Probleme de calificare juridica a infractiunii de ucidere din culpa. Delimitarea uciderii din culpa de la componentele infractiunilor similare

Probleme de calificare juridica a infractiunii de ucidere din culpa. Delimitarea uciderii din culpa de la componentele infractiunilor similare

Calificarea juridica[1], atat in legislatia penala romaneasca cat si in cea moldoveana, este stabilirea caracterului penal al unei fapte, incadrarea in textul de lege care o prevede si o sanctioneaza si determinarea, in fapta comisa, a conditiilor cerute de norma incriminatoare pentru existenta acelei infractiuni (incadrarea juridica). Calificarea juridica a unei fapte sau activitati antisociale, ca formand o singura infractiune sau dimpotriva doua sau mai multe infractiuni produce consecinte juridice importante. In primul caz faptuitorul va raspunde pentru o singura infractiune, iar in a doilea caz acesta va raspunde pentru doua sau mai multe infractiuni. Cand prin activitatea savarsita se formeaza o singura infractiune, va exista unitate de infractiune, iar cand prin activitatea savarsita se realizeaza mai multe infractiuni va exista pluralitate de infractiuni. Distinctia dintre cele doua prezinta importanta sub aspectul raspunderii juridice.

In practica judiciara se intalnesc uneori solutii discutabile datorate dificultatii de a distinge in concret infractiunea de omor (mai ales cand este comisa cu intentie directa), fata de infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.) sau chiar fata de infractiunea de ucidere din culpa (art.178 C.pen.), aceste trei infractiuni deosebindu-se in esenta numai prin forma de vinovatie (intentie, praeterintentie, culpa). In literatura juridica romana se constata ca in caz de indoiala asupra formei de vinovatie se va face aplicarea principiului general al dreptului conform caruia "dubiul profita faptuitorului" ("in dubio pro reo").

Personal, sunt de acord cu aceasta opinie, insa cred ca sunt necesare unele precizari: aplicarea principiului "in dubio pro reo" ar trebui sa reprezinte solutia extrema, la care sa se recurga numai dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de distingere precisa a formei de vinovatie, iar aceasta motivare sa fie mentionata in considerentele hotararii.

Una dintre principalele directii ale preocuparilor specialistilor din domeniul penal este stabilit prin insasi finalitatea legii penale si anume: apararea ordinii de drept impotriva faptelor socialmente periculoase, care aduc atingere acestei ordini. Un rol important in procesul de adaptare a mijloacelor de aparare sociala, in raport cu modificarea si evolutia relatiilor sociale, il joaca teoria calificarii infractiunilor.

In general, prin "aplicarea legii penale" se are in vedere adoptarea si fixarea deciziei privind prevederea (sau neprevederea) circumstantelor de fapt stabilite in norma penala corespunzatoare, precum si privind determinarea (sau nedeterminarea) masurii cu caracter juridico-penal, care se contine in aceasta norma. Aplicarea legii penale reprezinta prin sine o activitate multidirectionala a organelor de drept ce consta in solutionarea numeroaselor probleme, principalele dintre care sunt: aprecierea juridico-penala a faptei, aplicarea pedepsei, liberarea de raspundere penala si pedeapsa, aplicarea masurilor de constrangere cu caracter educativ fata de minori, aplicarea masurilor de constrangere cu caracter medical. Aprecierea juridico-penala a faptei este constituita din doua componente: delimitarea infractiunii de alte fapte ilegale sau imorale, calificarea infractiunii.

In activitatea practica de aplicare a legii penale aceste doua componente sunt imbinate, dar in teoria dreptului penal ele sunt abordate separat. Importanta acestei divizari este conditionata de faptul ca atestarea caracterului nepenal al faptei exclude necesitatea solutionarii celorlalte probleme de drept penal. In opozitie, in ipoteza atestarii caracterului penal al faptei apare necesitatea primara de a califica infractiunea, adica de a stabili corespunderea acestei fapte semnelor unei componente de infractiune concrete.

In legislatia romaneasca actuala, reglementarea uciderii din culpa a fost simplificata, renuntandu-se la o parte dintre formele agravate care pot fi suplinite fara probleme prin aplicarea regulilor de sanctionare a concursului de infractiuni. Ca urmare, in cazul comiterii unei ucideri din culpa de catre un conducator de vehicul cu tractiune mecanica avand in sange o imbibatie alcoolica ce depaseste limita legala, se va retine in concurs uciderea din culpa si infractiunea la regimul circulatiei pe drumurile publice. O reglementare similara in cazul uciderii din culpa intalnim in art.589 C.pen. italian, in vreme ce majoritatea legislatiilor europene nu consacra forme agravate ale acestei infractiuni[2].

Calificarea infractiunii constituie fundamentul pentru stabilirea pedepsei, liberarea de raspundere si pedeapsa penala, aplicarea masurilor de constrangere cu caracter medical si educativ. Luand in consideratie cele mai sus mentionate, constatam ca, calificarea infractiunilor reprezinta baza aplicarii legii penale in practica judiciara.

