Cercetari si perspective in domeniul psihopedagogiei deficientelor de auz

Cercetari si perspective in domeniul psihopedagogiei

deficientelor de auz

Obiective:

Schitarea principalelor trasee stiintifico-metodologice ale domeniului psihopedagogiei deficientilor de auz;

Prezentarea tendintelor actuale in domeniul recuperarii persoanelor cu deficiente de auz;

Cunoasterea istoricului invatamantului romanesc pentru deficienti de auz.

Cuvinte cheie: preceptorat, alfabet dactil, limbaj gestual, oralism.

Scurt istoric

Despre persoanele surde se vorbeste in Evanghelie, unde este surprins stigmatul social: "I s-a prezentat un posedat, mut. Demonul a fost expulzat si mutul a vorbit". (Evanghelia dupa Matei, cap. 9). In China copiii surzi erau rejectati de catre mamele lor; in Galia erau sacrificati zeului; in Sparta erau aruncati de pe un munte; la Roma erau abandonati. Plinius afirma ca orice surd din nastere era in acelasi timp si idiot. Dreptul roman excludea surzii de la drepturile cetatenesti, de abia sub domnia imparatului Iustinian s-a revenit asupra conditiei celor deveniti surzi.

Limbajul vorbit, acest mod misterios si exclusiv de exprimare a gandirii, a suscitat si suscita numeroase reflectii filosofice. Referitor la filosofia limbajului in antichitate Aristotel spunea: "Sunetele emise prin voce sunt simbolurile starilor sufletului si cuvintele scrise sunt simbolurile cuvintelor emise prin voce", aceasta pentru ca limba fonica apare ca "prima conventie, cea care se raporteaza imediat la ordinea semnificatiilor naturale si universale . ". Deci, vorbirea sau sunetele emise prin intermediul vocii ar avea o relatie intrinseca cu continuturile mintale sau cu starile sufletului. Toate celelalte moduri de expresie (gesturi, scriere) sunt considerate ca fiind tributare acestei vorbiri.

Avantajul "natural" al vorbirii fata de orice alt mijloc de expresie antreneaza filosofia limbajului pe calea logocentrica sau fonocentrica: care subliniaza legatura absoluta si necesara dintre voce (logos) si sens (Derrida, 1974).

Vorbirea creeaza gandirea abstracta si rationamentul. Pentru Aristotel, surzii -care au voce dar care nu este articulata- sunt incapabili sa vorbeasca deci incapabili sa acceada la "notiunile abstracte si morale" (Mottier, 1978). Pe de alta parte, cazurile persoanelor surde izolate, private de educatie si retardate intelectual, intaresc aceasta ideee. Aceste doua fapte adesea concomitente, absenta vorbirii si absenta gandirii abstracte, au condus la deducerea unui raport cauza-efect: absenta vorbirii implica absenta gandirii abstracte. Aceasta idee a condus la dorinta de a-i invata pe surzi sa vorbeasca. In timpul imparatului Augustus, Celse, medic latin, sustinea ca nu exista surditate absoluta si ca surzii pot fi antrenati sa vorbeasca.

In Evul Mediu se modifica atitudinea fata de surzi. Biserica devine protectoarea copiilor handicapati, prin conciliile de la Vaison (442) si de la Arles (452). S-a ajuns la formarea unor comunitati de surzi unde s-a dezvoltat un limbaj gestual care sa le permita sa comunice intre ei. Istoria surditatii pana in sec. XII este o istorie fragmentara, anecdotica, care se refera la cativa surzi care s-au distins printre cetatenii timpului lor prin gradul deosebit de evolutie culturala si intelectuala pe care l-au atins, dar fara sa existe precizari referitoare la surditatea lor. R. Agricola (1443-1485) afirma "am vazut un surd care era si mut , care intelegea tot ce scriau alte persoane si care exprima el insusi in scris tot ceea ce gandea, ca si cum s-ar fi folosit de vorbire".

