Copilaria-o oaza de fericire in desertul neiertator

Copilaria-o oaza de fericire in desertul neiertator

La sugestia unei persoane foarte apropiate mie, m-am hotarat sa fac o antologie a tuturor gandurilor care mi-au fost varate in cap de consecintele mediului in care traiam inca de pe vremea in care eram un tanar singuratic care descoperea magia sublima si puterea unei carti a carei actiune nu se desfasura numai in slova scrisa a miilor de ani de evolutie, ci si printre randurile acesteia. Am inceput sa citesc devreme inca sub impulsul mamei mele, o femeie foarte culta care a adunat de-a lungul anilor o colectie impresionanta de eruditie sub forma unei carti scrise, deci pot spune ca am fost un rasfatat al soartei, atunci cand mi-a pus prima carte in mana, eu nebanuind de fapt puterea pe care o avea asupra mea atunci cand imi alegea cartile, care mi-au placut de altfel atat de mult.

Am inceput cu carti "usoare" daca imi pot permite sa cataloghez o carte in acest fel, cu asa-zisele romane de "capa si spada" bijuterii ale literaturii de orice fel, in ale caror pagini pline de magie isi gasesc refugiul faptele eroice si atributele supreme cum ar fi binele, compasiunea, altruismul, dreptatea, dar si potrivnicii pe masura, binenteles, raul, egoismul, lenea, etc. Nu am citit niciodata povestile pentru copii, poate, si asta nu spre lauda mea, pentru ca mama nu mi le-a pus niciodata in mana, poate pentru ca a stiut sub imperiul cine stie carui impuls ca nu sunt genul meu, sau poate a ghicit o personalitate in devenire si s-a gandit ca asta nu ar face decat sa dauneze acesteia, oricum cert este ca nu am citit asemenea carti si nu regret pentru ca nu le consider definitorii pentru personalitatea nimanui ci doar reminiscente ale unei copilarii apuse, ultima speranta de a simti iarasi gustul dulce al naivitatii, inainte de gustul amar al responsabilitatii. Romanele de "capa si spada" au jucat un rol important in dezvoltarea mea si m-au facut asa cum sunt, desi nu am "retinut" toate invatamintele lor asa cum ar fi trebuit. Lansez o provocare oricarui om care ar putea sa aduca argumente viabile in sprijinul unei idei care, desi absurda, o voi exprima aici, si anume ca romanele de "capa si spada" sunt un rebut al literaturii, scris de oameni care nu au reusit un debut pe nici un alt plan si prin care considera ca pot da atingere unei ramuri clasice a literaturii, acei oameni nefiind considerati binenteles, de catre nimeni scriitori. Poate ca te-am plictisit cititorule cu fanfaronada de cuvinte aliniate parca pentru a fi inspectate de un ochi critic(caci ce ochi poate fi mai critic decat al cititorului), sperand la o recunoastere poate nemeritata, cand am amintit(poate) ca lucrarea de fata se vrea a fi transpunera gandurilor mele pentru posteritate si poate pentru timpuri mai bune, dar, daca ai citit pana aici inseamna ca merita putina atentie din partea ta.

Ca sa continui de unde ramasesem inainte de aceasta inopinata divagatie, am exprimat mai sus afinitatea mea pentru romanele de "capa si spada" pe care le consider cele mai edificatoare exemple de virtuti, dar in care finalul nu este intotdeauna fericit ca in basmele cu zane si cu eroi atotputernici si atoatestiutori calarind cai inaripati, ci se potriveste perfect cu decorul in care a fost scrisa, o oglinda a realitatii care ne permite sa participam la actiuni care nu ar putea sa ni se intample personal , pentru ca avem numai o viata si numai o viata ne este dat sa traim(pana la proba contrarie).

