Teorii asupra raportului cauzalitate cu relevanta penala

Teorii asupra raportului cauzalitate cu relevanta penala

Determinarea actiunilor cauzale cu relevanta penala constituie de aproape doua secole o preocupare constanta a stiintei penale, preocupare ce a avut drept rezultat aparitia unui numar impresionant de teorii cauzale, desi nici una dintre acestea nu a reusit sa satisfaca pe deplin exigentele justitiei penale.

Cea dintai teorie cauzala elaborata in doctrina penala a fost teoria echivalentei conditiilor, care continua sa domine si in prezent gandirea juridica, insa trebuie sa precizam ca aparitia ei a provocat serioase reactii, nenumaratele teorii cauzale aparute ulterior - teoria cauzei adecvate, teoria cauzei proxime, teoria cauzei eficiente, teoria relevantei etc. - exprimand, in fond, un anumit dezacord, fata de aceasta teorie si indeosebi, fata de excesele la care ea poate conduce.

Un examen al tuturor acestor teorii, care prezinta o multitudine de variante - caci ele au suferit modificari de la un autor la altul - este, practic, imposibil de realizat. De aceea, in cele ce urmeaza ne vom opri doar asupra acelor teorii cauzale , care au si au avut implicatii mai profunde teoretice si practice, ocazionand ample controverse asupra semnificatiei si sferei lor de cuprindere.

In cadrul acestora se situeaza teoria echivalentei conditiilor , teoria cauzei adecvate si teoria imputarii obiective.

1. Teoria echivalentei conditiilor

Denumita initial teoria conditiei sine qua non sau, pur si simplu,

teoria conditionala, aceasta teorie a fost enuntata pentru prima data in domeniul dreptului de proceduristul austriac Juliu Glaser, in anul 1858 si a fost dezvoltata de criminalistul german Maximilian von Buri (membru al Curtii de Casatie) in special in lucrarea sa Despre cauzalitate si responsabilitate  ( Leipzig,1873).

Conform acestei teorii, conduita umana este cauza unui rezultat atunci cand ea nu poate fi omisa mental fara ca rezultatul sa dispara (sublata causa, tollitur effectus), acest procedeu de determinare a rapotului de cauzalitate fiind cunoscut sub denumirea de "procedeul eliminarii mentale" sau ( " formula conditio sine qua non")[2]. Pentru a fi considerata cauzala, actiunea trebuie, asadar, sa reprezinte o conditie sine qua non, indispensabila a rezultatului chiar daca se dovedeste a nu fi fost singura, ci doar una dintre conditiile indispensabile producerii acestuia. Daca mai multe actiuni se afla printre conditiile rezultatului, atunci ele sunt toate cauzale", nefiind posibila vreo distinctie in raport de contributia concreta a fiecareia la producerea efectului. Sub acest aspect , toate conditiile necesare producerii unui rezultat sunt echivalente, au valoare cauzala egala (de unde a decurs si o alta denumire a acestei teorii, si anume, teoria echivalentei conditiilor). In doctrina italiana, teoria echivalentei mai este desemnta si prin notiunea de "cauzalitate naturala"[3], deoarece in conceptia la care ne referim cauza este definita in termeni " logico-naturalistici" : cauza unui rezultat este " suma conditiilor indispensabile pentru producerea efectului" ( caracterizare care ii apartine lui J.St. Mill ) .

In cadrul teoriei echivalentei, nu intereseaza masura si natura contributiei fiecarei conditii la producerea rezultatului ; tocmai aceasta ambitie, de a cuprinde in sfera notiunii de cauza toate conduitele umane considerate sine qua non pentru rezultat i-au atras reprosurile doctrinei care a sesizat[6] ca, prin faptul ca echivaleaza conduite umane diferite , negand specificul si importanta fiecareia dintre ele la producerea rezultatului, aceasta teorie se dovedeste a fi profund vulnerabila si, intr-o anumita masura in contradictie cu realitatea.

Cauza rezultatului fiind oricare dintre conditiile care au precedat efectul si fara de care acesta nu s-ar fi produs, implicit se admite ca alaturi de actiunea umana ar putea constitui cauza a rezultatului si alti factori contributivi, indispensabili pentru producerea rezultatului. De pilda o actiune de vatamare corporala se considera cauzala chiar si atunci cand rezultatul a survenit datorita unei constitutii fizice sau psihice anormale a victimei ( cum ar fi orbirea acesteia in urma unei loviri inofensive, deoarece victima suferea de o boala de ochi ori moartea hemofilului datorita unei raniri usoare, desi fara aceasta predispozitie a victimei, actiunea ar fi ramas fara urmari, etc. )

Tot astfel, legatura cauzala nu ar fi inlaturata nici atunci cand printre factorii contributivi ai rezultatului s-ar afla atitudinea neglijenta a victimei (de ex. lipsa de igiena) sau refuzul acesteia de a se supune unei operatii salvatoare.

