Statul si dreptul in Romania interbelica

Statul si dreptul in Romania interbelica.

1. Unificarea legislativa:

Incheierea primului razboi mondial a transformat radical statul roman, noile provincii integrate in trupul vechiului regat dublandu-i teritoriul si potentialul demografic. Procesul de reintregire a natiunii trebuia insa continuat dincolo de simplul fapt al asezarii tuturor provinciilor istorice sub administratie romaneasca, fiind absolut necesara o consolidare pe plan intern si extern a noului stat roman.

Pe plan intern, cel care intereseaza aici, se impunea cu necesitate demararea rapida a unui amplu proces de unificare legislativa, intrucat fiecare dintre provincii venea cu propriul sistem juridic introdus de statul din care facuse parte (legislatie maghiara in Transilvania, legislatie austriaca in Bucovina, legislatie ruseasca in Basarabia, legislatie romaneasca in Vechiul Regat). Fara un astfel de efort, statutul de stat unitar pe ca si l-a asumat Romania la sfarsitul razboiului ar fi fost practic un concept lipsit de continut.

Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativa erau doua: extinderea aplicarii legilor din Vechiul Regat al Romaniei in noile provincii si elaborarea unor acte normative noi, cu caracter unic, care sa sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramura de drept.

Extinderea legislatiei avea marele avantaj de a asigura unificarea legislativa intr-un ritm rapid, permitand integrarea imediata a noilor provincii in cadrul statului roman. Dezavantajul era insa acela ca legislatia romaneasca nu era adaptata la realitatile economico-sociale din noile provincii, iar in unele situatii, ea chiar era inferioara din punctul de vedere al tehnicii de redactare. De cealalta parte, unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative avea avantajul de a crea premise pentru o legislatie superioara din punctul de vedere al tehnicii legislative si al continutului.

Marele dezavantaj al unificarii prin cea de-a doua metoda era acela ca ea presupunea eforturi mari pentru evaluarea partilor utile din sistemele juridice existente si pentru sintetizarea acestora, prin urmare necesita o perioada lunga de timp pentru a fi pusa in aplicare In cele din urma, in procesul de unificare legislativa au fost folosite ambele metode. Dandu-se prioritate dispozitiilor constitutionale, ideea de revizuire a legislatiei a triumfat in materie penala, in vreme ce in celelalte domenii a fost preferata calea extinderii vechii legislatii romanesti. Totodata, au fost adoptate numeroase legi speciale unice in toate ramurile dreptului, cele mai numeroase fiind legate de domeniul dreptului financiar.

2. Dreptul constitutional:

Constitutia din 1923 a preluat in mare parte prevederile pactului fundamental din 1866, constituindu-se, practic, intr-o lege de modificare a acestuia din urma. In acest fel se explica faptul ca noul text constitutional a pastrat circa 60 % din articolele textului anterior. In consecinta, au fost mentinute vechile principii si norme caracteristice monarhiei constitutionale parlamentare: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamantului reprezentativ, principiul separarii puterilor in stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilitatii monarhului, principiul responsabilitatii ministeriale, principiul rigiditatii constitutionale, principiul suprematiei Constitutiei in raport cu celelalte legi. Acestora le-au fost adaugate insa si cateva noi, asa cum au fost: principiul statului national unitar, principiul nationalizarii subsolului si principiul suprematiei legii si a statului de drept. Caracterul national unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o continuare fireasca a prevederii din vechea Constitutie care afirma ca Principatele Unite Romane constituie "un singur stat indivizibil".

Noua formulare reflecta, asadar, pasul inainte facut prin desavarsirea unitatii nationale si de stat a Romaniei. Tot in sensul unei continuitati trebuie privite si celelalte doua caracteristici ale statului pastrate din textul constitutional anterior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului si cea legata de caracterul inalienabil al teritoriului national.

Drepturile si libertatile cetatenesti. In noul text constitutional, notiunea de "roman" a capatat un sens nou, care depasea semnificatiile etnice si confesionale pe care i le conferisera textul din 1866. Astfel, referirile la "romani" nu mai apelau la vechile distinctii de factura etnica, lingvistica sau confesionala, apropiind sensul notiunii de conceptul modern de "cetatean".

In titlul referitor la drepturile romanilor, sunt enumerate in articole distincte majoritatea drepturilor si libertatilor cetatenesti: egalitatea cetatenilor in fata legii; libertatea individuala; libertatea constiintei; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondentei; libertatea intrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petitionare; dreptul de a-i actiona in judecata pe functionarii publici. A fost mentinuta in totalitate libertatea presei, prevazandu-se raspunderea civila solidara a proprietarului impreuna cu aceea a autorului, raspunderea tipografiei pentru acele publicatii neperiodice ai caror autori sau editori erau necunoscuti. A fost suprimata obligativitatea casatoriei religioase, instituindu-se totodata egalitatea intre sexe.

Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite conditiile in care femeile urmau sa-si exercite drepturile politice.

Cu privire la dreptul de proprietate, Constitutia din 1923 a mentinut caracterul sacru si inviolabil al proprietatii, stabilind regula ca nimeni nu poate fi expropriat decat pentru caz de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie. Constitutia din 1923 nu mai definea insa cazurile de utilitate publica, asa cum o facuse cea din 1866, ci lasa legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia ca proprietarii puteau fi expropriati nu numai pentru cele trei cazuri prevazute anterior de textul din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale.

Potrivit insa modificarii aduse in 1917 articolului 19 din Constitutia anterioara, conceptul de utilitate publica includea si imperativul dezvoltarii gospodariei taranesti ca baza a productiei agricole. Coroborand cele doua modificari majore ale textului constitutional din 1866, rezulta ca proprietatea a capatat in 1923 o functie de utilitate sociala, ceea ce ii permitea statului sa faca exproprieri pentru a putea pune in aplicare reforma agrara.

Principiul nationalizarii subsolului afirma ca statul putea folosi subsolul unei proprietati pentru lucrari de folos obstesc. Zacamintele miniere, precum si bogatiile subsolului erau declarate proprietate de stat, in vreme ce caile de comunicatie, apele navigabile si flotabile, precum si spatiul atmosferic au fost incluse in domeniul public.

Conform principiului separatiei puterilor, Constitutia din 1923 a mentinut cele trei categorii de organe care exercitau puterile in stat (legislativa, executiva si judecatoreasca), declarandu-le independente una de cealalta.

Coroborand principiile suveranitatii nationale, guvernamantului reprezentativ si separatiei puterilor, rezulta ca a fost mentinut vechiul regim reprezentativ in care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativa.

Puterea legislativa se exercita in continuare in mod colectiv de catre Rege si Reprezentanta Nationala bicamerala. Lucrarile acesteia erau convocate de catre Rege, monarhul avand atat dreptul de a le convoca in sesiuni ordinare sau extraordinare, cat si pe acela de a dizolva una sau ambele Camere. Constitutia din 1923 acorda dreptul de initiativa legislativa atat Regelui, cat si Reprezentantei Nationale. Propunerile legislative erau discutate si aprobate de catre majoritatea celor doua Adunari, dupa care erau inaintate Regelui spre promulgare. Acesta din urma isi mentinea insa pe mai departe posibilitatea de a refuza sanctionarea legilor adoptate de Reprezentanta Nationala.

Membrii celor doua Camere erau alesi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal.

Sistemul de vot a incetat sa mai fie cel unipersonal, in locul sau fiind introdus scrutinul pe lista.

Mandatul membrilor celor doua Camere era stabilit pentru o perioada de 4 ani.

