Aspecte ecologice si epidemiologice

Ecologia vectorilor

Ecologia si comportamentul uman

Ecosistemele si controlul bolilor transmise de vectori

Epidemiologia spatiala: o disciplina emergenta (sau

reemergenta)

Variatiile climatice si consecintele lor

Aspecte generale privitoare la controlul populatiilor

de vectori

Ecologia vectorilor

Mediul abiotic

Dezvoltarea si reproducerea insectelor sunt puternic influentate de o varietate de factori abiotici. Acesti factori pot influenta insectele direct sau indirect (prin efectele pe care le au asupra altor organisme), pe termen scurt sau indelungat.

Lumina, spre exemplu, poate exercita un efect imediat asupra orientarii insectelor daca acestea sunt in cautarea hranei si poate induce schimbari in fiziologia acestora legate de anticiparea unor conditii adverse in viitor.

Un alt factor abiotic la care insectele sunt supuse in mod obisnuit sunt pesticidele (deliberat sau intamplator). In afara de efectul letal al dozelor acestor substante chimice, pesticidele pot avea efecte indirecte mult mai subtile asupra distributiei si a abundentei speciilor, spre exemplu, alterarea raporturilor dintre prada si pradatori; dozele subletale pot induce schimbari ale fecunditatii sau ale ratelor de dezvoltare.

In conditii naturale organismele sunt supuse influentelor combinate ale factorilor de mediu biotici si abiotici, combinatii care in cele din urma sunt cele ce determina distributia si abundentele speciilor.

Foarte frecvent, se intampla ca efectele unui factor sa modifice raspunsul unui organism fata de alt factor. Spre exemplu, lumina, prin inducerea diapauzei poate face ca insectele sa nu raspunda la fluctuatiile de temperatura. Ca rezultat, insectele nu sunt deranjate de temperaturile anormal de scazute, dar ele nu trebuie sa devina active in perioadele temporare cu temperaturi mai ridicate, ce pot sa apara in mijlocul iernii.

Distributia si abundenta insectelor sunt puternic afectate de catre temperatura, fotoperiodism, umiditate si de vreme.

Temperatura ca poichiloterme, insectele au o rata metabolica care intre limitele legate de specie si de stadiul de dezvoltare sunt proportionale cu tem­peratura. Rata lor de dezvoltare intre aceste limite este invers proportionala cu temperatura.

In afara acestor limite insectele pot supravietui dar dezvoltarea lor este incetinita sau oprita. Temperaturile extreme pentru supravietuire sunt cunoscute ca limite letale superioare si inferioare. Supravietuirea la temperaturi extreme este asigurata prin:

comportament, ascunderea sau ovipozitia in substrat, si/sau

intrarea intr-o stare fiziologica de "somnolenta" (diapauza).

La temperaturi apropiate de punctul de inghet, insectele pot deveni tolerante la inghet printr-o serie de mecanisme ce impiedica acest proces (producerea unor polihidroxili de crioprotectie, a unor proteine ce asigura histerezia termala precum si a proteinelor ce nucleaza gheata). La speciile ce traiesc in habitate al caror climat este favorabil dezvoltarii si/sau reproducerii numai pentru o perioada limitata in fiecare an, temperatura poate fi un important sincronizator al dezvoltarii si/sau al ecloziunii.

Fotoperiodismul ciclul natural de 24 de ore in care lumina alterneaza cu intunericul, exercita influente cu efecte pe termen scurt si pe termen lung asupra comportamentului si a fiziologiei insectelor mentinandu-le conectate la schimba­rile conditiilor de mediu. La putine specii schimbarea intensitatii luminii impieteaza activitatile diurne, ele fiind exogene.

La majoritatea speciilor, ritmurile diurne (circadiene) de activitate (activitatile locomotoare, de hranire, comportamentul de imperechere, ovipozitia si ecloziunea) au o origine endogena si sunt controlate de catre fotoperiodism. Raspunsurile insectelor fata de schimbarile sezoniere ale fotoperiodismului le permit sa exploateze conditiile cele mai favorabile pentru dezvoltare si reproducere precum si supravietuirea in acele perioade in care conditiile climatice sunt adverse.

Dintre procesele pe termen lung afectate de catre fotoperiodism fac parte natura si rata dezvoltarii, capacitatea si abilitatea reproductiva, eclozarea sincro­nizata, diapauza si posibil rezistenta la inghetare.

Diapauza este o stare determinata genetic de incetinire a dezvoltarii. Ea poate sa apara in orice stadiu al ciclului de viata si este specifica fiecarei specii. Fotoperiodismul o influenteaza mai timpuriu decat momentul in care apare diapauza, fapt ce ofera mai multa siguranta atunci cand se produc schimbari premature si neobisnuite ale vremii. Inducerea diapauzei este la majoritatea speciilor un raspuns la numarul absolut de zile lumina (numarul de ore cu lumina dintr-un ciclu de 24 de ore) mai degraba decat diferenta zilnica in lungimea zilei.

Pentru fiecare specie exista o lungime critica a duratei luminoase zilnice de la care incidenta diapauzei (proportia de indivizi ce intra in diapauza) se schimba evident. Insectele de zi lunga se dezvolta continuu in toate perioadele luminoase apropiate de perioada luminoasa critica (de regula 16 ore de lumina pe zi) dar intra in diapauza in zilele scurte. Insectele de zi scurta se dezvolta continuu la lungimi ale zilei apropiate de valoarea critica (de regula 12 ore). Insectele de zi scurta/zi lunga dar cu lungimi intermediare (14-16 ore de lumina pe zi), au dezvoltarea continua in ambele situatii cu o incidenta ridicata a diapauzei.

Valoarea duratei critice a luminii zilnice pentru o anumita specie se poate schimba in functie de temperatura, latitudine si de cantitatea de hrana disponibila.

Apa este un alt factor important si determinant al distributiei si abundentei insectelor. O problema pentru majoritatea speciilor terestre este legata de reducerea pierderilor de apa prin tegument, sistemul traheal si excretie. La stadiile post-embrionare acest lucru se realizeaza cu ajutorul cuticulei relativ impermeabile, valve si/sau peri care reduc evaporarea apei, producerea de urina foarte con­centrata, precum si prin selectarea unui microclimat mai umed. Ouale sunt acoperite de catre chorion si pot fi depuse intr-o ooteca sau pe substrat. Pentru unele specii ce traiesc in zonele cu climat rece stratul de zapada poate fi important ca izolator (previne desicatia).

In plus, fata de temperatura si lumina alti factori abiotici importanti care afecteaza distributia si abundenta insectelor acvatice sunt concentratia oxigenului, concentratiile diferitilor ioni si miscarile apei.

Datorita marimii lor, insectele pot fi puternic afectate de vreme, in special de temperatura, vant si precipitatii.

Vantul afecteaza rata pierderilor de apa din corp si este un agent important de dispersie pentru unele specii terestre. Imprastierea de catre vant poate fi adaptativa fapt ce poate fi un avantaj pentru speciile care migreaza catre noi locuri de inmultire. Formele de migratie variaza cu specia sub aspectul procentului de populatie care migreaza (daca migreaza toate generatiile sau numai anumite stadii) a distantei parcurse si daca migratia este continua sau intermitenta.

Mediul biotic

In cele ce urmeaza vor fi prezentate o serie de aspecte ce vizeaza interactiunile insectelor cu alte organisme (din aceiasi specie sau din specii diferite), interactiuni ce le afecteaza capacitatea de a supravietui si de a se inmulti.

Hrana este unul dintre cei mai importanti factori biotici iar insectele sunt implicate intr-un spectru larg de relatii trofice cu alte organisme vii sau moarte. Deoarece majoritatea insectelor se hranesc cu materiale vegetale intr-o forma sau alta, ele sunt componente cheie in fluxul de energie si pentru ciclarea materiei din ecosisteme. Se cunosc insa si alte interactiuni care nu sunt recunoscute ca fiind legate de hranire si care constituie reglatori importanti ai distributiei si ai abun­dentei insectelor.

Mediul biotic al insectelor este compus din toate celelalte organisme care le afecteaza supravietuirea si multiplicarea.

In mod normal hrana nu este singurul regulator important al abundentei insectelor deoarece si alti factori de mediu au efecte adverse semnificative asupra cresterii si reproducerii insectelor.

In plus, unele insecte sunt polifage iar larvele si adultii pot consuma tipuri diferite de hrana.

Cantitatea de hrana poate constitui un factor limitant in doua situatii:

(1) daca numai o parte din cantitatea totala de hrana este disponibila;

(2) daca densitatea populatiei de insecte nu este controlata de alti factori.

Calitatea nutritiva a hranei marcheaza de asemenea ratele de crestere si fecunditatea insectelor.

Evolutia modului de hranire a permis insectelor sa exploateze virtual toate sursele de carbon organic.

Majoritatea speciilor sunt ierbivore si ca prada pentru alte animale sunt elemente cheie in fluxul de energie dintre producatorii primari catre consumatori secundari.

Altele sunt pradatori, paraziti, patogeni, detritiovore (in special in ecosistemele acvatice) sau pot intra intr-o mare varietate de relatii mutualistice cu plantele sau cu alte insecte.

Interactiunile dintre insecte si alte animale pot fi intraspecifice sau interspecifice.

Interactiunile intraspecifice le includ pe cele legate de subpopulare si pe cele care rezulta din suprapopulare. Populatiile in general se autoregleaza, isi mentin densitatile intre limitele optime. In cazul speciilor "prada" daca densitatile scad, pradatorii pot avea mari dificultati in gasirea hranei si atunci trebuie sa migreze sau produc mai putini descendenti. Astfel ,specia pradata poate supravietui si se poate reproduce, fapt ce duce la refacerea densitatii populatiei originale. La unele specii, in conditii de subpopulare femelele produc mai multe oua sau se reproduc partenogenetic. Suprapopulatia da nastere la competitia pentru resurse ca: locuri pentru ovipozitie, pentru iernat si adapostire si ocazional pentru hrana, fapt ce face ca o mare parte din populatie sa fie expusa pradatorilor, efectelor vremii si bolilor. Daca partea afectata din populatie migreaza poate creste canibalismul, femelele pot depune mai putine oua si rata dezvoltarii larvelor se poate reduce. Unele specii isi regleaza densitatea populatiei reproducatoare prin teritorialitate.

Daca doua specii care coexista (traiesc in acelasi habitat) folosesc o resursa comuna putem considera ca ele sunt in competitie pentru acea resursa. Cu cat sunt mai strans legate acele specii cu atat mai mult se vor identifica cerintele lor pentru aceiasi resursa si deci competitia dintre ele va creste. Acest lucru poate duce in cele din urma la inlaturarea din habitat a uneia dintre specii (excluziune competitiva).

Pentru a evita astfel de situatii la speciile foarte inrudite au evoluat meca­nisme care fac ca nisele lor sa fie suficient de diferite pentru ca ambele sa poata ocupa acelasi habitat.

Aceste mecanisme includ segregarea spatiala, selectia micro-habitatului, segregarea temporala (diurna sau sezoniera) si preferintele de hranire.

Insectele care sunt vanate de catre alte organisme pot scapa de acestea ascunzandu-se in substrat, in vegetatie, devenind active in anumite perioade sau prin camuflaj. Unele specii sunt colorate aposematic si neplacut, ele pot sa se asemene intre ele (mimetism Müllerian) si astfel daca un pradator le invata coloratia, speciile amenintate sunt protejate. O specie comestibila (cea care mimeaza) poate sa semene cu o specie necomestibila (cea care este mimata modelul) pentru a evita detectia (mimetism Batesian) totusi, ca aceasta metoda sa dea rezultate, se impune ca densitatea populatiei model sa fie mult mai mare decat a celei care mimeaza.

Majoritatea insectelor pradatoare, parazitoizi si paraziti, pot avea ca prada sau ca gazde organisme (mai mult sau mai putin specifice) pe care le pot gasi pe mai multe cai:

1) localizarea habitatelor dupa mirosul emanat de hrana acestora (in special daca a fost afectata de catre pradator);

2) cautarea si localizarea prazii, stimulata de mirosurile specifice, spre exemplu, cele ale fecalelor acestora;

3) acceptarea prazii, care poate depinde de marime, culoare, forma, textura sau gust.

Bolile cauzate de catre microorganismele patogene, bacterii virusuri, fungi, protozoare si nematode sunt reglatori importanti ai populatiilor de insecte. Adesea incidenta bolii intr-o populatie este scazuta iar boala se afla in stadiul enzootic. Atunci cand conditiile permit ca boala sa se raspandeasca rapid in populatie, boala este descrisa ca fiind epizootica. Aparitia unei epizootii depinde de virulenta, infectivitatea si viabilitatea patogenului, de densitatea, distributia si mobilitatea gazdelor, a eventualilor vectori precum si de o serie de factori abiotici ca tempe­ratura, umiditatea, lumina si vantul.

Calea normala de patrundere a patogenilor este via intestinul mediu, totusi fungi intra de regula prin tegument. Modul prin care microorganismele cauzeaza o stare patologica este foarte variat.

Bacteriile pot afecta epiteliul intestinului mediu, producand infometarea sau invadeaza alte tesuturi provocand septicemie si/sau eliberarea de toxine.