De asemeni nu sunt de accord cu cei care afirma plini de emfaza, la un pahar cu prieteni literati dupa o cina copioasa(cand creierul directioneaza 70% din enrgie si resurse spre digestie, deci gandirea lucida si impartiala este grea daca nu imposibila) ca datorita caracterului vetust al acestor opere, ele nu mai sunt de actualitate intrucat valorile societatii s-au schimbat pentru a servi progresului stiintific(nu doresc sa jignesc pe nici unul dintre posibilii mei cititori dar     cubismul este datorita progresului adus cu sine de secolul XX ridicat la rangul de arta detronand spre exemplu pastelul care exprima ce vede in detrimentul abstractizarii si geometrizarii nu a realitatii, cat a sentimentelor pe care le trezeau inainte picturile infatisand peisaje, chipuri, scene, etc) prin care, binenteles umanitatea se inalta, scaldandu-se in civilizatia celui mai puternic unde legea junglei si legea Sharia sunt la loc de cinste, cu modificarile ce servesc intereselor. Asemenea romane sunt intotdeauna de actualitate(cuvinte ca "intotdeauna", "mereu" , "niciodata" sau "vesnic" imi provoaca o stare de frica nelamurita si respect pentru ca desi au fost poate inventate si descoperite de noi, ele nu ni se potrivesc pentru ca nimic din ce are legatura cu omul nu e vesnic, binenteles pana la proba contrarie, asa ca voi incerca pe viitor sa ma feresc a le utiliza cat mai mult cu putinta, desi nu stiu daca voi reusi in totalitate). Carti cu atat mai importante cu cat acum am amintiri despre ele desi le-am uitat subiectul in mare parte.

Pot doar sa sper ca si dumneata, cititorule ai avut parte de bucuria de netagaduit de a citi aventurile unor oameni in a coaror viata virtutea se imbina cu pacatul in gand, dar unde nu esti niciodata sigur care va iesi invingator. In gandurile mele despre lume si stele am dezbatut adesea posibilitatea de a usura suferintele celorlati prin acte de curaj si bunatate, dar, desi ganduri importante pentru mine, ele dispareau in apropierea noptii, atunci cand imiculcam capul pe perna dormind somnul mortilor. M-am gandit ca asemenea ganduri are oricine, chiar si tu cititorule, iar intentiile care se materializeaza din ele sunt cum nu se poate mai bine, mai ales ca ele raspundeau unei observatii pe care am facut-o privind lumea altfel decat prin ochii unui copil. Cu teama sau cu regret poate fac aceasta afirmatie(combatuta poate de fiecare dintre dumneavoastra, dar repet ca nu vreau sa jignesc pe nimeni, acestea fiind gandurile mele in legatura cu lumea), anume ca din cat m-a ajutat mintea sa descopar, oamenii si-au urmarit totdeauna propriul interes. De acord, ati putea spune dumneavoastra, dare u am catalogat aceasta actiune drept egoism, atribuind aceasta zicala oricui se conducea dupa acest principiu:"interesul poarta fesul". Nimic mai adevarat ati putea spune, iar eu sunt probabil cel ciudat pentru ca am ales sa nu ma conformez, si argumente in aces scop imi puteti adduce destule, imi puteti spune ca am dorit sa ies in evidenta, sa fiu altfel, si poate ati avea dreptate, caci nu mai stiu ce era in mintea mea, dar oare nun e simtim cu totii mai bine atunci cand daruim, cand facem o fapta buna? Poate da, poate nu. Depinde de persoana. Dar nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca si eu era matins de acest flagel. Desi gandurile imi erau mai in permanenta ocupate cu aceasta problema a omenirii, mi-am dat seama ca atunci cand eram ocupat, sau cand ma culcam aceste probleme dispareau ca prin farmec. Daca erau asa apasatoare pentru mine de ce nu le visam?(cum de altfel mi se va intampla mai tarziu) Atunci cand o problema ne atinge personal, suntem preocupati constant sin u ne sta mintea la nimic pana cand cauza sau efectele problemei nu dispar definitive, asa cum aveam sa constat mai tarziu, si ramane doar amintirea unui "hop" peste care am trecut, dupa caz binenteles, si care ne-a intarit sufleteste. Am citit mult pe aceasta tema, si binenteles parerile sunt impartite. Unii sunt de parere ca nu te poti ingrijora de altii si nici nu ii poti iubi daca nu te iubesti pe tine si pe cei din jurul tau, altii considera mai nimerit sa poti acorda afectiunea ta tuturor(oameni sau animale) intr-o incercare de a iubi asemenea lui Dumnezeu, pe toti si pe toate pentru ca, pana la urma am fost facuti dupa chipul si asemanarea lui(discutabil, dar nu vreau sa starnesc polemici).