Tragerea la raspundere penala sau represiunea penala de alt gen presupune existenta unui temei de drept si a unui temei de fapt. Astfel spus, in drept, trebuie constatat ca exista o norma din Partea Speciala a Codului penal, care incrimineaza sau considera infractiune o anumita fapta. In fapt, trebuie constatat, in primul rand, ca fapta la care norma se refera a fost savarsita. A califica o infractiune in dreptul penal echivaleaza, in general vorbind, cu operatiunea de identificare a normei din Partea Speciala a Codului penal, aplicabile in cazul dat. In alti termeni, calificarea infractiunii constituie introducerea faptei in tiparul legii penale.

Esenta principiului legalitatii[3], consta in aplicarea stricta a legii penale. Dezvoltand aceasta idee, art.1 din Codul de procedura penala stabileste ca orice persoana, care a savarsit o infractiune, trebuie sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nicio persoana nevinovata nu trebuie trasa la raspundere penala si condamnata. Gresita calificare a infractiunilor poate aduce atingeri grave a justitiei penale. Cel mai des, in practica judiciara, gresita calificare se prezinta sub urmatoarele forme: o fapta este considerata infractiune, desi in realitate nu este, deoarece ii lipseste un element constitutiv prevazut in norma de incriminare; fapta comisa este incadrata in raport cu o anumita norma de incriminare, desi in realitate ea intruneste elementele constitutive ale altei norme cu dispozitie mai grava sau mai usoara; fapta nu este considerata o infractiune, desi in realitate constituie infractiune, ajungandu-se in acest caz la achitarea unor persoane vinovate, care ar trebui sa fie sanctionate penal.

Insa, nu doar instanta de judecata, dar si cei care reprezinta partea acuzarii participa la procesul de calificare a infractiunilor. De aceea, de contributia lor depinde de asemenea aplicarea stricta a legii penale, in corespundere cu principiul legalitatii.

Astfel, o prima calificare propriu-zisa a infractiunii se realizeaza in momentul inceperii urmaririi penale, atribuita, dupa caz, inclusiv procurorului. In aceasta ipoteza, actul oficial ce include in cuprinsul sau obligatoriu calificarea infractiunii este reprezentat de ordonanta procurorului de incepere a urmaririi penale.

Un alt moment esential al procesului de calificare a infractiunilor este reprezentat de punerea sub invinuire, act procesual de competenta procurorului care va emite in acest scop o ordonanta in cuprinsul careia trebuie obligatoriu facuta calificarea faptei savarsite.

In fine, in faza judecarii cauzei penale de catre instanta competenta, calificarea faptei este statuata prin hotararea instantei de judecata, care, daca ramane definitiva, devine executorie. In ipoteza in care hotararea este atacata la o instanta superioara, aceasta din urma poate confirma sau infirma calificarea data de prima instanta.

Asadar, calificarea infractiunii este rezultatul unui proces lung de evaluare sau reevaluare a calificarii initiale, proces care este contradictoriu si priveste atat temeiurile de drept, cat si temeiurile de fapt pe care se fundamenteaza calificarea cuprinsa in hotararea definitiva a instantei de judecata. La realizarea acestui proces contribuie inclusiv procurorii si judecatorii, care actioneaza in formele si modalitatile prevazute in normele dreptului penal si ale dreptului procesual penal, contribuind la asigurarea legalitatii pe planul dreptului penal material si procesual.

Dificultatile pe care le ridica uneori in practica stabilirea legaturii cauzale pot fi depasite printr-o atenta examinare a tuturor imprejurarilor cauzei. Daca victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului, raspunderea penala a faptuitorului nu este inlaturata, afara de cazul cand aceasta culpa are caracter exclusiv. Daca moartea persoanei s-a produs ca rezultat al actiunii sau inactiunii mai multor faptuitori, acestia vor fii considerati autori ai infractiunii.   Astfel, in speta urmatoare , inculpatul a fost condamnat pentru infractiunea de ucidere din culpa prevazuta de art.178 alin. 2 C.pen. S-a retinut ca acesta, aflandu-se sub influenta bauturilor alcoolice, a circulat pe timp de noapte, pe partea stanga a drumului, cu o bicicleta neechipata cu dispozitiv de iluminare, si in aceste conditii, a intrat in impact cu o alta bicicleta care circula in sens contrar, in urma impactului conducatorul celei de-a doua biciclete a decedat.

Sentinta este gresita sub aspectul retinerii culpei exclusive a inculpatului in producerea accidentului. Intr-adevar, din actele si lucrarile de la dosar rezulta ca si victima se afla sub influenta bauturilor alcoolice, iar bicicleta cu care circula de asemenea nu era echipata cu dispozitiv de iluminare. In antecedenta cauzala a accidentului inscriindu-se aceste circumstante, se impune concluzia ca la producerea lui a contribuit si culpa victimei. Cu toate acestea, raspunderea penala a faptuitorului nu este inlaturata[5]. In cazul in care culpa apartine in exclusivitate victimei, inculpatul nu va putea fi tras la raspundere.