Sistemul electoral. In anul 1926 a fost adoptata o noua lege electorala care, in acord cu textul constitutional, stabilea numarul parlamentarilor, formula de organizare a circumscriptiilor electorale, precum si modul de repartizare a mandatelor din Camera Deputatilor si Senat. Pentru alegerea membrilor Camerei Deputatilor, noua lege venea sa inlocuiasca principiul reprezentarii proportionale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare. Sistemul primei majoritare se intemeia pe urmatoarea distinctie de baza: formatiunea politica ce obtinea 40,1% din voturile totale pe tara era declarata grupare majoritara, in vreme ce restul formatiunilor primeau statutul de grupari minoritare. In cadrul mecanismului de atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obtinute in fiecare circumscriptie, iar acolo unde una dintre grupari obtinea majoritatea absoluta (cel putin 50 % din voturi), respectiva grupare primea in circumscriptie numarul de mandate conform procentului obtinut. In continuare, din numarul total al mandatelor pe tara, se scadea numarul mandatelor atribuite in circumscriptiile in care se realizasera majoritati absolute, iar mandatele ramase din aceste circumscriptii, impreuna cu mandatele ramase din circumscriptiile in care nici o grupare nu obtinuse majoritatea erau impartite astfel: 50 % dintre mandate reveneau gruparii declarata majoritara la nivel national, ceea ce constituia prima electorala; 50 % din mandate erau impartite proportional cu procentajele obtinute in alegeri, intre beneficiarii acestei jumatati din numarul mandatelor fiind inclusa si gruparea majoritara; gruparile politice care nu obtineau cel putin 2% pe tara nu luau parte la aceasta impartire a mandatelor.

In ceea ce ii priveste modul de desemnare a membrilor Senatului, Constitutia prevedea doua modalitati: unii erau alesi, altii erau considerati membri de drept.

Senatorii alesi erau desemnati astfel:

a) o parte dintre ei erau alesi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu si egal; la alegeri toate mandatele din fiecare circumscriptie electorala reveneau partidului care obtinea cele mai multe voturi (sistemul majoritatii relative);

b) o parte erau alesi de catre membrii consiliilor judetene si comunale (urbane si rurale), intruniti intr-un singur colegiu pe fiecare judet, astfel incat era ales cate un senator pentru fiecare judet;

c) o parte erau alesi de catre membrii camerelor de comert, de industrie, de munca si de agricultura, reuniti in colegii separate, astfel incat pentru fiecare judet erau alesi cate patru senatori;

d) ultima parte era formata din senatori alesi de catre universitati, din sanul lor, prin votul profesorilor, astfel incat fiecare universitate alegea cate un senator.

Senatorii de drept erau: mitropolitii tarii; episcopii eparhioti ai bisericilor ortodoxa si greco-catolica; conducatorii confesiunilor religioase recunoscute de stat; presedintele Academiei Romane; fostii prim ministri si fostii ministri cu mandate de peste 6 ani; fostii presedinti ai Camerelor Legislative care detinusera aceasta pozitie mai mult de 8 sesiuni ordinare; fostii senatori si deputati alesi in cel putin 10 legislaturi; fostii presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie care ocupasera aceasta functie mai mult de 5 ani; fostii presedinti ai Adunarilor Nationale de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia care au declarat Unirea; generalii in rezerva si in retragere care exercitasera comanda trupelor pe front cel putin de 3 luni sau care se aflasera in aceasta pozitie cel putin 4 ani pe timp de pace.

Modul de alegere a membrilor Senatului, reflecta preocuparea autorilor textului constitutional de a transforma aceasta camera a legislativului intr-un corp tehnic. Format din persoane care au acumulat experienta profesionala gratie inaltelor functii detinute in stat, acest corp tehnic putea echilibra activitatea

Camerei Deputatilor, care, fiind aleasa prin vot universal, putea inregistra diverse derapaje legislative.

Puterea executiva apartinea Regelui, care o transmitea pe cale ereditara, in cadrul familiei domnitoare, in conformitate cu dreptul de primogenitura masculina. Persoana monarhului a ramas mai departe inviolabila, responsabilitatea actelor de guvernamant revenind ministrilor. Constitutia nu ii atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind si ele conditionata de contrasemnatura unuia dintre ministri.

In atributiile monarhului intrau: intocmirea regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor; numirea sau confirmarea in functii publice; desemnarea persoanei primului ministru; numirea si revocarea ministrilor; comanda suprema a armatei; conferirea de decoratii; emiterea monedei nationale.

Asemenea Constitutiei din 1866, textul din 1923 nu a prevazut responsabilitatea politica a ministrilor in fata legislativului, ci doar responsabilitatea juridica (civila si penala).

Puterea judecatoreasca. In articolele consacrate puterii judecatoresti, a fost consacrat principiul inamovibilitatii tuturor magistratilor, conditiile in care urma sa opereze aceasta trebuind sa fie stabilite printro lege speciala. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi jurisdictii altfel decat prin lege, precum si crearea unor comisii sau tribunale exceptionale.

Principiul suprematiei legii si a statului de drept a fost pus in practica prin atribuirea contenciosului administrativ puterii judecatoresti si prin instituirea controlului judecatoresc asupra a constitutionalitatii legilor.

Conform noii Constitutii, instanta de contencios putea anula orice act ilegal al unei autoritati administrative care vatama pe un cetatean sau putea obliga organul administrativ/functionarul vinovat de savarsirea actului ilegal la plata de daune pana la data restabilirii dreptului celui vatamat.

In ceea ce priveste controlul constitutionalitatii legilor de catre instantele de judecata, acesta avea o istorie mai veche, instantele care judecasera pana la acea data cazurile de neconcordanta a legilor ordinare cu prevederile constitutionale, adoptand solutii pentru fiecare caz in parte, fara a se institui un principiu de drept. Noul text constitutional a eliminat posibilitatea pronuntarii instantelor inferioare asupra caracterului neconstitutional al legilor, stabilind ca singura institutie care are competenta materiala a judecarii acestor cazuri este Curtea de Casatie si Justitie, in sectiuni reunite. Aceasta din urma prevedere constituia o consolidare a principiului separatiei puterilor in stat, intrucat Curtea de Casatie si Justitie putea doar sa declare neconstitutionala legea in cauza respectiva, in vreme ce datoria de a modifica sau abroga legea incriminata, astfel incat aceasta sa fie in acord cu Constitutia, le revenea Camerelor Legislative.

Tot in vederea asigurarii suprematiei Constitutiei si a legalitatii a fost organizat Consiliul Legislativ, un organism alcatuit din juristi de inalta calificare care avea ca sarcina controlul preventiv al constitutionalitatii legilor. Functionarea institutiei se baza pe obligativitatea ca toate proiectele de lege, precum si regulamentele de aplicare a legilor sa fie supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ, preventiv si nu deliberativ.

3. Dreptul administrativ:

3. 1. Administratia centrala:

In linii generale, Constitutia din 1923 a mentinut principiile constitutionale introdusese prin actul fundamental din 1866, insa a venit si cu cateva elemente de noutate. Este vorba aici, in principal, despre consacrarea cutumelor constitutionale care s-au cristalizat in jumatatea de secol care a despartit cele doua momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au ramas si ele aproape identice, singurele modificari notabile facand referire la institutia Guvernului. Ulterior, prevederile constitutionale in cauza au fost detaliate in cadrul unei reglementari unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin intermediul careia ministerele au primit o organizare unitara si mecanisme functionale similare.

Presedintele Consiliului de Ministri a capatat, cu prilejul adoptarii noului text fundamental, consacrarea constitutionala de care avea nevoie. In mod constitutional acum, el era insarcinat de catre Rege cu alcatuirea Guvernului, detinand in continuare presedintia Consiliului de Ministri. Presedintele era, totodata, seful ierarhic al unui numar de servicii infiintate pe langa institutia Presedintiei; rolul acestora fiind acela de a-l sprijini in activitatea de conducere a Guvernului si de coordonare a activitatii ministerelor. In lipsa titularului functiei de Presedinte, locul sau era detinut in mod interimar de catre cel mai vechi ministru sau de catre un alt ministrul care detinuse in trecut presedintia Consiliului.