Ca orice om cu capacitate intelectuale cel putin mediocre, am trecut prin filtrul gandirii mele aceste idei, si cu nehoterarea ce ma caracterizeaza, am tras anumite concluzii, pate deloc magulitoare pentru mine. Am inteles, mai devreme sau mai tarziu ca iubirea pe care fiecare o daruieste se intoarce inapoi cel putin egal ca valoare, desi nu am nici cea mai mica dorinta sa dozez iubirea sis a o imbuteliez ca pe orice produs anonim si dispensabil, dar doresc sa ma exprim cat mai elocvent si poate nu ma la indemana in momentul in care scriu aceste randuri cuvintele potrivite. Consider ca fiecare iubeste in felul in care poate si in care a fost invatat sa o faca, deoarece intr-un fel consider ca personalitatea ne este influentata de ceea ce vedem la cei din jurul nostru si astfel actionam in consecinta.

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris nimic, si nu am un motiv bun pentru care nu am mai facut asta. Poate ca mi-a disparut muza sau poate ca mi-am dat seama ca nu am talent si ca toate astea sunt in van, dar atunci nu inteleg ce mai caut aici, lucrand de zor la acest document, pentru ca nu indraznesc sa il numesc altfel. Probleme, ganduri amestecate, lacune in vocabular, sentimente ratacite ce rabufnesc cu putere cand se merita cel mai putin si provoaca rani ce nu se uita, nu mai inteleg nimic, nu mai stiu ce vroiam sa fac, si nu imi mai inteleg nici propriile ganduri(daca au fost vreodata ale mele). Singurul motiv, de fapt singurele motive, pentru care am inceput sa scriu lucrarea de fata a fost ca ma gandeam ca intr-un viitor indepartat(presupunandu-se ca as trai atat) as putea sa citesc asta si sa-mi amintesc cum gandeam in tinerete. Celalalt motiv, poate cel mai important, a fost ca am vrut sa dovedes cuiva foarte drag ca nu sunt chiar asa de inutil si ca pot sa scriu si eu ceva putin mai bun ca mediocru, avand in vedere ca am citit destul de mult. Fraze pompoase, un stil cu care poate nu sunt obisnuit, prima carte de inceput de la care am asteptari foarte mari, desi stiu ca nu valoreaza nimic si ca nu o vor cerceta si alti ochi, cuvinte goale care rasuna lugubru in incercarea trista de a-si aseza in fata niste sentimente pe care pretind ca le exprima, toate astea pentru ochii ei. Acum sunt obosit, ma simt batran(desi nu am decat 19 ani) si nu mai stiu nimic. Intr-un fel sunt oarecum mandru de mine, desi destest mandria, ca am reusit sa-mi dau seama de asta. Am spus ca voi incerca sa fiu sincer si asa voi face. Poate ca acum incep doar o lunga prelegere pe care ea trebuie sa o citeasca in speranta ca o va impresiona si ca va fi iar ca la inceput, dar nu sunt atat de prost sa ma pacalesc cu asta. Poate ca vreau sa ma scuz in ochii ei, mai ales ca stiu ca ii voi da sa citeasca asta, sperand ca printr-o aprobare tacita voi putea sa-mi reiau viata de dinainte. Nu stiu. Chiar nu stiu. Frazele pompoase au disparut, simbolurile si figurile la fel, si in locul lor a ramas doar omul, singur, trist, gol. Nici nu stiu pentru ce ma scuz, dar trebuie si atat ea cat si eu stim asta. A inceput pe neasteptate, si, ca o furtuna in paharul cu apa, a ajuns sa dea pe-afara, lucru asteptat dar nedorit binenteles. In cele din urma a fost sincera si am apreciat asta. Am fost naiv, imatur si inconstient si acum platesc pentru asta. E o persoana delicata si foarte speciala. Mi-am dat seama de cand am cunoscut-o de potentialul ei si tocmai de aceea am ramasa pe-aproape. E desteapta, foarte inteligenta si foarte creativa. Prea inteligenta. Pentru binele meu sau al ei, asta nu stiu. Dupa timp si discutii, am aflat ca intindeam coarda fara sa vreau, chiar si in domeniile cele mai simple.