Virusurile perturba metabolismul celulelor gazda.

Fungi pot afecta fizic tesuturile sau pot secreta substante histolizante sau toxice.

Protozoarele au un efect de debilizare generala si pot elibera toxine.

Nematodele pot fi parazite sau patogene.

Speciile parazite cauzeaza de regula o dezvoltare anormala a larvelor sub aspect morfologic sau pot reduce fecunditatea. Unele se hranesc cu anumite organe, spre exemplu gonadele si astfel exercita efecte specifice asupra gazdelor.

Nematodele patogene isi elibereaza bacteriile mutualiste in cavitatea corpului gazdei cauzand o septicemie rapida urmata de moartea acesteia.

Informatii asupra efectelor factorilor abiotici asupra distributiei si abundentei insectelor sunt oferite de catre Varley et al. (1973), Price (1984), si alti autori in volumul editat de Huffaker si Gutierrez (1999).

Saunders (1974, 1981, 2002), Beck (1980) si Danks (2003) discuta despre fotoperiodism la insecte iar Beck (1983, 1991) despre termoperiodism.

Ritmurile circadiene sunt examinate de catre Giebultowicz (2000, 2001), Saunders (2002), Stanewsky (2002) si Homberg et al. (2003).

Tauber si Tauber (1976), Jungreis (1978), Denlinger (1986, 2002), Tauber et al. (1986), Zaslavski (1988), Nechols et al. (1999) si Danks (1987, 2001, 2002) revad sezonalitatea si diapauza.

Migratiile si raspandirea sunt prezentate de catre Johnson (1969), Wehner (1984), Danthanarayana (1986), Dingle (1989) si alti autori in volumele editate de Drake & Gatehouse (1995) si Woiwod et al. (2001). Duman si Horwath (1983), Baust si Rojas (1985), Bale (1996, 2002), Sømme (1999, 2000) si alti autori analizeaza rezistenta insectelor la inghet in volumul editat de Lee si Denlinger (1991).

Factorii abiotici care afecteaza distributia insectelor acvatice sunt discutati de catre Hynes (1970a,b), Macan (1974) si alti autori in volumele editate de Merritt & Cummins (1978) si Resh & Rosenberg (1984). Cloudsley-Thompson (1975) analizeaza adaptarile insectelor ce traiesc in mediu arid.

Matthews & Kitching (1984), Price (1997), Huffaker & Gutierrez (1999), Speight et al. (1999), si Schowalter (2000) discuta interactiunile insectelor cu alte organisme.

Ecologia insectelor acvatice este prezentata de catre Resh Rosenberg (1984).

Relatiile trofice ale insectelor sunt discutate de Slansky si Rodriguez (1987).

De biologia parazitilor si a parazitoizilor insectelor se ocupa Vinson (1975, 1984, 1985), Vinson & Iwantsch (1980), Powell (1999), Powell & Poppy (2001) si Price (1975).

Numeroase lucrari se adreseaza patogenilor insectelor in special aspectelor ce vizeaza acele organisme ce au potential de control. Fuxa & Tanada (1987) si Beckage et al. (1993) [toate grupele patogene], Gaugler & Kaya (1990) si Bedding et al. (1993) [nematode], Arora et al. (1991) [fungi], Rothman & Myers (2000) [virusuri], Ferron (1978) si Hajek & St. Leger (1994) [fungi], Henry (1981) [protozoare] si Kayaand Gaugler (1993) [nematode].

Ecologia umana si comportamentul uman

Ecologia umana si comportamentul uman sunt factori cheie ce determina transmisia bolilor infectioase umane. Atunci cand ciclul de transmisie include tantari, capuse, rozatoare si alti intermediari, ecologia si comportamentul lor au un rol important. Pe masura ce sunt implicate mai multe specii, nivelul de com­plexitate este din ce in ce mai ridicat. Ulterior, virulenta patogenului, suscepti­bilitatea vectorilor sai si a gazdelor, imunitatea gazdelor si imunitatea colectiva a populatiilor gazda contribuie la forta transmisiei. Semnificatia factorilor climatici poate fi apreciata numai prin perspectiva luarii in considerare a acestei complexitati.

De aceea, ecologia si istoria naturala a transmisiei bolilor, in particular transmisia de catre artropode, implica o multitudine de factori ce interactioneaza, fapt ce descurajeaza o analiza simplista. Cresterea rapida a incidentei unor boli cu raspandire pe plan mondial constituie cauza majora a problemelor a caror principali determinanti sunt factorii politici, economici, ecologia si compor­tamentul uman. Aplicarea creativa si organizata a resurselor pentru a conduce la modificarea acestei cresteri se impune urgent, independent de schimbarile climatice.

Se constata o remarcabila constanta in majoritatea articolelor ce au ca subiect schimbarile climatic si bolile infectioase. Ele numesc boala, descriu zona in care apare si modul in care se realizeaza transmisia si apoi se fac o serie de aprecieri asupra actiunii temperaturii si a precipitatiilor asupra componentelor specifice ale ciclului de transmisie. Aceste aprecieri conduc la concluzii persuazive, deoarece ele sunt cel mai adesea intuitive: bolile tropicale vor provoca intotdeauna mai multe victime in tarile tropicale (mai sarace) si se vor indrepta catre regiunile temperate, cele din regiunile temperate se vor deplasa catre poli, toate vor migra spre altitudini mai ridicate si asa mai departe.

Unele dintre aceste predictii sunt intarite de "evidenta" credibila ca procesul a inceput de mult. Majoritatea sunt focalizate pe bolile transmise de catre artropode: cresterea mortalitatii datorate malariei la tropice si deplasarea ei catre altitudini mai ridicate, aparitia unor cazuri in Europa, capusele si bolile transmise de catre acestea sunt in crestere si se deplaseaza spre regiunile nordice, febra chikungunya a aparut in Italia iar tantarul (Aedes albopictus) responsabil de transmisie este nativ din Asia. Unele dintre articole se focalizeaza asupra vulnerabilitatii populatiilor umane din tarile sarace si blameaza activitatile natiunilor industriale.

Articole structurate de aceiasi maniera si cu un mesaj similar sunt intalnite in presa profesionala stiintifica (WHO 1996, Lindgren & Gustafson 2001, McCarthy et al. 2001, Epstein 2005, Haines et al. 2006, McMichael et al. 2006, Menne & Ebi 2006). Unele se bazeaza pe modele matematice care selecteaza o variabila climatica (de regula temperatura), propun o interactiune directa cu un parametru al transmisiei (multiplicarea patogenului, supravietuirea vectorului) si ajung inevitabil la aceiasi concluzie.

O tendinta deplorabila este aceea de a include un mesaj politic asociat respectivei probleme (subdezvoltarea fiind cel mai ades implicata).

Doi factori constituie cheia transmisiei bolilor infectioase la oameni: ecologia si comportamentul uman.

Climatul si vremea sunt invocate adesea ca fiind parametrii dominanti ai transmisiei dar adevarata lor semnificatie poate fi apreciata numai in perspectiva complexitatii. Temperatura, precipitatiile si umiditatea nu pot fi analizate inde­pendent. Efectele temperaturii sunt modificate de catre umiditate. Evolutia zilnica a fiecareia poate fi mai importanta decat valorile medii zilnice. Perioade scurte, atipice de cald sau frig pot fi mai semnificative decat mediile pe termen lung. Furtunile puternice pot avea un impact diferit de cel al unor ploi prelungite linistite. Evenimentele unui an pot avea un impact semnificativ asupra anilor urmatori.

Cateva aspecte permit stabilirea semnificatiei acestor parametri:

istoria prevalentei, a incidentei si a distributiei geografice in contextul unui climat predominant;

prevalenta actuala, incidenta si distributia geografica a bolilor in conditiile climatice actuale;

studii directionate asupra incidentei si a prevalentei, climat si vreme;

studii empirice de laborator asupra unor parametri climatici, asupra patogenilor si a vectorilor;

elaborarea de modele ce incearca sa descrie transmisia in termeni matematici.

Distributia unor boli coincide cu unele caracteristici climatice dar in unele cazuri reversul nu este obligatoriu. Spre exemplu, malaria a disparut "spontan" din areale largi din Europa de Vest si din America de Nord de la jumatatea anilor 1800, odata cu inceperea perioadei actuale de incalzire (Reiter 2001).

Modificarile neasteptate ale vremii pot avea ca rezultat o crestere a transmisiei dar si in acest caz trebuie sa actionam cu prudenta, atunci cand facem extrapolari la o viitoare incidenta. Spre exemplu, scurte perioade de seceta pot reduce transmisia malariei, in timp ce perioadele mai lungi pot initia epidemii (Macdonald 1973).

Unii parametri pot fi masurati in laborator (Christophers 1960, Monath 1998). Astfel, durata perioadei de incubatie extrinseca - timpul necesar ca un vector sa devina infectiv dupa ce s-a hranit cu sange infectat - este invers proportionala cu temperatura. In multe zone de la tropice, temperaturile sunt mai mult decat adecvate pentru o incubatie rapida dar temperaturile ridicate nu par sa provoace o crestere semnificativa a transmisiei. Intr-adevar, temperaturile ridicate, in special la umiditate scazuta, pot reduce durata ciclului de viata a vectorului care constituie parametrul cel mai semnificativ in dinamica transmisiei.

Modelarea matematica La inceputul secolului XX, Sir Ronald Ross a dezvoltat intuitiv modele matematice simple pentru a descrie ciclul de transmisie al malariei. Evolutia computerelor a impulsionat modelarea matematica pentru a juca un rol major in descrierea sistemelor complexe, incluzand ecologia, epide­mio­logia si sanatatea publica (Murray 2002). Modelele sunt construite din variabile iar interactiunile dintre acestea sunt descrise de seturi de ecuatii (operatori). Siste­mele complexe implica un mare numar de variabile si de operatori, pe masura ce acest numar creste, sporeste varianta si incertitudinea acestor modele.

Model de transmisie. Un exemplu este capacitatea vectoriala, o cale convenabila a exprimarii riscului de transmisie:

unde m este densitatea tantarilor per individul uman, a este numarul mediu de intepaturi realizat zilnic de catre fiecare tantar, p este probabilitatea ca tantarul sa supravietuiasca mai mult de o zi si n este perioada extrinseca de incubatie - timpul necesar pentru dezvoltarea patogenului in tantar pentru ca insecta sa devina infectanta. Singurul factor variabil ce este afectat direct de catre climat este n, care este invers corelat cu temperatura. Daca p este mai mic decat unitatea, pⁿ va creste la temperaturi mai ridicate, totusi p poate descreste si sub influenta altor factori. Deoarece, numitorul este o functie exponentiala, p, rata de supravietuire, este dominanta.

Capacitatea vectoriala si alte modele similare elementare au fost dezvoltate pentru a explora trasaturile fundamentale ale transmisiei bolilor ce au ca vector culicidele, in contextul operatiilor de control al populatiilor. Cu exceptia lui n, calcularea lui C depinde de valori cantitative ce pot fi obsinute numai pe teren. Este dificil de estimat aceste valori in mod real, deoarece masurarea lor depinde de un complex de supozitii. Mai mult chiar, C este limitat numai la parametri entomologici si la durata incubatiei extrinseci; el nu poate incorpora rata parazitului la oameni sau in tantari, precum si alti factori ecologici si de comportament.

Daca aceste modele sunt utile pentru intelegerea dinamicii transmisiei si ca instrument practic in situatii specifice, astfel de modele au o valoare limitata pentru evaluarea impactului pe termen lung, a schimbarilor climatice, asupra transmisiei bolilor.

O abordare alternativa este analiza trecutului. Istoricul bolilor transmise de catre vectori la diferite latitudini si in diferite perioade climatice poate sa ne ajute sa apreciem semnificatia unor variabile climatice in contextul altor factori ce afecteaza transmisia.

In concluzie, singurul punct valid de pornire pentru studiul semnificatiei parametrilor climatici in transmisia bolilor il reprezinta viziunea holista asupra rolului comportamentului uman si al ecologiei umane in istoria naturala si dinamica unei boli infectioase.

Dupa ce am stabilit ce intelegem despre sistemul analizat ca intreg, putem face speculatii asupra unor scenarii viitoare in contextul schimbarilor climatice.

Speculatiile ce se fac asupra potentialului impact al incalzirii globale asupra sanatatii umane vizeaza cel mai adesea bolile transmise de tantari. Predictiile arata ca malaria se va muta in Europa, ca denga se extinde in zonele tropicale, ca iernile mai calde vor face ca virusul West Nile sa devina enzootic in Statele Unite si altele.

Este destul de raspandita conceptia gresita ca bolile transmise de catre tantari au nevoie de temperaturi tropicale sau cel putin de temperaturile cele mai ridicate din regiunile temperate. Harta izotermelor globale releva ca temperaturile de vara din unele regiuni temperate sunt la fel de ridicate ca cele din sezonul cald din unele regiuni de la tropice. Diferenta cruciala este ca la tropice lipsesc iernile reci. Daca patogenii tropicali ce au ca vectori tantarii sunt introdusi in regiunile temperate la momentul potrivit, ei pot fi transmisi daca exista vectorii potriviti.

