TENTATIVA SI FAZELE DESFASURARII MANIFESTARII EXTERIOARE

TENTATIVA SI FAZELE DESFASURARII MANIFESTARII EXTERIOARE

Tentativa, ca act de executare care nu s-a consumat (fiind intrerupt ori neizbutit) constituie numai un fragment, o parte din drumul pe care il parcurge manifestarea exterioara de a comite fapta ilicita si pana la consumarea faptei. Existenta unui proces complex de desfasurare cu diferitele momente constitutive in cadrul carora se inscrie si tentativa, nu sunt numai realitati specifice actiunii ilicite, ci ele pot fi identificate in orice actiune umana care se desfasoara numai in anumite conditii si pe care subiectul o indrepta spre realizarea unui anumit rezultat.

Chiar si actiunile umane cele mai simple, in cazul in care au o anumita durata de realizare, presupun pe langa o hotarare initiala in cadrul careia subiectul evalueaza toate posibilitatile realizarii scopului propus si o succesiune de acte exterioare, unele de pregatire a executarii, altele de executare propriu-zisa, acest proces incheindu-se cu producerea rezultatului si cu epuizarea intregii activitati.

In cadrul acestui proces de infaptuire a unui anumit rezultat, se desprinde in primul rand o faza interna in cadrul careia se elaboreaza si se realizeaza hotararea de a comite o infractiune. In cadrul acestei faze se naste gandul de a comite infractiunea determinata atat de evenimente exterioare, cat si de propriile procese psihice ale faptuitorului.

Momentul conceptiei este urmat de o deliberare asupra ideii care i-a aparut in minte deoarece concomitent cu gandul de a comite infractiunea este posibil sa apara in mintea faptuitorului si alte idei contrare, ceea ce il obliga pe acesta la o anumita deliberare, atat in ceea ce priveste avantajele actiunii comise, cat si cu privire la dezavantajele acesteia.

In urma acestei deliberari subiectul ia o anumita hotarare, in sensul ca opteaza pentru a actiona sau pentru a se abtine de la comiterea actului ilicit.

Aceste procese psihice se pot petrece instantaneu, incat numai in mod ideal ar putea fi identificate, sau pot avea fiecare in parte o anumita durata. Analiza acestor procese psihologice prezinta o mare importanta deoarece prin intermediul lor se rezuma motivatia interna a actiunii exterioare, cauzele de ordin psihic a acestora, procesele care au impulsionat manifestarea exterioara.

Caracteristic proceselor care stau la baza rezolutiei delictuale nu este numai complexitatea lor, dar si o anumita modalitate a acestor procese cu treceri de la o stare psihica la alta, cu schimbari de solutii neasteptate, ceea ce explica si partiala lor utilizare in cadrul vinovatiei ale carei procese sunt mult mai stabile si mai usor de identificat. Specific proceselor caracteristice rezolutiei delictuale este si faptul ca, odata luata rezolutia de a actiona intr-o anumita directie, procesul psihic al fazei interne nu se epuizeaza, ci are loc dirijarea acestuia pe parcurs. Asemenea elemente nu sunt analizate in cadrul proceselor caracteristice vinovatiei.

Faza interna, subiectiva a desfasurarii actiunii ilicite presupune exclusiv procese care au loc in interiorul subiectului, si sunt cel mai adesea greu de sesizat, chiar de catre insusi subiect, daca nu dispune de o capacitate de introspectie deosebita sau daca nu se desfasoara intr-un timp suficient de indelung spre a putea fi identificate si urmarite.

Aceste procese, desi rare, nu fac obiectul analizei doctrinei penale pentru ca ele nu influenteaza existenta raspunderii penale a subiectului, ci numai explica fenomenele interne care conduc la producerea rezultatului si implicit la aplicarea legii penale cu consecinte asupra individualizarii pedepsei.

Aceste procese constituie obiectul analizei dreptului penal din momentul in care s-au exteriorizat chiar intr-o forma incipienta, putandu-l preocupa, in acest sens, pe legiuitor.

O asemenea exteriorizare poate avea loc numai sub forma trecerii la executarea nemijlocita a rezolutiei luate de catre subiect dar si sub o forma mai putin agresiva care s-ar afla intr-o zona intermediara, intre faza interna si faza trecerii la infaptuirea rezolutiei printr-o manifestare exterioara indreptata spre realizarea scopului urmarit.

Pe langa faza interna, cea de-o doua faza care da contur tentativei o constituie desfasurarea externa.

Desfasurarea externa are trei faze: faza actelor de pregatire, faza actelor de executare si faza urmarilor.

q       Faza actelor de pregatire constituie faza de inceput in drumul infractional si consta in efectuarea de acte care pregatesc efectuarea laturii materiale a infractiunii ce s-a hotarat a fi savarsita.

q       Faza actelor de executare consta in efectuarea de acte de natura sa se realizeze material rezolutiunea infractionala, sa infaptuiasca actiunea tipica ce constituie latura obiectiva a infractiunii.

Ultimul moment al fazei de executare coincide cu momentul final al desfasurarii externe si totodata cu punctul terminus in domeniul infractional, prin realizarea in intregime a activitatii fizice indicata verbum regens al infractiunii, deci, cu alte cuvinte prin realizarea laturii obiective a acestei infractiuni.

q       Pe langa faza interna si cea externa, tentativa ar fi de neconceput fara existenta unei a treia etape, si anume aceea a urmarilor.

Activitatea fizica infractionala, realizata in intregime, poate fi urmata de producerea unor modificari in lumea externa, care sa corespunda consecintei vatamatoare sau prejudicioase, raului pe care legea penala l-a avut in vedere atunci cand a incriminat acea activitate. Aceasta urmare intregeste continutul infractiunii.

Urmarea poate avea loc chiar in momentul producerii integrale activitatii tipice (momentul consumarii), situatie care se regaseste in general la infractiunile instantanee, cand producerea urmarii coincide cu epuizare actelor de executare. De exemplu in cazul in care suprimarea vietii se produce in momentul consumarii omorului.

In unele cazuri urmarile se prelungesc, mai mult sau mai putin indelungat, dupa consumare, fie ca o consecinta a prelungirii in timp a insasi activitatii fizice[1], fie prin amplificarea succesiva a urmarilor .

Cand urmarile subsecvente consumarii au incetat si nu mai este posibila producerea altor urmari, fapta a atins momentul epuizarii, caz in care procesul cauzal s-a epuizat.

Momentul consumarii infractiunii nu coincide cu cel al epuizarii procesului cauzal, actiunea ilicita producand mai departe urmari subsecvente consumarii, pana cand prin interventia autoritatii, prin hotararea faptuitorului ori prin natura faptei acesta inceteaza sa mai produca urmari, procesul cauzal fiind epuizat. Momentul epuizarii poate fi diferit de la o infractiune la alta. De exemplu la infractiunea de furt, dupa parerea unor autori, momentul epuizarii este cel in care faptuitorul a dobandit siguranta asupra bunului sustras, in timp ce in cazul infractiunii de santaj, momentul epuizarii il constituie cel al obtinerii foloaselor cerute de catre santajist.

Fata de cele expuse, se poate considera ca activitatea infractionala urmeaza tendinta naturala a oricarei activitati omenesti, de a se dezvolta progresiv, in faze succesive.