In sec. XVI descoperim un nou traseu al discursului filosofic referitor la surditate, in opera unui scriitor eclectic, Jean Cardin (1501-1576) care se refera la posibilitatile surzilor de a-si insusi alte limbi decat limba fonetica.

Descartes in "Discurs asupra metodei" recurge la exemplificarea unor cazuri de surzi pentru a-si fundamenta teza despre "existenta unei facultati specific umane de a forma noi enunturi care exprima ganduri noi, adaptate unor situatii noi". Aceasta facultate, de a produce o limba, nu trebuie atribuita organelor periferice "desi papagalii pot sa emita cuvinte, totusi ei nu vorbesc asemeni noua, pentru ca ei nu gandesc ceea ce ei spun; in schimb, oamenii care s-au nascut surzi si muti, sunt lipsiti de organele care servesc altora pentru a vorbi, . cauta sa inventeze ei insisi cateva semne prin care sa se faca intelesi . ".

In aceeasi epoca apar primele lucrari metodice privind educarea surzilor. Ia nastere o noua pedagogie: preceptoratul specializat, unul dintre reprezentantii de seama fiind Pedro Ponce de Leon, benedictin din Valencia.

Pablo Bonet care se baza pe metoda lui Ponce Leon publica in 1960 "Arta de a invata vorbirea pe muti" si "Alfabetul manual".

John Wallis (1616-1703), in Anglia, expune primele notiuni de pedagogie tactila (manuala) bazata pe palparea laringelui in timpul pronuntiei. El a creat un alfabet care consta in trasarea literelor pe mana sau pe figura pentru a se realiza exersarea sistematica a oralismului. In 1653 publica o gramatica engleza unde descrie metoda formarii sunetelor "metoda utila pentru straini si surzi".

William Holder (1616-1698) foloseste limbajul scris si alfabetul dactil. Jorge Delgarno (1628-1687) preconizeaza educatia precoce in educarea surzilor.

Wallis si Amman considerati cei mai mari pedagogi ai sec. XVII, sunt interesati si de problemele copiilor surzi.

In Franta Pereira (1715-1780) exersa senzatiile tactile si chinestezice fara a neglija auditia; Ernaud (1740-1800) a opus dactilologiei lui Pereira un alfabet labial gutural.

In Germania, Heinicke (1723-1790) partizan al unei dezvoltari maxime a perceptiilor la copiii surzi, foloseste simtul gustativ pentru fixarea unor elemente vocalice. De exemplu, foloseste pentru A apa pura, pentru O cu apa indulcita, U cu ulei etc. Invatamantul din aceasta perioada este o forma de preceptorat specializat intrucat educatorii se ocupau doar de unul sau doi elevi, cel mai adesea foarte dotati sau apartinand unor familii instarite. Istoria mentioneaza numeroase cazuri de surditate in cadrul familiilor nobile sau chiar regale, ceea ce a constituit un factor motivator pentru cautarea unor metode de surmontare a handicapului. Valoarea profesorului era apreciata in raport direct cu reusita elevului. Toate aceste lucrari au o nota comuna: spiritul de cautare, de inovare si exploatare a tuturor cailor posibile pentru accesul surzilor la comunicare si la educatie. Chiar cei mai rigizi in aplicarea unei anumite metode recurgeau totusi la diferite mijloace si la diferite simturi. Astfel Pereira utiliza in pedagogia sa alfabetul manual precum si limba semnelor dar si pantomima ca auxiliare ale instructiei orale.

Adevarata istorie a surditatii incepe in Franta cu acest abate care da educatiei surzilor o turnura importanta. Abatele si continuatorul sau Sicard au creat un invatamant colectiv pentru surzi in cadrul unor comunitati unde vor avea acces copii din toate mediile sociale. A fondat prima scoala in 1760, in casa proprie pe strada Moulins, la Paris. El a elaborat "gesturi metodice" care veneau sa imbogateasca limba surzilor deja existenta. Ideea era sa se stabileasca intre limba semnelor si limba franceza scrisa o corespondenta de termen la termen la nivelul monemelor (unitati simbolice).