La fel de gresita este si presupunerea ca toti tantarii mor in timpul iernii si ca mortalitatea creste in iernile mai friguroase uitand de faptul ca tantari nativi din regiunile temperate si-au dezvoltat strategii pentru a supravietui temperaturilor scazute. La tropice sunt necesare adaptari comparabile pentru supravietuirea in conditiile nefavorabile din perioadele de seceta, ce pot dura uneori cativa ani. In ambele cazuri, asemenea adaptari impun o transmisie sezoniera.

Mediul fizic este un factor important de modificare a climatului local. Anopheles arabiensis, un vector important pentru malaria in Africa, poate supravietui in Sudan la temperaturi externe de 55°C (Omer&Cloudsley-Thompson 1970). In Laponia, Anopheles maculipennis poate supravietui iernii in case si in adaposturile pentru animale chiar la - 40°C (Hulden et al. 2005).

Aedes aegypti, principalul vector urban pentru denga si pentru febra galbena este o specie tropicala pentru care temperaturile apropiate de 0°C sunt fatale, dar specia este raspandita in 11 state din Texas la Carolina de Sud, unde supravie­tuieste temperaturilor sub zero grade ale iernii in adaposturi protejate de frig (Carpenter and LaCasse 1955). De aceea, variabilele meteorologice au o valoare limitata ca ghid pentru durata dezvoltarii, comportament si distributia geografica a speciilor de vectori, lucru valabil si pentru patogenii pe care ei ii transmit.

Ecosistemele si controlul bolilor transmise de vectori

Statutul actual al bolilor transmise de vectori

Infectiile cu boli transmisie prin vectori constituie una dintre cauzele majore de deces infantil, mai ales in tarile in curs de dezvoltare. In ultimele decade, metode mai adecvate de tratament si de masurare a starii de sanatate au imbu­natatit intelegerea importantei acestor boli. Organizatia Mondiala a Sanatatii (The World Health Organization) elaboreaza rapoarte anuale asupra numarului de decese si asupra DALY - un indicator complex al starii de sanatate (disability adjusted life years, a composite measure of health status combining premature death and sickness during life), pe categorii de boli in diferite regiuni ale globului (spre exemplu, WHO 2004a).

In ciuda progreselor tehnologice din unele regiuni, bolile transmise de vectori raman printre cele mai importante cauze de imbolnavire.

Aceasta situatie este concentrata mai ales in regiunile cele mai sarace din lume.

Spre exemplu, malaria este responsabila pentru aproximativ 11% din totalul imbolnavirilor din Africa, pe cand in Europa toate bolile raspandite de vectori reprezinta mai putin de 0,1%. Bolile transmise de vectori nu sunt numai un rezultat ci si o cauza a saraciei.

Tarile in care malaria este prezenta au venituri ale caror nivel atinge 33% din cel al tarilor fara malarie, aceasta fara a lua in considerare efectele situarii lor in zonele tropicale, a izolarii geografice si a istoriei lor coloniale (Gallup si Sachs 2001).

Evolutiile metodologiilor de studiu a bolilor la nivel global au fost folosite pentru realizarea unor previziuni privitoare la impactul schimbarilor asupra bolilor in perioada 1990-2020 (Murray si Lopez 1996; Lopez si Murray 1998). Aceste previziuni sugereaza ca dezvoltarea economica va fi asociata cu o perioada de tranzitie epidemiologica. Schimbarile asociate cu dieta si cu stilul de viata, cu cresterea urbanizarii ca si abuzul sporit al unor substante, degradarea mediului, cresterea populatiilor, precum si conflictele la nivel regional vor spori riscul aparitiei unor noi focare de infectie.

Previziunile generale merg catre o reducere a importantei bolilor infectioase.

Totusi, natura precisa a tendintelor de viitor si un raspuns ferm al masurilor de control al bolilor infectioase, vor putea fi mai corect dimensionate numai pe baza intelegerii factorilor ce afecteaza sau interactioneaza cu alte servicii oferite de ecosisteme. In plus, cresterea populatiilor umane si cresterea cererii pentru serviciile ecosistemelor / resursele naturale vor continua si chiar vor spori, ampli­ficand interactiunile umane cu procesele naturale, ce influenteaza transmisia bolilor infectioase.

Toate bolile sunt influentate intr-o masura mai mare sau mai mica de catre mediu. Cele transmise de catre vectori au la baza mai multe ratiuni.

. Aceste boli sunt foarte sensibile la conditiile ecologice deoarece o serie de conditii de mediu (temperatura, precipitatiile) afecteaza agentii patogeni (parazitii malariei sau virusurile dengai), insectele si alte gazde intermediare care ii transmit.

. Unele dintre aceste infectii sunt direct legate de anumite tipuri de ecosisteme naturale (paduri si zone umede).

. Aceste infectii sunt puternic corelate cu saracia si cu alte aspecte ale bunastarii umane.

De asemenea, trebuie evaluate raspunsurile potentialelor politici ce pot reduce importanta acestui subiect din perspectiva ecosistemica. In aceasta perspectiva, trebuie luat in considerare impactul asupra ecosistemelor si raspunsul diferitelor politici de management, iar pastrarea serviciilor ecosistemelor este vazuta ca o prioritate.

Mai trebuie mentionat faptul ca infectiile cauzate de vectori sunt influentate de un spectru larg de factori care nu sunt legati direct de serviciile ecosistemelor. Acestia includ capacitatea serviciilor de sanatate publica de a preveni, detecta si de a trata bolile, precum si de "buna guvernare". Este necesar ca aceste servicii sa raspunda la necesitatile cetatenilor si ca resursele pentru controlul bolilor sa nu fie irosite datorita ineficientei sau coruptiei.

Recunoasterea importantei acestor influente se bazeaza pe legatura directa dintre controlul bolilor si mediu si include:

. revederea mecanismelor de baza a functionarii ecosistemelor si a factorilor de comanda ce influenteaza si regleaza transmisia de catre vectori

. revederea tendintelor globale (comertul, globalizarea, dezvoltarea economica si urbanizarea) ce actioneaza ca factori indirecti ce afecteaza starea ecosistemelor si bolile transmise de vectori

. revizuirea si evaluarea strategiilor de management integrat al vectorilor ce furnizeaza o baza cuprinzatoare pentru integrarea eficienta a masurilor de control tinand cont de celelalte servicii ale ecosistemului

. descrierea raspunsurilor sociale si de comportament fata de managementul bolilor cu vectori, in contextul sustinerii unor politici integrate

. discutarea cooperarii inter-sectoriale in promovarea analizei sistemice in managementul bolilor transmise de vectori.

Factorii de comanda ai mediului, starea ecosistemelor si efectele lor asupra bolilor transmise de vectori

Relatia dintre conditiile ecologice si bolile transmise de vectori

O perspectiva ecosistemica asupra riscurilor pentru oameni reprezentata de catre bolile transmise de vectori si asupra managementului acestora presupune aprecierea rolului unui spectru larg de tendinte de mediu si a rolului pe care ecosistemele locale il au in mentinerea habitatelor vectorilor si faciliteaza transmisia.

Transmisia bolilor de catre vectori este guvernata de aceleasi principii ca si dinamica populatiilor altor sisteme ecologice. Probabil cel mai important concept este rata reproductiva (r) a vectorilor si a parazitilor si capacitatea de suport (K) a unui habitat local pentru fiecare din aceste entitati (Thomson et al. 2000). Ambele sunt influentate de conditiile de mediu.

Conditiile de mediu ce sunt afectate de factorii de habitat locali determina capacitatea de suport a vectorilor de catre ecosistem, punctual modul in care abundenta vectorilor este limitata de catre procesele dependente de densitate (pradatorismul si competitia pentru hrana).

Din perspectiva sanatatii publice, ecosistemele furnizeaza atat "deservicii" prin mentinerea ciclurilor de transmisie a patogenilor, incluzand infectia oame­nilor, cat si "servicii" prin reglarea acelor cicluri ce asigura echilibrul natural. Aceasta stare de echilibru previne situatiile explosive in evolutia bolilor. Echilibrul serviciilor si al deserviciilor produse de ecosisteme depinde de natura interac­tiunilor umane cu diferitele ecosisteme si de masura in care acestea intaresc serviciile si elimina sau manageriaza deserviciile.

Tendintele globale ca factori de comanda indirecti

Daca sunt luate in considerare "raspunsurile" pentru a manageria bolile transmise de vectori este important sa se recunoasca faptul ca actiunile oamenilor ce au cele mai profunde efecte asupra transmisiei acestora nu sunt intotdeauna cele ce vizeaza direct controlul.

Pe masura ce tarile se dezvolta, societatea umana se confrunta cu o rapida expansiune a populatiei. Cuplata cu cresterea economica, aceasta a dus la o sporire a necesarului de energie si de hrana si deci a unei exploatari extinse a resurselor naturale. Consecinta este expansiunea productiei agricole, managementul apei si sistemele de irigatii, construirea de baraje hidroelectrice, despaduririle, urbani­zarea si, in general, o presiune tot mai accentuata asupra tuturor resurselor naturale. Toate acestea creeaza noi dezechilibre asupra ecosistemelor care la randul lor au un impact profund asupra habitatelor vectorilor, asupra capacitatii de suport a mediului pentru populatiile de vectori si asupra transmisiei bolilor infectioase (Molyneux 1997, 2003).

Presiunile create de catre activitatile umane asupra mediului pot actiona direct sau prin mecanisme complexe, iar impactul lor este caracteristic unor situatii specifice. Rezultatele unor astfel de procese pot duce la situatii neasteptate. Astfel, interventiile ce au ca scop sporirea serviciilor unui ecosistem pot avea ca rezultat cresterea frecventa sau izbucnirea unor episoade epidemiologice cu imbolnaviri severe la nivelul populatiilor umane. Acest aspect este ilustrat de exemplul dengai, transmisa de tantarii din genul Aedes (Aedes aegypti si in mai mica masura de Aedes albopictus) in areale urbane. Urbanizarea rapida, acumularea de recipiente ce retin apa (containere si butoaie de plastic), sporirea acumularii de rezerve de apa pentru uzul domestic au dus la inmultirea habitatelor pentru reproducerea speciilor de Aedes. Turismul international a contribuit la amestecarea diferitelor tipuri ale bolii, fapt ce a cauzat simptome clinice mai severe la indivizii expusi (Plansa 101).

Efectele schimbarilor pozitive sau negative pe termen lung de la nivelul ecosistemelor pot emerge mult mai tarziu si complica evaluarile initiale asupra posibilului impact al dezvoltarii asupra acestora.

Spre exemplu, despaduririle in America Latina au fost considerate initial ca un factor de intrerupere a ciclului de transmisie in cazul leishmaniozei cutanate, cu reduceri asociate in transmisia bolii (Sampaio 1951). Totusi, dupa cateva decade s-a constatat o resurgescenta a transmisiei bolii datorata in particular faptului ca flebotomii vectori au devenit foarte abundenti in habitatele domestice si peridomestice (Walsh et al. 1993; Campbell-Lendrum et al. 2001).

Unele schimbari de mediu mediate de impactul activitatilor umane asupra habitatelor vectorilor, a gazdelor sau a transmisiei bolilor pot urma cai mult mai difuze si mai dificil de prezis cu acuratete. Spre exemplu, efectele perturbarii structurii biocenozei asupra transmisiei si a dinamicii unor patogeni, precum Borrelia burgdorferi, care este transmis prin mai multe rezervoare de animale gazda si cauzeaza boala Lyme la oameni.

In general, este acceptat faptul ca folosirea combustibililor fosili pentru productia de energie a indus schimbari la nivelul climatului global (IPCC 2001). Se pare ca acest fapt a influentat biologia populatiilor de vectori si de patogeni peste tot in lume, cu efecte asupra aspectelor clinice ale bolilor la oameni (Patz et al. 2003.

Tehnicile analitice utilizate pentru a estima riscurile pentru sanatatea umana in cazul schimbarilor din ecosisteme se imbunatatesc continuu, dar ele nu pot furniza decat o ghidare aproximativa. Ele tind sa excluda efectele care au o probabilitate redusa de aparitie intr-o anumita zona, dar care pot avea, potential, consecinte devastatoare. Acesta este riscul particular din zonele care combina o rata ridicata de dezvoltare si schimbarile din ecosisteme cu densitati ridicate ale populatiei precum China. Aceste evenimente cu probabilitate scazuta, dar cu consecinte puternice sunt un argument in favoarea unor raspunsuri ce reflecta principiul precautiunii (prevenirii Declaratia de la Rio 1992 Asupra Mediului si a Dezvoltarii). In termeni practici, asta inseamna ca se impune intarirea masurilor de protectie si de supraveghere a ecosistemelor ca o masura de prevenire cu scopul de a reducere a riscurilor de izbucnire ale unor epidemii.

Bolile transmise de vectori in cadrul ecosistemelor

Sunt luate in consideratie politicile si strategiile pentru managementul bolilor transmise de vectori. In particular, este evaluata relevanta emergenta a managementului integrat al vectorilor care furnizeaza cadrul conceptual al managementului de mediu si a altor instrumente pentru controlul bolilor, intr-un context ecosistemic.