Legatura de cauzalitate nu dispare nici daca actiunii inculpatului i s-ar asocia interventia unui tert, care ar actiona din culpa sau chiar cu intentie ( de ex. cel care era obligat sa descarce si sa incuie arma este responsabil de decesul victimei, chiar daca nemijlocit acest rezultat s-a produs ca urmare a interventiei unui copil, care a impuscat involuntar , victima, cu arma lasata fara supravrghere ). Tertul nu ar fi decat o alta cauza" , care , impreuna cu actiunea ori omisiunea inculpatului , a contribuit la producerea rezultatului.

Este, de asemenea, lipsita de relevanta existenta unui "faptuitor de rezerva"( de ex. criminalii in serie din lagarele lui Hitler nu au putut inlatura raspunderea penala, invocand faptul ca, daca ei nu ar fi dat ordinele sau nu le-ar fi executat , s-ar fi gasit altii care sa o faca) sau a unor "cauze de rezerva", alternative ( de ex. cel care a impuscat victima raspunde pentru omor, chiar daca victima tot ar fi murit, datorita prabusirii avionului cu care urma sa zboare, sau datorita unei boli incurabile).

Actiunea factorilor multipli indispensabili reprezinta cauza rezultatului numai in masura in care nu se,"intrerupe" legatura dintre acestia si rezultat . Sub acest aspect , in doctrina dominanta considera ca, legatura de cauzalitate se intrerupe numai atunci cand o serie cauzala absolut autonoma, intervenita ulterior conduitei agentului, inlatura complet efectul acesteia si produce, intr-un mod cu totul independent , rezultatul de care depinde existenta infractiunii ( de ex. victima unei otraviri moare, deoarece a fost lovita de trasnet, sau datorita unui atac de apoplexie ori datorita unei vatamari mortale cu o arma de foc, etc., mai inainte ca otrava sa-si faca efectul).

Nu intereseaza daca seria cauzala autonoma, cu rol intrerupator , ar fi preexistenta, concomitenta sau subsecventa conduitei agentului ( de ex. : victima unei raniri grave moare exclusiv datorita unui cancer sau datorita unei precedente otraviri).

Teoria echivalentei conditiilor si-a castigat repede autoritatea prin simplitatea ei , constituind modul cel mai frecvent folosit in practica judiciara de identificare a raportului de cauzalitate. Acest mod de a rationa s-a dovedit foare lesnicios, deoarece nu presupune o analiza a fiecarei contributii cauzale in raport cu specificul actiunii sale asupra rezultatului, fiind suficient caracterul indispensabil al acesteia la producerea efectului.

2. Teoria cauzei adecvate

Intemeietorul acestei teorii nu a fost un jurist , ci un medic -

profesorul de fiziologie din Freiburg, Johannes von Kries[8].

Kries a pornit de la premisa ca s-ar putea folosi in domeniul

Dreptului conceptele de posibilitate si circumstanta favorizanta, care au aparut mai intai cu privire la jocurile de noroc ( teoria probabilitatilor ), considerand ca pe baza acestor concepte, ar fi posibila delimitarea cauzei (ca posibilitate, ca predictie) de simplele conditii (circumstante favorizante).

In esenta, Kreis face distinctie intre "judecatile de probabilitate" - care ar conduce la stabilirea vinovatiei - si " judecatile de posibilitate" care ar permite identificarea cauzei din numeroasele circumstante favorizante ( conditii sine qua non ale rezultatului), pe baza aptitudinii obiective de a produce rezultatul.

Probabilitatea , sustine Kries, presupune cind temeiul cunostintelor si a experientei sale , omul asteapta ceva, un eveniment, ca mai mult sau mai putin sigur. Gradul de probabilitate difera de la un individ la altul, in functie de felul si masura cunoasterii pe care o poseda: unuia un anume eveniment i se poate parea foarte probabil, in timp ce altuia acelasi eveniment i se poate parea extrem de improbabil .Pe langa aceasta , judecata de probabilitate poate sa fie falsa, atat ca urmare a unei erori de rationament , cat si ca urmare a unei erori de fapt. Prin urmare - conchide Kries - , probabilitatea reflecta doar gradul cunoasterii ontologice a agentului, cunoastere dedusa din propria experienta de viata si, intru-cat aceasta cunoastere difera de la individ la individ - este deci un concept subiectiv , personal - ea nu ar putea servi decat la stabilirea vinovatiei, respectiv a faptului daca in raport cu aceasta cunoastere, agentul putea sa prevada, in conditiile unei atentii corespunzatoare , posibilitatea aparitiei rezultatului.