A dus o viata . interesanta si asta e tot ce pot sa scriu. Din putinul pe care il stiu de la ea, se pare ca a suferit . mult. Acum e aici si la fel si eu. Relatia dintre noi e mai complexa decat mi-as fi putut inchipui. Eu sunt un om hotarat, stiu ce vreau si stiu ca o iubesc sincer si dezinteresat. Am citit multe, am vazut multe, am auzit multe si am trait destule si stiu cam ce sa astept de la oameni, desi sper la ce e mai bine. Ea, desi e desteapta, e naiva si nu prea stie la ce sa se astepte; asta o face circumspecta cateodata paranoica chiar. Nu e o problema, e o intrebare. De ce? Nu mai vreau sa stiu. De ce? Pentru ca nu ma lasa. Stiind la ce sa ma astept de la oameni, mi s-a parut ca o stare de fapt ca raporturile interumane sa se limiteze la banalitati, si asa a fost. Interesul poarta fesul si desi am intalnit multi oameni inteligenti, nici unul nu mi-a atins inima. Ea a facut-o. La inceput am fost mirat, socat, dar apoi am realizat ca intr-un fel doream sa faca asta. EA sau altcineva? Nimeni altcineva nu putea sa o faca, deci ramanea numai ea. Cuvinte mari si goale pentru 19 ani, nu? Poate dar daca ar fi fost despre altcineva ar fi fost mai adevarate? Ce imi garanteaza ca daca o sa mai cresc o sa fie la fel? Sau ca o sa se mai intample la fel? In primul rand simplul fapt ca nu exista doua lucruri asemenea pe pamant imi garanteaza asta, mai ales cand e vorba de sentimente. Deci da, asa e cum scriu. Dar apoi au aparut problemele. Am incewrcat sa ma bag in viata ei, eram avid de tot ce insemna si vroiam sa stiu mai mult, tot mai mult. Chiar asa era. Dar am gresit, eram la inceput si nu stiam. Credeam ca nu gresesc, credeam ca ma asigurasem de asta, si totusi am facut-o. Ea imi spunea cat putea, dar pentru mine nu era de ajuns. In sinea mea lucrurile erau calre si eliminasem de mult neprevazutul. Am incercat sa simt cu creierul sa descopar toate misterele intr-o goana flamanda, pentru ca am crezut ca suntem uniti spiritual si ca atunci cand imi spunea mie ceva, era ca si cum vorbea cu sine. EA m-a avertizat, poate prea voalat, sau poate nu. Desi nu imi sta in fire sa ma scuz, e imposibil(d.p.d.v. matematic, desi nu ar trebui sa incep iar) sa fiu numai eu de vina. Am rugat-o sa fie sincera cu mine, brutal de sincera, la fel cum sunt si eu cu ea, si asta a fost un lucru bun. Cand a rabufnit mi-a spus ca nu trebuia sa imi spuna tot ce imi spusese pentru ca I le voi arunca in fata ceea ce am si facut, dupa ea(involuntar sper) ca o judec, desi eu am asigurat-o ca nu, ca vorbesc ca sa ma aflu in treaba si tot ce exprim e doar ca s-o epatez dandu-mi aere de mare don Juan. Asta nu a fost niciodata intentia mea si am exprimat asta destul de clar(zic eu), dar tot nu m-a crezut(cred). Am crezut doar ca, fiind altfel decat restul cuplurilor, avand alte preocupari(mai inalte credem noi) ar trebui sa discutam despre lucruri "alese". Cel putin asta era conceptia mea. Poate ca una dintre probleme a fost ca comunicam prea des(iarasi cred). Ne trimitea cel putin un mesaj pe zi(de obicei seara) in fiecare seara vorbeam pe mess, iar cand ne vedeam, dupa ce ajungeam acasa, seara, iar vorbeam pe mess. Poate ca asa ar fi fost greu sa vorbesti cu oricine, mai ales ca nu aveam subiectul salvator scoala care sa ne sara mereu in intampinare. Traiam in lumi diferite, si, cu timpul, am ajuns sa cunoastem fiecare lumea celuilalt prin descrierile facute. Dar noi gaseam ce sa vorbim. O intrebam deseori la ce ganduri mediteaza(ma refeream in principal la cele "ceresti" binenteles), dar ea imi dadea aproape mereu acelas raspuns "nu stiu". Eram descumpanit. E o persoana desteapta, si totusi nu vorbea despre gandurile ei. Astea nu era sentimente deci care era problema? Am facut ce fac deobicei in astfel de situatii, desi poate nu trebuia s-o fac, si am inceput sa o analizez. Ori e nesigura, ori nu vrea sa vorbeasca cu mine, ori pur si simplu nu se gandeste la astfel de chestii? Am vrut sa o inteleg si a zis ca nu trebuie. Am incremenit. Nu stiam ce sa zic, si nu am zis nimic.