Fauna salbatica si bolile emergente

Fenomenul cunoscut sub denumirea de «boli emergente» face obiectul unei bogate literaturi. Cu toate acestea se constata totusi ca decidentii din lumea medicala si veterinara se intereseaza prea putin asupra originii emergentei si pentru a cunoaste sursa potentiala reprezentata de fauna salbatica (Plansa 104).

Mecanismul emergentei comporta doua etape, pe care Morse le prezinta sub denumirea «viral traffic» (Morse S.S.,1995) iar Combes sub cea de «strapungerea filtrelor de intalnire si de compatibilitate» (Combes C., 1995). In aceasta schema conceptuala, contaminarea se face de la o sursa «rezervorul» ce ameninta o victima (gazda receptiva) infectata de catre agentul patogen. Transferul acestuia se face prin contact direct «vehiculare» sau vectorizare. Aceasta etapa de «intalnire» transmisia la scara a doi indivizi se poate realiza ca urmare a unei propagari la scara unei populatii daca conditiile de intalnire sunt favorabile, adica daca exista o legatura epidemiologica intre indivizi (intalnirea) si daca tesuturile indivizilor sunt permisive pentru agentul patogen (compatibilitate). Astfel, se poate produce ceea ce Combes denumeste capturarea gazdei de catre agentul patogen «emergenta ».

Prima conditie (intalnirea) este favorizata in mare masura de sporirea transporturilor la nivel planetar si de schimbarile de mediu.

A doua conditie (compatibilitatea) urmeaza mecanisme foarte complexe, uneori neclare, ce conduc la adaptarea patogenului la o noua gazda. Astfel, relativa permeabilitate a barierei dintre specii este depasita cu usurinta. Inca din secolul al XIX-lea Virchow a inventat notiunea de zoonoza, fapt ce a condus la ideea ca exista o singura medicina fara frontiere intre infectiologia umana si cea veterinara.

Prin «animal salbatic» se intelege un individ sau o populatie de animale ce nu au fost supuse unei selectii zootehnice si nici nu le-a fost restransa posibilitatea de deplasare. Comparativ cu biodiversitatea existenta pe Pamant, putem spune ca numarul animalelor domestice este foarte mic.

Cu toate acestea, daca specia umana incearca sa stapaneasca bolile cele mai devastatoare pentru animalele domestice (Organizatia Mondiala a Sanatatii Animale), este departe de a fi inventariat toti agentii patogeni ce circula in populatiile de animale salbatice, sursa potentiala de «noi agenti patogeni», deci un imens rezervor de unde vor emerge viitoarele boli. Cateva exemple vin sa sublinieze cele mentionate anterior.

Transplantarea unui nou agent intr-un ecosistem pe primul loc se situeaza iepurele Oryctolagus cuniculus, animal de experienta ce a fost victima introducerii voluntare a virusului myxomatozei, mai intai in Australia, apoi in Europa in anii cincizeci sau a virusului calicivirozei hemoragice in Australia si apoi, mai recent, in Noua Zeelanda; aceste introduceri urmareau utilizarea unei arme de lupta, zisa biologica, pentru a controla o specie considerata ca daunatoare, prin utilizarea unor virusuri netransmisibile la alte specii animale.

In alte cazuri, introducerea unui animal intr-un habitat a fost acompaniata simultan de introducerea accidentala a unui agent patogen, nedetectat.

Sosirea in Europa a sobolanului negru (Rattus rattus), probabil in secolul V, a fost acompaniata de epidemii umane de pesta bubonica. O specie de sobolan (Rattus norvegicus), introdusa in secolul XVII, a raspandit peste tot in lume virusul Seul etc. Alte exemple demonstreaza adaptarea patogenului la ecosistem, urmata de raspandirea pe scara larga a acestuia.

Din aceste exemple este de retinut ca deplasarile unei boli s-au facut printr-un «salt» considerabil in spatiul ce depaseste continuitatile geografice, implantarea bolilor producandu-se ca urmare a interventiei directe, voluntare sau nu, a speciei umane. Acest tip de interventii modifica profund echilibrele naturale constituind astfel o amenintare majora pentru conservarea biodiversitatii, aspectul sanitar nefiind decat una din consecintele posibile.

In realitate, nici un model simplu nu este suficient pentru a explica emergenta unei boli pornind de la un rezervor salbatic. Toate exemplele citate corespund unei combinatii de evenimente complexe, fiecare avand o probabilitate foarte redusa. Riscul sanitar consta in multiplicarea acestor evenimente improbabile la scara mondiala.

Modificarile de mediu stau la originea «traficului viral» ce pune in «fierbere» circulatia agentilor patogeni, fapt ce permite cresterea nivelului de emisie peri­culos pentru om si pentru animalele domestice.

Aceasta circulatie a agentilor patogeni participa la fenomene naturale ce raman imposibil de controlat si joaca un rol in echilibrele ecologice naturale.

Mecanismele care explica emergenta unei boli sunt in final similare:

probabilitatile de expunere la o sursa de infectare ce provine de la fauna salbatica (petrecerea timpului in aer liber, ecoturismul, moda animalelor de companie asociata cu transporturile internationale)

suprapunerea zonelor naturale cu arealele recente de colonizare umana aflate in dezvoltare rapida ce amesteca problemele alimentare, despaduririle si urbanizarea necontrolata.

Daca un agent patogen a depasit «filtrele de intalnire» mai trebuie sa supravietuiasca intr-o noua populatie de gazde in conditii ecologice diferite de cele in care a evoluat anterior. Presiunile evolutive ce vor conduce la selectionarea unor tulpini cu caracteristici genetice stabile vor putea schimba de o maniera drastica un patogen ce trece de la propagarea in mediul natural la o propagare in populatiile umane sau in crescatorii.

Daca luam in considerare ansamblul factorilor luati in considerare pentru a explica intalnirea dintre un patogen, fauna salbatica si oameni ca punct de pornire pentru o boala emergenta, principalul factor de risc este actiunea umana.

Aceasta favorizeaza contactele dintre speciile salbatice, domestice si om, ofera agentilor patogeni conditii favorabile de propagare si faciliteaza «depasirea barierei dintre specii».

Lectiile ce se desprind din exemplele evocate conduc la masuri de lupta ofensive sau preventive, mai mult sau mai putin eficiente. Aceste masuri nu fac inca obiectul unui concept global, care sa considere fauna salbatica ca un risc sanitar specific. Toate evenimentele epidemiologice se deruleaza adesea la nivelul «partii ascunse a aisbergului»: taxinomia rezervoarelor si a agentilor patogeni, ecologia agentilor patogeni proprii faunei salbatice ar merita o supraveghere sanitara particulara.

Serviciile sanitare si veterinare (adesea insuficiente pentru a face fata sarcinilor cotidiene) nu vor putea reactiona unor amenintari de mare amploare. Acest lucru impune reformarea lor in profunzime sub aspectul guvernarii, organizarii, a volumului de resurse si a naturii diverselor parteneriate.

Limitarea contactelor dintre speciile salbatice si cele domestice ramane cheia de pornire a dispozitivului de control a unui risc sanitar emergent.

Totusi, diabolizarea faunei salbatice nu va rezolva problemele; in majoritatea cazurilor animalul salbatic fiind el insusi victima unei boli emergente (Daszak P., et al. Deubel V., et al. 2002)., sursa domestica contaminand o tinta salbatica. De aceea, gestiunea atenta si durabila a faunei salbatice si a mediului sau constituie o prioritate, nu numai pentru pastrarea unei resurse naturale, ci si pentru securitatea sanitara globala.

O analiza epidemiologica de finete va permite identificarea in zonele de risc a regiunilor unde natura interfetei avifauna salbatica / pasari domestice este cea mai potrivita pentru aparitia unor focare si pentru a pune in miscare actiuni de prevenire eficiente pe termen lung.

Sistemele epidemiologice complexe inseamna ceva mai mult decat simpla triada "vector-agent patogen-gazda". In aceste parasito-coenose sunt implicate mai multe sisteme simple ca: sistemul vertebrat rezervor - parazit, sistemul vertebrat - rezervor - artropod vector, sistemul parazit - artropod vector, sistemul vertebrat receptiv - artropod vector, sistemul vertebrat receptiv - parazit. Asupra acestor sisteme elementare actioneaza factori intrinseci (fiziologici, genetici, imunologici . ) si factori extrinseci (climatici, ecologici . ). Acestia din urma actioneaza mai ales asupra caracterului permanent sau temporar (sezonier al transmisiei), asupra incubatiei extrinseci, asupra abundentei, activitatii, longe­vitatii, a ratei de innoire a populatiilor de vectori si de vertebrate si ca urmare si asupra intensitatii si a ritmului cu care se realizeaza contactul intre diferitele populatii. Desigur, populatiile umane nu scapa acestor presiuni ecologice.

Epidemiologia spatiala: o disciplina emergenta (sau re-emergenta)

Cuvantul epidemiologie provine din cuvintele grecesti epi, ce inseamna "in sau pe," demos, ce inseamna "populatie," si logos, ce inseamna "studiul . " Dintre definitiile propuse cea care urmeaza prinde si subliniaza principiile si spiritul epidemiologiei in contextul sanatatii publice:

"Epidemiologia este studiul distributiei si al determinantilor legati de starea de sanatate sau de evenimentele ce se produc in populatii specificate si aplicarea acestui studiu pentru controlul problemelor de sanatate."

Caracterizarea distributiei evenimentelor legate de starea de sanatate este unul dintre aspectele abordate de catre epidemiologie in sensul sau larg si reprezinta epidemiologia descriptiva. Epidemiologia descriptiva furnizeaza raspunsuri la intrebari ca: Ce? Pe cine?, Cand? si Unde?. Sunt organizate si analizate date in functie de timp, loc si persoane. Aceste trei caracteristici reprezentand variabilele epidemiologice.

Epidemiologia mai poate fi folosita la gasirea cauzelor sau a altor factori ce influenteaza aparitia evenimentelor legate de sanatate.

Epidemiologia analitica incearca sa raspunda la intrebari ca Din ce cauza? si Cum? s-au produs aceste evenimente prin compararea unor grupuri cu rate diferite de imbolnavire si cu diferente ale caracteristicilor demografice, genetice sau imunologice, al comportamentelor, expunerii in mediu sau a altor potentiali factori de risc. Epidemiologia analitica furnizeaza calea catre un raspuns: grupul pentru comparatie. Aceste grupe, ce furnizeaza datele de baza, constituie elementul cheie pentru epidemiologia analitica.

Studiile epidemiologice se impart in doua categorii: experimentale si observationale.

Intr-un studiu experimental, sunt determinate starea de expunere pentru fiecare individ (selectia clinica) sau comunitate (selectia la nivel comunitar); apoi la aceleasi nivele sunt detectate efectele expunerii.

Intr-un studiu observational, care este mult mai comun, este observata expunerea rezultatul starii fiecarui participant la studiu.

Epidemiologia spatiala este studiul variatiilor spatiale ale riscului de imbolnavire si a incidentei bolilor. Unele procese ecologice pot prezenta trasaturi spatiale caracteristice cu puternice influente asupra riscului sau al incidentei: spre exemplu, raspandirea patogenilor poate fi foarte localizata, vectorii sau rezervoarele pentru patogeni pot fi limitati spatial sau gazdele susceptibile pot fi grupate.

Desi dinamica spatiala a unor boli infectioase a constituit subiectul unor studii intensive, impactul structurii sistemelor ecologice asupra proceselor epidemiolo­gice a fost foarte multa vreme neglijat.

Sunt putine studiile ce demonstreaza modul in care compozitia ecosiste­melor (tipurile de elemente) si configuratia acestora (pozitia acestor elemente) influenteaza riscul de imbolnavire sau incidenta bolilor si sugereaza ca integrarea ecologiei cu epidemiologia poate fi benefica.

Patogenii pot folosi cateva modalitati diferite pentru a fi raspanditi de la o gazda infectata, la una neinfectata. Unele implica contactul direct (patogenii transmisi in timpul unor contacte agresive sau a celor sexuale), altele se bazeaza pe contactul indirect (patogenii excretati de catre o gazda ce sunt inhalati sau consumati de catre alta), altii sunt dependenti de existenta unui artropod vector. In majoritatea cazurilor, probabilitatea de transmisie scade puternic cu distanta fata de gazda infectata. Drept consecinta, factorii ce influenteaza pozitiile spatiale ale patogenilor, gazdelor si vectorilor, precum si posibilitatea ca ei sa se intalneasca au o importanta fundamentala pentru dinamica bolilor.

Epidemiologia spatiala a devenit principala disciplina stiintifica dedicata intelegerii cauzelor si a consecintelor heterogenitatii spatiale in cazul bolilor infectioase, particular in zoonoze (boli ce sunt transmise la oameni de la rezervoarele vertebrate non-umane).