Intr-o alta speta, inculpatul, conducand o autobasculanta pe un segment de drum pe care depasirea era interzisa, mai inainte de a vira spre stanga, pe o strada laterala, a semnalizat aceasta intentie, a redus viteza si s-a apropiat de linia mediana a drumului, dar a intrat in coliziune cu o motocicleta condusa de victima, care a incercat sa depaseasca prin stanga autobasculanta pe care o conducea el. Ca urmare a accidentului, victima a decedat. In conditiile acestei stari de fapt, inculpatul nu se face vinovat de savarsirea infractiunii de ucidere din culpa si urmeaza a fi achitat in baza art.11 pct.2 lit.a, combinat cu art.10 lit.a C.pr.pen[6].

Interferenta a doua sau mai multe actiuni sau inactiuni apartinand unor persoane diferite, dar toate in stransa legatura cu rezultatul, constand din moartea prin imprudenta a unei persoane se intalneste destul de frecvent in traficul rutier si in accidentele de munca (spre exemplu, coliziunea a doua autovehicule sau manuirea de catre mai multe persoane a unui dispozitiv periculos, etc.). In situatiile de acest fel, contributiile mai multor persoane la producerea rezultatului se ordoneaza succesiv intr-un lant cauzal. Desi toate aceste contributii se produc simultan, nu toate au in mod egal capacitatea de a constitui cauza rezultatului produs, fie ca unele sunt mult prea indepartate de rezultat, fie ca nu apar eficiente. Se face distinctia dintre cauze principale si secundare, cauze directe si indirecte. Pluralitatea de cauze se poate infatisa fie sub forma unui concurs de cauze concomitente, cand doua sau mai multe cauze actioneaza independent sau cand doua sau mai multe cauze laolalta determina efectul, fie sub forma unui concurs de cauze succesive, cand fiecare cauza determina un efect care la randul sau determina un altul. Rezultatul infractional se poate produce fie in urma actiunii directe a subiectului, fie prin mijlocirea altor forte pe care subiectul le foloseste in vederea comiterii faptului[7].

Responsabilitatea poate fi definita ca un fapt social ce se rezuma la reactia initiata de o actiune pe care societatea o considera condamnabila. Responsabilitatea medicala decurge din particularitatile profesiei medicale, dar si din posibilitatile actului medical de a se desfasura uneori imprevizibil sau ireversibil. De regula, abaterile morale ale medicilor sunt analizate de Colegiul Medicilor. In cazurile in care se constata ca aceste abateri au depasit limitele regulamentelor moralei medicale, vor fi sanctionate de acest for. Iar daca abaterile sunt de natura juridica, vor intra in competenta organelor de drept. Raspunderea juridica a personalului medico-sanitar poate fi: administrativa (sanctiuni disciplinare si contraventionale), civila (sanctionata de codul civil, referindu-se in general la patrimoniu - bunuri, bani), penala (sanctionata de codul penal). Expertiza medico-legala in anchetarea responsabilitatii penale a personalului medical, are ca temei juridic, printre alte infractiuni, si cele prevazute in art.178 si art.184 C.pen. roman.

Raspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de animalele proprietatea sa[8]

Prin sentinta penala nr.1232 din 17 octombrie 2002, Judecatoria Barlad a dispus achitarea inculpatului A.I. in temeiul prevederilor art11 pct. 2 lit.a rap. la art. 10 alin.1 lit.b C.pr.pen., pentru savarsirea infractiunii de ucidere din culpa prev. de art.178 alin.1 C.pen.

Instanta a retinut ca la data de 04 decembrie 2001, inculpatul a lasat nesupravegheati 2 tauri, care au ucis prin impungere pe N.G. si a constatat ca fapta inculpatului A.I. nu este prevazuta de legea penala. Potrivit legislatiei romane, numai fapta proprietarului sau detinatorului temporar al unui caine, constand in neluarea masurilor de prevenire a atacului canin, constituie infractiune, insa nu infractiunea de ucidere din culpa, ci o infractiune distincta prevazuta in art.11 din OUG nr. 55/2002. Hotararea primei instante a ramas definitiva prin decizia penala nr. 1005 din 28 octombrie 2003 a Curtii de Apel Iasi, prin care au fost respinse recursurile declarate de procuror si partea civila.

Recursul in anulare declarat in cauza, cu privire la gresita achitarea a inculpatului, este nefondat. Sub aspectul laturii subiective, infractiunea de ucidere din culpa prevazuta in art.178 alin.1 C.pen. se savarseste cu vinovatie, fie sub forma culpei din usurinta, fie sub aceea a culpei din neprevedere. Potrivit art.19 alin.1 pct.2 C.pen., fapta este savarsita din culpa cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta socotind fara temei ca el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

In stabilirea culpei sub aceasta din urma forma este necesar a se avea in vedere atat criteriul obiectiv, cat si criteriul subiectiv. Sub aspect obiectiv, in stabilirea obligatiei de a prevedea rezultatul se au in vedere imprejurarile in care a fost savarsita fapta, pentru a constata daca orice om atent, din categoria autorului faptei, avea in momentul savarsirii acesteia posibilitatea sa prevada rezultatul. Daca in raport cu imprejurarile cauzei se stabileste ca rezultatul nu era previzibil, deci autorul nu trebuia sa-l prevada, fapta nu poate fi considerata ca fiind savarsita cu vinovatie, iar daca se stabileste ca rezultatul era previzibil, trebuie sa se faca dovada ca faptuitorul putea sa-l prevada.

