu o deplina proprietate.

In ultima analiza, desi acest principiu are in zilele noastre - sa recunoastem - multe inconveniente, el nu poate fi abandonat; in caz contrar nu am avea nimic de castigat. Dimpotriva, s-ar incuraja abuzurile, lipsa de diligenta in cunoasterea legilor, discutiile interminabile pentru a dovedi necunoasterea legii etc. Dar credem ca in dreptul civil acest principiu nu trebuie sa fie inflexibil; este necesar a i se atasa exceptia erorii de drept inclusiv legislativ. Practica noastra judiciara confirma existenta erorii de drept.

B. Dolul (viclenia). Prin dol se intelege inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace viclene in scopul incheierii unui act juridic. Asadar, acest viciu de consimtamant este tot o eroare, dar in acest caz eroarea nu este spontana, ci este provocata de cealalta parte, prin manoperele dolosive (viclene) pe care le foloseste; el este un viciu de consimtamant, dar si o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Nu va exista dol in ipoteza in care o parte profita de eroarea cocontractantului daca ea nu stie ca acesta se afla in eroare, intrucat lipseste intentia de a insela.

Denumit si viclenie, dolul apare intr-o acceptiune empirica ca o perfidie, un viclesug ce surprinde partea cocontractanta prin prezentarea falsa ori mincinoasa a realitatii.

Reglementand dolul ca viciu de consimtamant, Codul civil in art. 960 stabileste: "Dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti sunt astfel incat este evident ca fara aceste masinatii, cealalta parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune".

Structura dolului se compune din doua elemente:

a) un element intentional (subiectiv) care consta din intentia de a induce in eroare o persoana pentru a o determina sa incheie un act juridic. Inducerea in eroare trebuie insa sa constituie conditia sine qua non pentru incheierea actului; la baza intentiei sta un scop ilicit. Apoi, inducerea in eroare trebuie sa fie facuta cu rea-credinta. In acest sens doctrina si jurisprudenta au stabilit ca provocarea erorii fara rea-credinta, numai din simpla neglijenta, nu constituie dol. Aceasta inseamna ca autorul care actioneaza (sau cel ce ramane in pasivitate, la dolul prin reticenta) trebuie sa-si dea seama de urmarile conduitei sale sau chiar si numai de posibilitatea de a se produce aceste urmari si sa le lase sa se produca; in acest din urma caz el actioneaza cu o intentie eventuala (dolus eventualis).

Daca insa inducerea in eroare s-a facut din neglijenta, partea indusa in eroare va putea sa ceara despagubiri, dupa caz, celeilalte parti, nu insa si anularea actului;

b) un element material (obiectiv) care consta in folosirea de mijloace viclene (manopere dolosive, acte de siretenie, abilitati sau masinatiuni, puneri in scena, artificii, afirmatii mincinoase etc.) prin care persoana este indusa in eroare. Inca o data, daca manoperele intrebuintate de o parte contractanta nu sunt culpabile, atunci nu vom putea vorbi de dol.

Exemplu: acele manopere care constituie de fapt abilitati si sunt condamnate de morala, insa sunt permise de lege, deoarece prin ele o persoana cauta sa-si apere interesele sale legitime, fara nicio intentie de frauda (a se vedea, in acest sens, D. Alexandresco, op. cit., vol. V, p. 691).

Este fara relevanta din ce motive sunt intrebuintate manoperele dolosive. Nu trebuie neaparat ca prin acestea autorul lor sa se imbogateasca sau sa prejudicieze victima dolului. Ba chiar mai mult, credem ca va exista dol si atunci cand prin manopere frauduloase se urmareste avantajarea celeilalte parti; aceasta pentru ca libertatea vointei celui ce a fost indus in eroare trebuie intotdeauna protejata pentru ca hotararea sa-i apartina lui, sa aprecieze neingradit ceea ce este mai bine pentru el.

Pentru existenta acestui viciu de consimtamant (dolului) trebuie sa fie indeplinite cumulativ ambele sale componente (intentional si material).

Mijloacele viclene pentru a constitui dolul trebuie sa prezinte o anumita gravitate (dolus malus). De aceea dolul datorat unei credulitati exagerate ori unei lipse elementare de informare nu este producator de efecte juridice. Doctrina recunoaste dolul tolerat.

Exemplu: simpla exagerare cu scop de publicitate a calitatii marfii oferita spre vanzare, nu constituie dol, ci o practica ingaduita in activitatea de contractare (dolus bonus). Apoi, o casatorie nu poate fi anulata pentru ca unul dintre soti l-a indus in eroare pe celalalt privitor la starea sa materiala.

Mijloacele viclene pot consta din fapte comisive sau din fapte omisive. De aici si clasificarea dolului in comisiv si omisiv. In practica contractuala, de regula, pentru a induce in eroare o persoana, se recurge la fapte comisive (manopere dolosive). Simpla tacere nu constituie prin ea insasi un dol.

Exemplu: partea nu se obliga sa atraga atentia cocontractantului asupra dezavantajelor incheierii contractului.

Tacerea poate fi constitutiva de dol, asa numitul dol prin reticenta (dol negativ), cand partea ascunde sau nu comunica cocontractantului o imprejurare importanta pe care acesta ar trebui sa o cunoasca inainte de incheierea contractului. Dolul negativ vizeaza si mentinerea sau intretinerea unei erori pentru ca astfel sa determine o persoana sa incheie un act juridic. Se intelege ca autorul dolului trebuie sa cunoasca eroarea in care se afla cealalta parte; per a contrario nu exista dol.

Exemplu: jurisprudenta a statuat ca o casatorie poate fi anulata pentru dol prin reticenta comis prin ascunderea bolii de care suferea unul dintre soti (Trib. Suprem, decizia civila nr. 658/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 115-117, cu nota de D. Cosma).

Problema existentei obligatiei de informare nu este simpla atunci cand ea nu este prevazuta de lege. Ea presupune o analiza a cazului concret (in concreto); bunaoara, care sunt informatiile specifice incheierii unui anumit tip de act juridic sau situatia in care o parte trebuie sa se increada in cunostintele de specialitate ale celeilalte parti etc. Credem ca exista aceasta obligatie in situatia in care o parte intreaba cealalta parte despre imprejurari cunoscute numai de ea si esentiale pentru decizia de a incheia actul. In orice caz, consideram ca obligatia de informare nu trebuie neaparat sa derive din lege deoarece justificarea ei rezulta din principiul bunei credinte.

Pana in prezent in legislatia noastra aceasta obligatie isi gaseste aplicare mai ales in domeniul protectiei consumatorului: Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorului cu modificarile si completarile din Legea nr. 178/1998 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 146/2001, republicata (M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007), apoi Ordonanta Guvernului nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor comerciale, Ordonanta Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a serviciilor turistice, Ordonanta Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta (pe larg, D. Chirica, Obligatia de informare si efectele ei in faza precontractuala a vanzarii-cumpararii, R.D.C. nr. 7-8/1999; I.F. Pop, Dolul si obligatia de informare in contractele sinalagmatice, Dreptul nr. 7/2002, p. 62-72).

Pentru a constitui viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca doua conditii cumulative:

a) sa fie determinant pentru manifestarea de vointa de a incheia actul juridic, in sensul ca altminteri partea nu ar fi contractat sau, dupa cum spune textul art. 960 C.civ.: "fara aceste masinatiuni cealalta parte n-ar fi contractat". Prin urmare, dolul trebuie sa fie determinant pentru manifestarea de vointa, adica sa fie un dol principal. Exista legatura cauzala intre eroarea provocata si incheierea actului juridic si atunci cand hotararea de a incheia actul a fost influentata, pe langa alte motive, de manoperele frauduloase; in lipsa acestora actul nu s-ar fi nascut. Numai acest dol atrage anularea actului juridic.

Nu constituie viciu de consimtamant dolul incident (secundar) care nu este determinant pentru manifestarea de vointa la incheierea actului juridic deoarece si in lipsa lui s-ar fi incheiat actul. Caracterul determinant al dolului la incheierea actului juridic se apreciaza de la caz la caz, adica in concreto. De precizat ca spre deosebire de eroare, la dol elemente hotaratoare pot fi nu numai calitatile substantiale ale obiectului ori insusirile si identitatea persoanei (cu atat mai mult eroarea obstacol), ci si alte elemente sau motive (bunaoara, eroarea indiferenta sau eroarea asupra valorii obiectului);

b) sa provina de la cealalta parte sau, mai exact spus, de la una din partile contractante. Bineinteles, aceasta conditie nu se aplica actelor juridice unilaterale cand dolul in mod firesc trebuie sa provina de la un tert. In actele bilaterale daca provine de la un tert dolul nu are nicio influenta asupra validitatii actului juridic. Totusi, in acest caz victima va putea invoca eroarea in care a cazut datorita actiunii tertului si poate cere despagubiri de la acesta in baza art. 998 C.civ.

Doctrina, in general, este de acord ca aceasta a doua conditie nu se aplica intr-un caz particular si anume in materie de donatie intre vii. Astfel se admite ca donatorul care a facut o donatie provocata prin dol, poate cere anularea donatiei si atunci cand dolul nu provine de la beneficiarul donatiei; aceasta pentru ca acesta din urma primind o donatie fara a da nimic in schimb merita mai putina protectie decat o parte dintr-un contract cu titlu oneros.

Daca o parte a fost complice la dolul savarsit de catre un tert impotriva celeilalte parti, aceasta va atrage anularea actului juridic, deoarece partea cu intentie a inlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene. Vom fi, de asemenea, in prezenta dolului ca viciu de consimtamant si in cazul in care acesta a fost savarsit de un reprezentant (de pilda, mandatarul) sau de prepusul uneia dintre parti. Ca si in cazul erorii nu este necesar ca dolul sa existe pentru ambele parti contractante. Daca totusi acest lucru s-ar intampla, atunci fiecare parte va fi indreptatita sa ceara anularea actului.