Institutia Consiliului de Ministri a obtinut si ea recunoastere legala, devenind acum organul executiv colegial in cadrul caruia se intruneau ministrii pentru a stabili politica generala a tarii. In componenta sa intrau atat ministri cu portofoliu, cat si ministri fara portofoliu. Avand rolul de a conduce si coordona politica generala a Guvernului, primul ministru putea fi ministru fara portofoliu; de regula, insa, el ocupa unul dintre portofolii, adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe.

Unii dintre ministri aveau in subordine subsecretari de stat, insarcinati cu atributii preponderent administrative. Infiintarea acestora a avut loc imediat dupa incheierea razboiului. Primul a fost Subsecretariatul refacerii si aprovizionarii, organizat in anul 1920, pentru ca in anii urmatori sa isi faca aparitia altele noi, la Finante, Interne, Agricultura si Domenii, Comunicatii si Presedintia Consiliului de Ministri.

Intre 1918 si 1929 organizarea ministerelor s-a facut in functie de traditie, interese de moment si interese de partid. Prin urmare, ea a ramas la fel de haotica precum fusese in perioada anterioara. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totusi si o parte pozitiva: in contextul razboiului si al dificultatilor aparute imediat dupa incheierea acestuia, ea a permis structurarea si restructurarea rapida a departamentelor ministeriale in functie de necesitati. Odata cu incheierea tranzitiei, Guvernul trebuia asezat insa pe noi baze organizatorice si functionale, adaptate la conditiile pace, care sa ii permita sa-si puna in practica activitatea de guvernare.

Acest pas a fost facut prin adoptarea Legii din 1929, care si-a propus mai multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enuntat mai sus. Astfel, legea a urmarit: asigurarea unitatii de a actiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai usoara a activitatii ministerelor; inglobarea in activitatea ministerelor a unor functii noi ale statului; reducerea numarului ministerelor; desconcentrarea, in limitele posibilitatilor, a serviciilor centrale. Urmare a Legii din 1929, ministerele ramas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului, avand in frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind lipsite de personalitate juridica. Numarul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finante, Justitie, Instructie Publica si Culte, Armata, Agricultura si Domenii, Industrie si Comert, Lucrari Publice si Comunicatii, Munca, Sanatate si Ocrotiri Sociale. In ceea ce priveste organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevazut o structura unica si obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimentelor interne in: directii-servicii-sectii-birouri.

2. Administratia locala:

Constitutia din 1923 a mentinut ca unitati administrativ teritoriale judetele si comunele, acestora fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-si satisface interesele prin intermediul consiliilor alese. Ea a lasat insa la latitudinea legiuitorului stabilirea numarului, intinderii si subdiviziunilor administrativ teritoriale ale judetelor si comunelor. Asadar, spre deosebire de Constitutia din 1866, ea a renuntat la stipularea expresa a existentei plaselor, lasandu-i astfel Parlamentului libertatea de a o mentine sau de a o desfiinta, in functie de necesitati. Tot din analiza acestor prevederi rezulta ca textul constitutional bloca o eventuala initiativa de infiintarea a unor diviziuni teritoriale superioare judetelor. In acest fel, se dadea un raspuns negativ numeroaselor proiecte de reforma care solicitau reorganizarea tarii pe baze regionale si se dadea un semnal cu privire la modul in care urma sa se realizeze viitoarea unificarea administrativa a tarii.

2. 1. Evolutia legislatiei in domeniul administratiei publice locale:

Organizarea si functionarea administratiei publice locale in Romania interbelica a fost marcata de trei mari etape, fiecare dintre ele aflandu-se sub semnul unui act normativ: Legea de unificare legislativa din 1925, Legea de organizare administrativa din 1929 si Legea administrativa din anul 1936.

Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declaratiilor autorilor sai, legea particularitatilor regionale si a descentralizarii administrativ-teritoriale. In realitate insa, ea a avut un profund caracter centralizator, ignorand realitatile administrative antebelice din Transilvania, Banat, Basarabia si Bucovina, unde autonomia administrativa fusese mult mai larga. Legea nu a facut altceva decat sa extinda regimul administrativ din Vechiul Regat in noile provincii, dand astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politica fata de asigurarea unitatii politico-teritoriale a statului. In plus, in ciuda semnalelor venite din partea specialistilor, ea a pastrat defectele tehnico-legislative mostenite din perioada antebelica si a inlaturat o serie de reglementari benefice, acceptate cu dificultate de legislativele anterioare (de exemplu, eliminarea consilierilor de drept si punerea in sarcina primarului doar a atributiilor de reprezentant al comunitatii locale). Este totusi de retinut tendinta legislativului de a creste importanta tutelei a posteriori in defavoarea, celei a priori.

Legea de unificare din 1929 a realizat, in schimb, descentralizarea administrativa in cel mai inalt grad cunoscut de istoria administratiei publice romanesti. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerata drept un model de descentralizare administrativa, decat din punct de vedere stiintific (teoretic). In practica, ea a creat un sistem foarte complicat si greoi, care, din cauza incapacitatii organelor locale de a face fata competentelor primite, a determinat numeroase complicatii si chiar a condus la blocaje.

Tutela administrativa a fost mentinuta la fel de apasatoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor administrative descentralizate si asupra actelor de tutela exercitate asupra acestor acte a fost incredintat acum unor Comitete de revizuire, investite cu contencios administrativ. Modul nou de aplicare a tutelei a descurajat insa autonomia locala producand mai mult confuzii. In consecinta, legea a suferit nu mai putin de 11 modificari, semnificativ fiind faptul ca cele mai multe dintre ele au apartinut chiar Parlamentului care a adoptat-o.

Legea din 1936 a cautat sa gaseasca calea de mijloc intre varianta centralizatoare a Legii din 1925 si cea descentralizatoare a Legii din 1929, pastrand ceea ce s-a dovedit a fi viabil in raport cu starea de lucruri existenta. In acelasi timp, ea a urmari sa modifice si sa imbunatateasca aspectele lipsite de eficienta din organizarea existenta. Ca principii, legiuitorul si-a propus pastrarea autonomiei administrative, inlaturarea politicianismului din administratie, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului, colaborarea organelor de stat locale cu cele din administratia descentralizata si controlul legalitatii activitatii administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a pastrat centralismul administrativ al Legii din 1925, dar a incercat sa protejeze in acelasi timp autonomia locala prin extinderea tutelei jurisdictionale exercitate a posteriori.

Controlul de legalitate revenea Curtilor administrative, in fapt fostelor Comitete de revizie, transformate acum in adevarate instante judecatoresti de contencios. Tutela a priori a fost semnificativ relaxata, ea urmand sa fie exercitata numai asupra actelor de autoritate. In plus, Legea a reglementat foarte eficient dreptul autoritatilor tutelate de a ataca actele de tutela.

3.2. 2. Administratia judeteana:

Organele de conducere ale judetului, ca unitate administrativ teritoriala descentralizata, au fost: prefectul, presedintele Delegatiei Consiliului judetean (pentru scurt timp), Consiliul judetean si Delegatia Consiliului judetean.

Prefectul si-a pastrat in continuare ambivalenta functionala: el era atat seful administratiei judetene descentralizate, cat si reprezentantul Guvernului in judet. Numirea sa a ramas sa fie facuta mai departe prin Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. In consecinta, se afla sub ordinele ministrului de interne, trebuia sa se bucure de increderea acestuia si putea fi revocat oricand din functie. Puterea si atributiile prefectului, in calitate de sef al administratiei judetene, au fost pastrare la cote inalte: el administra interesele judetului; era seful ierarhic al tuturor serviciilor administrative si, in acelasi timp, seful tuturor functionarilor judeteni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din 1929. Aceasta a scos din competentele sale atributiile de sef al administratiei judetene, pe care le-a incredintat Presedintelui Delegatiei Consiliului judetean.