Cat priveste criteriul subiectiv, posibilitatea de prevedere este evaluata in raport cu insusirile, capacitatea, experienta de viata si starea psiho-fizica a faptuitorului in momentul savarsirii faptei. Daca in raport cu datele spetei faptuitorul nu a putut sa prevada rezultatul, vinovatia sub forma culpei nu poate fi retinuta datorita imposibilitatii subiective a acestuia de a-l prevedea. Prin urmare, numai prin examinarea conduitei faptuitorului in lumina ambelor criterii se poate decide daca exista sau nu vinovatie sub forma culpei din neprevedere.

In speta, din actele dosarului rezulta ca inculpatul, la data de 04 decembrie 2001, a dat drumul la 2 tauri, proprietatea sa, pentru a-i duce la cismea, cum a procedat, de altfel, in fiecare zi. Animalele au alergat spre cismea, inculpatul aflandu-se in urma lor, iar unul dintre tauri s-a indreptat spre victima si a tarat-o prin zapada, provocandu-i un traumatism cranio-cerebral care i-a cauzat decesul. Din imprejurarile concrete in care a fost comisa fapta, analizate sub aspectele mentionate, se constata ca nu poate fi retinuta vinovatia inculpatului sub forma culpei prevazute in art.19 alin.1 pct.2 lit.b C.pen.

Rezultatul socialmente periculos nu era previzibil, intrucat animalele nu s-au manifestat anterior violent, iar inculpatul a mers in urma lor la cismea, procedand in acelasi mod de fiecare data, fara a se produce incidente. Prin urmare, neputand fi retinuta culpa sub niciuna dintre formele prevazute de lege, raspunderea penala a inculpatului pentru infractiunea de ucidere din culpa a fost, in mod corect, inlaturata.

In cauza sunt, insa, incidente prevederile art.1001 C.civ., care urmeaza a fi aplicate in cadrul unei actiuni civile separate. Potrivit acestor prevederi, proprietarul unui animal sau acela are se serveste cu dansul, in cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla sub paza sa, ori ca a scapat. Fundamentarea acestei raspunderi are la baza ideea unei prezumtii de culpa in supraveghere, de vinovatie in exercitarea pazei juridice, la care se adauga ideea de garantie din partea paznicului juridic al animalului. Ideea de garantie explica, asadar, de ce paznicul juridic al animalului trebuie sa raspunda si in acele ipoteze in care animalul a scapat de sub supravegherea sa ori, chiar supravegheat, animalul a cauzat un prejudiciu. In consecinta, recursul in anulare declarat in cauza a fost respins.

Conceptia conform careia o infractiune nu se poate comite si intentionat si din culpa, trebuind stabilita separat vinovatia pentru infractiunea de baza si separat pentru urmari, in cadrul aceleiasi infractiuni[9] a ramas izolata. In literatura, insa, s-a admis de principiu includerea notiunii de praeterintentie, pe langa concursul intentiei cu culpa, si a concursului intentiei cu cazul fortuit (cand caracterul tanatogenerator se imprima exclusiv asupra unui factor neconex, independent de factorul traumatic declansator). Opinia este, dupa parerea mea, criticabila, in sensul ca praeterintentia este o forma de vinovatie a carei complexitate specifica presupune, in mod necesar, existenta unui raport de cauzalitate determinat intre intentie si culpa. Numai pe acest temei va putea fi retinuta vinovatia in sarcina agentului. In cazul concursului intre intentie si caz fortuit, lantul cauzal este intrerupt, deci agentului nu io se va putea imputa producerea rezultatului mai grav nici macar cu titlu de culpa, la baza activitatii sale infractionale ramanand numai intentia simpla; aici nu vom putea vorbi despre praeterintentie (intentie depasita).

Numarul victimelor din ucidere din culpa este mult mai mare decat al celor din omor. Numai automobilul, de-a lungul existentei lui (incepand cu anul 1900), a provocat pana in anul 2008 uciderea a peste 40 de milioane de oameni. Din punctul meu de vedere nu poate fi invinuita tehnica pentru asemenea consecinte, cata vreme viata omului modern nu poate fi conceputa fara autoturism.

Incriminarea uciderii din culpa are scopul de a "crea actiuni inhibitive pentru constiinta oamenilor, de natura sa oblige la cantarire si chibzuire atunci efectueaza acte ce ar putea provoca moartea unui om"[10]. Unii autori sunt de parere ca infractiunile neintentionate - printre care si uciderea din culpa, "sa nu apartina legislatiei penale, dat fiind ca ele nu releva acel grad de perversitate ce justifica blamul si sanctiunea penala" , dar uciderea unei persoane, chiar neintentionata, produce consecinte prea grave pentru in structura grupului social pentru a ramane indiferenta dreptului penal.

Infractiunea de leziuni cauzatoare de moarte si infractiunea de omor din culpa

In analiza diferentierii infractiunii de leziuni cauzatoare de moarte de cea de omor din culpa, dupa parerea mea, un prim criteriu izvoraste din insasi terminologia folosita de legiuitor. Astfel, in cazul omorului, se foloseste expresia "uciderea unei persoane", ceea ce denota ca actiunea (omisiunea) ce a condus la decesul victimei reprezinta nu numai cauza primara declansatoare, ci si cauza, neconexa cu alte conditii sau imprejurari, apta de a aduce "eo ipso" rezultatul letal.