Fata de imprejurarea ca art. 960 alin. (2) C.civ. prevede ca dolul nu se presupune, aceasta inseamna ca partea care invoca dolul ca viciu de consimtamant, va trebui sa-l dovedeasca. Dolul constituind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, inclusiv proba testimoniala si prin prezumtii. Dovada dolului este mai usoara decat dovada erorii, care presupune probarea elementului psihologic. Dolul prin reticenta prezinta o dificultate probatorie aparte.

Sanctiunea. Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativa (este anulabil); dar actul sanctionat astfel poate fi confirmat de victima dolului tacit sau expres. Intrucat dolul are o natura juridica dubla, de viciu de consimtamant si de fapta ilicita a autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atat pentru anularea actului juridic, cat si pentru o actiune in despagubire. Daca insa ne aflam in prezenta dolului secundar victima nu va mai putea cere anularea actului (pe care oricum l-ar fi incheiat), ci eventual numai daune-interese. In sfarsit, daca dolul principal intruneste si elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune prevazute de art. 215 alin. (3) C.pen., atunci va fi antrenata sanctiunea penala a pedepsei (dolul penal). Ea nu va exista insa in cazul dolului prin reticenta.

In materia liberalitatilor, dolul se concretizeaza sub forma sugestiei sau a captatiei, adica in specularea afectiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina sa faca o donatie sau un legat; ea are loc, de regula, prin mijloace ascunse si tendentioase. Pentru ca sugestia si captatia sa poata provoca anularea unui testament, trebuie ca ele sa fie exercitate prin uneltiri viclene sau alte masinatiuni, fara de care testatorul nu ar fi consimtit sa dispuna asa cum a dispus prin testament.

Exemplu: varsta inaintata a testatorului, slabiciunea mintii, afectiunea exagerata pentru persoana in favoarea careia s-a testat, sadirea urii fata de rudele apropiate care ar veni la succesiune si indepartarea acestora din preajma testatorului pot constitui, de la caz la caz, imprejurari care sa conduca la anularea testamentului pentru sugestie si captatie. In lipsa unor manopere dolosive, imprejurarile expuse raman simple prezumtii, care pot sa ateste ca vointa testatorului ar fi putut fi mai usor influentata, constituind deci un teren propice pentru exercitarea sugestiei si captatiei (Speta Printesa Olga Sturza s.a. cu Maria Cantacuzino Pascani, in E. Herovanu, Pagini de practica judiciara si extrajudiciara, Ed. Librariei Juridice, Bucuresti, 1944, p. 61-67).

Alt exemplu: paratul (calugar la Muntele Athos), profitand de slabiciunea datorata varstei inaintate si de sentimentul de evlavie excesiva a dispunatoarei, i-a insuflat acesteia temerea ca rudele o vor pune sub interdictie si ii vor lua averea; ca urmare, testatoarea s-a zavorat in casa, acceptand in preajma ei doar un diacon care era complice al paratului. Ea a fost convinsa apoi de calugar ca numai biserica greaca (nu si biserica ortodoxa romana) poate sa-i asigure mantuirea si viata vesnica. Astfel testatoarea a fost determinata sa redacteze un testament ce instituia pe calugar legatar universal, o manastire de la Muntele Athos ca legatara particulara a celei mai valoroase mosii a dispunatoarei, iar pe diacon, legatar al unei sume de bani, testament ce a fost anulat de judecatorie pentru captatie si sugestie (C.A. Bucuresti, decizia nr. 197 din 31 octombrie 1902, in M.D. Bocsan, Practica testamentara. Jurisprudenta romana 1865-2001, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002, speta 12, p. 80-84 si, de asemenea, spetele nr. 14, 22, 25, 30, 34, 36, 44, 48).

Din "arsenalul" sugestiei si captatiei mai pot face parte: interceptarea corespondentei, abuzul de influenta si de autoritate, insinuari si calomnii la adresa rudelor cu vocatie succesorala sau a prietenilor, atentii interesate, izolarea victimei etc.

Mentionam - asa cum s-a subliniat in doctrina - ca sugestia si captatia reprezinta un proces unic. Astfel, sugestia are menirea de a discredita persoanele initial vizate pentru gratificare, iar captatia canalizeaza generozitatea dispunatorului spre autorul dolului ori spre un tert (M.D. Bocsan, nota la sentinta civila nr. 359/1997 a Judecatoriei Cluj-Napoca, P.R. nr. 1/2001, p. 144).

Comparatie intre dol si eroare. Intre cele doua vicii de consimtamant (eroarea si dolul) exista unele asemanari si deosebiri care trebuie cunoscute pentru o mai facila aplicare a textelor ce le reglementeaza.

Asemanari

- invocarea si dovedirea oricareia dintre aceste doua vicii atrage anularea actului juridic incheiat, cu alte cuvinte acest act este lovit de nulitate relativa pe care n-o poate invoca decat victima viciului;

- ambele vicii fiind elemente de fapt, pot fi dovedite prin orice mijloace de proba, inclusiv prin martori si prezumtii.

Deosebiri

- pentru a constitui viciu de consimtamant, eroarea trebuie sa cada fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului juridic, fie asupra identitatii sau calitatilor persoanei cocontractante, pe cand dolul constituie viciu de consimtamant, chiar daca manoperele dolosive vizeaza si alte elemente ale actului juridic (eroarea lezionara);

- spre deosebire de proba erorii, care este mai greu de facut, dovada dolului este mai usoara, datorita elementului material al acestuia (mijloacele dolosive);

- pe cand eroarea are ca efect actiunea in anularea actului juridic, dolul are ca efect atat actiunea in anularea actului, cat si o actiune in despagubire.

C. Violenta. Consimtamantul la incheierea unui act juridic este viciat prin violenta atunci cand persoana in cauza este amenintata cu un rau in asa fel incat i se insufla o temere de natura a o face sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.

Obiectul amenintarii poate sa fie de natura patrimoniala sau poate sa vizeze integritatea fizica ori morala a unei persoane

Si violenta are o structura complexa, incluzand doua elemente distincte:

- un element exterior, constand intr-o amenintare cu un rau de natura fizica (omor, lovituri etc.), de natura patrimoniala (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plati etc.) ori de natura morala (parasirea, atingerea onoarei, dezvaluiri nedorite etc.). Nu trebuie sa confundam violenta morala cu santajul [art. 194 alin. (2) C.pen.] desi pot exista unele elemente comune;

- un element psihologic constand din starea de teama insuflata persoanei, de natura a o constrange sa incheie un act pe care altfel nu l-ar fi incheiat, ca mijloc de a evita raul cu care a fost amenintata. De fapt, ceea ce viciaza vointa (consimtamantul) este tocmai aceasta teama insuflata de violenta, teama care da nastere motivului determinant care altereaza hotararea victimei de a incheia actul in scopul de a evita astfel raul. Daca n-ar fi existat violenta (amenintarea) adica, daca vointa sa ar fi fost libera si neviciata, actul juridic nu s-ar fi incheiat. Desi art. 956 C.civ. vorbeste de un rau considerabil si prezent, trebuie admis ca "raul" poate fi si viitor, deci expunerea victimei la un rau viitor.

La fel ca si in cazul celorlalte vicii de consimtamant si in cazul violentei sanctiunea este nulitatea relativa (anulabilitatea) a actului (art. 961 C.civ.). Violenta nu va mai putea fi invocata daca victima confirma ulterior tacit sau expres actul juridic sau daca actiunea s-a prescris.

Doctrina si practica disting intre:

1) Violenta fizica (vis), atunci cand amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei. Violenta trebuie insa sa lase loc liber pentru vointa de a actiona a victimei, respectiv aceasta sa aiba "alternativa" de a incheia actul sau de a nu-l incheia (vis compulsiva); altfel spus, victima trebuie sa poata alege intre producerea raului si incheierea actului.

Exemplu: constituie violenta fapta unei persoane de a ameninta cu bataia pe o alta pentru ca aceasta din urma sa incheie un anumit act juridic.

In sensul legii, amenintarea cu un rau nu presupune neaparat o constrangere corporala careia victima sa nu-i poata rezista in niciun fel (fara iesire), deoarece atunci consimtamantul ei este inexistent, iar actul va fi lovit de nulitate absoluta.

Exemplu: fortarea mainii unei persoane in vederea semnarii unui inscris care ar constata un act juridic civil. Tot astfel X ii tine mana ridicata lui Y la o adunare unde se voteaza prin ridicarea mainii (vis absoluta). In astfel de situatii consimtamantul nu exista pentru ca lipseste vointa de a actiona. Altfel spus este vorba despre o lipsire fara drept a libertatii de formare a consimtamantului si de aceea actul va fi sanctionat cu nulitatea absoluta.

2) Violenta morala (metus) atunci cand amenintarea se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

Exemplu: in jurisprudenta s-a concluzionat ca este supus violentei reclamantul care, contractand cu paratul cladirea unei case, primeste arvuna 5.000 lei si este chemat apoi la seful de post de catre parat (care voieste a reveni asupra conventiei) si determinat sub amenintarea arestarii a semna o chitanta de imprumut pentru 5.000 lei, suma reprezentand chiar arvuna data (a se vedea, C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VII, p. 411, nr. 1).

Alt exemplu: intr-o speta jurisdictia suprema a retinut ca exista violenta morala cand autorul actului in varsta de 70 de ani - bolnav de cancer, nu a fost anume internat in spital pentru a i se administra la domiciliu un tratament inadecvat si ascunzandu-se acest diagnostic fata de rude si prieteni (de catre rudele concubinei) - a incheiat actul de vanzare-cumparare a unui apartament cu fiica concubinei sale (B.J.C.D. 1993, Ed. Continent XXI, Bucuresti, 1994, p. 32-35); evident, aprecierea temerii s-a facut in concreto.

