Teritoriul – Notiune, Delimitarea teritoriului, Caracterele teritoriului

Teritoriul – Notiune, Delimitarea teritoriului, Caracterele teritoriului

Notiune

Teritoriul statului reprezinta partea din globul pamantesc care cuprinde solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra careia statul isi exercita suveranitatea.

Solul este alcatuit din portiunea de uscat de la suprafata care ofera posibilitatea desfasurarii activitatilor umane in mod constant sau periodic, in functie de avantajele economice sau de alta natura pe care le ofera acest element al teritoriului.

Subsolul reprezinta stratul inferior solului sau spatiului acvatic si care prezinta importanta in special sub aspectul bogatiilor naturale pe care le contine (minereuri, gaze naturale, petrol, etc.).

Spatiul acvatic este alcatuit din apele interioare (fluvii, rauri, lacuri si canale, apele porturilor, ale radelor si ale bailor maritime) si din marea teritoriala (fasia maritima de o anumita latime situata de-a lungul litoralului unui stat si supusa suveranitatii lui). Intinderea marii teritoriale a Romaniei a fost stabilita prin Legea nr. 17/1990 la 12 mile marine. Desi parte integranta a teritoriului statului, prin marea teritoriala si deasupra ei au dreptul sa treaca pasnic navele si aeronavelor straine.

Spatiul aerian este constituit din coloana aeriana care se afla deasupra solului si spatiului acvatic al unui anumit stat, pana la inaltimea unde incepe spatiul cosmic.

Zona economica este fasia de mare de cel mult 200 de mile, incepand de la liniile de baza luate in considerare pentru calcularea latimii marii teritoriale, in care statele pot revendica drepturi suverane in ceea ce priveste exploatarea, conservarea si gestiunea resurselor naturale, biologice sau nebiologice ale solului, subsolului si ale apelor de deasupra lor.

Zona contigua este formata din fasia de mare adiacenta marii teritoriale, care se intinde spre largul marii pana la o distanta de 24 mile marine, masurata de la liniile de baza stabilite in conformitate cu criteriile legale. Reglementand zona contigua prin Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice exclusive ale Romaniei, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, tara noastra isi rezerva dreptul de a exercita controlul in vederea prevenirii si reprimarii incalcarilor, pe teritoriul sau, a legilor si reglementarilor din domeniul vamal, fiscal si al trecerii frontierii de stat.

Teritoriul permite situarea in spatiu a statului si delimitarea lui de alte state, ofera o baza concreta evolutiei privind integrarea populatiei si constituirea sa intr-o comunitate solidara si unita, determina intinderea geografica a puterii de stat si, sub anumite aspecte, continutul acesteia.

Delimitarea teritoriului

Delimitarea teritoriului se face prin frontiere. Frontiera de stat se stabileste prin lege si prin conventii internationale. Regimul juridic al frontierei este reglementat in Romania prin Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 9 iunie 1992, republicata in 2000.

Frontierele pot fi naturale sau artificiale. Apele de frontiera pot fi ape curgatoare (fluvii, rauri, parauri), ape statatoare (lacuri, mlastini) sau golfuri inchise. In cazul apelor curgatoare, delimitarea frontierei se face fie tinand seama de linia mediana, fie de linia care se obtine prin unirea punctelor unde apa este cea mai adanca (talveg). In cazul apelor statatoare, frontiera este reprezentata prin o linie drepta care uneste punctele de frontiera opuse de la malurile celor doua state riverane.