Metoda sa s-a bucurat de un mare interes. La demonstratiile anuale participau foarte multi eruditi si discipoli cunoscatori ai limbii semnelor (français signé-FS). In 1816 metoda a trecut Atlanticul si a fost fondata prima scoala pentru surdo-muti: Colegiul Thomas H. Gallaudet. Dar utilizarea gesturilor metodice ca intermediar intre limba semnelor si limba orala si scrisa s-a dovedit a fi inutila si prea de durata. Bébian, succesorul intelectual al lui Sicard a propus sa se renunte la aceasta metoda, argumentand ca "denatureaza limba semnelor din dorinta de a o plia pe forma limbii franceze".

In jur anului 1830, gesturile metodice au fost eliminate din majoritatea scolilor de surzi si inlocuite cu limba semnelor, ceea ce a facut sa se adanceasca bresa dintre LS si limbajul verbal vorbit sau scris. Limba semnelor nu va fi insa asimilata unei forme gestuale a limbii franceze. Ea este o limba diferita care apartine unei comunitati distincte. Conceptul stigmatizant de gheto va incepe sa fie aplicat fara rezerve comunitatii surzilor si va fi folosit in detrimentul lor.

Chiar daca abatele de l'Epée era un partizan al limbii semnelor, el preda elevilor sai modul de dispunere a organelor pentru emiterea sunetelor. Totusi, invatarea limbii franceze si comunicarea orala nu erau considerate scopuri principale. Motivul se datora succeselor relativ slabe, in comparatie cu volumul enorm de munca solicitat de realizarea articularii. Orientarea spre un invatamant bazat pe limbajul oral este accentuata in lucrarile lui Heinicke, Germania fiind una dintre tarile unde nu se preda pentru surzi in limba semnelor. Pe tot parcursul sec. XIX s-au confruntat metoda franceza cu metoda germana. Oralismul a castigat teren datorita programului sistematic de insusire a limbii orale, pus la punct de catre Itard, medic din Paris.

In 1821, in Tratatul despre maladiile urechii si auditie, Itard a clasificat tulburarile auditiei in cinci mari categorii, in functie de ceea ce elevul reuseste sa inteleaga din limbajul vorbit. Itard avea convingeri referitoare la chestiunile metafizice care preocupau spiritele din Secolul Luminilor, in special teoria filosofiei senzualiste promovate de E. Bonet si abatele Condillac. Interpretarea franceza a lui Locke (filosof empirist) a avut o influenta decisiva asupra formarii lingvistice moderne, Condillac a atribuit limbajului un rol determinant si aproape exclusiv in formarea ideii de reflexie.

In primele sale experiente (1808), Itard considera ca limba semnelor ar putea impiedica elevii sa faca progrese in elocutia orala. Mai tarziu, peste 15 ani, a devenit convins ca limba semnelor le poate fi profitabila, ba chiar si "indispensabila". In 1826 el afirma ca dezvoltarea cunostintelor generale prin intermediul limbii semnelor, ar facilita insusirea limbii orale si scrise. Argumentarea lui Itard merge in acelasi sens ca cea a lui Descartes. Din experienta sa, referindu-se la cele cinci categorii stabilite, sustine ca doar cei din prima categorie pot fi educati pe cale exclusiv oralista. Pentru celelalte categorii de surzi, aportul limbajului se dovedeste a fi fundamental. Lui ii revine meritul de a fi incercat sa reconcilieze cele doua orientari aparent opuse. Pe de o parte, arata necesitatea de a dezvolta inteligenta copilului prin intermediul limbii, iar pe de alta parte, necesitatea alegerii unei limbi adecvate gradelor deficientei auditive. Desi era convins ca singurul mod de comunicare pentru surdo-mut este utilizarea limbii semnelor, era de parere ca atat cat este posibil trebuie sa invete limbajul vorbit. Rezultatul acestei pozitii a fost solicitarea infiintarii unei clase mixte, pentru cei atinsi de surditate partiala, unde limbajul verbal urma sa fie invatat alaturi de cel gestual.