In cazul leziunilor cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseste expresia "daca vreuna din faptele prevazute in art.180-182 a avut ca urmare moartea victimei . "[12], deci avem pe de o parte lovirea sau vatamarea cu caracteristicile prevazute de articolele precedente, neantrenand in mod obisnuit, prin ea insasi rezultatul letal, iar pe de alta parte moartea - conditie specifica de existenta a acestei infractiuni, elementul sau circumstantial. Stim insa ca in cazul leziunilor cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauza (care poate fi un factor primar declansator sau un factor secundar, declansat) sau imprejurari (anumite stari sau situatii, cum ar fi: batranetea, starea de ebrietate, locul unde se afla victima, fenomene ale naturii, actiunea unor substante toxice, actiunea animalelor), cu legatura de cauzalitate, ce decurg din una din alta care, de asemenea, pot juca rol de factori primari (declansatori) sau secundari (declansati, derivati).

La infractiunea de omor, procesul cauzal este linear, in sensul unei legaturi imediate de la cauza primara (si unica) la efect. Apreciem ca in cazul concurentei unor cauze echivalente in determinismul decesului (de natura violenta si patologica), fiecare cauza in parte putand produce efectul letal, actiunea violenta va avea o relevanta juridica mai pronuntata, iar fapta va trebui incadrata la omor, si nu la leziuni cauzatoare de moarte, cum s-a sustinut[13]. La infractiunea de leziuni cauzatoare de moarte, acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple si intersectate; rezultatul mai grav survine conditionat si nu cauzat de leziunile initiale.

In cazul ambelor infractiuni, rezultatul este acelasi - moartea; rezultatele letale decurg deopotriva, desi in masuri diferite, intr-un act heteroagresiv initial, cu rol de cauza, conditie, ori imprejurare. Daca intre cauza primara (actul agresiv) - vatamare - moarte nu intervin verigi intermediare sub forma unor conditii (imprejurari) preexistente, concomitente ori subsecvente, cauza primara fiind apta si suficienta prin ea insasi a produce decesul, atunci efectul primar - vatamarea, este absorbit in mod natural de efectul secundar mai grav - moartea, urmand ca fapta inculpatului sa fie incadrata la omucidere intentionata, neputandu-se retine culpa. In cazul unui astfel de raport de cauzalitate direct, agentul nu se poate prevala de preexistenta sau aparitia unor elemente pe care nu le-a prevazut, desi trebuia si putea sa le prevada, ori prevazandu-le, a socotit fara temei ca nu se vor produce pentru simplul fapt ca ele nu mai ajung sa indeplineasca in acest nex cauzal vreun rol de cauza sau conditie. De exemplu survenirea mortii ca urmare a unei puternice lovituri in cap, generatoare de traumatism cranio-cerebral cu dilacerare, este irelevant faptul ca victima era in varsta si suferinda (eventual si sub influenta bauturilor alcoolice), aceste elemente fiind extrinseci nexului cauzal, intrucat lovitura, prin intensitatea ei, ar fi avut acelasi efect aplicata la o persoana mai tanara si mai viguroasa[14].

Cu aceasta, cred ca am dat si raspunsul - negativ - la intrebarea daca se poate vorbi de moarte instantanee la leziunile cauzatoare de moarte si daca acestea se pot constitui in infractiuni spontane, si aici avem in vedere cazul asa-numitei morti prin inhibitie. Pentru a fi constituita infractiunea de leziuni cauzatoare de moarte trebuie indeplinita conditia ceruta de codul penal roman, in sensul de a se produce mai intai urmarile proprii ipotezelor prevazute de art.180-182 si apoi moartea.

In concluzie, fara a putea vorbi despre confundarea raportului de cauzalitate cu vinovatia, pot sa afirm ca in cazul unei vatamari de pe urma careia intervine direct si neconditionat moartea victimei, reprezentarea psihica initiala a infractorului - pentru vatamare, se va extinde in mod necesar si asupra ultimului efect (rezultatul letal), sub forma putintei de a prevedea potentialul tanatogenerator al actiunii initiale, si aici am in vedere nu numai ipoteza mortii produse prin vatamarea unor organ vital, ci si asupra unei regiuni a corpului nevitala.

Dupa parerea mea, nu se pot include aici cazurile - tipice pentru leziunile mortale - de loviri urmate de dezechilibrarea victimei si lovirea acesteia de un plan dur[15] sau de un autovehicul in miscare , cand actiunea de lovire intentionata constituie doar conditia declansatoare, iar izbirea de plan dur reprezinta factorul cauzal declansat. Bineinteles ca daca din elementele concrete ale spetei se va deduce ca o actiune cauzatoare de leziuni lipsite de gravitate a fost savarsita in scopul producerii mortii, se va retine, indubitabil, intentia de a ucide, iar fapta va fi incadrata in art.174-176 C.pen. Intentia de a ucide se va retine si in cazul cand, in urma aplicarii unei lovituri lipsite de gravitate, victima cade intr-un loc prapastios, iar faptuitorul nu i-a dat niciun ajutor, impiedicand pe o alta persoana sa faca acest lucru, desi victima se afla in nesimtire si era expusa frigului din luna decembrie si animalelor salbatice . Nu mi s-au parut de prisos a face aceste comentarii si precizari deoarece jurisprudenta continua sa inregistreze episoade confuze si de reveniri la practici anterioare ori tendinte estrogene prin interpretari echivoce in cazuistica.