Conceptului "subiectiv" de probabilitate , Kries ii opune conceptu de posibilitate, singurul concept care , in opinia sa , ar avea fundament obiectiv, intrucat presupune atat cunoasterea completa a legilor naturale care guverneaza succesiuea evenimentelor examinate, cat si o cunoastere precisa a conditiilor concrete , care pot favoriza sau impiedica aparitia rezultatului. Posibilitatea are deci dubla intemeiere : nomologica - caci se bazeaza pe intreaga cunoastere a omenirii asupra legilor naturale - si ontologica - intrucat se bazeaza pe o cunoastere completa , foarte exacta, a starii de fapt.

Ca atare, pentru a formula o " judecata de posibiltate" si a decide daca agentul urmeaza sau nu sa fie facut raspunzator de aparitia rezultatului, judecatorul trebuie sa porneasca, sustine Kries, numai de la imprejurarile cunoscute de agent in momentul actiunii si sa decida daca - in raport cu stadiul cunoasterii nomologice (stiintifice) - actiunea era sau nu obiectiv apta sa mareasca posibilitatea preducerii rezultatului.

Dupa cum arata Kries, acest procedeu poate conduce insa la concluzii diferite, in functie de gradul de generalizare a rezultatului si a conditiilor.

Daca se considera, de exemplu, rezultatul "moarte" atat de general incat deosebim intre moarte si nonmoarte, fara a tine seama de felul decesului, atunci ranirea unui om apare intotdeauna ca o circumstanta favorizanta generala a acestui rezultat, caci o ranire sporeste posibilitatea instalarii mortii ; iar in acest caz, ar trebui, de pilda, sa atribuim autorului ranirii decesul victimei, chiar si atunci cand acesta moare intr-un accident survenit in timpul transportarii la spital. Pentru a evita asemenea solutii, trebuie deci ca judecata de posibilitate sa fie limitata asupra acelor circumstante care favorizeaza aparitia rezultatului tipic, descris in norma de incriminare (moarte, vatamare corporala, paguba, etc.).

In felul acesta, concluziile judecatii de posibilitate vor fi cu atat mai satisfacatoare, cu cat mai putin sunt generalizate conditiile actiunii, respectiv cu cat ele sunt precizate mai complet, ceea ce presupune o stabilire cat mai exacta a situatiei de fapt existente la momentul actiunii.

Asadar, in opinia lui Kries, evaluarea aptitudinii obiective a unei actiuni de a produce rezultatul tipic implica "o generalizare a cazului concret in toate privintele" , aptitudinea cauzala a actiunii - in contextul cunoscut de agent- urmand a fi evaluata dupa criteriul celei mai bune stiinte si experiente a momentului si nu dupa acela al stiintei personale a agentului ( aceasta din urma servind doar la stabilirea vinovatiei).

Sub acest aspect, pe nedrept s-a reprosat teoriei lui Kries faptul ca ar identifica conceptul de cauza cu acela de vinovatie, caci, in cenceptia lui Kries, cele doua concepte au o aceeasi premisa numai raportate la cunoasterea ontologica - in ambele cazuri se porneste de la cunoasterea pe care o poseda agentul -,dar nu si in ceea ce priveste cunoasterea nomologica (a legilor cauzale) in legatura cu care , Kries face distinctie intre cunoasterea pe care o poseda agentul si care intereseaza stabilirea vinovatiei ( ea sta la baza "judecatii de probabilitate") si cunoasterea nomologica generala, a intregii umanitati (care sta la baza "judecatii de posibilitate")

Desi teoria cauzarii adecvate a cunoscut numeroase variante, datorate unor autori precum von Bar, Heß, Ad. Merkel, Thon, M.L.Müller, Engisch, Hippel, Randbruch, etc., o atentie aparte a fost acordata de doctrina, teoriei lui Rümelin, privind delimitarea cauzei adecvate pe baza criteriului prognozei obiective ulterioare ( post factum)

Chiar in lucrarea sa de debut , Rümelin sesizeaza faptul ca, din teoria lui Kries se desprind doua posibilitati principale de delimitare a conditiilor in vederea formularii "judecatii de posibilitate" : fie se iau in consideratie numai acele conditii care erau sau puteau fi cunoscute de agent ( punctul de vedere subiectiv al lui Kries ), fie se iau in consideratie toate conditiile existente in momentul actiunii, indiferent daca au fost sau nu cunoscute de acesta. In raport cu aceste doua perspective care se deschid din teoria lui Kries, Rümelin isi propune sa o dezvolte pe cea de a doua, perspectiva care determina insa si o schimbare de pozitie, deoarece judecatorul nu mai trebuie sa se mai transpuna (mintal) in momentul actiunii - pentru a lua in consideratie doar conditiile cunoscute sau posibil de cunoscut ex ante -, ci trebuie sa aprecieze posibilitatea aparitiei rezultatului in raport cu toate conditiile existente in momentul actiunii, tinand seama , asadar, si de acele conditii care au fost descoperite doar ex post.