Eram profund legat de ea si o despartire mi se parea imposibila. Nu ca as fi suferit prea mult, pentru ca eram obisnuit. Am auzit deseori ca sunt prea dur, prea rece. Nu tresar cand majoritatea oamenilor o fac. Dar era cam ce asteptam de la viata si nu vroiam s-o pierd, mai ales ca nu ar mai exista alta ca ea. Cateodata sunt insuportabil, mai ales pentru mine si deseori viata iti acorda numai o sansa, si, egoist, chiar daca nu as fi fost fericit in viata, preferam mizeri alaturi de ea decat singur. Dar oare de asta tin asa de mult de ea? Nu cred. Inainte de ea nici nu credeam ca cineva ca ea exista si aceasta credinta o am de ceva timp. Nu eram chiar asa speriat. Dar de ce e de fapt asa speciala? Sincer nu stiu. Cu ea ma simt bine si nu trebuie sa ma prefac. Asta ar fi putin, dar ea e o straina totusi(familia e obligata sa ma accepte asa cum sunt si viceversa pentru ca nu ne-am ales) si mai ales si eu o suport asa cum e, ceea ce mi se pare mult. Ii critic pe oameni pentru ca sunt prosti. Sunt prosti pentru ca aleg sa fie prosti. Ei inteleg de ce sunt prosti si le convine. Sunt fericiti, desi sunt prosti. Inteleg asta desi sunt prosti. Ma compatimesc ca nu sunt prosti si ii admir ca sunt fericiti. Ea e desteapta. Se chinuiue si isi da seama de asta. Ca orice destept se chinuie pe sine mai mult decat o chinuie altii. Unii prosti vad asta si o compatimesc. Si o chinuie. Ea ma chinuie si pe mine. Cand sunt cu ea nu sunt niciodata sigur de ce sa spun pentru ca interpreteaza cele mai clare cuvintre in cele mai bizare sensuri. Poate ca, desi e cum e, tocmai din aces motiv e bine ca m-a intalnit. Nu stiu daca ar mai putea-o suporta altcineva. Mi-am dat seama de asta si e bine, ea nu si citind asta crede ca vreau sa ma simt bine. Nu. Sunt realist, poate pesimist, dar intotdeauna am fost. De obicei parerile mele nu dadeau gres, dar acum le-am amestecat cu sentimentele si acum au dat gres. Acum stiu asta cel putin. Dar nu prea vrea sa impartaseasca nimic cu mine, ca si cum nu ar vrea sa varbim si asta ma irita. Ca si cum ar vrea sa se plictiseasca. Dinadins. Nu e chiar in afara oricarei forme de analiza. Si ei ii place sa se joace cu mintea umana, stimuland centrii pentru a primii reactii. Nu cred ca ii pot nega sentimentele, dar cateodata(mai mereu de fapt) ei nu ii pasa. Si nu stiu daca isi da seama de asta. Si ea m-a ranit de multe ori si nu stiu cat de interesata e de asta. Pare un roman prost cu tenta erotica scris in autobuz(lipseste partea erotica), dar chiar asa simt. E rau stiu, dar nu pot sa ma abtin sa nu consider toate astea interesante. Poate si ea face la fel, desi stiu ca uraste sa se certe, deci poate nu, dar cateodata am dureroasa impresie ca nu se implica. Are multe dubii si chiar regrete as putea spune. Si nu e bine. Ii dau multe sfaturi. Cine mi le cere ca ea nu prea? De ce vorbesc aiurea? Nu stiu. Chiar vreau sa o ajut. Odata am vrut chiar sa o schimb. Nu fizic binenteles, ci moral, sa o fac mai hotarata, mai decisa, mai serioasa(sau copilaroasa duca cum vreau),dar acum stiu ca nu e bine. O consideram alintata si imatura. Credeam ca vrea sa para interesanta. Si e bine. Am avut ganduri contradictorii. Am invatat de la profesorul de drept ca adevarul se naste din contradictii. Cred ca asa e. Acum stiu. Da are defecte dar nu-mi pasa. Oare? Daca stau si ma gandesc nu prea ajung la o concluzie viabila, dar daca incerc sa simt, atunci nu prea mai am dubii. Indiferent daca sufletul(sau inima) meu era pregatit sa primeasca o iubire(am auzit si mai devreme) ea a fost singura care a raspuns provocarii(ea a inceput deci ceva tot trebuie sa fie), iar daca ar fi fost alta in locul ei, atunci aceasta scrisoare nu mai era adresata ei nu?