2.3. Raporturile dintre stat si teritoriu

Raporturile dintre stat si teritoriu sunt determinate de realitatile sociale. Tinand seama de acesta imprejurare se constata, de-a lungul istoriei, ca teritoriul are un rol hotarator in dezvoltarea popoarelor si a statelor. Teritoriul a fost principala sursa de bunuri materiale pentru oameni inca din cele mai vechi timpuri. Mai tarziu, cand a inceput sa se dezvolte agricultura, organizarea societatii s-a facut in functie de legaturile create intre oamei si teritoriu, in special prin stabilirea domiciliului. Rolul teritoriului a devenit si mai important cand au aparut natiunile. Natiunea este rezultatul traiului in comun, de-a lungul a numeroase generatii, pe acelasi teritoriu, al unor grupuri umane unite prin aceleasi aspiratii, interese, traditii si, in special, a vointei de a trai impreuna. Natiunea este strans legata de pamantul pe care s-a dezvoltat. De aceea, orice incercare de incalcare a teritoriului unei natiuni echivaleaza cu un atac impotriva natiunii insasi. Intrucat natiunea este legata prin cele mai puternice interese si sentimente de teritoriul pe care locuieste, este firesc ca ei sa i se recunoasca nu numai suveranitatea in limitele lui, ci si suveranitatea asupra lui. Astfel, din realitatea incontestabila ca teritoriul apartine poporului care-l locuieste, rezulta in mod necesar principiul suveranitatii teritoriale a statului, in calitatea lui de personificare juridica a natiunii. Desigur, pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuite in majoritate de alte nationalitati, este posibil ca acestea sa doreasca constituirea unui stat propriu prin separare de statul din care fac parte. In acest caz, suveranitatea teritoriala nationala nu mai coincide cu suveranitatea teritoriala de stat si, prin urmare, nationalitatile respective vor putea sa-si exercite dreptul la autodeterminare, chiar daca puterea dominanta a majoritatii ar intelege sa se opuna.

Caracterele teritoriului

Inalienabilitatea teritoriului

Suveranitatea teritoriala a unui stat implica obligatia de a nu-i aduce nici o atingere pentru celelalte state. Principiul integritatii sau inviolabilitatii statului exprima obligatia existenta in sarcina celorlalte state de a-i respecta aceasta suveranitate teritoriala. Dreptul international contemporan consacra principiul integritatii teritoriale a statelor. In acelasi timp se admite insa modificarea teritoriului unui stat cu respectarea riguroasa a principiului autodeterminarii nationalitatilor. Pe de alta parte, se considera ca formele prin care vointa unui popor se poate exprima in materie de modificari teritoriale sunt fie adoptarea unei hotarari in acest sens de organul legislativ, fie o consultare a intregului popor prin plebiscit, cu deplina asigurare a libertatii de exprimare si votului. Inalienabilitatea teritoriului implica, alaturi de consacrarea statului roman ca stat national, faptul ca teritoriul sau nu ar putea fi modificat fara sa se aduca atingere vointei poporului care-l locuieste. Consacrarea de catre constitutie a principiului inalienabilitatii teritoriului Romaniei duce la consecinta ca micile modificari ale frontierei de stat, cerute de anumite imprejurari locale sau prin care se urmareste o mai buna delimitare a teritoriului, nu se pot efectua decat printr-o modificare a constitutiei. Principiul inalienabilitatii implica interzicerea de catre constitutie a luarii oricarei masuri, de natura sa implice recunoasterea in folosul altui stat a unor atributii de putere pe o portiune a teritoriului statului nostru, indiferent de forma in care ar fi imbracata . Aceasta consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului nu este incompatibila cu recunoasterea de catre statul nostru a imunitatilor si privilegiilor reprezentantelor diplomatice pe teritoriul sau.

Indivizibilitatea teritoriului

Inscrierea in legea fundamentala a principiului indivizibilitatii teritoriului Romaniei isi gaseste explicatia in imprejurarile istorice in care s-a format statul nostru. Acest principiu contituie o declaratie solemna ca atat Unirea din 1859 cat si cea din 1918 reprezinta acte definitive asupra carora nu se poate reveni nicicand fara sa se aduca atingere vointei intregului popor roman si a locuitorilor din fiecare dintre aceste provincii. Principiul a fost inclus in toate constitutiile romane.

Suveranitatea

Termenul de suveranitate are mai multe intelesuri. Astfel, suveranitatea poate desemna: caracterul suprem al unei puteri pe deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat; ansamblul competentelor caracteristice statului, adica puterea de stat; pozitia pe care o ocupa in ansamblul organelor statului titularul puterii statale.

Termenul de suveranitate poate de asemenea sa fie imsotit de diversi determinanti, care ii precizeaza continutul in functie de contextul in care este utilizat. Se vorbeste astfel despre: suveranitate populara, suveranitate nationala si suveranitate de stat pentru a desemna realitati care in mod ideatic se pot confunda, dar care in fapt fac trimitere la justificari teoretice distincte ale puterii de stat; suveranitate externa si suveranitate interna pentru a preciza repartizarea competentelor in cadrul statelor federale, unde conceptul de suveranitate capata noi dimensiuni; suveranitate absoluta si suveranitate relativa pentru a desemna justificarea cauzelor prime ale puterii de stat si, respectiv, atributiile necesare existentei normale a unui stat.