In opinia lui Rümelin, agentul trebuie facut raspunzator de rezultatul survenit chiar si atunci cand, de exemplu, victima ranirii moare in incendiul spitalului, in care era ingrijt cu mari posibilitati de vindecare ori atunci cand aceasta moare datorita propriei constitutii fizice anormale, " caci el putea sa fie constient ca a deschis o arie de pericole careia ii apartine si rezultatul survenit" . Chiar daca posibilitatea aparitiei rezultatului, apreciata ex ante, nu ar putea fi afirmata nici macar de o persoana inzestrata cu toata experienta imaginabila, in asemenea cazuri exista totusi, sustine Rümelin, "o previzibilitate", intrucat decesul a fost favorizat de ranire si el ar fi putut fi prevazut, daca s-ar fi cunoscut toate circumstantele concrete ( de ex. , constitutia fizica anormala a victimei).

Dupa cum s-a observat , teoria lui Rümelin asupra cauzarii adecvate conduce , practic, la aceleasi concluzii ca si teoria echivalentei conditiilor, asimiland conditia sine qua non cu cea obiectiv previzibila si, ca atare, apare susceptibila de toate criticile aduse acestei teorii. Criteriul "previzibilitatii" (obiective), astfel cum a fost inteles de acest autor, a fost valorificat mai mult pe terenul vinovatiei, contribuind la statornicirea ideii ca, si in situatiile cu desfasurare cauzala atipica exista o previzibilitatea a rezultatului ilicit - apreciata in abstract - , de natura sa justifice nu numai din punct de vedere obiectiv, dar si subiectiv, angajarea raspunderii agentului pentru rezultatul survenit.

Mai tarziu Treager a dat ideii de cauzare adecvata adevarata explicatie, sustinand ca judecatorul apreciaza careacterul adecvat al actiunii de a produce rezultatul in raport cu experienta si cunoasterea medie, comuna.

Experienta arata ca, intre evenimentele antecedente si cele subsecvente, uneori exista un raport constant, alteori nu. Atunci cand experienta atesta ca succesiunea evenimentelor este constanta dupa iq quod plerumque accidit, trebuie sa se admita ca, intre acele evenimente, intervine o legatura cauzala adecvata. Verificarea aptitudinii cauzale a actiunii se realizeaza, asadar, pe baza unor judecati de probabilitate ce se emit in viata practica: consecintele probabile ale unei actiuni constituie in mod obisnuit temeiul aprecierii privind unitatea sau, dimpotriva, periculozitatea acelei actiuni.

Pe baza acestor premise se ajunge la excludera legaturii cauzale dintre actiune si rezultat si, ca urmare, a raspunderii agentului pentru rezutatul survenit, in cazurile de "desfasurare cauzala atipica", in care succesiunea faptelor "iese din schemele previzibile obisnuit" si, indeosebi, in cazul infractiunilor "agravate prin rezultat", in care "rezultatul agravat este pus uneori in sarcina agentului pe o baza exclusiv obiectiva" , indiferent de existenta vreunei forme de vinovatie ("trecand dincolo de dol sau culpa" )

Asa se explica de ce numerosi penalisti au reprosat teoriei lui Traeger faptul ca "limiteaza excesiv" sfera raspunderii, atat pentru ca exclude toate "cauzele atipice", nesusceptibile sa produca singure rezultatul, dar, mai ales, pentru ca sfarseste prin a nega legatura cauzala in ipotezele in care agentul se foloseste de cunostintele sale superioare intr-un anumit domeniu, spre a produce rezultatul ilicit . Totodata, deoarece se bazeaza pe criteriul "experientei comune" sau "evolutiei normale a evenimentelor", aceasta varianta a fost considerata ca fiind prea putin riguroasa.

O varianta a teoriei cauzei adecvate care s-a bucurat de larga sustinere a fost aceea elaborata, in Italia, de F. Grispigni si

cunoscuta sub denumirea de "teoria conditiei periculoase"[20].

Grispigni era de parere ca, aptitudinea sau "idoneitatea" unei conduite umane de a produce rezultatul vatamator ar trebui evaluata nu in general, ci in raport cu imprejurarile particulare ale cazului, caci o legatura cauzala adecvata ar putea exista chiar si atunci cand o conduita - in general, nepotrivita sa produca acel efect - a fost realizata stiindu-se a ar putea sa actioneze impreuna cu alte circumstante, preexistente sau ulterioare, in asa fel incat sa devina apte - toate impreuna - sa produca rezultatul.

Grispigni a criticat formula utilizata in doctrina germana - aceea de "cauza adecvata" -, observand ca o cauza nu ar putea sa nu fie adecvata. De aceea el a folosit conceptele de "conditie calificata"sau "conditie idonee", prin care dorea, in plus, sa sublinieze faptul ca, din punct de vedere netural, este vorba doar de o conditie si nu de o cauza. Totusi, dintre cele doua concepte propuse de Grispigni, s-a impus in limbajul juridic numai conceptul de "conditie idonee", celalalt concept - acela de "conditie calificata" - fiind abandonat (indeosebi ca urmare a criticilor ce i-au fost aduse de Antolisei).