Adolescenta - un refugiu nedorit

Anii au trecut si eu am observat cu durere ca purced spre o maturizare accelerata, credeam eu care va fi binenteles lipsita de spontaneitatea si naivitatea copilariei. Si asa a fost. Au aparut responsabilitatile, la inceput ca o forma de incredere de care era mandru orice copil in devenire, incitante prin caracterul de noutati, dar vai cat de acaparatoare, cum aveam sa constat mai tarziu. Gandurile mele au luat o alta turnura, carile s-au schimbat, totul s-a schimbat, de parca vedeam lumea de la altitudine. Monumentele copilariei, sacre si profane totodata, au imprumutat mai ales caracterul de profan, prabusindu-se sub greutatea timpului. Toti cei pe care ii stiam s-au schimbat, hiar si cei de la care nu ma asteptam, si, ce era si mai rau e ca nici nu se gandeau la asta. Oamenii din jurul meu niciodata nu se gandeau, intotdeauna m-am gandit ca sunt singur, indiferent cu cine eram, si asta mi-a spus-o cineva si asa a ramas pana acum. Am cautat disperat o urma pe fetele lor surazatoare ca am avea o potrivire de idei, dar erau inexpresive pentru gandurile pe care le cautam la ei. Intotdeauna am fost obsedat de ganduri ca de ceva misterios, de parca in ele rezida o putere ascunsa care promite marea cu sarea celor neinitiati care au norocul sa o descopere. Niciodata nu am crezut in noroc, si toata lumea spunea ca rau fac, iar daca am crezut vreodata, mi se parea ca s-a terminat in ziua cand am tras 10 lozuri castigatoare consecutiv. Nu pot spune ca lucrurile mi-au mers prost, cel putin nu toate, dar cele care contau au mers asa cum am vrut, si totusi nu am crezut in noroc si nici acum nu o fac, pentru ca norocul aduce cu sine senzatia incarcerarii, si spulbera astefel iluzia libertatii aratandu-ne ca tot animale suntem si noi, fara vointa si fara directie. In conceptia mea, un Dumnezeu ar trebui sa lase oamenilor libertatea de a alege, ceea ce se pare ca avem, dar si constiinta faptului pe care il indeplinim. Moartea a fost privita mereu de mine ca o pierdere a constiintei de fapt a lucrurilor, prin insasi noutatea ei, si poate o razbunare perfida pentru un gand hulit. Din moment ce viata materiala e dominata de perceptii senzoriale si senzitive, putem ca tot ce se observa se misca, intrun fel sau altul si poate fi receptat cu ajutotrul simturilor. O existenta nepamanteana implica mijloace noi de cunoastere, mai ales datorita supozitiei intemeiate sau nu a aflarii vreunui adevar priordial(macar unul din cele) care sa implice alte feluri de cunoastere. Dar filosofiile rasei galbene scandeaza contopirea cu absolutul si intrarea in nepasare, ori asta inseamna pierdera individualitaii, atat de greu afirmata si conturata pe pamant. Deci o pierdere a constientizarii starii de fapt. Cum pot sa afirm asa ceva, daramite sa mai si cred? Poate ca sunt tanar(sigur sunt), si, printrun obicei prost, incerc sa-mi explic lucrurile pe cale rationala, cu ajutorul stiintei. Reusesc cu majoritatea, iar cu cele care nu reusesc, realizez ca nu se poate cum vreau eu, dar nu pot folosii o metoda mai buna, desi stiu ca gresesc. Realizez chiar si ca poate nu vreau sa aflu tot ce ma intereseaza, dar tot ma chinui cu intrebarile. De ce? Asta e o intrebare la care nu pot sa raspund inca. Am analizat multe puncte de vedere,emise de oameni eminenti, si nu stiu in ce masura pot sa le dau dreptate. Ce este de fapt o teorie? Un numar de cazuri individuale cu acelas rezultat si aceleasi date initiale, care ajuns intrun numar suficient, este generalizat. E de ajuns poate un singur caz pentru a rasturna o teorie, si exemple sunt prea multe as putea spune. In ce pot astfel sa mai cred si ce atitudine trebuie sa iau in fata vietii? Acum am un scop. Chiar simt ca traiesc pentru ceva, dar daca nu il gaseam, ce raspuns dadeam la o intrebare care necesita unul? Neputinta de care dau dovada mai ales pentru ca STIU ca nu am ales sa vin pe aceasta lume, deci mi s-a subminat autoritatea, daca