Bazele epidemiologiei spatiale au fost puse de catre parazitologul rus Pavlovsky, care intr-o lucrare din anul 1930 descrie ceea ce el numea "landscape epidemiology" (Pavlovsky, E.N. 1966). Conceptul sau se bazeaza pe urmatoarele observatii:

bolile tind sa fie limitate geografic;

aceste variatii spatiale se datoreaza variatiilor conditiilor fizice si/sau biologice pe care le suporta patogenul, vectorii si rezervoarele;

daca aceste conditii abiotice si biotice pot fi delimitate pe o harta, atunci riscurile de moment si schimbarile viitoare pot fi prevazute.

Abordarile "explicit spatiale" includ cartarea modului in care distributia spatiala a bolilor infectioase se schimba in timp (dinamica spatio-temporala); realizarea de harti pentru riscul static, harti bazate pe distributiile vectorilor, a rezervoarelor si a incidentei bolilor si incorporarea explicita a unor elemente din ecosisteme. Numai astfel, prin aceasta integrare a diferitelor elemente se poate imbunatati intelegerea si predictia riscului de imbolnavire.

Cartografierea riscurilor pe baza dinamicii spatio-temporale a bolilor

In epidemiologie hartile au servit doua scopuri distincte.

Primul se refera la analize retrospective spatio-temporale ale dinamicii unor epidemii pentru a intelege care sunt factorii ce guverneaza caracteristicele spatiale si rata raspandirii bolilor. Aceste analize presupun ca datele asupra incidentei bolilor sa fie foarte precise atat in spatiu, cat si in timp si necesita modele spatiale sofisticate pentru a descrie in detaliu diferitele caracteristici. Daca aceste cerinte sunt indeplinite, aceasta abordare poate fi utila pentru prevenirea si trata­mentul bolilor.

Al doilea scop major este acela de a caracteriza variatiile spatiale la momentul actual (static) al riscului ecologic de infectie si a cauzelor potentiale ale acestor variatii. Riscul ecologic poate fi definit ca probabilitatea expunerii la o infectie in absenta unor masuri active de prevenire. In ultimii ani, pentru anumite boli, au sporit eforturile pentru realizarea unor astfel de harti de risc. Ele se bazeaza pe distributiile artropodelor vectori, a vertebratelor rezervoare sau a cazurilor de imbolnavire la diferite gazde, de regula oamenii.

In general, procedura consta in:

realizarea de harti de distributie pentru vector, rezervor, sau boala;

folosirea datelor achizitionate de la distanta (remote-sensing data sau cu ajutorul sistemelor GIS) pentru a caracteriza distributia parametrilor abiotici si uneori a vegetatiei ce pot influenta vectorul sau rezervorul;

selectarea variabilelor care sunt cel mai puternic asociate (corelate) cu distributia vectorului, rezervorului sau cu boala;

pe baza hartii actuale, proiectia distributiei variabilelor identificate pe arealele analizate si pe pozitii viitoare pentru realizarea de predictii asupra riscului de imbolnavire;

ghidarea interventiilor ce se impun (aplicarea de pesticide, vaccinari etc.).

Cartografierea riscurilor bazata pe vectori

Ratele demografice ale artropodelor vectori ai unor patogeni umani tind sa fie sensibile la variatiile de temperatura si umiditate. Temperaturile scazute induc mortalitatea sau diapauza, incetinesc ratele de dezvoltare sau reduc activitatile de cautare a gazdelor (Rogers, D.J., Harvell, C.D. et al.). In mod asemanator, precipitatiile creeaza noi habitate pentru reproducere (tantari, ceratopogonide), iar umiditatea ridicata este necesara pentru supravietuirea unor insecte si capuse (Bertrand, M.R.). Dependenta vectorilor de conditii abiotice specifice, combinata cu progresele realizate in realizarea masuratorilor si cartarea variatiilor lor de la distanta (remotely sensing) au stimulat eforturile de a crea harti de risc pentru bolile transmise de vectori (Kitron, U.). Din multitudinea de variabile abiotice ce pot fi reprezentate spatial pe harti este ales un subset ce va fi confruntat cu datele ce indica prezenta ori absenta sau abundenta vectorilor. Acele variabile abiotice ce prezinta un grad ridicat de concordanta spatiala cu distributia vectorilor se presupune ca pot fi cauzative si pot fi folosite la predictia distributiei vectorilor in areale nestudiate sau o unor distributii viitoare sub forma unor scenarii diferite privitoare la schimbarile climatice.

Limitele acestei abordari se impart in doua categorii majore:

Mai intai, riscul de imbolnavire sau incidenta este mai bine corelat cu abundenta vectorilor infectati cu patogeni decat cu simpla prezenta a vectorului sau cu abundenta totala a vectorilor. Invadarea Americii de Nord de catre virusul West Nile pare sa nu fie corelata cu schimbarile in distributia sau abundenta tantarilor ci depinde de schimbarile in distributia virusului in vectori si de rezervoarele aviare (Marra, P.R. et al.). Abundenta vectorilor infectati (Nicholson, M.C.) este utilizata, numai in cazuri foarte rare, pentru realizarea hartilor de risc.

Secundo, aceste studii sunt fundamental corelationale si de aceea trebuie stabilite relatiile cauzale directe ce leaga conditiile de mediu cu distributia sau abundenta vectorilor.

Cartografierea riscurilor bazata pe rezervoare

Mai rar hartile de risc sunt create pornind de la distributiile rezervoarelor reprezentate de catre animalele salbatice. Astfel de eforturi au avut succes in predictia riscurilor unor zoonoze transmise direct (ca sindromul pulmonar produs de hantavirus). Abundenta rezervorului de Peromyscus maniculatus este predic­tibila dupa compozitia asociatiilor de plante (pin si stejar a caror abundenta este determinata utilizand imaginile obsinute din satelit) iar cazurile de sindrom pulmonar cu hantavirus sunt predictibile pornind de la abundenta soarecilor. Prin contrast, in cazul tularemiei, boala bacteriana puternic patogenica la animalele salbatice si la oameni (agentul cauzativ, Francisella tularensis), descrierile SIG ale habitatelor cele mai potrivite pentru Microtus arvalis, considerat a fi un important rezervor natural, nu permit predictia zonelor in care Lepus europaeus sufera epizootiile (Pikula, J. et al.). Recent, modelarile SIG combinate cu masuratori statistice robuste ale corelarii spatio-temporale a evenimentelor epide­miologice au demonstrat ca localizarea cadavrelor de corb American Corvus brachyrhynchos in jurul orasului New York in anul 2000 poate fi folosita pentru a predictiona zonele cu victime umane pentru virusul West Nile in anul 2001 (Theophilides, C.N. et al.).

Cartografierea riscurilor bazata pe incidentei bolilor

Pentru anumite boli, particular pentru cele umane, exista seturi de date extensive, cu o buna acuratete spatiala, in contrast cu situatia tipica din cazul cartarii vectorilor si a rezervoarelor.

Datele spatiale asupra incidentei bolilor pot fi folosite la extrapolarea riscului de expunere pornind de la distributiile actuale la noi zone geografice sau in viitor, sub presupunerea ca incidenta si riscul sunt puternic corelate. Hartile de risc ce se bazeaza pe distributiile cazurilor actuale de imbolnavire pot fi privite ca incor­porand variatia spatiala a tuturor factorilor de risc precum distributia vectorilor, a rezervoarelor si a contactului dintre oameni si speciile cheie.

Dezavantajele majore ale utilizarii incidentei bolilor la estimarea riscului includ:

discrepante intre risc si incidenta. De exemplu, raspandirea pe scara larga a masurilor preventive (filee contra tantarilor, filtrarea apei de baut) pot reduce puternic incidenta in areale in care riscul de expunere este ridicat (Thomson, M.C. et al.). O complicatie suplimentara apare atunci cand expunerea la un parazit duce la imunitate si in consecinta la o incidenta scazuta a bolii la nivelul segmentului de populatie expusa anterior [Thomas, C.J.];

standarde reduse sau inconsistente a raportarii cazurilor, in special intre granitele geopolitice. Subraportarea este o problema notorie dar pentru bolile cu simptome generalizate si cu dificultati de diagnostic, supra-raportarea poate fi foarte de asemenea comuna. Variatiile in tipurile de supraveghere (pasiva, activa, clinica si de laborator) sau definirea cazurilor pot reduce consistenta evaluarilor;

discrepantele dintre localizarile in care infectia a fost obsinuta si cele in care boala s-a raportat. Aceasta este o problema particulara pentru analizele la scara fina. Pentru toate aceste dezavantaje, ramane nerezolvata pro­blema cheie a modului in care acesti factori contribuie simplu la erori intamplatoare si cand ei introduc tendinte spatiale sau temporale in analizele geografice.

Urmatoarele exemple ilustreaza modul in care distributia spatiala a incidentei bolilor a fost folosita la stabilirea unor trasaturi specifice a unor habitate asociate cu bolile sau la extrapolarea de la distributia actuala la cea viitoare.

Falciparum malaria - Rogers si Randolph, au cartografiat distributia pe plan mondial a malariei (falciparum) pentru a deriva limitele variate ale conditiilor abiotice (temperatura, precipitatii si presiunea vaporilor) in care apare malaria (Rogers, D.J.). Apoi au proiectat distributia viitoare a acestor granite in functie de proiectiile asupra evolutiei climatului pentru a face predictii asupra distributiei malariei. Proiectiile lor, bazate pe conditiile climatice corelate cu cazurile de malarie, sugereaza o mai mica crestere a numarului de cazuri datorate incalzirii globale decat proiectiile bazate pe conditiile climatice corelate cu distributia tantarilor (Martens, W.J.M. et al.).

Leishmanioza viscerala Werneck et al. folosesc analiza spatiala pentru cazurile din nordul Braziliei pentru a identifica padurile si pasunile ca factor major de risc (Werneck, G.L. et al.). Parazitul responsabil de producerea leishmaniozei viscerale este transmis de la rezervoarele vertebrate la om de catre flebotomii vectori iar in unele cazuri cainii domestici sunt implicati ca rezervoare gazda importante.

Identificarea padurilor si a pasunilor, mai degraba decat pe cea a habitatelor peridomestice ca habitate de risc sugereaza ca fauna salbatica si nu cea domestica este rezervorul pentru parazitul Leishmania.

Oncocercoza si schistosomiaza aproape 50% dintre variatiile incidentei oncocercozei in satele din vestul Africii sunt explicate de variatii ale gradului de acoperire a ternului (paduri, alte categorii de terenuri) si mai putin de precipitatii, temperatura sau sol (Thomson, M.C. et al.).

Bolile transmise de catre capuse au retinut atentia epidemiologilor in context spatial. Distributia encefalitei de capusa in Europa poate fi prezisa de indicele NDVI (vegetatie) si de temperatura de la suprafata solului (Randolph, S.E.). Se pare ca temperatura are un efect mai subtil asupra dinamicii transmisiei pato­genului de la vertebratul gazda la capusa. Transmisia encefalitei necesita nimfe infectate si larve neinfectate care sa se hraneasca simultan pe gazdele individuale precum si probabilitatea cohranirii depinde de activitatea sezoniera sincrona a larvelor si a nimfelor, care la randul ei depinde de schimbarile sezoniere ale temperaturii de la suprafata solului.

Aceste exemple ilustreaza modul in care datele asupra trasaturilor biotice si abiotice masurate de la distanta, combinate cu datele spatiale asupra incidentei bolilor, pot fi folosite la explorarea cauzelor ce amplifica riscul de imbolnavire. De asemenea ele mai sugereaza ca, daca vectorii, rezervoarele, patogenii si oamenii raspund diferentiat factorilor biotici si abiotici, corelatiile dintre caracteristicile habitatului si incidenta bolilor nu surprind intotdeauna mecanismele responsabile.

Incorporarea unor elemente explicite ale caracteristicilor de mediu

Daca vectorii, rezervoarele si patogenii sunt influentate numai de caracte­ristici puternic localizate ale habitatelor, epidemiologii trebuie sa ia in considerare contextul intregii zone. Ecologii au compilat o serie de exemple a modului in care contextul ecosistemelor, suplimentar fata de trasaturile locale de habitat ce influenteaza populatiile de animale si plante (Turner, M.G. et al.). Din pacate, numai pentru putine sisteme de boli exista tipuri, marimi si pozitii ale elementelor de mediu (fragmente de habitat, gradienti fizici sau biotici si tipuri de matrici ale contextului general) si a conectivitatii lor considerate ca parametri potentiali importanti pentru generarea de riscuri sau incidente (Plansa 102, 103).

Pentru boala Lyme, abundenta capuselor intr-un habitat a fost corelata cu forma acestuia si cu gradul de conectivitate dintre segmentele cu o semnificatie ridicata pentru capuse si alte segmente, sugerand ca miscarile gazdelor au o contributie importanta asupra distributiei capuselor. Exemplele arata ca, cel putin in unele cazuri, structura si compozitia elementelor de context in care se incadreaza punctele focale trebuie luate in consideratie impreuna cu setul de trasaturi biotice si abiotice strict localizate pentru a intelege riscul de imbolnavire.