Diferitele variante ale teoriei cauzarii adecvate ar putea fi doar cu greu reduse la un numitor comun, caci ele se bazeaza pe procedee destul de diferite si, in consecinta, conduc la concluzii diferite sau chiar contradictorii.

Dar, dincolo de diversitatea modurilor in care a fost conceputa, ideea insasi a unei cauze adecvate - opusa, asadar, unei cauze accidentale, fortuite - a avut meritul de a sublinia necesitatea limitarii raspunderii penale la acele desfasurari cauzale care pot fi dominate de om.

Daca posibilitatea acestei dominari se evalueaza pe o baza exclusiv obiectiva sau , asa cum au sesizat adversarii acestei teorii - dupa un criteriu foarte apropiat de acela folosit la stabilirea vinovatiei, acest fapt este intrucatva explicabil, caci, dupa cum arata Donini , pozitia subiectiva a agentului fata de rezultat nu ar putea fi evaluata decat tot in raport cu o lege a devenirii.

c.           Teoria imputarii obiective

Exprimand orientarea actuala a doctrinei vest-europene (Germania, Austria, Spania, etc.) teoria imputarii obiective (sau teoria normativa) cunoaste numeroase variante, atat de diferite prin metodica prescrisa, incat cu greu ar putea fi reduse la unitate; ceea ce si explica faptul ca, cei mai multi autori nici nu vorbesc de o "teorie", ci, pentru a indica tema abordata, se limiteaza la a enunta formula generala de "imputare obiectiva". Un element de comunitate l-ar putea reprezenta doar faptul ca, in oricare dintre variantele sale, teoria mentionata incearca sa solutioneze ipotezele problematice ale raportului de cauzalitate pe baza unor paradigme conceptuale ulterioare criteriului cauzal, considerand ca, adevarata problema jurdica a cauzalitatii consta in a stabili daca si in ce conditii o legatura cauzala este si suficienta pentru a justifica imputarea rezultatului unui anumit autor. De unde efortul de a individualiza anumite criterii ulterioare de atribuire juridica - criterii normative -, prin care sa se integreze cauzalitatea cu evaluari politico-penale, in vederea unei solutionari echitabile a cazurilor problematice.

Ideea "imputarii obiective" poate fi corect inteleasa numai in legatura cu transformarile produse in docmatica penala germana sub influenta asa numitei teorii a sanctiunii finale, formulata de Hans Welzel Intr-o serie de studii aparute in anii '40.

Daca in teoria cauzala a actiunii, dominanta pana la acea data, actiunea umana era conceputa doar ca un proces cauzal (obiectiv), independent de continutul vointei care sta la baza sa, in conceptia lui Welzel, in schimb, numai continutul acestei vointe poate sa dea un sens procesului cauzal: Activitatea finala este un demers orientat de un scop, in timp ce simplul proces cauzal nu este dirijat din perspectiva scopului, ci apare ca o rezultanta intamplatoare a diferitilor factori preeexistenti. Finalitatea este deci - plastic exprimata - "vazatoare", cauzalitatea este "oarba" . Ceea ce inseamna, potrivit viziunii finaliste, ca actiunea umana nu poate fi apreciata doar prin prisma rezultatelor pe care le produce, ci este necesar sa se tina seama si de sensul ce i-a fost imprimat de agent, din perspectiva caruia ea poate capata o semnificatie pozitiva sau negativa.

Consecinta directa a acestui mod de a concepe actiunea umana a fost aceea ca, procesele intelective si volitive specifice intentiei au fost desprinse din continutul vinovatiei, devenind elemente subiective ale actiunii ilicite, in timp ce vinovatia, golita de orice proces psihic, a fost redusa la un raport de contrareitate intre vointa agentului si vointa legiuitorului, care rezulta, pe de o parte, din savarsirea unei fapte care este conforma cu continutul incriminarii , iar pe de alta parte, din inexistenta unor cauze justificative ori care ar inlatura vinovatia ( teoria normativa a vinovatiei ).

Normele penale - al caror scop este acela de a asigura protectie "bunurilor juridice" (valorilor sociale) - stabilesc conditiile obiective si subiective in care anumite comportamente umane sunt "dezavuate juridic" sau, altfel spus , "ilicite" . O fapta care corespunde atat din punct de vedere obiectiv, cat si din punct de vedere subiectiv, continutul incriminarii este, asadar, ilicita. Dar constatarea caracterului "ilicit" al unui comportament, nu inseamna ca acesta poate fi deja caracterizat ca infractiune; pentru existenta infractiunii mai este necesar sa se stabileasca daca agentul este si raspunzator de acest comportament ilicit sau, in alti termeni daca el este sau nu "vinovat". Un comportament uman, asadar,nu ar putea fi considerat "ilicit" numai pentru simplul fapt ca a provocat rezultatul interzis, pe care norma penala urmarea sa-l previna , deoarece existenta ilicitului este conditionata, in egala masura, si de stabilirea faptului daca agentul a prevazut rezultatul (in acest caz, se considera ca a actionat cu intentie) sau, cel putin, ca ar fi putut sa-l prevada (caz in care se considera ca agentul a actionat din culpa). Daca agentul nici nu a prevazut si nici nu putea sa prevada aparitia rezultatului ilicit - rezultatul fiind, asadar, imprevizibil - continutul incriminarii nu este realizat, comportamentul concret nu poate fi considerat ilicit - caci, ordinea juridica nu ar putea dezavua un astfel de comportament - si raspunderea penala a agentului va fi exclusa.