am vreuna, face ca nici deciziile pe care le iau sa fie cele pe care le astept. Nu vreau o viata perfecta sau preaplina, dar nu stiu ce trebuie sa fac, pentru ca nu gasesc o rationalitate in nimic, si asta e tot ce stiu. Timpurile se schimba si gandurile la fel, desi nu pot spune ca mizez pe asta, m-as cobori in ochii mei, deci nu e asta. O viat asa cum am deprins din carti de mic e poate ce as vrea sa am, aceste ganduri poate as vrea sa dispara si sa fiu lasat in durerea mea, dar stiu ca nu am curajul sa le gonesc, ca am nevoie de ele sa fiu deosebit. Nu m-ar deranja sa sufar, daca as putea sa stiu pentru ce, aceste ganduri ma fac sa sufar si nu stiu de ce, si ce e si mai rau e ca nici nu vreau sa stiu. Am impresia ca ma invart in cerc si nici asta nu stiu cum se numeste ca sunt. Caut ce nu pot gasi si ce nici nu vreau sa gasesc. Viata e o calatorie nu o destinatie, da stiu, dar de ce mereu aceasta calatorie are un scop precis. De ce ma lasa Dumnezeu sa constientizez ca sunt/em destul de limitat/I incat avem nevoie de un scop precis ca sa trecem prin viata?Pentru ca asa e. Cum ar putea fi altfel. Aunci m-am suparat si am incercat sa-l compatimesc pe Dumnezeu, ca el sufera din moment ce ne-a creat pe noi, si ca e singur pentru ca asa e. Nu stiu daca merge sau nu sau ce vreau sa-I spun cu asta, si el stie ca nu stiu(de parca mai stiu ceva), dar nu s-a intamplat inca nimic care sa ateste ca s-a suparat pe mine(de la atat lucru?) si oricum stiu ca poate n-am dreptate. Oare el are nevoie de noi? Poate. Dar imi va spune daca ar fi asa. Ar insemna o umilire? Pai nu tot el ne-a invatat sa fim umili? Noi suntem dupa chipul si asemanare lui. Asta inseamna ca se supara pe el daca se supara pe mine. Cine oare mai gandeste ca mine si o si arata. Nu ca o arat dar ma simt diferit si se vede oarecum. Idei are oricine si chiar si ceilalti au, si cum astea sunt ganduri foarte private, cum m-ar putea lasa cineva pe mine sa le aflu asa pur si simplu. Problema e ca aceste constatri sunt facute parca altfel decat rational, ar putea fi mai bine principii de bun-simt, si sunt mai adevarate decat toata rationalitatea mea. NU stiu cat ma deranjeaza si cat nu. Am o atitudie destul de relaxata fata de tot. Cel putin stiu ca nimic nu prea depinde de mine. Ce rost are sa ma consum? Insa doar pana la un punc. Totul are o limita. NU?

Astazi am chef sa scriu. Expresia creatoare striga in mina dorind sa iasa la iveala in orice forma. E dimineata si eu niciodata nu scriu dimineata, dar preaplinul gandurilor mele nu poate fi stavilit, asa ca trebuie sa le dau o forma materiala, desi poate nu sunt tocmai incantat de asta. Printre toate si dintre toate aleg sa scriu despre lumea reala de la care am luat neostoita see de cunoastere, si, in evolutia de la prost la destept, vorbisem cu Dumnezeu sa-mi impartaseasca secretul lui. Nu stiu la ce m-am gandit, si nici nu mi-a pasat. Ca un calculator care issi face programul, pentru prima oare nu am fost constient de asta, am vazut cunoasterea ca un scop in sine fara sa-I gasesc o utilitate practica, desi poate nici nu ma interesa sa gasesc una. Mi se parea un scop in sine destul de bun pentru mine, asa ca nu am cercetat mai departe, poate pentru ca scopul la care tindeam era asa de mare in sine incat trebuia luat singur si nu mai avea nevoie de ganduri ajutatoare. Si asa si este. Daca mi s-ar fi permis saobtin in cel mai scurt timp cu putinta o cunoastere nemarginita a lucrurilor bazata pe o rationalitate fara gres(e tot singura cunoastere in care cred inca) felul in care as vedea viata ar fi total diferit si nu in bine. Ca un om practic ce ma aflu, am gasit in minte comparatia deloc edificatoare prin care dobandind o astfel de cunoastere si continundu-mi viata in sanul omenirii ar fi la fel cu ama juca la varsta asta cu soldatei de plumb. Marsavul gand de al detrona pe Dumnezeu nu mi-a trecut niciodata prin minte, si nu de prica sau din prea multa iubire, desi constient