Pentru a justifica anularea actului violenta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) amenintarea sa fi fost injusta;

Exemplu: amenintarea cu executarea silita a unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile nu constituie violenta, nici amenintarea cu introducerea unei actiuni civile in justitie; in schimb, amenintarea cu trimiterea in judecata penala a celui ce a savarsit un accident usor de circulatie, poate fi privita ca violenta daca sub aceasta amenintare autorul accidentului s-a angajat la plata unor despagubiri disproportionat de mari fata de paguba efectiv provocata.

Autorul violentei trebuie sa fie constient ca prin conduita sa cel amenintat este determinat sa incheie actul juridic dorit de el. Nu este insa necesar ca autorul violentei sa-si dea seama de ilegitimitatea comportamentului sau, pentru ca anularea actului serveste protectiei victimei.

b) amenintarea sa fi fost determinanta pentru hotararea incheierii actului. In aprecierea acestei conditii se tine seama de imprejurari ca: varsta, sexul, gradul de cultura al victimei amenintarii. In formularea arhaica a Codului, in art. 956, aceasta conditie este exprimata astfel: "Este violenta intotdeauna cand, spre a face pe o persoana a contracta, i s-a insuflat temerea, rationabila dupa dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau considerabil si prezent.

Se are in vedere in aceasta materie etatea, sexul si conditia persoanelor'.

Exemplu: un barbat inaintat in varsta sau o femeie vor resimti in general mai mult violenta decat un barbat in puterea varstei.

Amenintarea nu trebuie sa provina neaparat de la celalalt contractant; art. 955 precizeaza ca violenta este cauza de nulitate "chiar cand este exercitata de alta persoana decat aceea in folosul careia s-a facut conventia" (sau actul juridic, in general); in ambele cazuri efectele vor fi aceleasi.

"Violenta este cauza de nulitate si cand s-a exercitat asupra sotului sau sotiei, asupra descendentilor sau ascendentilor" (art. 957 C.civ.). Enumerarea nu este insa limitativa, existand violenta si atunci cand ea se exercita asupra unei persoane de care cel amenintat este legat printr-o temeinica afectiune.

"Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia" spune art. 958 C.civ. Temerea "reverentiara" este acea temere inspirata de respectul si afectiunea pentru o persoana (copiii fata de parinti sau bunici, elevii fata de dascali, angajatii fata de patroni etc.), sentiment care prin el insusi nu justifica anularea actului incheiat, chiar sub influenta sa indirecta, daca el nu a fost insotit de exercitarea unei veritabile amenintari concrete si injuste.

In literatura juridica s-a considerat uneori, ca ar trebui (cel putin de lege ferenda) sa se admita anularea unui act si in situatiile in care amenintarea cu un rau provine dintr-o imprejurare exterioara (stare de necesitate). In stadiul actual al textelor (de lege lata) aceasta solutie nu poate fi admisa. Totusi, in mod exceptional, daca urmare a starii de necesitate partea este lipsita de consimtamant, aceasta va antrena nulitatea absoluta, nu relativa. Dar in unele cazuri - atunci cand una din parti a exploatat situatia profitand de starea celeilalte parti pentru a obtine incheierea unui act juridic vadit inechitabil - acest act va putea fi considerat ca lovit de nulitate absoluta pentru cauza imorala.

Numai legislatia penala defineste starea de necesitate. Potrivit art. 45 din C.pen.: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de necesitate. Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu poate fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc. Nu este in stare de necesitate persoana care in momentul cand a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat".

D. Leziunea. Leziunea a fost definita ca reprezentand paguba materiala pe care o sufera una din partile unui contract oneros si comutativ din cauza disproportiei vadite de valoare dintre cele doua prestatii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus, ea reprezinta un dezechilibru economic al contractului.

Peste un anumit prag, atunci cand pretul nu este just, consideratii de dreptate si echitate contractuala justifica desfiintarea contractului sau cel putin reajustarea sa. Bunaoara, intr-un contract de vanzare-cumparare atunci cand lucrul este vandut cu mult sub valoarea sa (leziunea vanzatorului) sau atunci cand bunul este vandut la un pret exorbitant (leziunea cumparatorului) face ca o parte sa piarda considerabil, iar cealalta sa se imbogateasca intr-o masura de neacceptat. Se pare ca aceasta idee a fost conturata de dreptul canonic unde un contract pentru a fi valabil trebuia sa contina un "pret just", adica o echivalenta intre ceea ce s-a dat si ceea ce s-a primit in schimb.

Dar, asa cum se va putea observa, leziunea nu este in general o cauza de nulitate sau de revizuire a contractului, deoarece chiar lezionar contractul trebuie executat. De aceea s-a remarcat ca in acest caz "regula de drept merge impotriva regulii morale" (a se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 10). Legiuitorul nu a admis anularea (sau resciziunea) contractului decat in cazuri foarte rare, exceptionale.

Ca domeniu de aplicare se poate vorbi despre leziune numai in contractele bilaterale cu caracter oneros si comutativ, in care partile se obliga la prestatii reciproce considerate, in principiu, ca fiind valoric echivalente. Nu poate exista leziune in contractele aleatorii.

Ca structura, leziunea implica in conceptia obiectiva - care a castigat tot mai mult teren - un singur element: acela al disproportiei vadite de valoare intre prestatiile reciproce; in conceptia subiectiva insa, leziunea presupune si vicierea consimtamantului de catre starea de nevoie in care se gaseste una din parti, stare de care profita cealalta parte pentru a obtine foloase disproportionate.

Drept comparat. Leziunea si in dreptul francez este luata in considerare pentru protejarea minorilor (art. 1305 C.civ.) si a majorilor pusi sub curatela sau sub supravegherea justitiei (art. 510-3 si art. 492-2 C.civ.). In cazul acestor persoane se prezuma ca a fost alterat consimtamantul lor.

In mod exceptional un contract poate fi anulat (rescizat) pe motiv de leziune pentru dezechilibrul existent intre prestatii. Bunaoara, in vanzarea imobiliara (art. 1674 C.civ.) pentru ca vanzarea sa fie anulata leziunea trebuie sa fie mai mare de 7/12 sau, altfel spus, pretul de vanzare sa fie inferior a 5/12 din valoarea reala a imobilului. Se observa ca, in acest caz, prevaleaza conceptia obiectiva si nu cea subiectiva (a se vedea J.L. Aubert, op. cit., p. 251).

Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restransa pentru ca, potrivit art. 1165 C.civ. "Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune". Legiuitorul a considerat ca simpla disproportie dintre valoarea prestatiilor reciproce nu permite sa se traga concluzia vicierii consimtamantului, cata vreme partile contractante sunt persoane majore, deplin capabile. Va trebui deci, ca partea pagubita prin leziune sa faca dovada existentei unui alt viciu de consimtamant - eroare, dol sau violenta - ori sa invoce falsitatea (fictivitatea) cauzei ori caracterul ei imoral, pentru a putea obtine pronuntarea sau constatarea nulitatii actului.

Chiar si in privinta minorilor aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimtamant este restransa.

Articolul 1157 C.civ. prevede intr-adevar ca "Minorul poate exercita actiunea in resciziune pentru simpla leziune, in contra oricarei conventii"; dar acest text a fost implicit modificat prin dispozitiile art. 25 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice si persoanele juridice, text potrivit caruia "aplicarea dispozitiilor referitoare la actiunea in anulare pentru leziune se restrange la minorii care, avand varsta de 14 ani impliniti, incheie singuri, fara incuviintarea parintilor sau tutorelui, acte juridice pentru a caror valabilitate nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, daca aceste acte le pricinuiesc vreo vatamare. (2) Actele juridice care se incheie de minorii ce nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune".

Mai trebuie precizat ca anularea pentru leziune in conditiile art. 25 din Decretul 32/1954 priveste numai actele de administrare, caci numai acestea pot fi incheiate valabil de un minor cu simpla incuviintare a parintilor; pentru actele de dispozitie fiind necesara si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, este evident ca actele de dispozitie incheiate de minor singur (sau chiar cu incuviintarea parintilor sau tutorelui) sunt lovite de nulitate absoluta pentru simpla lipsa a incuviintarii autoritatii tutelare, indiferent daca sunt sau nu lezionare.

Impreuna cu alti autori conchidem in sensul ca domeniul leziunii in actuala stare a textelor este limitat la actele minorului cu capacitate de exercitiu restransa, cand: a) sunt incheiate fara incuviintarea ocrotitorului legal; b) sunt lezionare pentru minor; c) sunt acte de administrare; d) sunt acte comutative (Gh. Beleiu, op. cit., p. 152). In mod exceptional art. 694 fraza a II-a C.civ. prevede ca majorul poate invoca leziunea in cazul in care "succesiunea ar fi fost absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate, prin descoperirea unui testament necunoscut in momentul acceptarii"; asadar, dupa ce el a acceptat succesiunea (pentru inutilitatea acestui text de lege, a se vedea, D. Chirica, op. cit., p. 380-381).

Propunere de lege ferenda. Totusi, noi credem ca o viitoare legislatie va trebui sa admita leziunea - desigur restrictiv - si pentru unele categorii de majori; bunaoara cand victima leziunii ar fi o persoana ale carei facultati intelectuale sunt diminuate (nu poate sa evalueze corect raportul dintre prestatie si contraprestatie) sau care prezinta o ridicata slabiciune a vointei, cand protejarea celor vulnerabili trebuie sa prevaleze (situatia celor dependenti de alcool sau de droguri) ori se afla intr-o situatie fortata, fara iesire. Desigur, aceste imprejurari ar putea constitui leziune numai atunci cand lezionarul cunoaste diferenta frapanta dintre prestatii si o foloseste voit in favoarea sa. In acest fel si in aceasta materie dreptul s-ar armoniza cu morala (in acelasi sens, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 139). Se pare ca, cel putin in parte, propunerea a fost luata in considerare, deoarece in Proiectul noului Cod civil art. 938 alin. (2) stabileste: "Exista leziune cand una dintre parti, profitand de starea de nevoie, de lipsa de experienta sau de cunostinte a celeilalte parti stipuleaza pentru sine ori pentru altul o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii".