In raport cu aceste conditii de existenta ale infractiunii, "imputarea", aprecierea relevantei penale se realizeaza succesiv, in trepte , atat cu privire la caracteristicile obiective ale faptei cat si cu privire la cele subiective.

Desi doctrina germana utilizeaza atat conceptul de "imputare obiectiva", cat si pe acela de "imputare subiectiva", aceste concepte nu corespund insa decat in parte caracteristicilor obiective si, respectiv subective ale faptei. Avand in vedere ca, in viziunea doctrinei germane moderne, aprecierea juridica priveste exclusiv actiunea orientata final, dirijata de un scop, "imputarea subiectiva" presupune ca actiunea si-a atins scopul , ca rezultatul ilicit poate fi atribuit agentului nu numai din punct de vedere obiectiv, ci si subiectiv, deoarece el a voit atat actiunea cat si rezultatul produs, care a constituit finalitatea actiunii sale. Daca nu exista insa identitate intre rezultatul survenit si finalitatea urmarita de agent, atunci nu se mai poate vorbi decat de o "imputare obiectiva" ( care inseamna si responsabilitate, in masura in care nu se verifica existenta unei cauze justificative - care exclude caracterul ilicit al faptei - ori a unei cauze care exclude vinovatia.

Imputarea obiectiva s-ar realiza, in opinia unr autori , in trei trepte: mai intai, trebuie sa se stabileasca daca actiunea (inactiunea) a constituit unul dintre factorii cauzali a rezultatului tipic; in al doilea rand trebuie sa se stabileasca daca rezultatul era, in raport cu criteriile cauzei adecvate, previzibil si evitabil; iar, in al treilea rand, trebuie sa se verifice da rezultatul a survenit exact in baza riscului creat ( sau sporit ) de comportamentul agentului - risc pe care norma urmarea sa-l previna - ori prin depasirea riscului admis.

Daca exista un consens asupra faptului ca "imputarea obiectiva" presupune deja stabilita legatura cauzala dintre comportamentul agentului si rezultat (in conformitate cu formula conditiei logice ), in schimb, nu exista un punct de vedere unitar nici in ceea ce priveste "treptele"si nici in ceea ce priveste criteriile imputarii sau aplicabilitatea lor generala (cu privire la toate infractiunile, indiferent de elementul subiectival acestora) sau, dimpotriva, speciala (limitata, de exemplu, la infractiunile din culpa sau omisive).

Intr-una dintre variantele larg raspandite ale teoriei normative, imputarea obiectiva se justifica atunci cand agentul a creat (sau sporit) un "risc nepermis" pentru "bunul juridic" (valoarea sociala)caruia norma incalcata ii asigura protectie si este, dimpotriva, exclusa atunci cand riscul pe care il comporta manifestarea agentului se incadreaza in limitele unui "risc permis" .

Notiunea de "risc permis" este utilizata pentru a desemna acele situatii in care, legiuitorul tolereaza un comportament cu potential cuzal, care comporta riscul unor rezultate vatamatoare pentu bunurile juridice protejate de legea penala, avand in vedere existenta altor ratiuni superioare, carora dreptul trebuie sa le acorde prioritate.

O asemenea situatie priveste, in primul rand, acele activitati umane, utile si necesare din punct de vedere social, cu privire la care legiuitorul se limiteaza sa pretinda "respectarea anumitor conditii (reguli tehnice, de paza, de control, supraveghere) astfel ca riscul pe care il reprezinta pentru societate sa fie tinut sub control si, pe cat posibil, evitat" . Eventualele rezultate negative care survin in ciuda respectarii acestor reguli nu vor atrage raspunderea penala. Un exemplu pentru aceasta crestere a riscului "permisa" de legiuitor il constituie regulile de circulatie. Astfel, eventuala accidentare mortala a unui pieton nu ar putea fi imputata soferului, in masura in care acesta a respectat viteza legala si celelalte reguli de circulatie, caci, chiar daca el a creat un risc sporit pentru aparitia rezultatului, acest risc a fost mentinut in limitele admise de legiuitor (este vorba deci de o actiune riscanta permisa)