fiind ca sunt duap chipul si asemanarea lui(cred), ci pentru ca nu as putea "sa intru in papucii lui" si asta e o realitate de care am fost constient poate ca de un lucru de la sine inteles, poate printre primele pe care le-am acceptat asa cum sunt fara sa intreb obisnuitul "de ce?". Visuri romantioase are oricine si am avut si eu partea mea de aventuri pentru care ma trezeam ca sa le visez si intruchipam poate mai mereu baiatul bun. Dar o latura ciudata a caracterului meu m-a facut ca tot in astfel de vise sa-mi omor cu cruzime sau nu apropiatii ca sa gasesc o senzatie autentica si poate sa ma pregatesc pentru o eventualitate. Nu am crezut niciodata ca as fi un sceerat pentru ca visez astfel de lucruri, mai ales pentru ca eu am murit cel mai des dintre toti. Era interesant sa incerc sa aflu cat de mult eram pretuit de cei din lumea asta, mai ales de cand am descoperit o persoana care ma iubeste sincer si dezinteresat. Erau doar vise pentru ca stiam ca daca s-ar fi intamplat nu as mai fi putut sa ma intorc pentru ca as fi stricat randuielile celor vii, dar lasand asata la o parte, se prea poate sa fi contat pentru ei, in opinia mea binenteles, si, cu un cinism care ma caracterizeaza, e frumos sa vezi ca macar atunci si dusmanii te vorbesc de bine. Ultimul drum e intotdeauna cel mai important.

Dragostea. Muzica. Viata. CE cuvinte amagitoare si totusi asa de daatoare de sperante. Am ratat multe momente de inspiratie pentru ca nu am scris atunci cand puteam, iar poate ca gandurile mele nu au forma cea mai buna si nici macar nu am aflat motivul pentru care mai scriu inca, dar trebuia sa fac ceva cu prea-plinul sentimentelor mele, sa le dau o forma. Cateodata trebuie sa-mi caut cuvintele pentru ca forma cea mai potrivita sa iasa la iveal si sa ma multumeasca, si cum scrisul e o arta, caut ca un artis ca macar eu sa fiu multumit daca nu si altii. Abordez teme diferite, schimb stilurile in functi de starea de spirit si uit mereu ce vreau sa exprim, revenind mereu cu alceva, la care nu ma gandisem inainte. Acum vroiam sa vorbesc despre dragoste, ma aflu in acea faza in care am incredere in frumusetea cuintelor, o alinare vesnica pentru un suflet obisnuit, desi nu totul este cum pare si unde, poate, o clipa dureaza mai mult decat un secol. Ma simt romanitc, visator, ma incearca sentimente admirabile, mai ales pentru un om ca mine, menite a fi transpuse pe notele unei balade spaniole, cantate seara cu un iz de vechime intrun décor rustic , evocand amitiri si sperand la trairi, prea intense pentru a dura mai mult de o clipa. Si chiar si atat este de ajuns. Muzica este inaltatoare, o bucata de rai in fiecare, dar un iad atunci cand e gasita. Nu este pentru muritori, si totusi suntem cei mai capabili sa jonglam cu ea. Poate stoarce suflete, si portofele. Expresie a tot ce este frumos, poate la fel de bine sa exprime si uratul. In seara asta am ales sa ma las calauzit de sentimente, sperand sa descopar latura mea romantica, departe de ochii lumii, ca un lepros care isi ascunde uratenia. Nu ma pot abtine sa nu servesc si ceva din felul meu caustic de a fi, cu care sunt sigur ca cititorul s-a obisnuit pana acum. Nu am fost niciodata optimist si nici dragostea nu cred ca ar putea sa ma schimbe. Si totusi a facut-o pentru perioade scurte, dar destul de lungi incat sa ma determine sa scriu. Acum vreau sa trezesc tot ce e mai bun in mine, desi ar putea sa para fad si oricum nu vreau a imi ascund sentimentele. Poate ca pana acum luam iubirea ca pe o valoare generala acceptata, privita impulsiv, dar si analitic, veche trasatura a destestatului meu caracter. Acum vreau sa simt, si o fac cu o autenticitate indoielnica. Am clipe de ezitare, dar cu hotararea ce ma caracterizeaza stiu ce vreau. Nu am zis ca vreau sa fiu fericit. Vreau doar sa iubesc, si exact asta fac. Astept durerea ca pe sora geamana a iubirii, si sunt fericit ca vine, cel putin pentru mine, sau poate ca doar exagerez. Cine stie?