Avertismente si directii de viitor

Intrebarea de baza la care trebuie sa raspunda cei ce se ocupa de epidemiologia spatiala este daca riscul sau incidenta de imbolnavire pot fi explicate (sau prezise) de distributia vectorilor, a rezervoarelor gazda sau a cazurilor umane. Totusi distributia este un concept dificil. Realizarea unor harti de distributie pe baza prezentei sau a absentei (conditiile de granita) este relativ simpla dar exclude informatii potential cruciale asupra abundentei vectorilor, a cazurilor, in intregul context. Chiar daca sunt realizate cartari ale abundentei vectorilor, a rezervoarelor sau a incidentei bolilor, pot sa se produca anumite subestimari daca:

infectia vectorilor variaza spatial (tantarii genului Anopheles sunt abundenti in mari areale geografice fara a provoca malaria, deoarece parazitii Plasmodium au fost eliminati), astfel presupusa corelatie dintre simpla abundenta a vectorului si riscul de imbolnavire dispare;

abundenta rezervoarelor vertebrate are o puternica dinamica spatiala sau temporala, ce poate conduce la variatii semnificative ale riscului ce pot fi insesizabile la trecerea de la o scara la alta de analiza;

rezervoarele vertebrate sunt mai mult sau mai putin delimitate de catre variabilele climatice sau de vegetatie ce pot fi masurate si organizate prin tehnicile SIG;

sistemul de imbolnavire este in dezechilibru; spre exemplu, daca vectorul sau patogenul se afla in plina expansiune. In acest caz presupunerea ca vectorul sau patogenul traiesc in acele zone in care sunt intalnite in mod curent nu mai functioneaza iar proiectia unor distributii viitoare este compromisa.

Studiul importantei compozitiei elementelor de mediu (numarul si tipurile de habitate) si configuratia (relatiile spatiale dintre acestea Dunning, J.B. et al.) cu dinamica bolilor se afla abia la inceputul explorarilor. Structura ecosistemelor are un puternic potential pentru a influenta dinamica bolilor prin impactul asupra conditiilor abiotice si a interactiunilor asupra speciilor cu importanta pentru raspandirea si prevalenta bolilor (Plansa 107).

Patogenii, vectorii, rezervoarele si gazdele sunt integrate in biocenoze unde gazdele interactioneaza direct sau indirect cu numeroase alte specii. Pe masura ce bolile invadeaza noi areale sau isi schimba distributia odata cu climatul sau cu schimbarile in modul de utilizare a terenului apar noi probleme majore pentru cercetare deoarece trebuie determinat nivelul de complexitate ecologica necesar pentru a prezice cu acuratete dinamicele spatiale.

La o extrema este notiunea ca speciile (inclusiv patogenii) sunt restrictionate la nise abiotice specifice, ce pot fi stabilite cu acuratete si pot fi extrapolate in viitor (Peterson, A.T.).

La cealalta este argumentul ca interactiunile trofice dintre specii si structura ecosistemelor contribuie crucial la caracteristicile actuale ale abundentei si distributiei, astfel ca distributiile viitoare nu pot fi previzionate numai prin simpla urmarire a schimbarii conditiilor abiotice (Schmitz, O.J. et al.). Ecologia spatiala a bolilor pare sa fie o platforma excelenta pentru explorarea acestor probleme.

Folosirea modelelor spatiale la generarea hartilor de risc, urmata de evaluarea sensibilitatii si a specificitatii acestora poate conduce la formularea unor planuri specifice pentru managementul sau controlul bolilor. Tehnicile de epidemiologie spatiala pot genera recomandari asupra tintelor de interventie pentru prevenirea raspandirii bolilor. Succesul interventiilor sugerate necesita efortul de colaborare dintre ecologi, epidemiologi si profesionistii din sanatate pentru a le evalua fezabilitatea si eficacitatea. Daca aceste colaborari sunt incununate de succes, vor putea stimula dezvoltarile ulterioare din aceasta zona emergenta a cercetarii.

Dezvoltari recente in realizarea analizelor de la distanta (remote sensing) in monitoringul de mediu

Instrumentele folosite pentru monitorizarea de la o oarecare distanta a conditiilor de mediu stau la baza "remote sensing". Unele dintre ele realizeaza masuratori pasive [monitoringul energiei electromagnetice (EE) ce este emisa sau reflectata de o suprafata], altele realizeaza masuratori active (trimit pulsuri de EE care sunt reflectate de catre o tinta) [Lillesand, T.M. et al.]. Datele obsinute sunt interpretate pentru extragerea informatiei asupra caracteristicilor suprafetei pamantului sau a atmosferei. Instrumentele pot fi amplasate pe diferite platforme, vehicule terestre, avioane sau sateliti. Cele amplasate pe sateliti ofera beneficii semnificative pentru unele aplicatii deoarece pot furniza date istorice pentru comparatii si analize; majoritatea celorlalte sisteme furnizeaza informatii la un singur moment in timp, ceea ce face dificila sau imposibila detectia schimbarilor.

Exista numeroase sisteme de remote-sensing bazate pe sateliti ce pot fi folosite pentru monitorizarea conditiilor de mediu. Ele difera sub trei aspecte cheie: rezolutia lor spatiala, temporala si spectrala.

Rezolutia spatiala descrisa de numarul de pixeli ce furnizeaza informatii asupra nivelului detaliilor spatiale ce trebuie interpretate. La sistemele civile exista trei grupe majore de rezolutie: rezolutie ridicata (0,5-1,8 m), rezolutie medie (2,0-36 m) si rezolutie scazuta (> 36 m) (Stoney, W.E.). Sistemele de rezolutie ridicata prezinta cel mai mare interes datorita folosului lor in evaluarea acuratetei clasi­ficarilor (adevarul la nivelul solului) a datelor de mediu ce au fost interpretate pornind de la imaginile de rezolutie medie si joasa.

Platformele variaza si sub aspectul ratelor temporale de revizitare, fapt ce le face mai mult sau mai putin potrivite pentru monitoringul zilnic sau sezonier.

Rezolutia temporala poate fi de 16-17 zile. In particular in cazul sistemelor pasive, factori precum acoperirea cu nori a unei regiuni poate prelungi aceasta scara de timp pana la urmatoarea revizitare cand cerul va fi descoperit.

Rezolutia spectrala este un domeniu major pentru dezvoltarea analizelor de la distanta (remote sensing). Sistemele anterioare ca, Landsat si SPOT, inregistrau energia reflectata de benzi relativ largi ale spectrului electromagnetic. Interesul actual este focalizat asupra imaginilor hiperspectrale, achizitia simultana a unor imagini in mai multe benzi spectrale, inguste, contigui. Aceste date pot prezenta o imagine mai detaliata asupra proprietatilor spectrale ale regiunii si maresc acuratetea interpretarii.

Radarul si LIDAR (light detection and ranging detectia si intensitatea luminii) reprezinta alte doua sisteme de remote sensing. Sistemele cu microunde active, in particular, reprezinta o alta zona activa de investigatie. Exista trei sisteme civile si mai sunt planificate inca noua pana in 2010.

Unele dintre problemele ridicate de utilizarea datelor achizitionate prin remote sensing privesc aspectele de management si acces la acestea precum si colectarea, arhivarea si accesibilitatea datelor la scara globala. Acoperirea detaliata oferita de fiecare senzor individual genereaza o cantitate extrem de mare de date a ale caror valori primare ajunse la cercetatori trebuie sa le permita acestora examinarea permanenta si in timp real a schimbarilor de mediu. Cuplarea numarului mare de masuratori cu senzorii planificati usureaza integrarea datelor si accesul la ele fapt ce recomanda folosirea acestor tehnologii si de catre epide­miologi. Din pacate, se pare ca aspectele de management a datelor sunt mai putin dezvoltate, iar lipsa unor surse planificate pentru metadatele ce trebuiesc colectate fac dificila localizarea materialelor trebuincioase.

SIG sunt tehnici de achizitie, pastrare, regasire, manipulare, analiza si distribuire a datelor ce au asociate atribute spatiale (Glass, G.E.). De aceea, ele reprezinta un instrument important pentru studiul in teren al elementelor epidemiologice (Plansa 106).

Ele pot fi folosite la localizarea cazurilor de imbolnavire si la stabilirea relatiilor spatio-temporale dintre aceste cazuri si unele caracteristici de mediu selectate. Nevoia de a integra cu acuratete datele provenite din diferite surse si eficienta manipulare si reprezentare a unor date disparate au condus in ultima decada la dezvoltarea unor sisteme software.

Progresele cele mai recente se focalizeaza asupra metodelor de analiza spatiala a datelor asociate, alaturi de incercarile mai vechi de a le reprezenta cu ajutorul hartilor. Incercarile de aplicare a metodelor statistice traditionale au fost in general nesatisfacatoare deoarece sublinierea unor corelatii spatiale intre observatii violeaza unele elemente cheie (independenta observatiilor) privitoare la majoritatea analizelor. Acest fapt se datoreaza exagerarii importantei semnificatiei acordate analizei statistice (Lawson, A. et al.).

Trei zone majore de interes vizeaza analiza statistica SIG a datelor. S-au realizat mari progrese in aplicarea si dezvoltarea metodelor de detectie spatiala si temporala a cazurilor grupate. Desi majoritatea metodelor detecteaza usor grupele potentiale, ele nu permit stabilirea cauzelor ce fac posibile aceste grupari. Daca scopul investigatiei este acela de a identifica zonele si momentele pentru inves­tigatii sau interventii, acest fapt este mai putin problematic decat situatiile in care obiectivul este acela de a identifica factorii de mediu de risc.

Metodele geostatistice folosite pentru estimarea nivelului de expunere la imbolnavire pentru zone in care nu s-au prelevat probe sunt, de asemenea, in progres (Lawson, A. et al.). Modelarea si estimarea factorilor de risc pentru izbucnirea unor epidemii prin modelari empirice de tip Bayesian sau cu ajutorul unor modele lineare generalizate au primit o atentie crescuta ca metode ce pot incorpora corelarea in seturile de observatii.

Variatiile climatice si consecintele lor

Schimbarile climatice

Numerosi autori au scris despre schimbarile climatice si sanatate, majoritatea prezentand boli cu transmisie prin vectori, in particular malaria (Haines et al. 1993, Martens et al. 1995a, Martens 1995, Martens et al. 1995b, Patz et al. 1996, Epstein 1997, Epstein et al. 1998, Haines 1998, Lindsay and Martens 1998, McMichael et al. 1998, Patz et al. 1998, Kovats et al. 1999, Patz and Lindsay 1999, Epstein 2000, Githeko et al. 2000, Haines et al. 2000, Kovats 2000, Patz et al. 2000, Haines 2001, Kovats et al. 2001, Patz and Reisen 2001, Patz et al. 2002, Patz and Kovats 2002, Bunyavanich et al. 2003, Hales and Woodward 2003, 2005, Casimiro et al. 2006, Patz and Olson 2006).

Realitatea schimbarilor climatice, in sensul unei incalziri globale, este admisa acum chiar daca detaliile, modul in care acestea vor avea loc si rapiditatea cu care pot sa se produca nu sunt inca cunoscute. Exista deci certitudini, intrebari si incertitudini. Mai trebuie precizat ca majoritatea cercetarilor se realizeaza la nivel mondial. Previziunile pentru o scara mai mica, ca pentru Romania, releva alte strategii cu alta scara de imprecizie. Acest lucru este important deoarece schim­barile si deci incalzirea vor fi cu siguranta foarte heterogene iar unele locuri vor putea avea chiar tendinte diferite de tendintele globale (Plansa 101).

Este recunoscut faptul ca activitatile umane conduc la modificari in compo­zitia atmosferica si climatul se incalzeste, chiar daca nu avem inca nici o proba definitiva in acest sens. Unul dintre argumentele in favoarea acestor legaturi (corelatia cauza-efect) este dat de rezultatele obtinute din modelarea climatului. Datele rezultate din analiza climatelor din trecut s-au ameliorat si s-au imbogatit. Ele ne permit astazi o mai buna predictie asupra tendintelor viitoare.

Daca modelele realizate sunt mai rafinate numai modelele climatologice capabile sa reproduca variatiile trecute si cele actuale sunt cele ce integreaza datele antropice. Cauza esentiala a acestor modificari este legata de acumularea gazului carbonic, responsabil de cresterea efectului de sera, ce se bazeaza pe urmatorul principiu:

O parte din radiatia solara este remisa de catre suprafata terestra sub forma de radiatie infrarosie. Straturile joase ale atmosferei, cu vaporii de apa si CO₂, retin o parte din aceasta caldura, necesara vietii pe Pamant. Planetele sistemului solar fara atmosfera sunt fierbinti atunci cand sunt luminate de soare si glaciale in timpul noptii. Acumularea actuala de CO₂ sporeste procentul de radiatii infrarosii conservate si deci temperatura la nivelul solului. Acesta este principiul serelor din gradinarit aplicat la scara globala.

Daca acestor modele le sunt asociate proiectiile economice contemporane (demografie, crestere, previziunile asupra arderii carburantilor fosili, poluarile generale,) putem deduce consecintele climatologice probabile. Obtinem astfel cateva bune motive pentru care sa ne nelinistim, poate pentru sfarsitul secolului XXI, si cu siguranta pentru secolul XXII.

