Plasamentul familial

PLASAMENTUL FAMILIAL


Conform practicii internationale, plasamentul familial consta in incredintarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decat parintii biologici, cu sau fara consimtamantul acestora.
Familia de primire poate fi din randul familiei largite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare isi asuma responsabilitatile pentru cresterea si educarea copilului.
Copilul primit in plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continua sa apartina familiei de origine.
Desi plasamentul familial si incredintarea erau considerate alternative prioritare fata de institutionalizarea copilului, in practica ele au fost si raman inca forme marginale.
Plasamentul familial a avut o evolutie diferita in tarile dezvoltate. Diferentele intre tarile din Uniunea Europeana sunt foarte mari. Astfel, din totalul de copii aflati in afara familiei in Irlanda 73% sunt in plasament familial, restul fiind in plasament institutional; in Franta sunt 57%, iar in Spania 12%; in Anglia raportul intre plasamentul institutional si cel familial este de 40/60, in Olanda si Danemarca raportul este 50/50.
Desi practica internationala actuala este eterogena, se pot face cateva aprecieri globale privind avantajele si dificultatile plasamentului familial. Avantajul esential al plasamentului consta in posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, cand acesta nu poate trai in familia naturala si nici nu poate beneficia de o familie adoptiva. Problema esentiala a plasamentului consta in coexistenta a doua familii responsabile de soarta aceluiasi copil.
Aceasta situatie trebuie sa fie pe deplin acceptata de familia care primeste copilul si sa faca obiectul unei urmariri permanente de catre personalul specializat.
In organizarea programelor, s-a avut in vedere ca plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de

· cadru juridic si reglementari administrative precise;

· practicieni cu o formare profesionala adaptata;

· mijloace de control;

· statut clar si solid pentru familiile ocrotitoare


2. INSTITUTIILE REZIDENTIALE PENTRU OCROTIREA COPILULUI


Institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului formeaza practic , in prezent, sistemul public a carui relevanta ca solutie la problemele copiilor aflati in dificultate este evident.