Privire comparativa asupra viciilor de consimtamant. Toate cele patru vicii de consimtamant examinate, prezinta intre ele urmatoarele puncte de asemanare: 1. Viciul de consimtamant trebuie sa fi fost determinant la incheierea actului juridic;   Viciul trebuie sa fie dovedit, nu se prezuma; 3. Sanctiunea juridica pentru oricare dintre viciile de consimtamant este aceeasi: anulabilitatea actului (nulitatea relativa); 4. Este suficient ca viciul sa afecteze consimtamantul unei singure parti (in actele bilaterale), nefiind necesar ca viciul sa fie comun.

Intre viciile de consimtamant exista si unele deosebiri (pe langa cele ce tin de insasi natura si definitia lor), si anume: 1. Din punct de vedere al probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece consta intr-un element subiectiv), in timp ce dolul, violenta si leziunea sunt mai usor de dovedit prin faptul ca au in structura si un element obiectiv, exterior;   Eroarea viciaza consimtamantul numai cand priveste calitatile substantiale ale obiectului sau ale persoanei (in contractele intuitu personae), pe cand dolul viciaza vointa indiferent asupra carui element determinant poarta eroarea provocata; 3. Din punct de vedere al sanctiunii aplicabile, dolul si violenta - constituind in sine fapte ilicite - pot atrage pe langa sanctiunea nulitatii relative si raspunderea civila delictuala, adica obligarea celui vinovat la plata de despagubiri (deosebit de eventuala raspundere contraventionala sau penala).

Obiectul actului juridic civil. Notiune. Potrivit art. 962 C.civ. (care se refera expres numai la conventii, dar se aplica oricaror acte juridice), "obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai una din parti se obliga". Rezulta de aici ca prin "obiect al actului juridic" trebuie sa intelegem prestatia (adica actiunea sau inactiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat sa o savarseasca in temeiul angajamentului luat prin incheierea actului juridic. Astfel, obiectul actului juridic este identic cu obiectul obligatiilor carora actul juridic le da nastere (sau cu obiectul raportului juridic al carui izvor il constituie actul).

Asadar, obiectul actului juridic il constituie prestatia sau prestatiile la care partea sau partile actului se obliga.

Aceasta prestatie poate fi una pozitiva, comisiva (de a da ceva sau de a face ceva), dar poate fi si una negativa, omisiva (de a nu face ceva); de multe ori, obiectul actului este mult mai complex, cuprinzand atat prestatii pozitive, cat si prestatii negative.

Atunci cand actiunea sau inactiunea, adica prestatia, se refera la un lucru, la un bun, acest lucru constituie obiectul prestatiei si, indirect, constituie obiectul exterior la care se refera actul juridic.

Conditiile obiectului actului juridic. Pentru ca un act juridic sa fie valabil este necesar ca obiectul actului juridic sa intruneasca anumite conditii sau cerinte. Evident, in actele juridice unilaterale, ca si in contractele unilaterale, avem un singur obiect (prestatie unilaterala) care trebuie sa intruneasca aceste cerinte; in actele bilaterale si sinalagmatice, care contin obligatii ale ambelor parti, fiecare dintre aceste prestatii trebuie sa indeplineasca cerintele legale ale obiectului, pentru ca avem in fapt cel putin doua prestatii (reciproce), deci doua obiecte.

Precizam ca aceste conditii sunt esentiale pentru valabilitatea actului juridic. Prin urmare:

- conditiile cerute obiectului (prestatiei) trebuie sa fie indeplinite in chiar momentul incheierii actului juridic;

- neindeplinirea acestor conditii este sanctionata cu nulitatea (absoluta) a actului juridic.

In lumina dispozitiilor legale aceste cerinte sunt:

a) Obiectul trebuie sa existe. Un act juridic care nu s-ar referi la nicio prestatie n-ar putea fi valabil. Cerinta existentei obiectului se refera cu precadere la existenta lucrului sau bunului la care se refera prestatia. Astfel, art. 1311 C.civ. (in materia contractului de vanzare-cumparare) prevede expres ca "daca in momentul vanzarii lucrul vandut era pierit in tot, vinderea este nula".

Exemplu: astazi inchei cu un cumparator un contract prin care vand casa mea din Bucuresti fara sa stim ca ieri casa a fost distrusa de un cutremur.

Prin exceptie de la regula potrivit careia obiectul trebuie sa existe in momentul incheierii actului juridic, art. 965 alin. (1) C.civ. prevede ca "lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei", cu exceptia succesiunilor inca nedeschise [alin. (2)]. Asadar, un lucru care inca nu exista, dar va exista in viitor, poate fi obiect de conventie valabila.

Exemplu: in contractul de furnizare, societatea comerciala se obliga sa produca in viitor si sa vanda beneficiarului lucrurile ce fac obiectul contractului; sau, autorul se obliga fata de editura sa scrie si sa predea pentru publicare o carte care momentan nu exista; continutul cartii va trebui insa identificat. De asemenea, in spiritul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, ipoteca se va putea constitui asupra unui obiect viitor, adica imobilul care se va construi sau cumpara cu creditul garantat.

In schimb, nu pot face obiectul unei obligatii (si deci al unui act juridic creator de drepturi si obligatii), succesiunile viitoare, adica bunurile ce vor fi lasate ca mostenire de o persoana care inca nu a murit, ci este in viata; potrivit art. 965 alin. (2), "nu se poate face renuntarea la o succesiune ce nu este deschisa, nici nu se pot face invoiri (conventii) asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtamantul celui a carui succesiune este in chestiune" (pentru justificarea acestei prohibitii, a se vedea: D. Chirica, Drept civil. Succesiuni si testamente, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 291-292; Al. Bacaci, Gh. Comanita, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 137-140).

b) Obiectul (lucrul la care se refera prestatia) trebuie sa fie in circuitul civil. In acest sens art. 963 C.civ. dispune expres: "numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract". Asadar, lucrurile cu privire la care legea stabileste ca nu sunt in circuitul civil, neputand fi instrainate sau dobandite prin acte juridice, nu pot forma obiect al unui act valabil. Astfel, timp de 15 ani (1974-1989) terenurile au fost scoase din circuitul civil, Legile nr. 58 si nr. 59 din 1974 interzicand transmiterea lor prin acte juridice civile. Sunt scoase, de asemenea, din circuitul civil, total sau partial, unele bunuri periculoase (armele si munitiile - Legea nr. 295/2004; produsele si substantele stupefiante - Legea nr. 143/2000; deseurile toxice - Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului; obiectele de cult - Legea nr. 103/1992 etc.) care, deci, nu pot face obiect al unor acte juridice civile intre particulari sau numai in conditii restrictive.

Incheierea actului cu nerespectarea acestei conditii antreneaza sanctiunea nulitatii absolute.

c) Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil. Articolul 948 pct. 3 C.civ. se refera la conditia existentei unui obiect determinat; art. 964 C.civ. nuanteaza exprimarea cerand ca "obligatia sa aiba de obiect un lucru determinat cel putin in specia sa", iar alin. (2) al aceluiasi articol adauga ca (determinata fiind specia), "cantitatea obiectului poate fi necerta (adica nedeterminata), de este posibila determinarea ei"; ignorarea acestei cerinte va aduce dupa sine nulitatea absoluta a actului.

Rezulta asadar ca obiectul poate fi determinat, adica individualizat prin elemente cuprinse in actul juridic, fie determinabil in viitor pe baza unor elemente cuprinse in act. Astfel, un bun cert (individual determinat) poate fi obiect al actului juridic.

Exemplu: vand casa din Sibiu, str. Iuliu Maniu, nr. 5, compusa din 3 camere si dependinte, inscrisa in C.F. nr. 2255 Sibiu sub A*1 nr. top. 468, intabulata pe numele meu sub B. 7.

Tot astfel, poate fi obiect al actului juridic si un bun generic daca se precizeaza in contract specia, calitatea si cantitatea.

Exemplu: vand cele 3 tone de mere diferite aflate in silozul nr. 4 de la Ferma pomicola X.

Obiectul este considerat determinat chiar daca, fiind vorba de lucruri de gen, se arata in contract numai cantitatea nu si calitatea, legea prezumand in acest caz ca partile s-au obligat la bunuri de calitate medie (art. 1103 C.civ.: "daca datoria este un lucru determinat numai prin specia sa, debitorul, ca sa se libereze, nu este dator a-l da de cea mai buna specie, nici insa de cea mai rea"). In schimb, obiectul actului, desi nedeterminat, este determinabil daca in act se prevad suficiente elemente cu ajutorul carora obiectul sa fie determinabil in viitor (de regula la scadenta).

Exemplu: vand toata recolta de grau de pe parcela X; vand toate merele ce vor fi produse in aceasta toamna din gradina mea din comuna Porumbacu de Sus.

Evident, la data recoltarii se va putea sti precis care este cantitatea de grau sau de mere care trebuie predata de vanzator cumparatorului.

In ce priveste obiectul (prestatia) celeilalte parti (in contractul de vanzare-cumparare, pretul), acesta trebuie sa fie "serios si determinat de parti" (art. 1303 C.civ.); "cu toate acestea determinarea pretului poate fi lasata la arbitrariul unei a treia persoane".