Acesta din urma era ales de membrii Consiliului judetean pe un termen de cinci ani. In felul acesta s-a ajuns la situatia ca judetul sa aiba de fapt doi "prefecti": unul politic, numit de Guvern, cel care reprezenta interesele generale ale statului; si unul administrativ, ales de Consiliul judetean, cel care reprezenta interesele comunitatii locale judetene. Aceasta inovatie a functionat insa foarte putin timp. In anul 1931, printr-o Lege de modificare a dispozitiilor Legii din 1929, prefectul politic si-a recapatat atributiile de sef al administratiei judetene, astfel incat el a redevenit la dubla calitate pe care o avusese anterior.

Consiliul judetean a ramas un organ colegial deliberativ, alcatuit din membri alesi si membri de drept. Cei dintai erau alesi prin vot universal; cei din urma erau reprezentanti ai unor profesii sociale sau functii administrative stabilite prin Lege. Consiliul se intrunea in capitala judetului in sesiuni ordinare si extraordinare. El avea initiative si decidea in toate problemele de interes judetean; intocmea regulamente care prevedeau masuri si sanctiuni cu privire la administrarea intereselor judetului. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret Regal, el urmand sa fie inlocuit cu o comisie interimara, numita prin chiar actul de dizolvare.

Delegatia Consiliului judetean era alcatuita din membri alesi de catre Consiliul judetean si era prezidata de catre prefect (ce exceptia perioadei 1929-1931, in care presedintia a revenit presedintelui ales al Delegatiei Consiliului judetean). Delegatia lua decizii in locul Consiliului, atunci cand acesta nu era intrunit; avea dreptul de inspectie si control asupra administratiei comunale din judet; supraveghea functionarea serviciilor administrative judetene; reprezenta organul consultativ al prefectului in materie de administratie judeteana descentralizata.

Organele de conducere ale judetului, ca unitate administrativ-teritoriala desconcentrata, au fost: prefectul, Consiliul de prefectura, pretorul si primpretorul.

Prefectul, ca reprezentant al Guvernului in teritoriu, era seful politiei din judet; in consecinta avea dreptul de a da ordine organelor de politie si de jandarmerie din judet. In acelasi timp, era organul de control si de supraveghere a administratiei comunelor din judet. In aceasta din urma calitate, prefectul: exercita tutela administrativa asupra actelor administratiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor si a membrilor delegatiilor permanente; avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.

Consiliul de prefectura a fost un organ colegial consultativ care a functionat pe langa institutia prefectului. Consiliul era alcatuit din primarul comunei resedinta de judet, primul procuror al judetului si mai multi functionari din serviciile administrative exterioare ale ministerelor.

Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativa din anul 1925 l-a asezat in fruntea plaselor. Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflata sub autoritatea sa. In locul pretorului, Legea din 1929 a infiintat functia de primpretor, ajutat de mai multi pretori. Pretorul, apoi, primpretorul, avea atributii de ofiter al politiei judiciare si de sef al politiei administrative. In aceasta din urma calitate, el avea obligatia sa indrume, sa supravegheze si sa controleze administratiile comunale.

3.2. 3. Administratia comunala:

Organizate potrivit principiului descentralizarii administrative, comunele au fost impartite in doua categorii: rurale si urbane.

Comunele rurale era formate din unul sau mai multe sate.

Comunele urbane au fost impartite in: comune resedinta de judet, comune neresedinta de judet si municipii. Criteriile pe baza carora s-a facut aceasta impartire au fost: numarul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneau comunitatile locale pentru intretinerea aparatului administrativ, importanta lor economica si culturala. Municipiul Bucuresti a beneficiat de o organizare speciala, motivele fiind dimensiunile sale, numarul mare de locuitori si importanta lui administrativ-politica. Comunele rurale din jurul comunelor urbane puteau fi declarate comune suburbane; in acest fel ele isi pastrau organizarea administrativa, dar deveneau dependente de administratia comunei urbane in privinta problemelor edilitare, de salubritate si de ordine publica.

Alaturi de aceste tipuri, au mai existat si comune balneo-climaterice, care s-au bucurat de un tratament special ca o consecinta directa a importantei lor. Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativa autonoma si satul. Scopul era acela de a organiza administratia locala potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune si de a o adapta astfel la necesitatile locale. Legea facea distinctie intre comunele formate dintr-un singur sat si comunele formate din mai multe sate.

Satele au fost impartite in sate mici, cu populatie sub 600 de locuitori, si sate mari, cu peste 600 de locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativa distincta. Aceasta organizare complicata a fost mentinuta insa numai pana in iulie 1931, cand organizatiile satesti au fost abrogate.

Organizarea comunala a fost, in principiu, aceeasi pentru toate categoriile de comune. Ele erau administrate de un primar, un Consiliu comunal, precum si de o Delegatie permanenta.

Primarul si-a pastrat in perioada interbelica dubla calitate de conducator al administratiei comunale si de organ al administratiei centrale. In calitate de organ al administratiei descentralizate, el administra interesele comunei, impreuna cu celelalte doua organe administrative locale (Consiliul comunal si Delegatia permanenta). Unele dintre actele sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autoritatile centrale sau reprezentantii acesteia la nivel local. In calitate de organ al administratiei centrale, primarul era chemat sa exercite o serie de atributii de interes general pe care i le incredintau legile tarii. In exercitarea atributiilor sale, primarul dadea decizii, emitea ordonante si incheia contracte pentru administrarea patrimoniului comunei. Pana la adoptarea Legii din 1929, primarii erau alesi de catre consiliile comunale. Singura exceptie a fost reprezentata de primarul de municipiu; acesta era numit de catre ministrul de interne dintre primii trei consilieri care adunasera cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de alegere a primarilor, acestia urmand sa fie alesi in functie de modul de organizare a comunitatii locale.

Primarii satelor si primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau alesi prin vot universal; primarii din celelalte tipuri de comune si primarii municipiilor erau alesi de catre Consiliul comunal, dintre membrii sai. Legea din 1936 a revenit insa la modalitatea de alegere prevazuta in Legea din 1925. Prin urmare, incepand cu anul 1936, toti primarii erau alesi de catre consiliile comunale, singura exceptie constituind-o primarii comunelor balneo-climaterice care erau numiti de prefecti.

Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ si consultativ. El era format din membri alesi si membri de drept. Cei dintai erau alesi prin vot universal, de catre locuitorii comunei; cei din urma erau reprezentantii unor profesii sau functii administrative stabilite prin Lege. Consiliul comunal avea initiativa si lua decizii in toate problemele de interes local; emitea regulamente prin care prevedea masuri si sanctiuni cu privire la administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse insa tutelei administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea sa influenteze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci si prin intermediul membrilor de drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea sa dizolve consiliile comunale si de a numi comisii interimare.

Delegatia permanenta era alcatuita din membri ai Consiliului comunal desemnati de catre acesta. Rolul Delegatiei era acela de a tine locul Consiliului comunal in intervalul dintre sesiunile ordinare ale acestuia. In consecinta, ea exercita toate atributiile Consiliului, mai putin pe cele pe care legea i le rezerva in exclusivitate Consiliului comunal. In plus, Delegatia era organul pe care primarul il consulta in toate problemele aflate in competenta lui.

4. Organizarea judecatoreasca:

Instantele de judecata in perioada interbelica au ramas cele din perioada anterioara: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel, curtile cu jurati si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum la nivelul intregii tari.

Judecatoriile au ramas instante exceptionale, intrucat aveau competenta civila, comerciala si penala anume stabilita prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscriptiile lor teritoriale, cele care au inlocuit ocoalele epocii anterioare.

Personalul judecatoriei era alcatuit dintr-un judecator si unul sau mai multi ajutori de judecatori, in functie de nevoile serviciului.

Tribunalele functionau in fiecare capitala de judet, in circumscriptia fiecaruia intrand mai multe circumscriptii ale judecatoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcatuite din una sau mai multe sectii. Fiecare sectie avea un presedinte, cel putin doi judecatori de sedinta, doi supleanti, unul sau mai multi grefieri, ajutori de grefier si impiegati. In plus, fiecare tribunal trebuia sa aiba suficienti judecatori pentru indeplinirea delegatiilor de judecator de instructie, judecator sindic si judecator tutelar.