Daca, spre exemplu, nivelul mediu al oceanelor creste numai cu 50 cm pe luna, aproape 250 de milioane de persoane vor fi private de habitatul lor actual (sau vor trebui sa traiasca in regiuni devenite de nelocuit). Ori diversele previziuni prognozeaza o crestere ce ar putea atinge 2-6 metri in functie de model.

Chiar daca astazi vom reusi sa stabilizam emisiile de CO₂ la 500 kg/locuitor si pe an, pentru o populatie mondiala mentinuta la sase miliarde de persoane, inertia sistemului nu ne va permite sa scapam de toate surprizele neplacute pana la sfarsitul secolului XXI.

O parte din aceste previziuni se bazeaza pe analiza datelor provenite din studiul climatelor din trecut, in particular carotelor prelevate din ghetarii arctici si antarctici. Aceste cercetari ne invata ca aceste schimbari climatice s-au produs de mai multe ori, uneori foarte rapid in cateva decenii. «Surpriza climatica» de acum - 8.200 de ani s-ar fi datorat unei schimbari in circulatia Gulf Stream si deschiderii unui baraj de gheata la nivelul Groenlandei. Datorita acestui fapt, sosirea unei mari cantitati de apa dulce in apa de mare a schimbat circulatia curentilor marini. Gulf Streamul se va incetini in secolul XXI? Este o problema in suspans.

Dupa modelele mentionate, incalzirea va fi mai importanta in partea de sud vest a Europei, poate cu 1°C mai mult. Nordul Europei va avea mai degraba tendinta de a se umidifica iar zona mediteraneana de a se usca.

Daca admitem aceste fapte, exista solutii pentru a face fata? Ce atitudine trebuie sa adoptam, dincolo de semnarea conventiilor internationale mai mult sau mai putin usor de respectat, din momentul existentei unei vointe politic? Practic, toate tarile au semnat conventia asupra climatului.

Pe de alta parte, unii dintre cei mai mari emitatori de gaze cu efect de sera nu au ratificat protocolul de la Kyoto. Dar cum sa raspundem nevoilor in crestere de energie, fara sa se creasca emisiile de gaze cu efect de sera? Acest lucru nu este simplu iar previziunile europene de a reduce cu un sfert emisiile de CO₂ sunt considerate optimiste. Putem compensa? Putem sa ne adaptam? Unele state considera ca Omul se va adapta si ca deci nu este necesar sa ne modificam mult «obiceiurile», altii considera ca trebuie sa ne schimbam profund politica de dezvoltare, mai ales in contextul actual in care disparitatile Nord-Sud pun o enorma problema etica (Crowley 2000; Anonyme 2001a; Anonyme 2001b; Anonyme 2002; O'Neill si Oppenheimer 2002; Stott si Kettleborough 2002; Abraham 2004; Pacala si Socolow 2004).

Acesta este deci contextual foarte delicat, ale caror probleme evident majore se ridica la scara intregii planete si pentru toate formele de viata prezente, in care trebuie sa situam intreaga problematica legata de evolutia viitoare a bolilor trans­mise de catre vectori.

Aceasta explica in acelasi timp importanta problemei dar si dificultatile intalnite in gasirea celor mai potrivite raspunsuri, atunci cand scarile de timp si de spatiu nu ne sunt cele obisnuite si cand incertitudinile sunt inca numeroase. Invers, se pare ca este de asemenea dificil sa nu facem nimic (Amat-Roze 1999 ; Dubois et Lefèvre 2003).

Mecanismele de impact ale schimbarilor climatice asupra epidemiologiei bolilor cu transmisie vectoriala. Impactul schimbarilor climatice asupra ecosis­temelor poate fi schematizat cu ajutorul diagramei din (Plansa 101).

Schimbarea climatului va influenta cu siguranta direct functionarea ecosiste­melor actionand:

asupra biodiversitatii, asupra structurii biocenozelor (numarul de specii), asupra ciclurilor de nutritie dar si asupra sociologiei prin actiunea asupra diverselor aspecte ale activitatii umane (migratii, calatorii, alimentatie, igiena, economie);

asupra transmisiei bolilor;

asupra gazdelor, a patogenilor si a vectorilor asupra carora actioneaza in acelasi timp. Toate aceste aspecte vor antrena schimbari epidemiologice si va trebui sa gasim indicatori pentru a evalua din timp masurile ce trebuie luate si pentru stabilirea prioritatilor (Brochard et al. 1982; Bonnod 1986; Stenseth et al. 2002; Walther et al. 2002; Bauda si Montfort 2004). Scopul fiind acela de a preveni, mai degraba decat a trata.

Schimbarile activitatilor umane asociate cu cele climatice vor avea cu siguranta un impact asupra comunitatilor de artropode vectoare. O analiza mai fina a ecosistemelor, corelata cu o mai buna cunoastere a raspunsului vectorilor la factorii abiotici si cu ajutorul modelelor de evolutie climatica, ar trebui sa permita predictii asupra evolutiei acestor comunitati si a ciclurilor epidemiologice asociate.

Consecintele incalzirii climatului asupra comportamentului uman si transmisia bolilor. Incalzirea climatului nu este decat una dintre schimbarile globale, pusa in evidenta de catre observatori. Termenul «global», tradus din engleza «Global Change» inseamna la scara globului terestru.

Aceste schimbari globale vizeaza la fel de bine dezvoltarea transporturilor si schimburile dintre continente, precum si schimbarile modului de folosinta sau diferitele practici (abandonul unor terenuri, cresterile extensive in unele locuri, despaduririle in altele etc.).

Este foarte dificil, uneori, sa separam efectele incalzirii climatului de cele ale altor schimbari globale in analiza impactului asupra functionarii ecosistemelor. Introducerea in Europa a unei specii de artropod, potential vectoare de agenti infectiosi, este cu siguranta legata de intensificarea diferitelor schimburi, dar mentinerea sa in ecosisteme este, fara indoiala, facilitata de incalzirea climatului.

Interactiunile dintre acesti factori perturbatori sunt foarte importante si trebuie luate in considerare. Consecintele incalzirii climatului au fost puse in evidenta prin studii ce au vizat:

- pe de o parte, modificarile fizice posibile ale mediului: submersia zonelor litorale prin ridicarea nivelului marilor, reducerea unor zone umede datorita reducerii precipitatiilor etc.

- pe de alta parte, impactul asupra sanatatii umane si animale.

In ceea ce priveste comportamentul uman, activitatile cu impact ridicat asupra mediului sunt cele care stau la originea schimbarilor globale si ca urmare ele trebuie studiate cu mare atentie.

Este recunoscuta importanta despaduririlor, a interventiile asupra retelelor hidrografice, a urbanizarii, a dezvoltarii transporturilor de marfuri si a populatiei, precum si esecurile in lupta antivectoriala (Colwell 1996). Modificarile compor­tamentului uman sub efectul incalzirii climatului vor influenta transmisia sau dezvoltarea bolilor vectoriale? Nici un studiu specific nu pare sa raspunda la acest subiect.

Prezentare generala a metodei de determinare a pericolelor si a riscurilor. Pentru a raspunde la diferitele intrebari Dufour et al. 2002 au realizat un demers in doi timpi:

- mai intai, a fost necesara identificarea bolilor animale (transmisibile sau nu la om) care, in cazul incalzirii climatului, vor putea fie sa apara intr-o anumita zona (teritoriul national) fie, daca ele sunt deja prezente, sa se dezvolte (cresterea incidentei si/sau extinderea repartitiei geografice);

- dupa stabilirea listei bolilor potential candidate la modificarea situatiei lor in cazul incalzirii climatului s-a pus problema ierarhizarii lor in functie de riscul «pe care ele il vor prezenta pentru sanatatea publica, economia crescatorilor de animale si a gradului de probabilitate al aparitiei lor».

Pentru a determina lista bolilor candidate a fost necesara examinarea unei liste destul de mari de boli infectioase si parazitare.

La aceasta analiza s-a tinut cont de natura agentului patogen (in mod special de rezistenta in mediul exterior), de modul sau de transmisie si de rezervoare, vectori sau gazde intermediare. Pentru bolile exotice s-a tinut cont de probabi­litatea de introducere in diferitele zone.

Pentru a standardiza rezultatele s-au utilizat urmatoarele grade de apreciere calitativa a riscurilor (Dufour si Pouillot 2002):

Risc nul: evolutia situatiei epidemiologice a bolii nu are nici o legatura cu o eventuala incalzire climatica;

Risc neglijabil: evolutia situatiei epidemiologice in functie de incalzirea climatica se produce numai exceptional;

Risc slab: evolutia situatiei epidemiologice este putin probabila dar poate fi posibila in anumite circumstante;

Risc moderat: evolutia situatiei epidemiologice este posibila;

Risc ridicat: evolutia situatiei epidemiologice este foarte probabila.

Mecanismele transmisiei vectoriale

Sistemul vectorial

Numerosi agenti infectiosi responsabili de boli importante sunt transmisi prin intermediul unei insecte sau a unui acarian vector. Interventia vectorului are rolul de a facilita intalnirea dintre agentul infectios si gazda sa. Printre altele, ea permite evitarea "risipei" prezente in alte tipuri de cicluri, pierderile importante de microorganisme care ajunse in mediul exterior nu isi pot gasi intr-un timp conve­nabil gazda potrivita.

Astfel se constituie un sistem vectorial compus din agentul infectios, din gazda sau gazdele sale vertebrate si din vectorul (vectorii) sai.

Functionarea unui astfel de sistem pune in actiune diferite tipuri de relatii, in particular pe cele guverneaza dezvoltarea agentului infectios la diferitele sale gazde (alternativ un vertebrat si un artropod) si cele care intra in contactele ecologice dintre populatiile celor trei componente implicate, totul petrecandu-se intr-un mediu dat ai carui parametri, in special cei climatologici pot sa varieze de la un sezon la altul sau de la un an la altul.

Toate acestea arata foarte bine complexitatea intalnita in studiul epidemio­logiei bolilor cu vectori.

In ceea ce priveste numai functionarea sistemului agent infectios-vector, putem distinge schematic trei faze succesive:

contaminarea vectorului;

dezvoltarea agentului in organismul vectorului;

transmisia la un vertebrat receptiv (Rodhain 1999).

Contaminarea vectorului - are loc in general cu ocazia hranirii cu sange (mai putin cazurile in care exista o transmisie verticala), ceea ce explica necesitatea caracterului hematofag a artropodelor vectoare.

Un caz foarte particular este cel al fenomenului de infectie prin "co-feeding", observat la capusele Ixodidae: este vorba de infectia uneia sau a mai multor capuse ce se hranesc pe o gazda, fixate pe aceasta in apropierea unei alte capuse ce este infectanta, fara ca agentul sa fie prezent in sangele gazdei.

Dezvoltarea agentului infectios in organismul artropodului este cea mai complexa; ea poate sa se prezinte sub mai multe fatete dupa sistemul luat in consideratie. Ea comporta o multiplicare a microorganismelor sau transformarile unui parazit (care poate prezenta diferite stadii succesive de dezvoltare), aceste fenomene putand fi asociate dupa diferitele modalitati (mai putin in cazul transmisiei mecanice).

Indiferent de tip, dezvoltarea in vector nu se poate derula decat in zone precise din organismul insectei sau acarianului. In plus, pentru a se derula aceste fenomene au nevoie de o anumita perioada de timp. Acest interval, ce separa momentul contaminarii vectorului (luarea pranzului sanguin infectios) de momentul in care agentul poate sa infecteze o gazda vertebrata, este numit "incubatie extrinseca"; numai dupa terminarea acestei incubatii extrinseci vectorul este capabil sa realizeze transmisia.

Realizarea diferitelor etape ale acestei dezvoltari presupun supravietuirea vectorului in timpului perioadei de incubatie extrinseci, pentru ca artropodul infectat sa devina infectant si ca mai apoi el sa supravietuiasca suficient pentru a transmite agentul implicat.

Sunt de luat in consideratie anumite cazuri particulare, cum ar fi transmisia trans-stadiala (persistenta infectiei in timpul naparlirilor, indispensabila la capuse) sau transmisia verticala (transmisia infectiei descendentilor, frecventa, mai ales, in sistemele ce implica capusele).

In fiecare din aceste etape intervin procese de control calitativ si cantitativ al infectiei. Aceasta modulare a infectiei in cazul vectorului se manifesta la nivelul diferitelor "bariere". Astfel, in diferitele faze ale dezvoltarii sale, microorganismul va avea de depasit o serie de bariere succesive ce pot impiedica sau limita, invadarea unui organ sau a altuia: bariere intestinale, ovariene, salivare etc.

Asadar acest complex de relatii, ce se stabilesc intre microorganism si vectorul sau, ce tine de factorii intrinseci (mecanici, fizico-chimici, genetici) si cei pe care ii putem studia in laborator (deci, la adapost de conditiile mediului si de variatiile lor) caracterizeaza "competenta vectoriala".

Transmisia agentului infectios la vertebrat nu poate interveni decat daca cele doua precedente s-au derulat cu bine. Vectorul a devenit infectant: la el agentul se gaseste intr-un stadiu infectios pentru gazda vertebrata si intr-un loc propice pentru aceasta transmisie.

In functie de sistem, modalitatile de infectie a vertebratului receptiv sunt la randul lor variabile: prin saliva, prin regurgitare, prin dejectii etc.