Trebuie insa precizat in ce situatii rezultatul letal poate decurge neconditionat din cauza primara, intrucat cred ca de modul cum va fi dat raspunsul la aceasta problema va depinde in mare masura calificarea juridica ulterioara a faptei. Stabilirea raportului de cauzalitate va trebui sa includa rezolvarea aspectelor referitoare la: distinctia leziunilor mortale de cele nemortale, in masura a aduce precizari privind prezenta intentiei sau culpei pentru rezultatul mai grav; distinctia leziunilor direct mortale, care probeaza intentia de a ucide, de cele conditionat mortale, prin complicatii, lipsa tratamentului medical adecvat (tipice pentru infractiunea prev. si ped. de art.183 C.pen.), leziunile nemortale nu exclud insa a priori intentia pentru rezultatul mai grav, atunci cand exista elemente certe care o probeaza; stabilirea ponderii factorilor concurenti in determinismul mortii[18].

Astfel, daca actiunea initiala de vatamare intentionata a putut determina decesul prin ea insasi sau in prezenta unor factori adjuvanti - prilejuri (care ii grabesc efectul dar nu il conditioneaza, cum ar fi starea de ebrietate a victimei), nu vom fi in fata culpei, ci chiar a intentiei (directe sau indirecte) de a ucide - indiferent de motivatia agentului ("n-am vrut", "nu mi-am dat seama", "am vrut sa fac o gluma", etc.), de relatiile dintre acesta si victima (de rudenie, de vecinatate, de prietenie) sau de manifestarile anterioare sau ulterioare ale agentului (starea de provocare, starea de cainta - mergand uneori chiar pana la incercarea de sinucidere, intreprinderea unor actiuni - deseori tardive - de salvare a vietii victimei[19]).

Trebuie subliniat o data mai mult, faptul ca aceste elemente, extrinseci notiunii de intentie - privita ca pozitie psihica a infractorului avuta in momentul savarsirii faptei - vor constitui circumstante care vor fi avute in vedere la individualizarea pedepsei si nu la calificarea faptei.

Privite de pe aceasta pozitie, apar discutabile deciziile care incadreaza la art.183 C.pen. si nu la art.174-176 C.pen. urmatoarele fapte: aruncarea unui taburet cu picioare de metal in capul victimei[20]; aruncarea cu putere in capul victimei a unui cos de nuiele, producatoare de contuzie si hemoragie cerebrala, ce au condus in mod nemijlocit la decesul victimei ; aplicarea, cu intentie a unor lovituri de sapa in capul victimei, fracturandu-i craniul, urmare carora aceasta a decedat ; aplicarea "in scop de corectie" a unor lovituri cu bata in capul victimei, decesul producandu-se in scurt timp ; conducerea unui vehicul hipo, pe un teren accidentat si cu gramezi de pietris, cu viteza exagerata si cotituri bruste, urmarind aruncarea unei persoane in afara, acest fapt avand ca urmare chiar caderea si moartea victimei .

In cazuri similare, instanta suprema sau instanta de fond au incadrat corect, la art.174-176 C.pen. urmatoarele fapte penale: fapta inculpatului de a aplica victimei o corectie, adica mai multe lovituri cu o bata ciobaneasca peste corp, urmare carora victima a incetat din viata[25]; lovirea repetata cu o cheie de fier in cap sau aplicarea unei singure lovituri cu muchia sapei, uluca ori par ; conducerea autovehiculului cu viteza vadit exagerata si neincetinirea la curba, ce a cauzat aruncarea din masina a noua muncitori, care au murit ; vatamarea urmata de moarte, a unei persoane imature - copil mic sau nevarstnic .

In alte cazuri, instantele de judecata au un rol suficient de activ in lamurirea pozitiei psihice a infractorului din momentul savarsirii faptei, astfel incat pe marginea aprecierii de catre instanta ca pentru rezultatul mai grav vinovatia a imbracat forma culpei, se nasc discutii. Astfel, intr-o speta, inculpatul a aplicat cu o furca numeroase si dure lovituri pe corpul victimei - ocazie cu care s-a rupt si coada de la furca - in urma carora victima a incetat din viata. Din raportul medico-legal de necropsie intocmit in cauza, a rezultat ca moartea s-a datorat insuficientei cardiace acute, consecinta directa a unui infarct miocardic survenit pe leziuni cardiovasculare preexistente, durerea cauzata de multiple traumatisme si stres-ul psiho-emotional, conducand direct la instalarea insuficientei coronariene acute. Instanta a incadrat fapta la art.183 C.pen.[30]

Personal, cred ca era necesar ca instanta de judecata sa insiste mai mult in lamurirea pozitiei psihice a infractorului, intrucat, in raport cu conditiile concrete de savarsire - lovirea repetata si cu putere in capul victimei cu coada unei furci pana ce aceasta s-a rupt - pe fondul unei stari conflictuale vechi cu victima si posibilitatea (nerelevata insa in instanta) ca infractorul sa fi cunoscut afectiunile preexistente ale victimei, era de discutat daca aceasta a prevazut ori nu ca moartea se putea produce si, desi nu ar fi dorit-o, a acceptat-o.