A. Institutiile publice pentru ocrotirea rezidentiala a copilului au fost in mod traditional organizate pe criteriul varstei. Traditia la care se face referire era de a ocroti copilul intre 0-3 ani in 'leagan', iar pe cel intre 3- 18 ani in 'casa de copii'. Intrucat copilul aflat in cele doua tipuri de institutii are aceleasi categorii de nevoi, separarea pe criteriul varstei poate fi considerata artificiala. Aceste institutii au avut o subordonare administrativa si metodologica diferita: leaganele apartinand Ministerului Sanatatii, iar casele de copii Ministerului Educatiei Nationale. Aceste subordonari au generat caracteristicile esentiale si diferentierea celor doua tipuri de institutii.
In general, numarul de copii ingrijiti in fiecare institutie publica de ocrotire este mare.Pe de alta parte,perioada de timp pe care copilul o petrece in institutie este indelungata.Institutiile fiind mari,insuficient adaptate nevoilor copiilor, este dificil de realizat pe scara larga programe individualizate pentru fiecare copil.Totodata,lipsa de alternativa reala la sistemul de ocrotire rezidentiala face ca fiecare copil intrat in 'capcana'acestui sistem sa trebuiasca sa treaca cel putin o data dintr-o institutie intr-alta (in functie de varsta) cu schimbarea, in consecinta, a intregului mediu: loc, personal, colegi, prieteni . Acest fapt, de asemenea, nu poate contribui la o dezvoltare armonioasa a copilului.
Exista deja metodologii, proceduri de lucru si profesionisti care pot activa plasamentul in familie ca pe o reala alternativa de protectie pentru copil.
Gestiunea de catre un singur organism (consiliul judetean) a tuturor resurselor care sa permita oferirea de servicii diversificate, adaptate nevoii fiecarei familii, va putea dirija interventia profesionistilor catre prevenirea riscurilor si gasirea unor solutii eficace si eficiente pentru dezvoltarea copilului.
Studiul privind institutionalizarea copilului, realizat in 1991, scotea in evidenta intarzieri semnificative in dezvoltarea fizica si intelectuala a copiilor institutionalizati pe perioade lungi de timp fata de copilul de aceeasi varsta crescut in familie.
In studiul similar din 1997, situatia pare a fi ameliorata, in special in ceea ce priveste dezvoltarea fizica, dar se inregistreaza intarzieri in dezvoltarea intelectuala, manifestate in special prin nereusita scolara.
Necesitatea elaborarii unei conceptii unitare si coerente, in interesul copilului lipsit de familie, in sensul recurgerii la ocrotire in institutie numai atunci cand acest lucru nu poate fi evitat, trebuie sa se regaseasca in obiectivul major al institutiilor rezidentiale. Indifernt care ar fi varsta copilului, aceasta trebuie sa se reintoarca in mediul familial si sa fie pregatit pentru viata sociala. Nu trebuie trecute cu vederea experimentele realizate in cateva institutii de ocrotire, inclusiv de catre organizatii neguvernamentale , care au demonstrat posibilitatea urmaririi evolutiei copilului prin proiecte individuale.
In prezent, in leagane relatia sociala este subestimata. Desi in ultimii ani s-au produs ameliorari semnificative ale acestei situatii, ea ramane inca o problema foarte importanta. Prelungirea perioadei de ocrotire a copilului in leagan dupa varsta de 3 ani, fara o adaptare a normativelor de personal, a programelor de activitate si a conditiilor materiale de viata, nu creeaza garantia functionarii leaganului in sensul servirii interesului fundamental al copilului. La nivelul intregii tari exista un numar de aproximativ 58 de leagane, in care sunt aproximativ 9800 de copii.
Un fenomen ingrijorator care nu s-a manifestat pana in anul 1990 (sau, cel putin, nu cu o asemenea amploare si consecinte) este prezenta ilegala a majorilor in casele de copii. Conform legii, dupa varsta de 18 ani beneficiaza de ocrotire doar majorii care continua studiile, pana la varsta de 25 de ani.
Lipsa ofertelor de munca, dificultatea de a gasi o locuinta au ingreunat situatia tinerilor crescuti in casele de copii. Neavand locuinta, loc de munca sau familie care sa ii sprijine, unii dintre acesti tineri intra in conflict cu legea. Continuand sa locuiasca in casele de copii ei creeaza probleme deosebite (violenta, abuz sexual s.a.).
B. Institutionalizarea mascata a copiilor in spitale/sectii de spitale constituie un capitol aparte. Teoretic, copiii nu sunt institutionalizati, practic insa, timpul indelungat (de ordinul anilor) pe care il petrec in aceste institutii medicale, ca si cauzele care genereaza ramanerea lor in acestea, le confera in fapt statutul de copii abandonati in grija institutiei medicale. Este vorba de sectii de recuperare pediatrica, de recuperare neuropsihica sau sectii pentru copii cu boli contagioase din diferite spitale.
In spital, personalul specializat in asistenta medicala nu le poate oferi acestor copii decat ingrijire preponderent medicalizata, care nu este suficienta. Nu se fac evaluari periodice si nu se pune in discutie cazul fiecarui copil in comisia de ocrotire a minorilor, respectiv transferul acestor copii, de exemplu in institutii care sa le ofere serviciile de care au nevoie. Pe de alta parte, copiii ramasi dupa insanatosire in spitale, datorita unor cauze sociale, se transforma, in timp, in reale cazuri medicale. Spitalizarea indelungata este nu numai ne stimulativa pentru dezvoltarea copilului, ci si extrem de traumatizanta, generand handicapuri si boli cronice.
Cazul copiilor abandonati de familie si institutionalizati mascat in diferite categorii de spitale (maternitati, sectii de recuperare neuropsihica, sanatorii, preventorii, spitale/ sectii pentru copii HIV pozitiv sau bolnavi de SIDA) genereaza situatii critice, mai ales atunci cand identitatea lor este necunoscuta.
C. Caminul spital este singurul tip de institutie rezidentiala pentru copii in varsta de 3-18 ani, cu handicap motor asociat cu deficienta mintala profunda, care antreneaza o restrangere extrema a autonomiei si a posibilitatilor de perceptie, expresie si relationare a copilului. Costurile intretinerii revin in totalitate statului.
Caminul spital reprezinta institutia care a ridicat cele mai multe si mai grave probleme, relevant fiind faptul ca aici s-a inregistrat o rata a mortalitatii de 15-18% pe an. Faptul ca nu exista o analiza periodica a evolutiei fiecarui copil, conduce la situatia in care, copii pentru care nu este necesara internarea intr-o astfel de institutie raman aici pe perioade lungi de timp.Practica directorilor de institutii si a personalului acestora de a ocupa institutia la capacitate maxima din dorinta pastrarii posturilor, este un alt motiv care prelungeste durata sederii copilului in caminul spital.
D. Institutiile private de ocrotire a copilului formeaza o categorie distincta in cadrul peisajului romanesc. Acestea sunt infiintate de diferite ONG-uri si sunt in mod esential diferite de institutiile publice. Ele sunt create din start dupa standarde moderne, corespunzatoare practicii actuale in domeniu pe plan international.
Asigurarea legalitatii infiintarii si functionarii acestor institutii s-a bazat pe incheierea unor contracte de asociere cu autoritatile judetene sau locale ori pe contracte similare, incheiate direct cu structuri ale guvernului.
Un exemplu de proiect dezvoltat de o institutie privata este programul de ingrijire familiala temporara 'foster care', promovat de Organizatia Holt incepand din 1994. Programul ofera o alternativa la ocrotirea de tip rezidential, cu rezultate deosebite pentru evolutia copilului . Familiile care doresc sa primeasca in plasament unul sau mai multi copii trec printr-o procedura de evaluare, prin care se analizeaza nu numai experienta in cresterea si ingrijirea copiilor, ci si motivatia pentru acest program.
Aproape fiecare dintre institutiile de ocrotire gestionate de ONG-uri poate constitui model pentru ceea ce inseamna ocrotire de tip familial, institutie deschisa spre comunitate, abordare plenara a dezvoltarii individuale a fiecarui copil ocrotit. Filozofia care sta la baza majoritatii acestor institutii este aceea ca ele constituie centre de tranzit al copilului spre o familie. Cu toate acestea, monopolul impus de institutiile publice de ocrotire nu a putut fi desfiintat, sistemul public de ocrotire rezidentiala demonstrand o mare rezistenta la schimbari structurale.