Exemplu: astazi vand productia de struguri din toamna viitoare la pretul mediu al pietei din Sibiu din ziua de 15 iunie 2008 sau la pretul practicat de S.R.L. "Legume si fructe" in acea zi.

La unele produse pretul este determinat obligatoriu de lege. In acest caz, daca pretul este fixat peste pretul maxim stabilit de lege, contractul va fi valabil la pretul stabilit de lege, deci el nu va fi nul; daca nu ar fi asa partea protejata prin reglementarea legala a pretului ar primi "pietre in loc de paine".

d) Obiectul actului juridic trebuie sa fie posibil caci "nimeni nu se poate obliga la imposibil" (ad impossibilium nulla est obligatio). Sanctiunea nerespectarii acestei conditii este tot nulitatea absoluta a actului. Imposibilitatea trebuie sa fie absoluta, adica sa existe pentru toata lumea (imposibilitatea rezultata din nepriceperea debitorului ori din cauze relative, este irelevanta).

Exemplu: obligatia asumata de a trece inot Oceanul Atlantic in 24 de ore este nula ca avand un obiect imposibil; dar nu este valabila nici obligatia de a trece inot bazinul de la strand, cand cel ce isi asuma obligatia nu stie sa inoate.

In cazul obligatiei de a da un lucru cert (individual determinat), imposibilitatea obiectului nu poate proveni decat din pieirea lucrului respectiv (imposibilitate fizica) sau din scoaterea lui din circuitul civil (imposibilitate juridica). In cazul obligatiei de a da lucruri de gen, practic obiectul nu poate fi imposibil atata timp cat lucruri de genul respectiv exista ori pot fi produse sau procurate (genera non pereunt).

Imposibilitatea obiectului trebuie sa existe in momentul incheierii actului juridic.

Exemplu: in anul 1900 obligatia de a merge pe Luna era imposibila; astazi o asemenea obligatie este valabila, obiectul ei (prestatia asumata, deplasarea pe luna) fiind tehnic si juridic posibil.

e) Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit si moral. Obiectul este ilicit cand este potrivnic legii si, in primul rand, legilor de ordine publica, adica celor imperative referitoare la ordinea sociala, politica etc. (art. 5 C.civ.). Astfel, este nula ca avand un obiect ilicit obligatia de a ucide sau mutila pe cineva, traficul de influenta sau vanzarea-cumpararea de stupefiante etc.

Interzicerea trebuie sa rezulte din lege (se intelege orice norma de drept din orice domeniu), dar ea poate rezulta si numai din spiritul ordinii de drept. In adevar, intinderea aplicarii unei norme nu este data numai de litera legii, ci si de scopul urmarit de ea.

In multe privinte aceasta conditie se suprapune cu alte conditii (obiectul sa fie posibil juridiceste, sa fie in circuitul civil, sa existe, cauza actului sa nu fie ilicita sau imorala etc.). Tot aici poate fi incadrata si situatia in care actul juridic ar avea un obiect contrar regulilor de convietuire sociala sau un obiect imoral. De mentionat ca daca obiectul actului juridic este imoral sau ilicit, atunci si cauza actului va fi imorala sau ilicita. Dar viceversa nu este valabila, deoarece cauza poate fi ilicita sau imorala, dar obiectul actului juridic sa fie unul licit si moral.

Atat actul cu un obiect ilicit, cat si actul juridic cu un obiect imoral vor fi sanctionate cu nulitatea absoluta.

Exemplu art. 15 din C.muncii stabileste: "Este interzisa, sub sanctiunea nulitatii absolute, incheierea unui contract individual de munca, in scopul prestarii unei munci sau unei activitati ilicite sau imorale"; la fel, "contractul" muncii la negru este lovit de nulitate.

De asemenea, tot nul va fi contractul care are ca obiect darea de sfaturi juridice de catre o persoana care nu are profesia de avocat in schimbul unei remuneratii. Legea interzice o astfel de activitate, deoarece numai asa se poate evita pericolul la care publicul s-ar putea expune prin apelarea la sfaturi juridice neprofesionale.

f) Obiectul actului juridic trebuie sa constea intr-un fapt personal al celui ce se obliga (evident, aceasta conditie se cere numai la actele juridice care implica savarsirea unui "fapt", a unei actiuni de a da sau a face). Este de principiu ca nimeni nu poate fi obligat decat prin vointa sa, iar nu prin vointa altei persoane. Drept urmare, promisiunea faptei altuia este lipsita de eficienta juridica (este inopozabila tertului). In schimb, este valabila promisiunea de a determina pe altul sa incheie un act juridic pentru ca promitentul se obliga la un fapt al sau personal: acela de a face toate diligentele pentru a-l convinge pe tert sa incheie un act juridic; dar actul promis se va incheia de catre acel tert care va deveni debitor prin propriul sau consimtamant la incheierea actului.

g) La actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale se mai cere o conditie cu privire la obiectul obligatiei de a da: cel ce se obliga a da trebuie sa fie titularul dreptului respectiv.

Exemplu: vanzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vandut; cel ce subinchiriaza un spatiu locativ trebuie sa fie cel putin chirias al acelui spatiu, dar poate fi si uzufructuar sau chiar proprietar.

Aceasta cerinta este o aplicare a vechiului principiu din dreptul roman: nemo dat quod non habet sau chiar nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, adica nimeni nu se poate obliga la ceva ce nu are sau la mai mult decat are.

Aceasta conditie pune in discutie vanzarea lucrului altuia. Doctrina noastra actuala este din acest punct de vedere divizata; unii autori considera ca o astfel de vanzare nu este valabila (Fr. Deak, op. cit., p. 41), altii ca ea este valabila daca partile sau una din ele este de buna-credinta (D. Chirica, op. cit., p. 70). Se discuta, de asemenea, felul sanctiunii care opereaza in cazul nerespectarii acestei conditii (nulitate absoluta, nulitate relativa, rezolutiunea actului juridic).

O solutie judicioasa (asemanatoare dreptului german) pare a fi cea adoptata de Proiectul noului Cod civil, potrivit caruia vanzarea este valabila chiar daca vanzatorul nu este, la momentul incheierii contractului, proprietarul bunului vandut, insa proprietatea se stramuta cumparatorului numai in momentul in care vanzatorul dobandeste proprietatea asupra bunului sau in care proprietarul ratifica vanzarea [art. 1306 alin. (1)]. In cazul in care vanzatorul nu dobandeste proprietatea bunului sau proprietarul nu ratifica vanzarea, cumparatorul poate cere rezolutiunea contractului, precum si, daca este cazul, daune-interese [art. 1306 (2) din Proiect].

h) Autorizarea prealabila. Uneori legea conditioneaza validitatea unor acte juridice de existenta unei autorizari administrative sau judiciare. Bunaoara, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor si munitiilor prevede in art. 23 ca instrainarea acestora se va putea face in mod valabil numai prin intermediul armurierilor autorizati sa le comercializeze. Tot asa, instrainarea prin acte juridice intre vii a locuintelor cumparate din fondul de stat, pana la rambursarea integrala a creditului, necesita existenta autorizatiei prealabile din partea C.E.C.-ului. Alte ori incheierea actelor juridice este conditionata de o autorizatie judiciara. De exemplu, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei statueaza ca in afara de cazurile prevazute de art. 49 sau cele autorizate de judecatorul sindic toate operatiunile si platile efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule.

Alte cerinte privitoare la obiectul actului juridic conditioneaza valabilitatea numai a anumitor acte juridice civile. Astfel, obiectul unui contract de ipoteca nu poate fi decat un bun imobil; obiect al unui contract de imprumut de folosinta nu poate fi decat un bun neconsumptibil; obiect al unui contract de imprumut de consumatie nu poate fi decat un bun fungibil si consumptibil etc.

Cauza actului juridic civil

Bibliografie selectiva A. Ionascu, M. Muresan, M. Costin, C. Surdu, Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil roman, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973, p. 54 si urm.; Tr. Ionascu, in Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967, p. 272; I.F. Popa, Discutii privind cauza morala si ilicita in raporturile juridice contractuale dintre concubini, Dreptul nr. 10/2001, p. 47-59.

Notiunea de cauza a actului juridic Articolul 948 C.civ. enumera, printre elementele structurale (sau conditiile esentiale de validitate) ale conventiilor - cu aplicabilitate la toate actele juridice - si elementul "o cauza licita", iar art. 966 C.civ. precizeaza in plus ca "obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita, nu poate avea niciun efect".

Prin "cauza", in sensul textelor citate, se intelege scopul concret in vederea caruia se incheie un act juridic. Este deci un element juridic de natura psihologica care determina consimtamantul si explica de ce anume s-a incheiat actul juridic.

Fiind un element component al vointei juridice (motivul determinant al consimtamantului), cauza constituie un element (o conditie de valabilitate) a vointei fiecareia dintre parti; asadar, in contracte nu avem o singura cauza, ci doua cauze, cate una pentru fiecare parte care se obliga consimtind la incheierea actului. Este deci mai corect sa vorbim de cauza obligatiei decat de cauza actului juridic. De fapt, cauza este reprezentarea scopului in vederea caruia se consimte la asumarea obligatiei (cauza finala). De aceea este poate mai potrivit sa se numeasca acest element scop si nu cauza a actului juridic.

Au existat mai multe teorii asupra cauzei actului juridic. Astfel:

In conceptiile clasice se considera ca acest element este unul abstract, obiectiv si invariabil (acelasi intr-o categorie de acte juridice) constand, dupa caz, in prestatia celeilalte parti (in contractele sinalagmatice oneroase); traditia lucrului ce urmeaza a fi remis (in contractele reale); intentia de liberalitate (in actele gratuite). In aceste conceptii nu prezentau nicio importanta juridica motivele concrete subiective si variabile care au determinat consimtamantul, cercetarea lor fiind considerata a impieta asupra autonomiei vointei individuale.