Intr-o speta asemanatoare, inculpatul, in cursul unei altercatii, a aplicat mai multe lovituri de sapa in capul partii vatamate, urmare carora coada sapei s-a rupt. Ca urmare a loviturilor, partea vatamata a suferit un traumatism cranio-facial, plagi contuze in regiunea frontala si pe obrazul stang, cu infundare frontala stanga, concluzionandu-se ca pentru aceste leziuni sunt necesare 45-50 zile de ingrijiri medicale, leziuni care insa nu i-au pus in primejdie viata. Initial, prin rechizitoriul parchetului, se retinuse savarsirea infractiunii de tentativa la omor calificat (prev. si ped. de art.20 C.pen. rap. la art.174 alin.1 C.pen., art.175 alin.1 lit.c C.pen.), insa pe baza aprecierii ca leziunile traumatice nu au pus in primejdie viata, instanta de fond a tras concluzia ca, sub aspect subiectiv, inculpatul nu a incercat sa-l ucida pe fiul sau - partea vatamata, incadrand fapta in dispozitiile art.181 C.pen. In motivarea solutiei, se arata faptul ca "pentru stabilirea intentiei nu sunt determinante urmarile pe care activitatea inculpatului le-a cauzat victimei, acestea fiind altele decat cele urmarite si imprejurarile care pot sa o releve".

Lovirea partii vatamate intr-o regiune vitala a corpului nu constituie un element determinant pentru a deduce intentia de a ucide, deoarece imprejurarile anterioare (inculpatul venise neinarmat) si concomitente (atacul fusese orientat initial asupra sotiei partii vatamate) savarsirii infractiunii, duc la o alta concluzie[31]. Astfel, lovirea partii vatamate s-a facut in timp ce ambele parti tineau de coada sapei, iar inculpatul a lovit cu aceasta la intamplare, nevizand o anumita parte anatomica a corpului. Asadar, intentia de a ucide nu poate fi dedusa din materialitatea faptelor, asa cum ele s-au petrecut . Independent insa de justetea solutiei, se impune a observa ca pentru conturarea intentie de a ucide este suficient ca faptuitorul - din modul cum a actionat - sa fi avut reprezentarea mortii victimei, nefiind relevant faptul ca, independent de vointa acestuia, rezultatul nu s-a produs. Este ceea ce instanta suprema a subliniat in mod constant .

De altfel, trebuie aratat ca si in ipoteza unei altercatii in care se uzeaza de mijloace proprii de atac (lovituri cu picioarele, pumnii sau palmele), iar moartea survine ca urmare a loviturilor repetate date la intamplare de catre faptuitor, instantele retin, de regula, si as adauga eu - cu mult prea multa usurinta - culpa pentru rezultatul mai grav. De obicei, in instanta, se invoca argumentul - in sprijinul ideii lipsei intentiei de a ucide - ca faptuitorul a actionat "la intamplare", neurmarind lezarea unei anumite regiuni a corpului victimei, indeobste cunoscuta ca vitala. O asemenea argumentare, care nu este de natura sa ne convinga, sprijina o pozitie pe cat de neaprofundata, pe atat de daunatoare, ce s-ar impune a fi reconsiderata.

In surprinderea pozitiei psihice pe care faptuitorul a avut-o in momentul comiterii infractiunii, trebuie pornit de la premisa ca tocmai faptul ca s-au aplicat loviturile in mod repetat, cu o anumita intensitate si la intamplare este de natura sa conduca la ideea ca faptuitorul a prevazut si a acceptat posibilitatea lezarii unor regiuni cu potential tanatogenerator crescut (cap, torace, abdomen; regiuni reflexogene cunoscute, precum plexul solar, carotida sau scrotul). Este adevarat ca orientarea expresa a loviturilor catre aceste regiuni reliefeaza mai puternic intentia de a ucide - care este directa, insa lipsa acestei orientari, concretizeaza in loviri intamplatoare a unor atare regiuni, nu poate constitui o prezumtie de inlaturare a intentiei indirecte[34]. La culpa cu usurinta, faptuitorul prevede rezultatul, dar nu-l accepta, bazandu-se pe anumite circumstante obiective care, in reprezentarea lui, sunt in masura sa impiedice producerea rezultatului mai grav si, sin aceasta cauza, riscurile asumate sunt reduse.

In ipoteza aplicarii loviturilor repetate si la intamplare, deci riscurile de a leza anumite regiuni fiind foarte mari, suntem indreptatiti sa intrebam: pe ce elemente concret-obiective se bazeaza faptuitorul cand afirma ca nu a acceptat producerea rezultatului letal? Simpla aparenta ca moartea nu se va produce, nesprijinita pe nicio circumstanta reala, nu este de natura prin ea insasi a atrage culpa subiectului activ si, pe cale de consecinta, nici incadrarea faptei in dispozitiile prev. de art.183 C.pen., ci in cele prev. de art.174-176 C.pen.