Curtile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului tarii, s-au infiintat 12 curti, fiecare dintre ele avand in circumscriptia sa mai multe circumscriptii ale tribunalelor. Curtile de apel se compuneau din una sau mai multe sectii, fiecare dintre ele avand un presedinte si cinci consilieri. In vederea executarii inspectiilor judecatoresti, a delegatiei de procuror general si a prezidarii curtilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia sa mai aiba cel putin trei consilieri in plus.

Curtile cu jurati functionau in fiecare judet. Acestea aveau competenta sa judece "in toate materiile criminale", precum si in delictele politice sau de presa, cu exceptia cazurilor prevazute de Constitutie.

Inalta Curte de Casatie si Justitie a continuat sa functioneze potrivit reglementarilor anterioare. Vechilor competente li s-au adaugat doua noi, prevazute de textul Constitutiei:

a) dreptul de recurs in casare, prevazut de Constitutie ca o garantie in plus pentru justitiabili;

b) dreptul exclusiv de a judeca constitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile legile care erau contrare Constitutiei.

Pentru instantele de fond in locul principiului specializarii magistratilor, a fost preferat principiul repartizarii anuale a magistratilor. Aceasta presupunea mutarea in fiecare an a judecatorilor si a consilierilor de la o sectie la alta, astfel incat acestia sa nu judece doi ani la rand in cadrul aceleiasi sectii. Procedeul avea in vedere doua obiective:

a) evitarea specializarii magistratilor in anumite ramuri de drept si neglijarea celorlalte;

b) prevenirea situatiei in care aceiasi magistrati judecau mereu impreuna, ceea ce ar fi condus la crearea unor relatii personale apropiate, in cadrul carora unii capatau un ascendent asupra altora.

Conform Legii pentru organizare judecatoreasca din 1924, functionarea corpului magistratilor a ramas in linii mari similara cu cea prevazuta in legile anterioare din 1909 si 1913. Judecatorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce insemna ca nu isi puteau pierde functia decat prin demisie. In ceea ce-i priveste pe procurori, acestia se bucurau de stabilitate, singurii inamovibili fiind procurorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Legea din 1924 a desfiintat categoria magistratilor-stagiari introdusi prin Legea din 1909 si a revenit la ierarhia anterioara, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut si ajutorul de judecator. Indiferent de gradul avut, judecatorul nu putea judeca decat dupa promovarea examenului de capacitate sustinut la un an dupa intrarea in magistratura.

5. Dreptul civil:

In domeniul dreptului civil a ramas in vigoare codul adoptat in 1864. In acelasi timp au fost adoptate si unele legi speciale reclamate de transformarile intervenite in viata economica si sociala a tarii. Unificare legislativa in acest domeniu a fost dificila, cauza principala fiind reprezentata de caracterul extrem de eterogen al relatiilor patrimoniale. Pentru solutionarea problemei a fost propusa solutia adoptarii unui nou cod civil. Pentru aceasta misiune, Ministerul Justitiei a numit o comisie speciala care a redactat proiectul noului cod civil, insa adoptarea lui a fost amanata in permanenta, astfel incat problema a ramas nerezolvata. In consecinta unificarea s-a realizat in mod treptat si diferentiat de la o provincie la alta, astfel incat la sfarsitul deceniului trei, in Vechiul Regat si in Basarabia se aplicau aceleasi norme de drept civil, in vreme ce in Transilvania continuau sa se aplice unele normele proprii, de sorginte austriaca si maghiara.

5. 1. Proprietatea:

5.1.1. Regimul juridic al proprietatii. Reforma agrara In materia proprietatii Constitutia din 1923 si legislatia speciala au consacrat conceptia proprietatii ca functie sociala. Noua conceptie a fost introdusa pentru prima data in anul 1917, prin modificarea textului Constitutiei din 1866, si prevedea exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Daca in textul din 1866 cauza de utilitate publica era redusa doar la trei situatii (pentru nevoile apararii nationale, pentru amenajarea cailor de comunicatii si pentru modernizarea serviciilor de salubritate publica), acum ea ingloba si obiectivul dezvoltarii gospodariei taranesti ca baza a productiei agricole. Aceasta a deschis posibilitatea constitutionala a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus in slujba realizarii reformei agrare.

In consecinta, dupa modificarea vechii Constitutii, a fost adoptata o serie de legi pentru punerea in practica a reformei agrare.

In prima etapa au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor: Decretul-Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietati rurale din Vechiul Regat; Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919 care punea in aplicare o hotarare similara data de Sfatul Tarii din Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Transilvania, bazat pe hotararea adoptata de Marele Sfat National, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege din 7 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Bucovina.

Prin intermediul acestei serii de acte normative, au fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice, ale institutiilor de mana moarta, cele care apartinusera supusilor statelor straine sau absenteistilor. Au mai fost expropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietatile particulare, conform unei scari progresive care lasa in proprietatea fiecarui mosier suprafete intre 100 si 500 ha. In total au fost expropriate 6.125.789 ha, ceea ce echivala cu aproximativ 66% din suprafetele marilor proprietati.

Dupa constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea legilor de improprietarire. La 10 martie 1920 a fost votata Legea agrara pentru Basarabia; la 17 iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures si Legea pentru reforma agrara din Bucovina.

Infaptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte doua etape distincte. Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate in proprietatea statului in schimbul unor despagubiri. In Vechiul Regat, pretul stabilit pentru despagubire a fost egal cu pretul regional de arenda inmultit cu 40; in restul provinciilor a fost egal cu pretul mediu al arenzii inmultit cu 20. Aceasta prima operatie s-a desfasurat relativ rapid intrucat despagubirile au fost platite de catre stat. Ultima etapa a constat din vanzarea pamanturilor de catre stat taranilor si s-a pus in practica mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri intrasera in proprietatea taranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate inca in posesia statului, care le punea la dispozitia taranilor spre arendare. Legile de improprietarire au prevazut ca pamanturile repartizate taranilor nu puteau fi vandute sau ipotecate inainte de stingerea datoriilor catre stat.

5. 1. 2. Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului. Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constitutional care stipula dreptul de proprietate al statului asupra bogatiilor subsolului, dar totodata recunostea drepturile castigate asupra bogatiilor cunoscute si exploatate deja. Prin urmare, dispozitiile legii urmau sa se aplice numai pentru concesionarea terenurilor aflate in proprietatea statului si pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul propriu. Intrucat Legea a fost adoptata in timpul guvernarii liberale (1922-1928), sistemul de acordare a concesiilor a fost conceput astfel incat sa favorizeze capitalul autohton, potrivit conceptiei "prin noi insine". Din aceste motive, actiunile trebuiau sa fie nominative si nu puteau fi transmise strainilor fara aprobarea consiliului de administratie. Capitalul actionarilor romani trebuia sa fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din membrii consiliului de administratie, ai comitetului de cenzori si presedintele presedintelui consiliului de administratie trebuiau sa fie romani.

Legea le permitea totusi si strainilor sa isi desfasoare activitatea; acestia isi pastrau toate drepturile anterioare cu conditia ca prin intermediul unui angajament luat fata de statul roman sa se conformeze prevederilor referitoare la raportul capital autohton/capital strain in termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor straine, au condus la atacarea sa de catre societatile europene si americane, statul roman fiind supus inclusiv unor presiuni diplomatice pe aceasta tema. Avand de-a face cu o presiune internationala conjugata, statul roman a fost nevoit sa accepte modificarea Legii minelor, astfel incat proportia capitalului romanesc a fost limitata la 50,1%.