In teoriile anticauzaliste se considera ca acest element nu este o conditie distincta a actului juridic, ci un element al vointei juridice, o conditie a consimtamantului ori ca el se confunda cu obiectul actului juridic, fiind deci un element care poate lipsi.

In sfarsit, in teoriile neocauzaliste se considera ca este vorba de un element necesar (si chiar indispensabil) si distinct, atat fata de consimtamant, cat si de obiect, dar ca acest element nu se limiteaza la scopul abstract, obiectiv si invariabil urmarit prin incheierea actului, ci el cuprinde si motivele determinante, subiective, concrete si variabile de la un act la altul care au dus la adoptarea deciziei de a incheia actul juridic.

Atat dreptul nostru obiectiv (textele Codului civil), cat si doctrina noastra juridica si practica judiciara admit astazi cauza ca fiind un element structural, esential si indispensabil, o conditie esentiala pentru validitatea oricarui act juridic.

Cauza cuprinde in dreptul nostru doua elemente distincte:

a) un element abstract, obiectiv si invariabil, in aceeasi categorie de acte juridice, element constand in reprezentarea scopului direct si imediat (causa proxima) al consimtamantului (care este consideratia contraprestatiei in contractele sinalagmatice oneroase, remiterea lucrului in contractele reale si respectiv intentia de liberalitate in contractele gratuite etc.); el se mai numeste si scopul obligatiei;

b) un element concret, subiectiv si variabil de la caz la caz, element constand in scopul mediat (causa remota) al consimtamantului, adica in mobilul principal care a determinat hotararea de a consimti la incheierea actului juridic; el se mai numeste si scopul actului juridic.

Exemplu: intr-un contract de vanzare-cumparare, scopul imediat al consimtamantului vanzatorului este obtinerea pretului (un scop abstract, obiectiv si invariabil, acelasi pentru toti vanzatorii din lume). In schimb, scopul mediat al consimtamantului care explica in mod concret de ce anume vanzatorul a consimtit sa-si instraineze lucrul si sa incaseze pretul, este scopul concret urmarit sau destinatia concreta pe care vanzatorul doreste sa o dea sumei obtinute cu titlu de pret, scop concret, subiectiv si variabil de la un vanzator la altul. Bunaoara, un vanzator cu pretul obtinut doreste sa cumpere un autoturism, altul o motocicleta etc.

Includerea in notiunea de cauza si a acestui scop mediat, concret si variabil, isi gaseste fundamentul juridic atat in argumente de text, cat si in argumente de logica juridica.

Practica judiciara a adoptat aceasta conceptie si din ratiuni si necesitati practice, caci numai astfel puteau fi desfiintate (anulate) actele juridice care intruneau toate cerintele generale de valabilitate, dar care, prin scopul urmarit de parti, se invederau a fi contrare legilor sau bunelor moravuri.

Exemplu: practica judiciara a considerat ca fiind nule pentru cauza lor imorala contractele de donatie (fie si deghizate sub forma unor contracte de vanzare sau de intretinere) facute in scopul de a determina astfel pe donatar sa accepte inceperea sau mentinerea unor relatii de concubinaj (C.S.J., B.J.C.D. 1994, p. 44; Trib. reg. Hunedoara, decizia civila nr. 1538/1954, Repertoriu . 1952-1969, p. 198); de asemenea, s-a anulat pentru cauza imorala tranzactia prin care victima unei infractiuni de lovire - in scopul renuntarii sale la actiunea penala prin impacare cu inculpatul - obtine de la acesta o despagubire disproportionat de mare in raport cu paguba efectiv suferita (Trib. Suprem, decizia civila nr. 107/1960, C.D. 1960, p. 230; Trib. Suprem, decizia civila nr. 807/1980, C.D. 1980, p. 66).

Actualmente se pot ivi cazuri in care datorita unor legaturi emotionale (rudenie) un imprumut exorbitant facut de un debitor este garantat (prin ipoteca) de catre apropiatii familiei. De pilda, tatal imprumuta de la o banca o suma considerabila, iar sotia, copiii, fratele si sora garanteaza cu imobilele lor acest imprumut care nu poate acoperi creanta, acestia din urma fiind practic obligati pe tot restul vietii; asemenea conventii aduc atingere bunelor moravuri, ele fiind nule.

Conditiile de valabilitate ale cauzei actului juridic. In primul rand, trebuie retinut ca nu orice "motiv" avut in vedere de subiect in adoptarea deciziei de a incheia actul juridic face parte din notiunea de cauza; este necesar sa fie vorba de un motiv determinant care sa constituie cauza impulsiva si determinanta a vointei. Altfel, daca orice motiv ar putea duce la anularea actului, s-ar afecta securitatea dinamica a circuitului civil.

In al doilea rand - in opinia majoritara - in actele juridice cu titlu oneros mai este necesar ca motivul determinant sa fi fost cunoscut (sau sa fi putut fi cunos-cut) de cealalta parte, caci altfel nu s-ar justifica sanctionarea lui cu suportarea consecintelor anularii actului (aceasta este conceptia clasica). La actele gratuite aceasta conditie nu se cere, caci desfiintarea actului nu produce direct o paguba, ci doar il lipseste de un avantaj gratuit pe cocontractantul gratificat. Aceasta conceptie pare a fi astazi contrazisa de jurisprudenta franceza, care statueaza ca un contract poate fi anulat pentru cauza ilicita si in cazul in care una dintre parti nu a cunoscut caracterul ilicit sau imoral al cauzei impulsive a celeilalte parti; deci, in acest fel, partea vinovata nu va mai putea sustine valabilitatea conventiei, deoarece existenta unei cauze ilicite intereseaza ordinea publica. Aceasta noua directie ni se pare mai realista si mai apropiata de scopul urmarit de legiuitor (in acelasi sens, I.F. Popa, op. cit., p. 49).

Stabilind astfel ce anume elemente (motive) constituie cauza actului juridic, trebuie sa vedem ce conditii cere legea pentru ca actul intemeiat pe o asemenea cauza sa fie valabil. Astfel:

a) Cauza trebuie sa existe. Articolul 966 C.civ. prevede ca "obligatia fara cauza nu poate avea niciun efect". Lipsa cauzei se confunda adesea cu o eroare asupra existentei cauzei (pentru unele diferentieri intre absenta cauzei, cauza falsa si eroarea, a se vedea, C. Butiuc, O. Ungureanu, nota la decizia civila nr. 104/1987 a Trib. Sibiu, R.R.D. nr. 1/1988, p. 32-37);

Mentionam ca nu exista cauza nici in cazul lipsei contraprestatiei in contractele sinalagmatice; lipsei predarii bunului in contractele reale; lipsei riscului in actele aleatorii; lipsei intentiei de a gratifica, in actele cu titlu gratuit (a se vedea, St. Rauschi, op. cit., p. 126). In aceste situatii lipsa cauzei se datoreaza lipsei scopului imediat si va antrena nulitatea absoluta a actului.

b) Cauza trebuie sa fie reala, adica sa nu fie falsa. Cauza este falsa atunci cand exista eroare asupra scopului mediat (motivului determinant). In acest caz sanctiunea va fi nulitatea relativa a actului juridic. Dar pentru a fi incidenta aceasta sanctiune va trebui sa fie demonstrata existenta conditiilor erorii viciu de consimtamant. De asemenea, cauza este falsa si in cazul in care, intr-un act juridic nenumit exista eroare asupra scopului imediat. Pe drept cuvant s-a aratat ca in mod exceptional poate sa existe eroare asupra scopului imediat si la actele juridice numite (tipice), bunaoara, in cazul vanzarii lucrului altuia, cand cumparatorul crede ca va obtine transferul dreptului de proprietate asupra lucrului vandut (M. Nicolae, op. cit., p. 45; G. Boroi, op. cit., p. 182).

c) Cauza trebuie sa fie licita si morala. Potrivit art. 968 C.civ. "cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice". Este suficient ca scopul mediat, concret si subiectiv sa fie ilicit sau imoral pentru a se putea anula actul. In doctrina s-a subliniat ca, intrucat, in esenta, atat cauza ilicita, cat si cauza imorala desemneaza aceeasi realitate, distinctia nu este foarte importanta.

Exemplu: in practica judiciara s-a anulat pentru cauza ilicita sau imorala contractul prin care un barbat casatorit se obliga sa-si despagubeasca concu-bina in cazul in care nu va divorta de sotie (Trib. Suprem, decizia civila nr. 1912/1955, Repertoriu 1952-1969, p. 191). Alt exemplu: conventia de quota litis prin care o parte al carui drept este litigios se angajeaza sa dea persoanei care ii apara interesele intr-un proces o cota-parte din ceea ce va obtine pe aceasta cale, are o cauza ilicita fiind contrara bunelor moravuri (a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., p. 91).

In ultimul timp morala sexuala s-a schimbat; exista o liberalizare a moravurilor care nu intotdeauna este buna. Astfel, vanzarea-cumpararea de case de toleranta sau luarea lor in gestiune sunt acte valabile in tarile in care acestea functioneaza legal. Totusi, contractul cu o prostituata sau cu o firma de telefon-sex sunt considerate ca contrare bunelor moravuri si deci nule. Tot asa sunt considerate impotriva bunelor moravuri contractele de casatorie incheiate in schimbul unei sume de bani sau conventiile de schimbare a religiei in aceleasi conditii. La fel, contractele oneroase pentru procurarea de titluri sau functii publice trebuie considerate ca contrare bunelor moravuri, pentru ca ele nu se pot dobandi pe bani, ci prin munca, truda si aprecieri. Daca ele s-ar putea cumpara, aceasta ar conduce la golirea de continut a titlurilor si, respecttiv, la prejudicierea institutiilor publice.