In ipoteza mai multor subiecti activi, dar si pasivi totodata, s-ar retine, astfel, in concurs real, mai multe infractiuni de omor; stabilirea in concret a praeterintentiei ar conduce la aplicarea disp. art.322 alin.3 C.pen. - incaierarea sau moartea, aceasta putand constitui de lege ferenda o varianta calificata a leziunilor cauzatoare de moarte, cu atat mai mult cu cat, de lege lata, se realizeaza aceeasi eficienta sanctionatorie - in ambele cazuri pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani.

Criticabile sunt, dupa parerea mea, si deciziile instantelor de judecata care au retinut praeterintentia si la asa-numitele "glume periculoase", concretizate in actiuni care au avut ca urmare moartea victimelor, ca de pilda: conectarea clantei usii la o sursa de curent electric[35]; aruncarea in apa a unei persoane despre care inculpatul cunostea ca nu stie sa inoate ; legarea piciorului victimei de lantul de la gatul unui cal, urmata de izgonirea animalului, care a tarat victima pe asfalt pe o distanta de peste 1 km ; imobilizarea deasupra focului a victimei, care purta haine de lucru imbibate cu substante inflamabile ; lovirea puternica a victimei in abdomen in timpul unei dispute de box in gluma .

In spete asemanatoare, instanta suprema a apreciat, in mod just, ca nu exista praeterintentie, ci intentia de a ucide la conectarea unei retele de tensiune electrica la clanta usii sau la un gard metalic, imbrancirea unui copil in apa, urmata de inec, desi inculpatului i se spusese ca victima nu stie sa inoate[40].

Dupa cum am precizat anterior, ori de cate ori actiunea initiala nu poate determina prin ea insasi rezultatul letal, ci doar declansarea altor factori - cum ar fi tare organice sau dezechilibrari, care realmente il determina, vom avea infractiunea de leziuni cauzatoare de moarte, compusa dintr-unul din elementele materiale ale infractiunilor prev. si ped. de art.180-182 C.pen., la care se adauga fenomenul mortii - aparut numai ca si rezultat al conexiunii necesare a factorilor cauzali determinanti cu cei conditionali adjuvanti[41].

Putem spune ca in literatura, referitor la raportul de cauzalitate, se vorbeste de cauzalitate directa primara neconditionata si conditionata (de factori conditionali "determinanti" si adjuvanti) si cauzalitate secundara, intotdeauna conditionata, fara a se preciza insa deosebirea de esenta (daca va fi existand vreuna) dintre "cauzalitatea primara conditionata de factori conditionai determinanti" si cauzalitatea secundara conditionata. Se da ca exemplu in literatura, cazul traumatismului cranian de mica intensitate (lovire cu palma) care declanseaza ruperea unui anevrism. Boala preexistenta - anevrismul - va determina leziunea care produce moartea. Traumatismul de mica intensitate nu putea produce prin el insusi moartea, ci a facilita cel mult, ruperea anevrismului, care se putea rupe si dupa un efort fizic prelungit si mai intens, in alte conditii. Se considera ca in aceste conditii, nexul cauzal se rupe, traumatismul neputand fi incriminat direct cauzal in producerea mortii.

Opinia mea personala, este ca nexul cauzal persista, insasi "cauzalitatea" primara - (trau-matismul), conditionata de factori conditionali "determinanti" (anevrismul) isi pierde, in fapt, insusi rolul de cauza - intrucat numai o cauza poate determina realmente producerea unui efect - reducandu-si-l la acela de simpla conditie declansatoare, dupa cum factorul conditional "determinant" al mortii[42] dobandeste de fapt, rolul de veritabila cauza.

In concluzie, nu se poate vorbi decat de:

a) fie la omor de o cauzalitate primara[43] (declansatoare) neconditionata ori insotita de factori adjuvanti (conditionali si prilejuitori , cum ar fi: o vatamare corporala aplicata pe fondul alcoolemic al victimei, urmata de moarte) sau - la leziuni cauzatoare de moarte, de o cauzalitate secundara (declansata) conditionata (ca de exemplu lovirea urmata de caderea victimei pe un plan dur ori vatamarea unui organism tarat);

b) fie, procedand in mod simetric, de o conditionalitate primara (declansatoare[45]), prilejuitoare a factorului cauzal secundar declansat (la leziuni cauzatoare de moarte), sau, la omor - de o conditionalitate secundara (declansata ), insotitoare a factorului cauzal primar (declansator).

Cu cat coboram pe scara violentelor, de la art.182 la art.180 C.pen., pentru ca moartea sa se produca, cauza primara (unica, in cazul omorului) se va gasi intr-o conexiune mai stransa si intr-un ansamblu mai bogat de factori conditionali, iar conditionarea fata de acestia va fi mai puternica. Vom asista, in fapt, la o reducere treptata a ponderii in complexul cauzal al factorului declansator pe masura diluarii caracterului sau tanatogenerator, paralel cu o transformare progresiva a factorilor conecsi - concurenti sau favorizanti - in veritabili factori determinanti cu rol de cauza in producerea rezultatului letal.