Dupa cativa ani de aplicare s-a observat insa ca legea nu a determinat efectele scontate. La acest rezultat au contribuit mai multi factori: a) dispozitiile privind drepturile castigate i-au redus mult sfera de aplicare; b) capitalul romanesc s-a dovedit insuficient sustinerii investitiilor necesare; c) capitalul strain s-a aratat ostil orientarii spre nationalismul economic. In cele din urma, declansarea crizei mondiale si conditionarea acordarii de credite straine de renuntarea la politica "prin noi insine" au condus la abandonarea acesteia din urma si inlocuirea ei cu doctrina "portilor deschise", practicata de noul partid ajuns la putere, PNT. In anul 1929, acesta a adoptat o noua Lege pentru exploatarea minelor prin care au fost inlaturate toate restrictiile anterioare. Conform noii reglementari, concesiunile se puteau acorda oricarei societati, autohtone sau straine, cu conditia sa respecte formele cerute de legile romane.

5. 1. 3. Regimul juridic al intreprinderilor de stat: Prin Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor de stat din 6 iunie 1929, intreprinderile aflate in proprietatea statului au fost impartite in doua categorii: intreprinderi de interes general si intreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopolului statului, in vreme ce intreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate in asociere cu capitaluri private. Exploatarea intreprinderilor cu caracter comercial putea fi facuta atat cu capitaluri autohtone, cat si cu capitaluri straine, ponderea acestora din urma fiind plafonata la 40% din capitalul social.

5.2. Regimul juridic al persoanelor:

Conditia juridica a persoanelor fizice a ramas reglementata potrivit Codului Civil, care nu a suferit modificari majore. Sunt totusi de notat dispozitiile Legii din anul 1928 prin care actele de stare civila au beneficiat de o reglementare uniforma in toata tara, precum si cateva dispozitii legale prin intermediul carora s-a redus intr-o anumita masura inegalitatea dintre barbat si femeie in domeniul dreptului civil.

Astfel, prin Legea contractelor de munca din 1929 a fost prevazut faptul ca femeia nu mai era obligata sa ceara consimtamantul sotului pentru a putea incheia o conventie de munca. In acelasi timp, femeia a primit dreptul de a incasa un salariu si de a dispune de el.

Prin Legea privitoare la ridicarea incapacitatii femeii maritate (lege care abroga unele dispozitii ale Codului civil si ale Codului de procedura civila), a fost prevazut dreptul femeii de a-si instraina bunurile fara autorizarea sotului.

Schimbarile survenite in plan politic statal au determinat adaugiri importante si in regimul persoanelor juridice. Potrivit vechiului sistem juridic romanesc, personalitatea juridica se acorda prin lege. Frecventa constituirii de asociatii, fundatii etc. a condus insa la aplicarea sistemului acordarii personalitatii juridice prin procedura speciala in fata instantelor judecatoresti.

Cea mai importanta lege in domeniu a fost Legea pentru persoanele juridice (Asociatii si Fundatii), promulgata la 6 februarie 1924. Legea avea in vedere numai asociatiile si fundatiile fara scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comert si altor legi. Asociatia era definita drept "conventia prin care mai multe persoane pun in comun in mod permanent, contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase personale sau materiale"; in vreme ce fundatia "este actul prin care o persoana fizica sau juridica constituie un patrimoniu distinct si autonom de patrimoniul sau propriu, si-l destina in genere, in mod permanent, realizarii unui scop de interes obstesc".

Decizia de acordare a personalitatii juridice se dadea la cererea celor interesati, dar numai dupa ce se constata ca statutele sau actele constitutive, precum si compunerea organelor de directie si de administratie nu intrau in conflict cu dispozitiile legii. In acest sens, art. 6 stabilea ca nu se poate recunoaste personalitatea juridica a asociatiilor si asezamintelor care au "un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate in vederea realizarii unui asemenea scop".

Statul isi rezerva dreptul de supraveghere si control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmarind atat modul de administrare in raport cu statutele, cat si masura respectarii bunelor moravuri, ordinei publice si sigurantei statului. Daca se constata incalcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea caruia functiona fundatia sau asociatia putea trimite pe administratori in fata Curtii de Apel din circumscriptia unde acestea isi aveau sediul.

Dizolvarea asociatiilor si fundatiilor putea surveni in trei modalitati: prin propria decizie, prin hotararea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de ministri, daca persoana juridica respectiva aducea atingere ordinei publice si sigurantei statului.

5.3. Obligatii si contracte:

In materia obligatiilor au intervenit reglementari noi prin care a fost avuta in vedere mai ales modificarea relatiilor dintre creditori si debitori.

Lipsa capitalurilor, in perioada refacerii economice de dupa primul razboi mondial si in perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a camatariei, la procedee de acest tip apeland chiar si unele banci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii intreprinzatori, dar cei mai afectati au fost taranii, care n-au putut obtine pe recoltele lor castiguri suficiente pentru a plati creditele la care multi se angajasera dupa reforma din 1921. Amanarea platilor a antrenat capitalizarea dobanzilor, mai ales in perioada crizei din anii 1929-1933, cand s-a produs o scadere puternica a preturilor la produsele agricole, iar producatorii au avut incasari foarte mici. Bancile au ajuns astfel sa detina portofolii putrede uriase, fapt care le punea in pericol chiar capitalul social. O solutie era aceea a valorificarii drepturilor de creanta prin executarea ipotecilor.

Pentru aceasta a fost introdusa, la 20 august 1929, Legea pentru libera circulatie a bunurilor agricole, prin care era desfiintata inalienabilitatea loturilor provenite din improprietariri si se permitea scoaterea la vanzare a acestora de catre creditori. Scaderea valorii bunurilor imobiliare, ca urmare a crizei, dar si teama guvernantilor de o revolta generalizata a satelor au impiedicat insa aplicarea legii, astfel incat, sub presiunea cumulata a categoriilor sociale afectate si a bancilor, a fost adoptat un alt tip de masuri.

La 19 aprilie 1932 a fost adoptata Legea pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fost reduse cu 50%. Diferenta era transformata in creanta amortizabila in 30 ani, cu o dobanda de 4%.

La 14 aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane, care acorda un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari, cu o dobanda de 1%.

Ultima Lege de conversiune a datoriilor agricole a fost adoptata in aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50-70%, diferenta urmand sa fie platita in 17 rate anuale, cu o dobanda de 3 %. In cele din urma, s-a ajuns la constatarea ca taranii sunt practic insolvabili, ceea ce insemna ca bancile creditoare ajungeau in situatie de faliment. Pentru a se evita aceasta situatie, portofoliile putrede ale unui mare numar de banci au fost preluate de Banca Nationala, care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Taranii ramaneau, astfel, datori fata de stat, iar pana la achitarea integrala a datoriilor, proprietatile lor erau supuse unui regim de restrictii.

Criza economica din 1929-1933 a determinat schimbari si in metodologia contractului de vanzare-cumparare si a contractului de consignatie. Spre deosebire de litera Codului civil si practica comerciala, in anumite cazuri "s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor". Intr-o astfel de situatie contractul de vanzare-cumparare inceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comerciantilor detailisti nu antrena si falimentul angrosistilor sau industriasilor (care astfel isi puteau valorifica drepturile de creanta).

S-a extins semnificativ contractul de consignatie, care alta data avusese o sfera redusa de aplicatie. In cazul falimentului comerciantilor, bunurile aflate in consignatie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind in proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel isi pastra capacitatea economica. Din aceleasi motive, in anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vanzarea masinilor pe credit si cu plata in rate. Intr-o perioada de inflatie si lipsa de lichiditati, aceasta lege a jucat un rol pozitiv.

5.4. Legislatia muncii:

Legislatia autohtona in domeniul muncii a cunoscut realizari majore dupa primului razboi mondial. La aceasta au contribuit atat conditiile economico-sociale interne (climatul reformator aparut in Romania dupa marea Unire, dar, mai ales, cresterea semnificativa a numarului muncitorilor industriali intervenita dupa unirea Banatului si a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cat si climatul international (revolutia bolsevica, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste si social-democrate, aparitia principiilor umaniste si novatoare sustinute de presedintele american Woodrow Wilson si acceptate partial in documentele Societatii Natiunilor si ale altor organizatii internationale recent fondate).