O alta situatie in care legiuitorul tolereaza o crestere a riscului este aceea in care aparitia rezultatului poate fi cnsiderata ca o opera a intamplarii, a hazardului; intr-o asemenea situatie se vorbeste de un "risc general al vietii",care exclude, de asemenea, imputarea obiectiva: este exemplul, frecvent citat in doctrina occidentala, al nepotului, care il convinge pe unchiul sau, pe care il va mosteni, sa faca o plimbare in padure, in speranta ca va fi surprins de furtuna si va fi lovit de trasnet, ceea ce efectiv se intampla (intrucat o plimbare prin padure contine numai un risc minimal de a fi lovit de trasnet, indemnul la plimbare reprezinta de asemenea o manifestare ce se inscrie in limitele unui "risc permis")

O crestere a riscului poate fi insa permisa nu numai de catre legiuitor, ci si de catre victima, daca aceasta accepta sa se expuna unui risc pe care il cunoaste. Astfel, daca, de exemplu, victima insista ca vaslasul sa o treaca peste un rau, pe timp de furtuna, eventuala sa moarte prin inec ca urmare a rasturnarii barcii nu-i va fi imputata vaslasului - chiar daca acesta a devenit o cauza a mortii - deoarece victima si-a asumat voluntar riscul mortii. Sau, tot astfel, daca cineva accepta, in mod constient si nesilit, relatii sexuale cu un bolnav de SIDA, eventuala sa moarte nu i s-ar putea imputa partenerului sau (care ramane insa raspunzator pentru infractiunea de transmitere a sindromului imunodeficitar dobandit). In legatura cu exemplele aici prezentate, se poate observa ca, desi acceptarea riscului de catre victima constituie, potrivit legislatiei germane, o cauza care inlatura vinovatia, doctrina germana incearca sa excluda responsabilitatea agentului pentru rezultat si pe temeiul absentei caracterului ilicit al comportamentului (in aceste situatii ar fi vorba de asemenea, de actiuni riscante permise). Totusi chiar acceptand o asemenea premisa, exista, dupa cum s-a remarcat , o serie de situatii in care este greu de stabilit daca si in ce masura victima si-a asumat, de bunavoie, riscul producerii rezultatului.O astfel de problema se ridica, de pilda,in cazul in care agentul incendiaza casa unei persoane, iar in incendiu isi pierd viata atat pompierul, care incerca sa stinga focul, cat si proprietarul casei, in care s-a straduit sa salveze unele obiecte de valoare.Intr-un asemenea caz, agentul s-ar putea apara impotriva acuzatiei de omor, invocand faptul ca victimele s-au expus in mod constient pericolului, asumandu-si, asadar, riscul mortii in incendiu. O solutie in acest sens ar nesocoti insa faptul ca, cel putin in ceea ce-l priveste pe pompier, nu s-ar putea vorbi de o asumare, de bunavoie, a riscului, in conditiile in care acesta era obligat, prin natura muncii sale, sa intervina. In ceea ce priveste comportamentul proprietarului casei, aprecierea daca acest comportament a exprimat sau nu o acceptare a riscului ar trebui sa tina seama de masura in care acesta a evaluat lucid toate sansele si riscurile legate de ramanerea sa in imobil ; o asumare voluntara a riscului ar putea exista numai in cazul in care sansele de a salva erau, neindoielnic,minime.

Distinct de situatiile in care riscul creat (sau sporit) de comportamentul agentului se mentine in limitele "riscului admis", imputarea obiectiva este exclusa in cazul actiunilor "cu riscuri neutre" si al sanctiunilor "care diminueaza riscul"

Deoarece imputarea obiectiva se justifica numai in cazul actiunilor nepermis de riscante , ea trebuie exclusa atunci cand actiunea a creat un risc egal (neutru) ori chiar a diminuat riscul aparitiei rezultatului. Asa, de exemplu , daca un copil se afla singur intr-o incapere cuprinsa de flacari si agentul, pentru a-l salva, il arunca pe fereastra, provocandu-i o fractura a piciorului, lui nu i se va imputa acest rezultat, caci, chiar daca el putea alege o alta fereastra, astfel incat sa fi aruncat copilul in plasa intinsa de pompieri, actiunea sa nici nu a marit si nici nu a micsorat riscul vatamarii corporale s fara aruncarea pe fereastra, copilul ar fi fost oricum vatamat sau chiar ar fi murit, iar agentul s ar fi facut vinovat de omisiunea de a acorda ajutor[36]. Nici chiar in eventualitatea mortii copilului, ca urmare a aruncarii sale pe fereastra, agentul nu ar putea fi facut raspunzator de rezultat, in masura in care riscul mortii in acest fel nu a fost mai mare decat cel al mortii in incendiu, caci si in acest caz actiunea sa ar trebui considerata ca "neutra la risc".