De asemenea, conventia (de striptease) incheiata intre un organizator de spectacole si doua cantarete pentru ca acestea din urma sa se dezbrace complet pe scena, este lovita de nulitate pentru cauza imorala.

In doctrina s-a ridicat problema inutilitatii art. 968 C.civ. fata de dispozitiile art. 5 C.civ.; s-a conchis insa ca el nu este lipsit de utilitate. Aceasta pentru ca in baza art. 5 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice care au o cauza ce contravine dispozitiunilor exprese privind ordinea publica si morala, pe cand art. 968 C.civ. este aplicabil (si vor fi lovite de nulitate) si actelor juridice a caror cauza, desi imorala, nu contravine unei dispozitii legale exprese (G. Boroi, op. cit., p. 182).

Daca pentru actele juridice civile numite (tipice) numai scopul mediat poate sa fie ilicit, pentru actele nenumite (atipice) este posibil ca si scopul imediat sa aiba caracter ilicit.

Mentionam ca in cazul cauzei ilicite si imorale sanctiunea aplicabila este nulitatea absoluta a actului juridic.

In sistemul common law preponderenta are notiunea de consideration si nu aceea de cauza. Notiunea de consideration ofera un criteriu care permite sa se determine in ce masura sunt sau nu obligatorii acordurile de vointa. Astfel, pentru ca un angajament sa fie obligatoriu, este necesar ca cel care invoca existenta obligativitatii angajamentului sa indice si o anumita consideration, adica o contraprestatie in acel angajament. In caz contrar, cealalta parte poate sustine ca, desi si-a luat un angajament (confession), acesta nu are valoare juridica.

Din cele expuse, rezulta ca intre notiunea de "cauza" din sistemul francez si notiunea de "consideration" din dreptul englez exista importante deosebiri.

Consideration nu se aplica decat in domeniul contractelor cu titlu oneros, fiind elementul esential al obligatiilor reciproce (mutuality); apoi, consideration implica un anumit avantaj sau profit pe care promitentul il primeste sau spera sa il primeasca in schimbul promisiunii sale. Dar, deopotriva, poate sa constea si intr-o pierdere sau dezavantaj pe care il suporta cel care a facut promisiunea. Consideration este un element obiectiv, el apreciindu-se fara a se lua in considerare intentia partilor, caracterul moral sau imoral al comportamentului lor (P.M. Cosmovici, op. cit., p. 118-119).

Proba cauzei Articolul 967 C.civ. prevede regula potrivit careia "Conventia este valabila cu toate ca cauza nu este expresa" [alin. (1)] si "Cauza este prezumata pana la proba contrarie" [alin. (2)]. Asadar, legea prezuma atat existenta, cat si valabilitatea cauzei si, prin urmare, sarcina probei incumba celui care invoca lipsa cauzei sau ii contesta valabilitatea. Ambele prezumtii (de existenta a cauzei si de valabilitate a cauzei) sunt prezumtii relative. Cat priveste mijloacele de proba, ele sunt cele de drept comun, admitandu-se orice proba legala (inclusiv martori sau prezumtii), dupa anumite reguli.

Actele juridice abstracte (acauzale). Necesitatile practice ale circuitului civil au determinat aparitia unor acte juridice generatoare de drepturi de creanta care sa poata circula liber cat mai repede si cat mai simplu, de la un subiect de drept la altul, fara ca valabilitatea lor sa fie pusa la indoiala sau sa fie amenintata de posibilitatea examinarii si constatarii nevalabilitatii cauzei lor.

Asemenea acte juridice, valabile independent de cauza lor (acte acauzale) sunt titlurile de valoare, adica inscrisuri constatatoare ale unor drepturi de creanta care sunt valabile independent de cauza lor juridica, dar care, in schimb, sunt strict formale (valabilitatea lor depinzand de respectarea stricta a formei prevazute de lege) si nu pot fi valorificate decat prin prezentarea inscrisului in care sunt incorporate. Astfel de titluri de valoare sunt: obligatiile C.E.C., cecurile, cambiile, conosamentele, recipisele de depozit etc.

Titlurile de valoare pot fi:

- titluri la purtator care se transmit de la un subiect de drept la altul prin simpla predare (traditio) a inscrisului si care pot fi valorificate de posesor fara a se lua in considerare raporturile juridice ale debitorului cu posesorii anteriori ai titlului (obligatiile C.E.C.);

- titluri la ordin care se transmit prin gir sau andosament (cambiile);

- titluri nominale in care se indica numele titularului dreptului de creanta si care nu pot fi transmise altora decat prin cesiune de creanta, cu incunostintarea debitorului.

Forma actului juridic civil. Istoric. Notiunea de "forma" a actului juridic civil. De-a lungul istoriei s-au confruntat doua mari sisteme: sistemul formalist si sistemul consensualist. Primul nu recunostea validitatea actului juridic decat daca partile si-au exprimat vointa urmand anumite forme; in astfel de cazuri actul se numeste solemn. Acest sistem a caracterizat drepturile arhaice. El a stat la baza dreptului roman primitiv in care consimtamantul trebuia exprimat in forme solemne, de regula prin formule sacramentale, dar si prin remiterea unui obiect oarecare care semnifica acordul de vointa sau prin "lovitura de palma", adica strangerea mainii etc. Dincolo de dezavantaje (arhaism, incetineala etc.) acest sistem stabilea intr-un mod neindoielnic vointa partilor si facilita proba actului.

Deoarece exigentele circuitului civil reclamau rapiditate in tranzactii, sub influenta dreptului canonic s-a admis ca pentru a te obliga este suficient consimtamantul; s-a pornit de la premisa ca cel care nu ramane fidel cuvantului dat comite un pacat. Astfel, incepand din secolul al XVI-lea dreptul modern a tins in permanenta spre recunoasterea consensualismului in domeniul actelor juridice (a se vedea Fr. Terré, Introduction générale au droit, 4^e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 307-308). Consensualismul se afla la punctul de convergenta a traditiei canonice cu mesajul revolutionar adoptat pentru a exalta respectarea cuvantului dat si puterea vointei omului. El emana o seductie intelectuala a unui sistem care este in acelasi timp moral si spiritualist. Dar acest sistem ramane idilic. Alte legislatii au pastrat traditia romana si prezinta un caracter mai formalist sau mai realist decat conceptia Codului nostru civil (este cazul sistemului germanic); pe larg, a se vedea, G. Cornu, Introduction, p. 454.

In sens larg, prin "forma" actului juridic civil intelegem conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca un act juridic civil atat pentru validitatea lui, cat si pentru proba existentei si continutului actului, cat si pentru opozabilitatea actului respectiv fata de tertele persoane.

In sens restrans, prin "forma" actului juridic civil intelegem modul in care se exteriorizeaza vointa interna a partii (partilor) actului juridic, adica modul in care se exprima consimtamantul, "haina" in care acesta este imbracat (pentru ca, asa cum am vazut, vointa interna nu produce efecte juridice decat daca este declarata, exprimata sau exteriorizata).

O precizare necesara. Avantul tehnologiei informatiei a condus la dematerializarea documentului juridic, practic inlocuirea suportului de hartie cu cel electronic. Acest fenomen pune in discutie compararea inscrisului si semnaturii olografe cu inscrisul si semnatura electronica. Inscrisul electronic - potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica - "este o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau procedeu similar".

Asadar, se poate sustine ca prin noua reglementare s-a creat o noua forma a actului juridic si anume forma electronica. Totodata, in masura in care inscrisul electronic echivaleaza cu inscrisul traditional (ad probationem si ad validitatem), dreptul probator este inovat prin crearea probei electronice. S-a invederat, pe drept cuvant, ca inscrisul electronic va avea valoare juridica numai daca indeplineste anumite conditii. In orice caz, nu exista inscris electronic fara semnatura electronica, respectiv fara semnatura electronica extinsa (pe larg I. Olaru, Reconfirmarea notiunii de "inscris" in dreptul tehnologiei informatiilor, A.U.L.B. nr. 4/2005, p. 258-267).

Intrucat de aspectele privind proba si opozabilitatea actelor juridice ne vom ocupa in alte capitole ale cursului, vom insista in prezenta sectiune asupra sensului restrans al notiunii de forma (pentru forma actului de procedura civila, a se vedea si O. Ungureanu, Actele de procedura in procesul civil (la instanta de fond), ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 36-47).

Principiul consensualismului actelor juridice civile. Ca regula generala, pentru validitatea actului juridic civil este suficient ca vointa partilor intre care acest act se incheie sa fie exprimata sau exteriorizata, indiferent in ce forma s-ar manifesta aceasta exprimare. Altfel spus, problema formei actului juridic civil este dominata de principiul consensualismului potrivit caruia un act juridic civil este valabil incheiat prin simpla manifestare de vointa a partilor, indiferent de forma in care ea se exteriorizeaza (solo consensu).

Principiul consensualismului nu este exprimat de niciun text de lege. El este dedus pe cale de interpretare din faptul ca art. 948 C.civ. - care enumera conditiile de validitate ale conventiilor - nu face nicio referire la forma acestora, asa incat este de presupus ca forma de manifestare a consimtamantului este indiferenta si ca exprimarea consimtamantului intr-o forma anume este necesara numai in cazurile de exceptie pe care legiuitorul o prevede expres (asa cum este contractul de donatie, testamentul etc.); de asemenea, se deduce din dispozitiile art. 971 si 1295 C.civ.

De la principiul consensualismului exista trei exceptii: forma ceruta ad validitatem, forma ceruta ad probationem si forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti. Dar la aceste forme prevazute de lege consideram ca se mai poate adauga una: aceea convenita de parti pentru valabilitatea actului (forma voita sau conventionala). De pilda, prin conventia partilor se poate naste obligativitatea de a incheia actul in forma scrisa sau autentica.