In consecinta, au fost adoptate legi si alte acte normative cu privire la contractele de munca, durata zilei de munca, solutionarea conflictelor colective de munca, repausul duminical, ocrotirea minorilor si a femeilor in procesul muncii.

Dreptul la greva a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de munca din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevazuta o procedura moderna de arbitraj, care presupunea participarea unor organe specializate ale statului si parcurgerea unor termene.

Procedura concilierii si arbitrajului a fost inclusa si in Legea contractelor colective de munca, din anul 1929. Potrivit acesteia din urma, refuzul unei parti de a se supune concilierii si arbitrajului devenea motiv de desfiintare a contractului de munca.

La 13 aprilie 1928 a fost promulgata Legea privind durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si a femeilor. Conformandu-se revendicarilor muncitoresti exprimate pe plan intern si international, legiuitorul a fixat durata zilei de munca la 8 ore, iar pe cea a saptamanii de lucru la 48 de ore. In acelasi timp, a fost interzisa angajarea la munca, drept salariati, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de nastere si nu puteau fi concediate in perioada graviditatii.

In 1929 a fost adoptata prima reglementare completa si unitara a contractului de munca: Legea contractului colectiv de munca. Aceasta a recunoscut si a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de munca si colectiv de munca. Au fost detaliate drepturile, obligatiile partilor si sanctiunile legale. Legea a contribuit in buna masura la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.

O alta realizare importanta a fost unificarea regimurilor de asigurari sociale, conform Legii adoptate in anul 1933. Asigurarea pentru boala, accidente de munca, invaliditate, maternitate si deces a devenit obligatorie pentru salariati (inclusiv pentru ucenici) atat in intreprinderile publice, cat si in cele private. Contributiile la fondurile de asigurari urmau sa provina din partea salariatilor, patronilor si statului.

In acelasi an a fost adoptata si Legea pentru infiintarea si organizarea jurisdictiei muncii. Pentru a solutiona litigiile privind reglementarea, organizarea si ocrotirea muncii, a meseriilor si sanatatii lucratorilor au fost create judecatorii de munca pe langa Camerele de munca avand competenta in acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciata, intrucat procedura era gratuita, simpla si rapida, iar salariatii aveau posibilitatea sa participe la judecarea conflictelor de munca prin asesori alesi de ei alaturi de reprezentantii patronilor si functionarilor. Daca hotararea judecatoriei de munca era atacata cu apel, decizia definitiva era luata de tribunalul judetean.

6. Dreptul penal:

In domeniul dreptului penal a ramas in vigoare Codul adoptat in anul 1864; transformarile profunde produse in societatea romaneasca dupa marea Unire au facut insa necesara adoptarea unor modificari in aceasta materie. Intrucat spectrul problemelor care urmau a fi rezolvate era mai redus decat in domeniul dreptului civil, a fost luata decizia de a se redacta un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi rezolvate atat problemele unificarii legislative, cat si cele ale adaptarii legislatiei in domeniu la noile nevoi sociale. Dupa un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregatit pentru adoptare, astfel incat el putea intra in dezbaterea Parlamentului. Din pacate insa, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.T., a considerat prevederile documentului ca fiind inadecvate.

Dupa repetate modificari ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat in cele din urma sub guvernarea liberala, la 18 martie 1936. Pana la momentul adoptarii noului Cod, au fost elaborate reglementari cu caracter unificator si normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau interventia organelor de stat competente.

La 17 iunie 1923 a fost adoptata Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite. Legea a aparut intr-un moment in care fenomenele negative pe care le viza erau deja in descrestere, intrucat prevederile sale aveau in atentie pe "imbogatitii de razboi", pe speculantii de produse de baza din perioada inflatiei si unificarii monetare. Cu acest prilej, au fost incriminate: depasirea preturilor maximale, inselarea cumparatorilor prin substituirea marfurilor, prin falsificarea sau denaturarea marfurilor si sustragerea de bunuri. Pentru aceste fapte a fost prevazuta sanctionarea cu amenzi si condamnarea la privatiune de libertate. Principala reglementare penala pana la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viata politica.

La 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice (supranumita legea Marzescu, dupa numele initiatorului ei). Legea a fost elaborata in contextul tensionat al relatiilor politice pe care statul roman le intretinea in epoca cu Uniunea Sovietica. Refuzand sa recunoasca unirea Basarabiei cu Romania in 1918, aceasta din urma declansase, prin intermediul Partidului Comunist Roman, afiliat la Internationala Comunista de la Moscova, diverse actiuni politice ostile la adresa Romaniei.

In contextul tratativelor romano-sovietice de la Viena din 1924, Internationala a III-a Comunista, sub egida statului sovietic a trecut la organizarea de actiuni subversive cu caracter militar pe teritoriu romanesc. Planul de operatii din august 1924 a prevazut provocarea unor rascoale si revolte impotriva autoritatilor romane din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banat si Transilvania. Concomitent, P.C.R., a inceput sa raspandeasca materiale propagandistice in care, conform ordinelor primite de la Moscova, Romania era calificata drept "stat multinational", creat pe baza "ocuparii unor teritorii straine". In textele acestora se cerea populatiei sa se revolte pentru "eliberarea de sub imperialismul roman", astfel incat sa se ajunga la ruperea din statul roman a unor provincii istorice romanesti.

In fata acestor amenintari, autoritatile au fost nevoite sa adopte mai multe masuri de aparare a ordinei de stat, cea mai importanta fiind Legea Marzescu. Aceasta a incriminat unele actiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violenta a ordinii sociale si de stat, intrarea in legaturi cu persoane sau asociatii din strainatate pentru a primi instructiuni si ajutoare in acelasi scop, afilierea la asociatii care indemnau sau organizau actiuni impotriva proprietatii si persoanelor, executarea de actiuni de propaganda in diferite forme, in acelasi scop. Activitatile avand la origine "comunismul revolutionar" erau considerate delicte si se pedepseau cu inchisoare corectionala de la 5 la 10 ani, amenda de la 10 000 la 100 000 lei si interdictie corectionala. Competenta judecarii unor asemenea fapte apartinea instantelor civile; dar daca faptele erau comise pe un teritoriu supus starii de asediu, competenta apartinea instantelor militare.

Cu prilejul crizei dinastice, declansate prin renuntarea la tron a printului mostenitor Carol, in anul 1927 (anul mortii regelui Ferdinand) legea Marzescu a primit unele adaugiri. Cu aceasta ocazie au mai fost incriminate actiunile impotriva persoanei Regelui, a alcatuirii Regentei sau a succesiunii legale la tron.

Ca urmare a grevei muncitorilor ceferisti de la Atelierele Grivita din Bucuresti, a fost promulgata Legea pentru autorizarea starii de asediu din 4 februarie 1933. Prin aceasta guvernul era abilitat sa decreteze, la nevoie, starea de asediu generala sau partiala pe termen de 6 luni.

La 16 martie 1934 si 15 martie 1937 au fost adoptate noi legi care autorizau instituirea starii de asediu, de asta data in contextul intensificarii activitatilor politice de extrema dreapta

La 7 aprilie 1934, dupa aproape 4 luni de la asasinarea de catre legionari a primului-ministru I. G. Duca, a fost promulgata Legea pentru apararea ordinei de stat. Prin intermediul acesteia Consiliul de Ministri putea dizolva, prin act de guvernamant, gruparile politice care periclitau ordinea politica sau ordinea sociala in stat. Simpla participare la activitatile unor asemenea grupari putea fi pedepsita cu inchisoare corectionala si interdictie corectionala.

Noul Cod penal, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbarii radicale a climatului politic intern si international. In anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele doua mari orientari politice extremiste, comunismul si fascismul, dar si amenintarile amandurora la adresa democratiei parlamentare au sporit in intensitate, pana la punctul declansarii unor conflicte militare.