Imputarea obiectiva va fi, cu atat mai mult, exclusa in situatiile de "diminuare" sau de "reducere" a riscului, In care agentul actioneaza pentru a impiedica producerea unui rezultat grav si iminent.

Acela care, de exemplu, imbranceste victima, pentru a o salva de la o lovitura mortala, nu va ptea fi facut raspunzator de eventuala vatamare corporala a victimei, deoarece riscul creat prin actiunea sa este mai mic decat riscul pe care l-a evitat.

Semnificatia juridico-penala a cauzalitatii

1. Demonstrarea existentei unei legaturi cauzale intre elementul material si urmarea imediata constituie una dintre cerintele esentiale de existenta a infractiunilor de rezultat. Altfel spus, in cazul infractiunilor de rezultat trebuie sa se demonstreze ca, actiunea (inactiunea) agentului a devenit cauzala pentru un rezultat, care este intru totul conform unui rezultat descris (rezultat "tipic")

In legatura cu aceasta conditie de existenta a infractiunilor de rezultat, Mircea Djuvara observa insa, ca stabilirea raportului de cauzalitate dintre actiune si rezultat este o problema stiintifica si nu una juridica. Dupa cum arata el, "problema juridicte aceea de a sti, atunci cand un eveniment se produce, cui trebuie sa atribuim consecintele juridice si cine trebuie sa-si asume responsabilitatea" .

Aceeasi idee a fost sustinuta si de un alt reputat teoretician al dreptului - Hans Kelsen - care in cea mai cunoscuta dintre lucrarile sale, intitulata "Doctrina pura a dreptului", afirma urmatoarele: "Este mai mult decat probabil ca legea cauzalitatii sa fi aparut din norma recompensei. Este rezultatul unei transformari a principiului atribuirii, conform caruia in norma recompensei comportamentul incorect este legat de pedeapsa iar comportamentul corect de rasplata. Acest proces de transformare a inceput in filosofia naturii a vechilor greci. Este cat se poate de semnificativ ca termenul grecesc pentru cauza a insemnat la origini vina; cauza este vinovata de efect, este responsabila de efect, efectul este atribuit cauzei asa cum pedeapsa este atribuita faradelegii. ( . ) Pasul decisiv in aceasta trecere de la o interpretare normativa la una cauzala a naturii, de la principiul atribuirii la principiul atribuirii la principiul cauzalitatii, consta in aceea ca omul devine constient de faptul ca relatiile dintre lucruri - spre deosebire de relatiile dintre oameni - sunt independente de o vointa omeneasca sau supraomeneasca sau, ceea ce insemna acelasi lucru, nu sunt determinate de norme" . Rationand astfel, Kelsen conchide ca importanta cauzalitatii obiective nu este deloc atat de mare cum se credea pana atunci, caci, dupa cum arata el, "in descrierea unei ordini normative a comportamentului uman reciproc se aplica un alt principiu ordonator, diferit de cel al cauzalitatii, si care poate fi denumit atribuire" ("Zurechnung").

2. Formulata in primele decenii ale Sec al -XX- lea, teza de mai sus constituie astazi unul dintre undamentele teoretice ale asa numitelor "teorii ale imputarii obiective", prin care se sustine, in sinteza, ca, ceea ce este esential in drept nu este legatura existentei cauzale obiective dintre actiune si rezultat, ci faptul ca rezultatul a fost cauzat printr-o actiune ilicita, contrara unei reguli de comportament. Drept urmare, in aceasta viziune, rezultatul ilicit poate fi imputat agentului numai daca se demonstreaza, in mod distinct ca, in conditiile in care agentul ar fi actionat licit, rezultatul nu ar mai fi survenit, ca acesta ar fi fost, aproape cu certitudine, evitat.

Criteriul "evitabilitatii" s-a impus astfel ca un al doilea criteriu, decisiv, pentru atribuirea rezultatului ilicit, care se alatura criteriului previzibilitatii, ingaduind o mai corecta solutionare a unora dintre cazurile considerate "problematice". Asa, de exemplu, in cazul unui sofer care s-a angajat in depasirea unui biciclist la o distanta laterala de numai 1 m in loc de 1,5 m, cum prevede legea, accidentandu-l mortal pe acesta din urma, s-a decis ca rezultatul nu-i este, totusi, imputabil soferului, de vreme ce expertiza a stabilit ca, datorita starii avansate de ebrietate in care se afla, biciclistul nu mai era in stare sa mearga drept si, cu siguranta, ar fi virat spre stanga atat de mult incat soferul l-ar fi accidentat chiar in conditiile respectarii distantei laterale legale (1,5 m). Tot astfel, moartea pacientului nu i s-ar putea imputa medicului care, din eroare, a administrat victimei novocaina in loc de kokaina, daca ulterior se constata ca pacientul era alergic la orice anesteic, astfel ca si in ipoteza in care medicul ar fi respectat regulile de diligenta, rezultatul tot s-ar fi produs.