Principiile dreptului civil

Principiile dreptului civil

Bibliografie selectiva N. Popa M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generala a dreptului, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 99-115; E. Lupan, Reevaluarea principiilor dreptului civil roman, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 83-94; Gh. Mihai, Despre principii in drept, S.D.R. nr. 3-4, 1998, p. 273-287.

Dupa structura sa interioara dreptul consta din principii de drept si din norme juridice. Cuvantul "principiu" evoca intotdeauna o regula generala mai importanta decat altele. De la o ramura de drept la alta, dupa cum terenul juridic este mai mult sau mai putin acoperit de texte, importanta lor variaza.

In dreptul civil, dupa parerea noastra, deosebim doua categorii de principii si anume:

1) principiile fundamentale ale dreptului roman care au incidenta si in dreptul civil;

2) principiile generale ale dreptului civil roman (pentru o opinie contrara care distinge trei categorii de principii, adica, in plus si principiile institutiilor dreptului civil, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 29; G. Boroi, op. cit., p. 6; I. Dogaru, op. cit., p. 31-32).

Sunt principii fundamentale ale dreptului roman si isi au aplicatiune in intreaga legislatie a Romaniei: principiul democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul legalitatii si principiul separatiei puterilor in stat. Aceste principii sunt inscrise in Constitutie si in alte legi si sunt studiate in cadrul disciplinei "Introducere in studiul dreptului". In cadrul acestei discipline, mai recent, s-a facut o noua reevaluare si o noua enumerare a lor astfel: principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului; principiul libertatii si al egalitatii, prin-cipiul responsabilitatii, principiul echitatii si al justitiei (N. Popa, "Principiile dreptului", N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 106-114).

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de baza, aplicabile tuturor institutiilor dreptului civil. Ele constituie temeiul de apreciere si evaluare al normelor juridice civile. Cele mai importante - asa cum le-a retinut in general doctrina in materie dupa 1989 - sunt: principiul proprietatii, principiul egalitatii in fata legii civile, principiul imbinarii intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii drepturilor subiective civile si principiul bunei credinte (acesta nu a fost impartasit de toti autorii). Aceste principii le gasim formulate in legea civila lato sensu.

Este adevarat ca din legislatia civila se mai desprinde o categorie de idei de baza aplicabile uneia sau mai multor institutii de drept civil. Ele nu se bucura de caracterul de generalitate pe care le au principiile generale ale dreptului civil, fiind reguli de baza numai pentru o parte a ordinii de drept civil. De aceea ele, oarecum impropriu, sunt numite principii, desi jurisprudenta si doctrina le numeste ca atare. Dintre ele exemplificam:

- principiul consensualismului privitor la forma actului juridic;

- principiul imbogatirii fara justa cauza ca izvor de obligatii;

- principiul irevocabilitatii si principiul relativitatii privind efectele actului juridic;

- principiul fortei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda, adica conventiile trebuie respectate) etc.

Nota bene. Ar fi poate potrivit sa folosim cuvantul principiu atunci cand gradul de generalitate al regulii este mai mic (cum ar fi, bunaoara, cazul exemplelor de mai sus) si dimpotriva, expresia de principiu general cand generalitatea este mai mare.

Dupa cum se poate observa principiile sunt foarte diferite. Unele se degaja din lege (bunaoara art. 1909 C.civ. stabileste principiul ca in materie de mobile posesia valoreaza titlul), altele sunt independente de lege (de pilda, accesorium sequitur principale, accesoriul urmeaza principalul), iar altele au preexistat unei consacrari legale (error communis facit ius).

Principiile dreptului civil si jurisprudenta. In mod exceptional jurisprudenta poate fi creatoare de principii. Astfel este posibil ca o anumita jurisprudenta constanta sa se transforme intr-un principiu (de pilda, in raporturile de vecinatate; bunaoara, nimeni nu are dreptul sa cauzeze altuia o tulburare anormala de vecinatate); sau, intr-un alt exemplu, jurisprudenta consacrand teoria imbogatirii fara just temei a intemeiat actiunea de in rem verso, derivand din principiul echitatii care nu permite imbogatirea in dauna altuia, chiar in lipsa unui text de lege. Ar fi vorba, asadar, despre principii ale dreptului aplicabile chiar si in absenta unui text.

Maximele juridice si principiile dreptului civil. Deosebirile dintre ele nu sunt de continut, ci de forma. In adevar, in spatele aproape fiecarei maxime sau adagiu juridic sta un principiu de drept (exemplu, pacta sunt servanda, error communnis facit ius etc.). Asa cum s-a spus, "maximele juridice latine reprezinta in forma sintetica regulile juridice romane care, infruntand scurgerea secolelor, au ramas valabile si azi ca unele ce exprima principiile dreptului din toate timpurile si toate locurile" (Vl. Hanga, Adagii, p. 3).