3. ADOPTIA


Adoptia este unul dintre instrumentele esentiale de protectie a drepturilor copilului, in perspectiva asigurarii unei familii pentru fiecare copil. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adopta un copil devine familia copilului, acesta ne mai intorcandu-se in familia biologica. Statutul copilului adoptat ii confera acestuia nu numai siguranta, dar mai ales stabilitate si continuitate de viata si dezvoltare in noua familie. In consecinta, adoptia nu reprezinta o modalitate de protectie temporara, alternativa ocrotirii rezidentiale, ci mai mult decat atat, inseamna asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.
In Romania nu exista o traditie reala in ceea ce priveste adoptia copiilor, in sensul ca numarul copiilor implicati in aceasta forma de protectie a fost, in timp, mult mai mic decat numarul copiilor institutionalizati. Printre cauzele acestei realitati nu in ultimul rand se numara inexistenta, pana in anul 1993, a definirii abandonului legal al copilului.
Un caz aparte il constituie adoptiile internationale.La o cerere foarte mare pentru adoptie pe plan international, oferta de copii din Romania dupa 1989 a fost intens valorificata, cu atat mai mult cu cat reglementarile interne in acest domeniu erau practic inexistente. Astfel, intr-un an, circa 10.000 de copii au fost adoptati de familii din strainatate, soarta acestora fiind astazi mai mult sau mai putin cunoscuta.
Ca raspuns la aceasta situatie, a fost adoptata Legea 11/1990 privind incuviintarea adoptiei si a fost creat Consiliul Roman pentru Adoptii, ca autoritate guvernamentala in domeniu.Desi legea a fost amendata in mod repetat si in consecinta, rolul Comitetului Roman pentru Adoptii a fost intarit, neclaritatile sistemului au perpetuat ocolirea autoritatii guvernamentale in dirijarea si monitorizarea adoptiilor internationale. Nici ratificarea de catre Romania a doua conventii in materie de adoptii nu au schimbat situatia.Astfel, din 891 adoptii internationale incuviintate in 1993, numai 500 au avut avizul Comitetului Roman pentru Adoptii. In cursul primelor sase luni din 1994, din 1.000 de adoptii incuviintate de tribunal, numai 378 trecusera prin comitetul Roman pentru Adoptii.
Desi numarul de adoptii romanesti a crescut incepand cu anul 1991, au existat multe plangeri in legatura cu birocratia si atitudinea unor functionari implicati in procesul adoptarii unui copil, fapt care descurajeaza pe multi posibili adoptatori. In general, pana acum nu a existat o politica activa, coerenta, de promovare a adoptiei nationale.