In 1828, sub influenta lui Itard s-a deschis o clasa oralista. Spre deosebite de tendinta europeana, in SUA invatarea vorbirii este aproape abandonata. Totusi influenta scolilor oraliste germane se face simtita si aici. In 1845, anumite scoli din SUA si UK se pronunta pentru o perioada de incercare in favoarea vorbirii articulate.

A.Bell, care a devenit exponentul filierei oraliste si purtatorul de cuvant al acestei orientari, care milita pentru inlocuirea limbii semnelor, este opozantul principal al lui E.M.Gallaudet. Bell a prezentat un memoriu adresat Academiei Nationale de Stiinte, memoriu intitulat "Memoriu asupra formarii unei varietati surde a rasei umane". El sugera patru metode preventive pentru a elimina "preferinta pe care o manifesta surdo-mutii adulti pentru compania surdo-mutilor, mai degraba decat pentru a auzitorilor: eliminarea pensionatelor specializate, suprimarea limbii semnelor, interzicerea educarii surzilor de catre surzi, declararea casatoriei intre surzi ca ilegala". Organizatia creata de Bell a primit denumirea de Volta Bureau iar publicatia acesteia, Volta Review.

In 1880 la Congresul de la Milano, se declara ca metoda orala ar trebui preferata celei mimico-gestuale, in domeniul educatiei surzilor. Marea controversa intre cele doua tedinte continua si in zilele noastre. In SUA exista institutii in care copiii primesc o educatie strict oralista, in altele se tolereaza folosirea semnelor dar ca suport al invatamantului oral, sunt mai rare institutiile care utilizeaza semnele ca mijloc principal de invatamant.

In 1900 metoda oficiala folosita in toate institutele franceze era metoda orala. Dupa 70 de ani se inregistreaza o miscare in favoarea semnelor in toate tarile francofone. Din 1976, in Franta o hotarare ministeriala permite deficientilor auditivi sa se prezinte la examen pentru posturi in invatamantul pentru deficienti auditivi in institutii private.

In zilele noastre cursurile de limba semnelor se deruleaza in toate tarile francofone europene, iar in 1977 s-au pus bazele unei Asociatii Internationale a interpretilor in limba semnelor.

Colegiul Gallaudet este singura universitate din lume pentru surzi. A fost creat pentru a furniza o educatie de nivel inalt persoanelor surde care au nevoie de conditii speciale pentru a compensa deficienta lor auditiva. Prima generatie de tineri a absolvit in 1869, ocazie cu care diplomele au fost semnate de presedintele SUA, traditie care s-a pastrat in timp. Incepand din 1887 au fost admise la aceasta scoala si femeile. La Gallaudet College toata lumea, surzi si auzitori, comunica in limba semnelor. Alaturi de studentii obisnuiti, in fiecare an vin in campus alti tineri care doresc sa obtina diplome de interpreti in limba semnelor. Sunt atrasi de cursuri si profesori specializati in domenii avand legatura cu surditatea sau persoane care vor sa-si amelioreze stapanirea limbii semnelor. Acest colegiu a devenit in sec XX ceea ce a fost Institutul pentru Tineri Surzi din Paris, in sec XVIII. Are peste 1000 de studenti.

Invatamantul romanesc pentru surzi

Profesorii Gheorghe Atanasiu si Vl. Constantinescu referindu-se la documentele vechi romanesti sustin ca termenul de "misal" era folosit cu acceptiunea de infirm incluzandu-i pe orbi, dar si pe cei cu alte defecte (ologi, surzi), inclusiv pe cei proveniti in urma razboaielor. Documente de pe vremea lui Matei Basarab, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul se refera la "miluirea" acestei categorii de persoane. Se pare insa, ca preocuparile acelei epoci se limitau doar la asistenta filantropica.