Precizam ca principiile generale ale dreptului, care au aceeasi valoare ca si legea, constituie izvor de drept pentru ca ele rezulta din consacrarea lor de catre jurisprudenta. Ele trebuie raportate fie la jurisprudenta, fie la cutuma atunci cand izvorul lor nu se afla in lege. Exista in doctrina noastra si autori care sustin ca principiile dreptului civil nu pot fi considerate ca izvor distinct de drept, opinie pe care o privim cu rezerve.

Actualmente este necesara si in opinia noastra o noua regandire a principiilor generale ale dreptului civil. In sensul reevaluarii acestor principii, o incercare reusita a fost realizata in doctrina noastra, retinandu-se urmatoarele: a) principiul apararii si garantarii drepturilor subiective civile; b) principiul egalitatii de statut civil al persoanelor; c) principiul ocrotirii intereselor legitime ale participantilor la raportul juridic civil; d) principiul exercitarii libere a drepturilor civile; e) principiul bunei credinte si increderii reciproce (pentru detalii, a se vedea E. Lupan, I. Sabau-Pop, Tratat, p. 49-52). Aceasta enumerare ni se pare judicioasa si de aceea o vom insusi, dar cu unele precizari. Astfel:

Principiul garantarii si apararii drepturilor subiective civile. Acest principiu priveste atat drepturile extrapatrimoniale, cat si drepturile patrimoniale. In mod corect s-a subliniat ca nu este oportun sa distingem, sub aspectul analizat, garantarea si apararea dreptului de proprietate de garantarea si apararea altor drepturi civile subiective, asa cum s-a facut uneori; ierarhizarea lor intr-o asemenea abordare ar fi subiectiva.

Garantarea si apararea drepturilor subiective civile este reglementata in mai multe acte normative si, evident, in Constitutie. Astfel, in materia drepturilor extrapatrimoniale, legea noastra fundamentala statueaza in art. 22: "Dreptul la viata precum si la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate"; apoi, art. 26 alin. (1) dispune: "Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata"; art. 30 alin. (6): "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine". De alta parte, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 stabileste: "Persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, in dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau in orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instantei incetarea savarsirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus aratate" (s.n.).

Exista, desigur, si alte reglementari care garanteaza si apara exercitarea drepturilor nepatrimoniale, inclusiv internationale; bunaoara, Conventia europeana a drepturilor omului (pentru detalii, a se vedea, C. Birsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi si libertati, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 105-1167). Proiectul noului Cod civil in art. 14 stabileste: "Drepturile civile ale persoanelor fizice si ale persoanelor juridice sunt ocrotite si garantate de lege".

Drepturile patrimoniale sunt si ele garantate si aparate in numeroase reglementari nationale si internationale. Art. 480 C.civ. Statueaza o definitie a proprietatii care a devenit notorie: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege", iar art. 481 C.civ. stabileste: "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire".

Constitutia revizuita statueaza in art. 44 alin. (1): "Dreptul de proprietate precum si creantele asupra statului sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege", alin. (2) "Proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular"; art. 136 alin. (5): "proprietatea privata este inviolabila in conditiile legii organice". Alte legi dezvolta prevederile constitutionale astfel: Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicata), Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere; Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei precum si unele masuri adiacente etc. In sfarsit, Protocolul aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (1952) in art. 1 statueaza: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international".

Principiul egalitatii si libertatii juridice a persoanelor. Acest principiu este specific dreptului civil; de aceea definitia dreptului civil pe care am propus-o (si in ed. a VII-a a cursului) surprinde egalitatea si libertatea juridica a participantilor la raportul juridic civil. Acest principiu se poate spune ca este de esenta dreptului civil. El are insa aplicabilitate si in alte ramuri ale dreptului privat.

Asa cum aratam, egalitatea in dreptul civil semnifica faptul ca persoanelor (fizice sau juridice) le revin in mod egal drepturile subiective civile. Egalitatea, in acest sens, presupune ca la exercitarea libertatii de actiune legea impune aceleasi reguli si aceleasi limite pentru toti participantii la raportul juridic civil. Reglementarea acestei reguli o aflam, pentru persoanele fizice, in art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, care statueaza: "Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nicio inraurire asupra capacitatii". Persoanele juridice se supun si ele acestui principiu in felul urmator: pentru persoanele juridice dintr-o anumita categorie se aplica, in mod egal, legile civile edictate pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 31). Proiectul noului Cod civil statueaza in art. 18: "Rasa, culoarea, nationalitatea, originea etnica, limba, religia, sexul, opinia, apartenenta politica, averea, originea sociala, gradul de cultura, precum si orice alta situatie similara, nu au nicio influenta asupra capacitatii civile".