Suveranitatea poporului si suveranitatea nationala

Suveranitatea poporului reprezinta dreptul poporului de a decide asupra sortii sale, de a stabili linia politica a statului si alcatuirea organelor lui, precum si de a controla activitatea acestora. In mod ideal, in societatea in care puterea de stat apartine in mod real intregului popor, suveranitatea poporului se identifica cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimeaza dreptul acestuia la insurectie. Consecinta imediata a acestei modalitati de fundamentare a suveranitatii de stat, inteleasa ca putere institutionalizata este aceea ca exprimarea vointei poporului suveran necesita acordul tuturor membrilor acestuia (absolutism democratic). Rezulta ca puterea este inalienabila iar exercitarea ei trebuie realizata in mod direct si nu prin reprezentanti, guvernantii neavand decat un mandat imperativ si fiind revocabili in caz de neindeplinire intocmai a mandatului primit.

Suveranitatea nationala se fundamenteaza pe ideea sociologica de natiune, considerata ca persoana morala ce dispune de o vointa proprie, distincta de cea a persoanelor care o compun temporar, la timpul prezent, vointa care insa se exprima prin reprezentantii natiunii desemnati conform unor proceduri asupra carora membrii natiunii au convenit de comun acord. Suveranitatea nationala apartine natiunii care insa nu poate sa o exercite in mod direct si trebuie, cu necesitate, sa ii delege exercitiul unor reprezentanti. Delegarea nu implica in mod absolut alegeri, ci se poate realiza si prin alte forme. Mandatul acordat insa, nu mai poate fi cenzurat de membrii natiunii, care nu au dreptul de decizie finala, ci trebuie sa se supuna deciziilor luate de natiune ca o vointa superioara si distincta de suma vointelor individuale. Suveranitatea nationala se traduce cel mai adesea prin suveranitatea Parlamentului. Consecinta diercta consta in aceea ca puterea de stat este unica, inalienabila si indivizibila, reprezentarea corpului electoral fiind insa posibila prin intermediul adunarii special desemnate in acest scop, care are un mandat colectiv, ceea ce impiedica revocarea individuala a membrilor sai.

Conceptul de suveranitate nationala nu poate avea alta semnificatie decat in situatia in care se are in vedere dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea independenta a fiecarei natiuni, indiferent ca aceasta poseda sau nu o organizatie proprie de stat care poate conduce la aparitia de noi state. Bineinteles ca atunci cand natiunea s-a constituit intr-un stat, suveranitatea nationala se identifica cu suveranitatea de stat.

Este evidenta atat deosebirea cat si legatura intre suveranitatea de stat, suveranitatea poporului si suveranitatea nationala. Suveranitatea de stat este o caracteristica generala a puterii de stat. Raportat la evolutia istorica a conceptului de suveranitate, titularul puterii de stat suverane este poporul.

Suveranitatea trasatura generala a statului, este suprematia si independenta puterii in exprimarea si realizarea vointei guvernantilor ca vointa obligatorie pentru intreaga societate.

In literatura juridica se subliniaza faptul ca definirea continutului suveranitatii prin suprematie si independenta nu inseamna divizarea suveranitatii in parti distincte, de sine statatoare, deoarece o asemenea impartire ar avea un caracter artificial fata de caracterul unic si indivizibil al suveranitatii. Este vorba de fapt de definirea modului de existenta si realizare a puterii ca putere suverana.

Definirea suveranitatii numai prin suprematie sau numai prin independenta este insuficienta, caci in timp ce suprematia evoca acea insusire a puterii de stat de a fi superioara oricarei alte puteri in raporturile cu populatia cuprinsa in limitele frontierelor statului, independenta evoca acea trasatura a puterii de a nu fi ingradita, limitata in realizarea scopurilor sale, de nici o alta putere de stat straina. Aceasta nu poate duce la ideea ca statele, in virtutea suveranitatii ar putea avea comportari abitrare in viata internationala.