Raportul juridic

Raportul  juridic

1. Conceptul raportului juridic

Fenomenul juridic prezinta o complexitate deosebita.In cadrul acestuia se stabilesc relatii de determinare si influentare, complementaritate si interdependenta, cu zone de interferenta sau suprapunere. Prin intermediul reglementarii juridice, relatiile sociale capata o fizionomie specifica si devin raporturi juridice. Intr-o formulare lapidara, se poate spune ca, raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma juridica.

Pe de alta parte, normele juridice se realizeaza in viata prin raporturi juridice, ceea ce nu inseamna ca in mod necesar, actiunea unei norme juridice creeaza un raport juridic, ca de pilda in cazul normelor juridice prohibitive, care dispun o interdictie. Premisele fundamentale ale aparitiei raportului juridic sunt: existenta normei juridice, subiectele de drept si faptele juridice.

Norma juridica are o contributie decisiva la intruchiparea raportului juridic deoarece ea determina capacitatea juridica a persoanelor care participa la acest raport, continutul acestuia, cat si imprejurarile in care raportul juridic se declanseaza. Orice raport juridic inseamna in acelasi timp, o conexiune intre planul general si impersonal al normei juridice si planul concret, al realitatii, in care partile sunt determinate si au anumite drepturi si obligatii, bine individualizate.

Intelegerea conceptului raportului juridic implica abordarea trasaturilor sale definitorii.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare data, intre oameni. Este de esenta dreptului, alteritatea, existenta altei persoane. In literatura juridica exista opinii, in conformitate cu care in unele situatii se stabilesc raporturi juridice intre oameni si bunuri. De fapt, asa cum vom argumenta cand vom trata despre obiectul raportului juridic, in acele situatii relatiile sunt stabilite tot intre oameni cu referire la bunuri.

Comentand aceasta trasatura a raportului juridic, Mircea Djuvara arata in mod expres ca relatia juridica se "altoieste" pe o relatie fizica externa, de la persoana la persoana si ca a spune ca relatia juridica se poate stabili intre lucruri este o absurditate.

Referindu-se la diversitatea raporturilor umane din perspectiva juridica, profesorul francez Jean Dabin arata ca dreptul are o competenta generala foarte larga, el nu cunoaste decat o exceptie, referitoare la relatiile pur spirituale, care nu se materializeaza in fapte externe. Omul nu poate sa traiasca decat in relatie cu alti oameni. Aceste relatii sunt foarte diverse de la simplul contact sau care au la baza trasaturi sau interese comune, nevoi de schimb, pana la cele menite sa asigure conservarea si dezvoltarea sa ca fiinta umana. Din punct de vedere al subiectilor, relatiile sociale se pot stabili intre persoane individuale sau intre subiecti colectivi, dupa obiect putem distinge relatii sociale care vizeaza valori economice sau extraeconomice, dupa plasarea lor in spatiu deosebim relatii interne, private sau publice in cadrul unui stat si relatii internationale ingloband relatii private sau publice care depasesc frontierele unui stat. Aceste relatii multiple, constitutive ale realitatii sociale sunt reglementate de reguli morale, de convietuire sociala, dar si de reguli de drept, constitutive ale realitatii juridice ce cuprind norme constrangatoare.

Raportul juridic este, totodata un raport de vointa.

Caracterul volitional al raportului juridic este dat de faptul ca aici intervine, pe de o parte vointa statala, exprimata in normele juridice cat si vointa subiectilor participanti la raportul juridic. Din acest punct de vedere dublul caracter volitional poate fi caracterizat prin aspecte concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, in functie de ramura de drept cat si de situatia concreta.

Istoricitatea reprezinta o alta trasatura a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcata de istoria societatii, atat in ceea ce priveste subiectii de drept, drepturile si obligatiile pe care le cuprinde cat si cu privire la faptele carora li se acorda semnificatie juridica, variabilitatea acestor elemente constitutive putandu-se constata cu usurinta de la o etapa la alta a dezvoltarii sociale, de la o tara la alta.

Astfel dintr-o perspectiva dominant obiectiva se constata ca raportul juridic este compus din doua elemente: o materie data, altfel spus, relatia insasi si o idee, o regula de drept care reglementeaza aceasta relatie. Primul poate fi considerat ca un element material al raportului juridic, ca un fapt, iar al doilea ca element ce confera plasticitate faptului si impune o anumita forma in drept de natura constitutiva.

Intr-o alta perspectiva, numita subiectiva, raportul juridic este vizat ca o relatie de la o persoana la persoana, relatie ce este determinata de o regula de drept care fixeaza fiecarui individ unde vointa sa domneste independent de orice vointa straina. O interesanta viziune asupra raportului juridic propune M. Djuvara. In analiza pe care autorul mentionat o face relatiei juridice, numita atunci cand imbraca un aspect de concretete, raport juridic, se releva pregnant, dupa parerea noastra, rationalitatea si unitatea conceptuala a dreptului.