In ce priveste a doua componenta a acestui principiu, invederam ca libertatea juridica in dreptul civil are ca «sambure» libertatea contractuala care include si libertatea de a dobandi si a dispune de orice bunuri care se afla in circuitul civil. Dar aceasta libertate nu este nemarginita ci sufera, de la caz la caz, limitari. In acest sens art. 5 C.civ. stabileste: "Nu se poate deroga prin conventii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri", ceea ce inseamna, implicit, ca acele conventii care nu deroga de la legile de ordine publica si bunele moravuri pot fi incheiate in deplina libertate. De alta parte, exercitiul liber al drepturilor, potrivit art. 53 din Constitutie, nu poate fi restrans decat prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor etc.

Pe buna dreptate in doctrina noastra recenta s-a propus ca libera exercitare a drepturilor civile subiective subordonata doar legii sa fie consacrata in lege, aceasta fiind un imperativ nascut din cerinta «liberalizarii» legislatiei noastre (E. Lupan, I. Sabau-Pop, Tratat, p. 38).

Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor. Participantilor la raporturile juridice civile li se asigura posibilitatea de a avea drepturi si obligatii in vederea satisfacerii intereselor legitime (s.n.) si exercitarii libere a drepturilor civile subiective, in acord cu interesul public. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 drepturile civile sunt ocrotite de lege iar art. 1 din acelasi decret statueaza ca drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu interesul public, potrivit legii si a regulilor de convietuire sociala. De altfel acest principiu este inscris si in Constitutie, precum si in Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului la care tara noastra a aderat in 1974.

Principiul bunei-credinte. Asa cum aratam in editiile anterioare, buna credinta reprezinta un principiu fundamental al dreptului civil. Desi in preambulul Codului nostru civil nu exista un text care sa statueze acest principiu si cu toate ca majoritatea autorilor din doctrina noastra nu il recunosc, este in afara de orice dubiu ca postulatul bunei-credinte strabate aproape toate institutiile dreptului civil. Prezumtia bunei-credinte este stabilita expressis verbis in materia uzucapiunii, in art. 1899 alin. (2) C.civ. care prevede: "Buna-credinta se presupune intotdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce aleaga reaua-credinta". Cu toate acestea se apreciaza in doctrina ca acest text este autonom si de aplicatie generala (a se vedea: E. Lupan, op. cit., p 35; T. Pop, Drept civil roman. Teoria generala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993, p. 18). Dar buna-credinta o gasim si in art. 970 alin. (1) C.civ. care postuleaza: "Conventiile trebuie executate cu buna credinta". Acest principiu implica nu numai executarea conventiilor, ci si incheierea lor.

Principiul bunei-credinte presupune ca partile unui raport juridic civil trebuie sa se comporte cu onestitate, sa fie animate de o intentie sincera si loiala; buna-credinta se prezuma (bona fides praesumitur). Foarte sintetic buna-credinta a fost definita de Cicero ca fiind sinceritatea in cuvinte (veritas) si fidelitatea (constantia) in angajamente. Buna-credinta este un concept complex in care faptele psihologice se impletesc cu normele morale (pentru detalii, a se vedea D. Gherasim, Buna-credinta in raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucuresti, 1981, p. 7-18). Antonimul bunei credinte este reaua credinta.

Principiul bunei credinte are si o valoare constitutionala, deoarece art. 57 din Constitutie statueaza ca drepturile constitutionale trebuie exercitate cu buna credinta; or, cu atat mai mult celelalte drepturi trebuie exercitate cu buna credinta. De asemenea, art. 10 din Proiectul noului Cod civil stabileste ca persoanele fizice si juridice "trebuie sa isi exercite drepturile si sa isi execute obligatiile cu buna credinta, in acord cu ordinea publica si bunele moravuri" (1); "Buna credinta se prezuma, cat timp nu se dovedeste contrariul" (2).

Importanta practica a principiilor enumerate rezida in:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci cand legea civila este obscura sau primitoare de mai multe sensuri. In astfel de cazuri organul de jurisdictie trebuie sa interpreteze legea in consens cu principiile dreptului civil si nu impotriva acestora;

- suplinirea lacunelor care pot aparea in legislatia civila. Legea civila ca orice lege nu poate fi perfecta; ea nu poate acoperi intotdeauna toate relatiile sociale la care se refera, oricat de amanuntita ar fi ea. Or in astfel de cazuri, judecatorul care este chemat sa aplice legea civila nu poate refuza judecarea cauzei sub motivul ca nu exista o prevedere expresa decat cu riscul de a fi culpabil de denegare de dreptate. In acest sens art. 3 C.civ. statueaza: "Judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate". Este util de reamintit ca art. 3 din Proiectul Codului civil de la 1939 statua: "In cazurile neprevazute de lege se vor avea in vedere acele dispozitii care prevad cazuri similare sau materii analoge, iar in lipsa, se va decide potrivit principiilor generale ale dreptului" (s.n.);

- in elaborarea normelor dreptului civil, deoarece legiuitorul nu poate adopta legi care sa contravina principiilor de drept civil recunoscute.