Ambele orientari au atacat democratia, au elogiat revolutia, au promovat violenta in viata politica, inclusiv prin asasinate si constituirea de formatiuni paramilitare. Amenintarea la adresa ordinei de stat democratice a necesitat in consecinta noi abordari pe plan juridic.

Noul cod penal a reprezentat principalul raspunsul la adresa acestor amenintari, el fiind caracterizat de legiuitor drept o "lege fundamentala de aparare sociala". Codul din 1937 a fost redactat in trei parti: Cartea I cuprindea dispozitii generale; Cartea II-a cuprindea dispozitii privitoare la crime si delicte; in vreme ce Cartea III-a cuprindea dispozitii privind contraventiile.

Dupa vechiul sistem din 1864, Codul a impartit faptele penale in trei categorii: crime, delicte si contraventii, in functie de sistemul pedepselor. Pe langa pedepsele principale, au mai fost prevazute pedepse complementarii si accesorii. Avand in vedere scopul sau declarat, Codul a procedat la o reglementare foarte minutioasa a infractiunilor. In acest sens, au fost definite trei genuri de infractiuni: infractiunile de drept comun, care puteau deveni infractiuni politice; infractiunile politice prin natura lor si infractiunile de drept comun care nu puteau deveni sub nici o forma infractiuni politice. Anumite infractiuni au fost scoase din categoria crimelor si trecute in categoria delictelor, dar sanctiunea delictelor era mai aspra, iar minimul de pedeapsa era mai ridicat. Pe de alta parte, a fost mult restransa posibilitatea judecatorului de a reduce valoarea pedepselor. Codul penal din 1937 este remarcabil si din perspectiva tehnicii de redactare. Textele sale sunt precise, iar definitiile si conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l-a atins in epoca interbelica stiinta penala romaneasca.

6. Procedura civila:

In domeniul procedurii civile, a continuat sa se aplice Codul de procedura civila adoptat in anul 1864. Modificarile aduse dupa realizarea Marii Uniri in aceasta materie au vizat unificarea organizarii judecatoresti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii si accelerarea desfasurarii proceselor. In primul rand a fost considerata necesara efectuarea unificarea organizarii judecatoresti.

O lege speciala in acest sens a fost adoptata la 15 iunie 1924, prin intermediul careia organizarea judecatoreasca din Vechiul Regat a fost extinsa si in noile provincii ale tarii (vezi supra, Organizarea judecatoreasca).

A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a avut drept scop unificarea dispozitiilor de procedura civila si comerciala, accelerarea judecatilor facute de tribunale si curti de apel, precum si unificarea competentei judecatoriilor. In consecinta, au fost simplificate unele proceduri si au fost scurtate unele termene. Astfel, termenul de apel, care inainte era de 30 zile, a fost redus acum la 15 zile; iar dreptul partii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reinceperea procesului a fost desfiintat. Majoritatea prevederilor legii se refereau insa la procedura de intentare a actiunii in justitie. Astfel, petentul a fost obligat sa-si precizeze riguros si clar pretentiile, sa expuna mijloacele de proba, sa-si redacteze actiunea in atatea exemplare cate parti erau in proces, plus un exemplar pentru instanta.

La randul sau instanta era obligata sa trimita partilor cate un exemplar si sa-i ceara paratului sa depuna la instanta, in termen de 30 zile, o intampinare scrisa, in tot atatea exemplare cate parti, in care sa detalieze modul de aparare si probele pe care le va folosi in apararea sa. Astfel pregatita, actiunea putea parcurge mult mai usor si mai repede stadiile procesului, desi fondul urma aceeasi cale (in prima instanta si in apel, urmate de recurs). In aceste conditii, instanta putea sa treaca la solutionarea procesului inca de la primul termen, evitandu-se amanarile repetate pentru comunicarea actiunii, pentru luarea la cunostinta, pentru aprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petentilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesara implicarea avocatului si plata mai multor taxe de timbru, chiar si in cauze de mica valoare. Pe de alta parte trebuie admis totusi ca in acest fel s-a realizat o decongestionare a instantelor prin accelerarea judecatii si prin rolul sporit oferit judecatorului in desfasurarea procedurii de fond.

8. Procedura penala:

In domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai intai la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispozitii ale Codului din 1864 despre: politia judiciara si competenta, judecatorii de instructie, mandatele de infatisare, aducere si arestare, despre eliberarea provizorie si cautiuni, despre recurs si revizuire, despre competenta Curtilor cu juri.

Unificarea legislativa a inceput in 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infractiuni contra linistii publice, dar s-a implinit abia prin aplicarea noului Cod de procedura penala, adoptat si intrat in vigoare odata cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937)

Noul Cod a preluat in mare masura reglementarile celui vechi, adaugand insa elemente absolut necesare stadiului de evolutie in care ajunsese societatea romaneasca. Astfel crimele au ramas de competenta Curtilor cu juri, delictele de competenta Tribunalelor, iar contraventiile de competenta Judecatoriilor. Exceptie se facea in cazul unor delicte politice si de presa care erau de competenta Curtilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecatori ai Tribunalului, un consilier al Curtii de apel si din jurati.

Prima faza a procesului (cercetarea, urmarirea si instructia) a pastrat vechiul caracter inchizitorial, in vreme ce faza a doua a pastrat caracterul acuzatorial.

Ministerul public avea obligatia de a pune in miscare actiunea penala, efectuand acuzarea sub egida principiilor legalitatii, oralitatii, publicitatii, individualitatii si revocabilitatii. Se aplica regula ca fara acuzare nu exista proces penal si judecata. Codul a prevazut alaturi de achitare si condamnare (existente in Codul anterior), incetarea urmaririi si anularea urmaririi penale.

Noul Cod procesual penal a stabilit distributia actelor de justitie in doua faze. Faza I cuprindea cercetarea (competenta fiind politia judiciara), urmarirea, promovarea si exercitarea actiunii (competent fiind Ministerul public) si instructia (competent fiind judecatorul de instructie); in vreme ce faza a II-a cuprindea pronuntarea sentintei. Judecatorul avea dreptul de a administra probe din oficiu. In anii imediat urmatori schimbarea regimului politic democratic constitutional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificari de amploare in dreptul penal si dreptul procesual penal.

Bibliografie

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1987, p. 231300.

*** Istoria romanilor, vol. VIII, Romania intregita (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

Berceanu, Barbu B., Istoria constitutionala a Romaniei in context international comentata juridic, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.

Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administratiei regionale si locale in Romania, Sfantu Gheorghe, 2002.

Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei 1859-1991, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.

Gutan, Manuel, Institutia prefectului in perioada interbelica (1925-1938), in Acta Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an 2000, nr. 1, p. 97-108. Idem, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 177-205. Idem, Istoria administratiei publice locale in statul roman modern, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 237-346.

Hitchins, Keith, Romania. 1866-1947, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 243-271.

Nistor, I. S., Comuna si judetul. Evolutia istorica, Editura Dacia, 2000.

Rus, T., Fondul Presedintia Consiliului de Ministri, in Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200. Scurtu, I.; Bulei, I., Democratia la romani, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990.

Slavescu, P. N., Lacunele si dificultatile ce se opun la o buna administratie a judetelor, plasilor si comunelor rurale, Tipografia Curtii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucuresti, 1900.

Stan, Apostol, Putere politica si democratie in Romania, 1859-1918, Editura Albatros, Bucuresti, 1995.

Stanomir, I., Libertate, lege si drept. O istorie a constitutionalismului romanesc, Editura Polirom, Iasi, 2005.

Stoica, M., Aspecte ale legislatiei si functionarii administratiei locale in Romania burghezo-mosiereasca (1918-1944), in Studia Universitatis Babes-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13.

Suveica, S., Integrarea administrativa a Basarabiei in Romania (1918-1925), in Anuarul Institutului de istorie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.