Relatia juridica este definita ca o apreciere care se poate face din punctul de vedere al dreptatii asupra unei fapte comise de o persoana cu privire la o alta persoana. Astfel, daca consideram un contract de imprumut prin care A imprumuta lui B o suma de bani cu obligatia sa o inapoieze intr-o zi anumita, ziua scadentei, debitorul, datorand suma de bani, este vinovat daca nu o inapoiaza. Raportul juridic are un caracter normativ. In virtutea acestei normativitati, debitorul trebuie sa inapoieze suma de bani la scadenta, dar s-ar putea ca lucrurile sa nu se petreaca intocmai.

Aprecierea normativa este in acelasi timp un comandament, un ordin, in cazul invocat, debitorul fiind supus ordinului de a plati o suma de bani. Datornicul trebuie sa plateasca la scadenta suma de bani cuvenita. Suntem in fata a doua interese. Datornicul ar avea interesul sa nu plateasca, creditorul are interesul sa incaseze suma. Ideea de obligatiune subordoneaza un interes, altuia, declarand ca: unul are o valoare mai mare decat altul, din punct de vedere rational; interesul datornicului trebuie sa cedeze in fata interesului creditorului. Prin urmare intre drept si obligatiune exista o corelatie absoluta.

Totodata aceasta inseamna ca exista o norma generala pe baza careia se stabilesc drepturile si obligatiile intre parti, iar acestea sunt asigurate la nevoie prin interventia sanctiunii juridice.

Putem conchide ca raportul juridic este un raport social, concret istoric, volitional, norma juridica in cadrul careia participantii se manifesta ca titulari de drepturi si obligatii prin exercitarea carora se realizeaza finalitatea normei juridice.

2. Subiectele raportului juridic

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie in mod individual, ca persoane fizice, fie organizati in diverse grupuri ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept persoana fizica trebuie sa aiba capacitate juridica. Aceasta desemneaza aptitudinea generala si abstracta a persoanei de a avea drepturi si obligatii in cadrul raportului juridic.

Capacitatea juridica este generala, cand nu vizeaza un anumit domeniu, si speciala cand se refera la un anumit domeniu, ramura, institutie (exemplu capacitatea juridica a militarilor, functionarilor).

In general capacitatea juridica este unica. In ramura dreptului civil se disting doua aspecte. Capacitatea juridica de folosinta si capacitatea juridica de exercitiu.

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice defineste capacitatea de folosinta drept capacitatea de a avea drepturi si obligatii, mentionand ca aceasta incepe de la nasterea persoanei si inceteaza odata cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute din momentul conceptiei sale, insa, numai daca se naste viu.

Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de-asi exercita drepturile si de-asi asuma obligatiile savarsind acte juridice. Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora. Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu restransa, prezumandu-se ca el nu are suficienta experienta a vietii si nici suficient discernamant. Nu au capacitate de exercitiu:

a)     minorul care nu a implinit varsta de 14 ani;

b)     persoana pusa sub interdictie.

Asadar, capacitatea juridica de exercitiu implica incheierea unor raporturi juridice in nume propriu. Asa de exemplu: Un minor poate fi proprietar al unui bun, dar nu il poate instraina prin acte proprii.

Subiectele colective de drept sunt diversele organizatii (societati comerciale, ministere, tribunale, parlament) inclusiv statul. In materia dreptului civil, subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de conditii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, raspundere, firma s.a.

La nivelul teoriei generale a dreptului opereaza asadar clasificarea in subiecte individuale si colective. Facem aceasta remarca deoarece in materia dreptului civil exista tendinta de a extinde clasificarea subiectelor de drept in persoane fizice si persoane juridice cu privire la intregul sistem de drept.

Insa notiunea de persoana juridica nu acopera toata participarea colectiva la construirea raporturilor juridice existand numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (exemplu instantele judecatoresti, diverse asociatii etc.).

3. Continutul raportului juridic

Drepturile si obligatiile subiectilor intre care se desfasoara o relatie sociala formeaza continutul raportului juridic. Aceste drepturi si obligatii sunt prevazute de norma juridica. Trebuie sa facem deosebire intre dreptul obiectiv ca ansamblu de norme si dreptul subiectiv ca indrituire legata de o persoana, ca posibilitate de a actiona in temeiul dreptului obiectiv care se poate apara apeland la justitie.

Dreptul subiectiv

In cadrul raportului juridic dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferita de norma juridica titularului dreptului (persoana fizica sau subiect colectiv de drept) ea pretinde subiectului pasiv sa faca sau sa nu faca ceva, realizarea acestei posibilitati fiind garantata de forta de constrangere statala la care poate recurge titularul dreptului in caz de nevoie.

Exista in literatura juridica numeroase clasificari ale drepturilor subiective, dupa diverse criterii, avand in vedere fie planul general al teoriei dreptului, fie specificul ramurii de drept respective. Astfel, dupa criteriul provenientei lor drepturile subiective se clasifica in trei mari categorii:

- drepturi fundamentale care deriva din apartenenta la societatea umana a fiecarui individ (dreptul la viata, demnitate, libertate etc.)