In 1828 s-a deschis la Dumbraveni un institut particular pentru surdo-muti. Initiatorul, Bacila, era fost husar in armata lui Napoleon, care vizitand Parisul a fost impresionat de Institutul pentru tineri surzi. Scoala a incetat sa functioneze in 1846. In 1863 s-a deschis la Timisoara o scoala particulara pentru surdo-muti. Initiatorul a fost profesorul Carol Shaffer. Actuala scoala profesionala din Timisoara este continuatoarea celei mentionate. La Bucuresti in 1863 s-a deschis o sectie de surdo-muti in cadrul Azilului "Elena Doamna". Initiatorul a fost doctorul Carol Davila. In 1895 s-a infiintat la Focsani Institutul pentru surdo-muti.

Ulterior reteaua scolilor pentru surdo-muti s-a extins, infiintandu-se noi scoli la Arad (1885), la Cluj (1888), la Bucuresti (scoala pentru fete surdo-mute, 1921; pentru baieti surdo-muti, 1927) .si la Iasi (1932).

Functionarea acestor scoli a fost reglementata printr-o serie de prevederi normative. In 1924 Legea invatamantului primar si normal primar, se refera si la scoli si clase speciale de deficienti, precizand calificarea cadrelor didactice. In urma recensamantului realizat in 1936 asupra institutiilor de asistenta sociala si de ocrotire s-a constatat ca functionau sapte scoli speciale pentru surdo-muti, dintre care numai doua erau particulare, restul fiind de stat. O alta distinctie care s-a realizat indica faptul ca o categorie de scoli erau cele cu internat (Cluj, Timisoara), pe cand alte scoli erau frecventate de copii care locuiau in familii (Scoala de fete surdo-mute numarul 2 Bucuresti). Nu exista o omogenitate a elevilor din aceste scoli, intrucat erau primiti pe langa copii de varsta scolara si copii mai mari. Oricum numarul institutiilor specializate era insuficient fata de numarul copiilor, ceea ce determina nescolarizarea multora dintre acestia. Din moment ce nu era generalizat invatamantul pentru surzi nu se putea asigura nici profesionalizarea generala a acestora. Ulterior a crescut treptat numarul gradinitelor pentru surzi si hipoacuzici precum si a scolilor speciale, generale si profesionale.

In martie 1965 s-a instituit scolarizarea obligatorie pentru toti deficientii. In regulamentul scolilor generale din 1969 se aduc precizari la functionarea scolilor si la durata studiilor precum si la caracterul programelor scolare care trebuie sa fie specifice pentru fiecare categorie de deficienti.

BIBLIOGRAFIE

Barbu, F. (1980). Insemnari bibliografice. PsihopedagogieSpeciala. Bucuresti:

Maescu-Caraman, Lucia. (1968). Contributii la istoria invatamantului special. Bucuresti: E.D.P.

Pufan, C. (1982). Probleme de surdo-psihologie. Vol. 1. Bucuresti: E.D.P.

Sorescu, M. (1972). Probleme actuale si de perspectiva ale insusirii si educarii surdo-mutilor in vederea recuperarii lor socio-profesionale. Revista de Pedagogie Speciala, nr.1. Bucuresti:

Timofte, C.P. (1940). Problemele surdo-muteniei in Romania. Iasi:

Gremaud, G., Alisedo-Costa, G. (1989). Rondal, J.A., Pierart, B, Les troubles de l'audition et leur reeducation. Psychopedagogie de l'education specialisée: apercu theoretique, recherche et perspective. Vol. III: Problemes "physiques". Rondal, J.A., Pierart, B.

Teme si intrebari:

1. Aratati care sunt principalele argumente ale adeptilor curentelor oralist si gestual.
2. Care sunt tendintele educative actuale pe plan international si national?