Obligativitatea acestor forme cerute de lege poate sa aiba scopuri diferite:

- functia probatorie, bunaoara in cazul in care forma garanteaza continutul actului si, deci, actul juridic civil poate fi dovedit;

- functia de avertizare, cand obligativitatea formei atentioneaza partile asupra insemnatatii juridice a actului, indemnandu-i la reflectie;

-- functia de consiliere, cand, de exemplu, cu ocazia unui act indeplinit in fata notarului public acesta (cunoscator al legii si neutru) sfatuieste si informeaza juridic partile;

- functia de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se verifica actul juridic pentru ca el sa fie in consonanta cu interesele generale ale societatii.

A. Forma ceruta "ad validitatem". Prin exceptie de la principiul potrivit caruia actele juridice civile sunt consensuale, adica sunt valabile indiferent de forma de manifestare a vointei la incheierea lor, legiuitorul a prevazut pentru unele acte juridice civile necesitatea incheierii lor intr-o anumita forma solemna, ceruta drept conditie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem).

Astfel, contractul de donatie este valabil numai daca s-a incheiat in forma autentica (art. 813 C.civ.); aceeasi forma se cere si pentru actul de constituire a unei ipoteci conventionale, ca si pentru instrainarea terenurilor [art. 1772 C.civ. pentru ipoteci si respectiv art. 2 alin. (1), Titlul X, din Legea nr. 247/2005 pentru terenurile cu sau fara constructii situate in intravilan sau extravilan, indiferent de destinatia sau intinderea lor]; adoptia potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei; renuntarea expresa la succesiune potrivit Legii nr. 36/1995; actul prin care se doneaza organe, tesuturi sau celule potrivit art. 150 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii; testamentul ordinar este valabil numai daca este facut in una din cele trei forme reglementate de lege: autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, inchis, sigilat si prezentat oricarei judecatorii) sau olograf (scris, datat si semnat de catre testator - art. 858 C.civ.), iar testamentele privilegiate, in formele detaliate de art. 868-886 C.civ.; actul juridic al casatoriei nu este valabil decat daca s-a incheiat in fata ofiterului starii civile, in conditiile de solemnitate prevazute de art. 12 si urm. din C.fam.; recunoasterea paternitatii unui copil din afara casatoriei se poate face valabil fie prin testament, fie printr-un inscris autentic [art. 57 alin. (2) C. fam.]; contractul de arendare (art. 3 din Legea nr. 16/1994); contractul de voluntariat (art. 6 din Legea nr. 195/2001); actele de mecenat potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 32/1994 etc.

In toate aceste cazuri - si in altele prevazute expres de lege - forma de exprimare a consimtamantului la incheierea actului juridic civil este un element constitutiv si o conditie de validitate a actului la fel cu oricare dintre conditiile de fond enumerate de art. 948 C.civ. examinate in sectiunile precedente. Iata de ce actele solemne nu pot fi incheiate prin manifestarea tacita a consimtamantului, ci numai prin exprimarea lui expresa in forma ceruta de lege.

Caracterele juridice ale formei ceruta "ad validitatem". Forma ceruta ad validitatem se caracterizeaza prin urmatoarele insusiri:

- este un element constitutiv, esential al actului juridic; in consecinta nerespectarea lui atrage nulitatea absoluta a actului juridic civil in cauza;

- este incompatibila cu manifestarea tacita de vointa; cu alte cuvinte, aceasta forma presupune manifestarea expresa a vointei;

- este exclusiva (in principiu) ceea ce inseamna ca pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie indeplinita o anumita forma, de regula cea autentica (exceptie face testamentul).

Conditii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei "ad validitatem". Acestea sunt, in esenta, urmatoarele:

- intregul act (adica toate clauzele actului juridic civil) trebuie sa imbrace forma ceruta pentru validitatea sa; in principiu nu este admis asa-zisul act per relationem (adica prin trimiterea la o sursa externa pentru determinarea continutului actului juridic);

- actul aflat in interdependenta cu actul solemn trebuie sa imbrace si el forma speciala;

Exemplu: mandatul dat pentru incheierea unui act solemn trebuie constatat prin procura autentica speciala.

- actul care determina ineficienta unui act solemn trebuie, in principiu, sa imbrace si el forma speciala, solemna (exceptie face legatul care poate fi revocat si tacit); nu trebuie neaparat sa existe o simetrie de forma.

B. Forma ceruta "ad probationem". Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea sau vointa partilor poate sa impuna incheierea actului juridic intr-o anumita forma (scrisa), necesara nu pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium), ci doar pentru dovedirea existentei si continutului acestuia (ad probationem).

Astfel, actele juridice al caror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei (datorita devalorizarii leului, suma a devenit de mult derizorie), nu pot fi dovedite decat printr-un inscris (art. 1191 C.civ.); actul ca atare este valabil, dar - in caz de litigiu - el nu poate fi dovedit cu martori sau prezumtii, ci numai prin prezentarea unui inscris. Tot astfel, pot fi dovedite numai prin inscrisuri contractele de asigurare (art. 10 din Legea nr. 135/1996), de depozit voluntar (art. 1597 C.civ.), contractul de locatiune (art. 1416 C.civ.), contractul de inchiriere a locuintelor (Legea nr. 114/1996), tranzactia (art. 1705 C.civ.), contractul de sponsorizare (art. 1 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea), contractul de achizitie publica (Ordonanta nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii), acordul petrolier (art. 31 din Legea nr. 238/2004) etc.

In sfarsit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transfera drepturi reale asupra unor bunuri imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesara indeplinirea unor formalitati de publicitate pentru a le face opozabile tertelor persoane.

Caracterele formei "ad probationem" sunt urmatoarele:

- este obligatorie (iar nu facultativa); sub acest aspect se aseamana cu forma ceruta ad validitatem;

- nerespectarea ei atrage sanctiunea inadmisibilitatii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de proba;

- reprezinta (ca si forma ceruta ad validitatem) o exceptie de la principiul consensualismului (deoarece manifestarea de vointa trebuie sa imbrace forma scrisa).

Forma ceruta ad probationem se intemeiaza, pe de o parte, pe importanta anumitor acte juridice civile si, pe de alta parte, pe avantajul practic pe care il reprezinta o atare forma: certitudinea retinerii drepturilor si obligatiilor partilor si, prin aceasta, prevenirea litigiilor.

Sanctiunea nerespectarii formei ceruta ad probationem nu consta in nevalabilitatea actului - negotium iuris -, ci in imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de proba. Practic aceasta sanctiune este o decadere din dreptul de a proba.

Exemplu: potrivit art. 1180 C.civ., actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre o alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de catre acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului mentiunea "bun si aprobat", aratand intotdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca.

Acest text cuprinde dispozitii de protectie pentru cel care se obliga, impiedicand practica semnaturilor date in alb, care lasa detinatorilor de rea-credinta posibilitatea de a completa inscrisul contrar intelegerii dintre parti. Masura preventiva a unui asemenea abuz este asigurata de dispozitia potrivit careia, in situatia in care inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita, intrebuintand formula "bun si aprobat". Nu este vorba de o formula sacramentala, ea poate fi inlocuita printr-o expresie corespunzatoare, esential fiind ca cel ce se obliga sa inscrie personal suma sau catimea lucrurilor primite.

Sanctiunea nerespectarii acestei formalitati cerute de art. 1180 C.civ. este aceea ca inscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afecteaza conventia ca act juridic care poate fi dovedita prin alte mijloace de proba, chiar prin proba cu martori si prin prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta constituie totusi un inceput de proba scrisa (pentru lipsa mentiunii "bun si aprobat" a se vedea si D. Suciu, O. Ungureanu, nota la decizia civila nr. 130 din 28 februarie 1985, a Trib. Sibiu, R.R.D. nr. 6/1986, p. 59-61).

C. Forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti. Aceasta forma inseamna acele formalitati care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Justificarea acestei cerinte de forma a actului juridic se gaseste in ideea de protectie a tertilor.

Sanctiunea nerespectarii acestei conditii de forma consta in inopozabilitatea actului juridic si nu in nulitatea actului, cum este in cazul formei ad validitatem.

De lege lata, sunt aplicatii ale formei ceruta pentru opozabilitatea fata de terti:

- publicitatea imobiliara prin sistemul cartilor funciare (art. 19 din Legea nr. 7/1996 legea cadastrului si a publicitatii imobiliare, republicata); (a se vedea M. Nicolae, Publicitatea imobiliara si noile carti funciare, Ed. Press Mihaela, Bucuresti, 2000).

- publicitatea constituirii gajului si a oricarei garantii reale mobiliare prin inscrierea in Arhiva Electronica de Garantii Mobiliare (Legea nr. 99/1999)

- notificarea cesiunii de creanta si acceptarea de catre debitor prin inscris autentic sau inscrierea ei in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare potrivit art. 1393 C.civ. si Titlul VI din Legea nr. 99/1999;

- darea de data certa inscrisului sub semnatura privata potrivit art. 1182 C.civ.

- inregistrarea prevazuta de lege in materia inventiilor, desenelor si modelelor industriale (Legea nr. 64/1991 si Legea nr. 129/1992)

- inregistrarea contractelor de arendare la Consiliul local potrivit Legii nr. 16/1994 a arendarii;

- inregistrarile si publicitatea prevazute de Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale;

- publicatiile necesare in materie de concesionare, inchirierea si locatia gestiunii, potrivit Metodologiei aprobata prin H.G. nr. 1228/1990 (pentru concesiuni, a se vedea Legea nr. 219 din 30 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor);

- inscrierea in cartea funciara a contractului de leasing care are ca obiect un bun imobil (Ordonanta nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing) si inscrierea contractului de leasing care are ca obiect bunuri mobile in Arhiva Electronica (Legea nr. 99/1999 etc.).