- drepturi care decurg din insertia individului in viata sociala (dreptul la nume, la domiciliu etc.);

- drepturi ce deriva din insasi vointa indivizilor (exemplu dreptul de a incheia contracte).

Dupa gradul de opozabilitate distingem:

- drepturi absolute carora le corespunde obligatia tuturor subiectilor de a le respecta (dreptul la viata);

- drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptul cumparatorului de a primi bunul este opozabil fata de vanzator - persoana careia i-a achitat pretul bunului);

Dupa continutul lor, drepturile subiective pot fi impartite in:

- drepturi patrimoniale care au un caracter economic;

- drepturi reale (titularul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui bun fara concursul altcuiva);

- drepturi de creanta (subiectul activ-numit creditor - poate pretinde subiectului pasiv numit debitor sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva).

- drepturi nepatrimoniale care nu au caracter economic, al caror continut nu poate fi exprimat in general in bani.

- drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei;

- drepturi care privesc identificarea persoanei;

- drepturi care decurg din creatia intelectuala.

Dupa corelatiea dintre ele:

- drepturi principale;

- drepturi accesorii

Dupa criteriul gradului de certitudine oferit titularilor:

- pure si simple

- afectate de modalitati.

Obligatia juridica, ca terminologie, are o semnificatie multipla, dreptul civil distingand un sens larg, care semnifica raportul juridic de obligatie; un sens restrans, pentru a desemna obligatia subiectului pasiv fata de subiectul activ; si obligatia, in sensul de inscris constatator.

Ca element corelativ al raportului juridic obligatia juridica poate fi definita ca indatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsa de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin forta coercitiva a statului.

Caracterizand succint obligatia juridica se retine ca:

- consta intr-o indatorire in antiteza cu caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ;

- indatorirea subiectului pasiv rezida intr-o conduita pretinsa de subiectul activ

- conduita subiectului pasiv se concretizeaza printr-o prestatie pozitiva (dare, facere) sau o abstentiune (nonfacere)

- daca subiectul pasiv nu-si indeplineste de buna voie obligatia, subiectul activ poate recurge la forta coercitiva a statului.

O caracteristica definitorie a continutului raportului juridic o reprezinta faptul ca drepturile si obligatiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun si se coordoneaza reciproc; mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie indatorirea subiectului pasiv. Rezulta ca drepturile si obligatiile in cadrul raportului juridic sunt corelative.

In ceea ce priveste fundamentele psiho-sociale ale dreptului subiectiv si ale obligatiei juridice, natura, continutul corelatiei dintre ele, in literatura juridica s-au emis diverse puncte de vedere. S-a considerat astfel ca la baza dreptului subiectiv sta vointa individuala "interesul legalmente protejat" sau atat vointa individuala cat si interesul, cea din urma opinie fiind considerata de majoritatea autorilor mai adecvata explicarii realitatii. S-a impus de asemenea opinia care subliniaza importanta ambelor componente ale relatiei atat a dreptului subiectiv cat si a obligatiei juridice, ignorarea primei componente conducand la legislatii fasciste, totalitariste, iar a celei de-a doua spre voluntarism social.

In ceea ce priveste drepturile si obligatiile persoanei, mai mentionam faptul ca ansamblul dreptului si obligatiilor pe care le are cetateanul conform legilor in vigoare, formeaza statutul juridic al persoanei.

4. Obiectul raportului juridic

Conduita umana ce se realizeaza de catre subiectii raportului juridic ca urmare a exercitarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul realizarii drepturilor si obligatiilor cu care nu se confunda. In literatura juridica nu exista unanimitate de pareri in aceasta privinta inregistrandu-se si opinii in conformitate cu care obiectul raportului juridic il constituie lucrul material implicat in raportul juridic. Unele raporturi juridice ca de exemplu in cazul exercitarii dreptului la vot nu vizeaza un lucru material.

Se poate considera ca in raporturile juridice in care intervine un lucru material acesta formeaza obiectul extern al raportului juridic, de esenta raportului juridic ramanand conduita subiectilor.

5. Faptele juridice

Intre regulile de drept si faptele sociale exista relatii complexe. Dreptul se naste cel putin in parte din fapte si totodata se aplica acestora.

Asadar, prin fapte juridice intelegem acele imprejurari care potrivit normelor juridice atrag dupa sine aparitia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice si provoaca prin aceasta anumite consecinte juridice (incheierea unei casatorii, nasterea unui copil).

In literatura juridica, avand in vedere criteriul volitional, faptele juridice se clasifica in evenimente si actiuni.

Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de vointa oamenilor (un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de vieti omenesti, deci anumite consecinte juridice fiind prin aceasta un fapt juridic).

Actiunile umane ca fapte juridice sunt manifestari de vointa ale oamenilor care nasc, modifica sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite cand respecta normele juridice sau ilicite cand le incalca (contraventiile, infractiunile). Principalele actiuni licite sunt actele juridice ce reprezinta manifestari de vointa avand drept scop modificarea unor situatii juridice. Problematica actelor juridice deosebit de complexa este abordata in cadrul fiecarei ramuri de drept.