Functionarea unui sistem vectorial in natura

Prin "capacitate vectoriala" intelegem ansamblul format de competenta vec­toriala si actiunea tuturor factorilor exogeni, de ordin ecologic ce o influenteaza. De fapt, pentru a fi eficace vectorul trebuie nu numai sa fi competent, ci printre altele trebuie sa mai aiba in mediul sau o bioecologie favorabila transmisiei, adica sa fie abundent, sa aiba o mare longevitate, sa intretina contacte stranse cu vertebratele rezervor si cu vertebratele receptive etc. Numai in aceste conditii capacitatea sa vectoriala va fi ridicata. Cel mai adesea, la originea caracterului sezonier al transmisiei a numeroase afectiuni sunt variatiile marimii populatiilor de vectori.

Evaluarea capacitatii vectoriale este importanta pentru stabilirea pericolului potential pe care il reprezinta o populatie vectoare data pentru o maladie determinata. Aceasta capacitate vectoriala tine cont de functionarea sistemului intr-un anumit mediu si la un anumit moment.

In paralel cu studiul vectorului, este de la sine inteles ca trebuie sa cunoastem foarte bine bioecologia vertebratelor implicate in ciclurile de transmisie, fie ca este vorba de vertebrate rezervoare naturale, de vertebrate amplificatoare, de disemi­natori, de detectori, de populatii animale receptive.

Aceasta bioecologie poate fi extinsa si asupra animalelor domestice inrudite, lucru adesea dificil de realizat, daca tinem cont ca in cazul populatiilor de animale salbatice, etologia si patologia lor nu sunt foarte bine cunoscute.

Trebuie retinut si faptul ca alaturi de transmisia vectoriala clasica ce implica realizarea unui ciclu de dezvoltare a agentului infectios, poate exista si o transmisie fie pur mecanica de catre un artropod hematofag (leucoza bovina enzootica), fie pasiv prin contact direct cu un artropod (kerato-conjonctivita rumegatoarelor cu moraxele). Acest mod de transmisie in anumite cazuri poate avea o importanta epidemiologica notabila (cazul unor trypanosomoze animale diseminate de tabanide sau de stomoxine).

Sensibilitatea sistemelor vectoriale la variatiile climatice

Se poate concluziona usor ca sistemele vectoriale sunt sensibile fata de climat si variatiile sale. Cel putin in teorie, consecintele unei modificari climatice pot afecta, de maniera independenta, toate componentele biotice ale unui sistem epidemiologic fie direct, fie indirect, prin actiuni asupra ecosistemului in sanul caruia ele traiesc (Anonyme 2002a, 2003a).

In consecinta, aceste modificari pot sa intervina in primul rand asupra a trei componente fundamentale ale sistemului:

- asupra repartitiei abundentei, etologiei, a dinamicii si a structurarii genetice a populatiilor de vertebrate rezervoare, amplificatoare sau diseminatoare, indife­rent daca este vorba de animalele salbatice sau de cele domestice;

- asupra agentului infectios in particular pe plan genetic prin selectia populatiilor mai bine adaptate conditiilor de mediu si care vor putea sa se dovedeasca a fi mai mult sau mai putin virulente;

- asupra repartitiei, abundentei, etologiei si a dinamicii si structurii genetice a populatiilor de artropode vectoare.

Pe de alta parte, consecintele se pot manifesta si asupra relatiilor dintre aceste componente: contactele ecologice dintre populatii (spre exemplu, intre rezervoare si vectori, intre unii vectori si populatia receptiva etc.), viteza si intensitatea dezvoltarii agentului infectios in diferitele sale gazde.

Daca luam in considerare numai vectorul si numai problema cresterii semnificative si durabile a temperaturii, impactul s-ar putea manifesta in mai multe moduri:

- prin facilitarea instalarii unui vector introdus, o variatie a temperaturii poate contribui la modificarea repartitiei geografice sau a densitatii. Efectele indirecte se vor manifesta, de asemenea, ca urmare a modificarii ecosistemelor sau a microcli­matului local (cazul glossinelor legate de anumite tipuri de vegetatie);

- o crestere a temperaturii ar putea antrena o diminuare a longevitatii vecto­rului care asociata cu scaderea umiditatii va duce la diminuarea capacitatii sale vectoriale;

- o schimbare paralela a repartitiei precipitatiilor va antrena o modificare a dinamicii populatiilor de vectori, cu repercusiuni asupra sezonalitatii transmisiei;

- o crestere a frecventei numarului de pranzuri sanguine si a productiei de oua;

- o scurtare a ciclului de dezvoltare a vectorului (a se vedea cresterea numarului anual de generatii) ceea ce poate avea repercusiuni asupra structurii genetice a populatiilor (cu efecte posibile spre exemplu, asupra emergentei rezistentei la insecticide);

- o reducere a duratei incubatiei extrinseci, ce va favoriza transmisia;

- o modificare poate a modalitatilor unei eventuale transmisii verticale.

Merita retinute si efectele mult mai subtile ale climatului: spre exemplu, influenta pe care ar putea-o avea temperatura asupra virulentei agentilor infectiosi sau asupra unei repartitii diferite topotipurilor mai mult sau mai putin virulente ale unui virus dat. Poate fi vorba si de structura populatiilor, adica de distributia variabilitatii genetice la o anumita specie de vector. Fluxul de gene antrenat de catre deplasarile indivizilor, prin extinctii locale ale populatiilor urmate de recolonizari, pot conduce la instalarea unor noi genotipuri, cu consecinte asupra etologiei, a competentei si a capacitatii vectoriale sau a rezistentei la un insecticid. La nivelul vertebratelor rezervoare, fenomene comparabile se vor putea manifesta, de asemenea, spre exemplu, in ceea ce priveste receptivitatea si/sau sensibilitatea lor fata de un patogen etc.

Toate aceste efecte pot deci sa se potentializeze sau din contra sa se contra-balanseze cel putin partial.

In ceea ce priveste bolile, acesta s-ar putea traduce prin modificari ale repartitiei zonelor endemice sau a diseminarii epidemiilor sau prin variatii, cu plus sau cu minus, a sezoanelor de transmisie (cu repercusiuni asupra rapiditatii de achizitie si a nivelurilor de imunitate de catre populatii) sau prin variatii ale intensitatii de transmisie, deci in incidente.

Mai trebuie sa retinem ca adeseori repartitiile geografice ale maladiilor cu vectori nu coincid strict cu cele ale vectorilor lor, ceea ce semnifica faptul ca intervin si alti factori limitanti. Apoi, nu este necesara o anumita proportionalitate intre densitatea vectorului si numarul de intepaturi infectante, nici intre acest numar si morbiditate si inca mai putin cu mortalitatea asociata.

In realitate, pentru toate aceste boli cu vectori, suntem confruntati cu o complexitate extrema de sisteme epidemiologice.

Este clar ca o schimbare climatica prelungita nu poate fi lipsita de un impact, chiar daca aceste modificari nu sunt uniforme in distributia lor.

Consecintele cresterii temperaturii nu vor fi identice in ori ce caz, tempe­ratura nu este peste tot un factor limitant. Cu siguranta, acest impact se va simti mai ales in zonele al caror echilibre ecologice sunt intotdeauna precare.

PLANSA    101.

Principalii factori (de care depind schimbarile globale) ce trebuie luati in considerare atunci cand sunt vizate potentialele schimbari in starea bolilor cu transmisie vectoriala.

(adaptare dupa Chan et al,.1999)

Diagrama schematica a cailor prin care schimbarile climatice afecteaza sanatatea si actionand direct modifica (conditioneaza) factorii de mediu, pe cei sociali si pe cei de care depinde sistemul de sanatate.

PLANSA    102.

Cadrul conceptual al MA (Millennium Ecosystem Assesment) ce ilustreaza conexiunile (pe verticala si pe orizontala) dintre componentele locale, regionale si globale ale unor procese responsabile in ultima instanta si de sanatatea umana.

Interrelatiile dintre tipurile de schimbari majore de mediu la nivel global ce au influenta asupra sanatatii umane.

PLANSA 103.

(dupa WHO - Millennium Ecosystem Assesment, 2006)

Sub aspect fundamental, ecosistemele constituie sistemul suport al vietii pe intreaga planeta. Schimbarile factorilor de comanda ce afecteaza indirect ecosis­temele (populatia, tehnologia, stilul de viata) pot induce schimbari la nivelul factorilor ce afecteaza direct ecosistemele (aplicarea fertilizatorilor pentru sporirea productiei de hrana). Schimbarile produse in ecosisteme influenteaza serviciile furnizate de catre acestea si implicit bunastarea populatiilor umane. Diferitele interactiuni se pot produce la acelasi nivel (scala) sau intre nivele diferite. Desigur, aceste interactiuni functioneaza atat spatial, cat si temporal. Actiunile de raspuns fata de schimbarile negative sau cele menite sa intareasca schimbarile pozitive pot fi intreprinse in orice punct al acestui context (cadru).

PLANSA 104.

(dupa Dazsac et al., 2000)

Cativa dintre factorii cheie responsabili de raspandirea bolilor infectioase emergente (BEI). Continuumul ecologic gazda-parazit (parazitii includ virusurile si procariotele parazite implica animalele salbatice, domestice si omul. Relatiile complexe dintre populatiile gazda constituie scena pe care evolueaza bolile emergente. Sagetile subliniaza factorii cheie.

PLANSA    105.

Model conceptual al indicatorilor si al relatiilor in contextul analizei sistemului gazda vector - patogen

(dupa Haydon, 2002 )

Factori legati de distributia gazdelor (box 1)

1. impactul climatului asupra distributiei gazdelor (hrana, apa etc.);

2. impactul categoriilor de folosinta a terenului asupra gazdelor;

3. impactul identitatilor socio-economice si culturale asupra dezvoltarii gazdelor;

4. impactul politicilor, al facilitatilor si al oportunitatilor de piata ce contro­leaza marimea populatiilor gazda.

Factori legati de dinamica vectorilor (box 2)

5. impactul climatului asupra eclozarii pontelor si a dinamicii populatiilor de vectori;

6. tipul de ecozone, impactul asupra distributiei speciilor in areal si la nivel regional;

7. impactul trasaturilor complexului de ecosisteme asupra zonelor de repro­ducere, a habitatelor pentru adulti si a raspandirii acestora.

Factori legati de agentul patogen (box 3)

8. impactul educatiei si informarii asupra managementului bolilor si riscul pentru indivizi

9. impactul politicilor de control al bolilor si al deciziilor (ex.: vaccinarile) asupra ciclului de viata a patogenilor

PLANSA    106.

Organizarea ierarhizata a analizelor privitoare la sanatate - mediu

(adaptare dupa D. Cuissance)

Aspecte generale privitoare la controlul populatiilor de vectori

Managementul Integrat al Vectorilor (MIV)

Strategiile MIV au paralelisme cu sistemele de management integrat al daunatorilor utilizate in agricultura unde efectele adverse asupra mediului si a sanatatii si dezvoltarea rezistentei au stimulat utilizarea flexibila a tuturor metodelor cu impact pentru rezolvarea problemelor.

Astfel de abordari integrate ajuta la pastrarea integritatii ecosistemelor si incurajeaza raspandirea dusmanilor naturali ai speciilor daunatoare ca patogenii si pradatorii. Un punct important al acestei abordari il constituie analizele economice ce au aratat ca managementul integrat este mai eficient sub aspectul costurilor decat dependenta puternica de insecticide, fara a ignora beneficiile suplimentare ale reducerii contaminarii mediului.

Principiile MIV pot fi rezumate ca incercarea "incercarea de a imbunatati eficacitatea, eficienta costurilor, starea ecologica si sustenabilitatea controlului bolilor cu vectori. MIV incurajeaza abordarea unor multiple metode de control, integrarea cu alte masuri de control precum si aplicarea sistematica a unor interventii, adesea in combinatie si sinergistic" (WHO 2004b).

MIV actioneaza pornind de la premiza ca un control eficient presupune colaborarea diferitelor agentii publice si private si participarea comunitatii mai degraba decat actiunea exclusiva a sectorului de sanatate.

Pentru a evita aparitia unor probleme de mediu si pentru rezolvarea situatiilor pe cai mai adecvate MIV presupune cunoasterea stiintifica precisa a ecosistemelor in care traiesc vectori precum si a interrelatiilor cu societatea umana.

MIV utilizeaza mai frecvent urmatoarele tipuri de abordari corelate:

managementul mediului ce include modificarea sau manipularea acestuia;

metode de control biologic ce includ bacterii si pesti larvivori;

metode de control chimic ce includ utilizarea pesticidelor in stropiri la interior si la exterior;

masuri sociale si de comportament ce vizeaza reducerea posibilitatilor de transmisie.

Fiecare dintre aceste interventii are diferite tipuri de interactiuni cu alte servicii ale ecosistemului.

Managementul/Modificarea Mediului pentru a reduce abundentele vectorilor si ale gazdelor rezervor

Practica folosirii managementului mediului pentru a reduce capacitatea unor habitate locale, de a mentine populatiile vectorilor unor boli, prezinta un interes tot mai mare in ultimii ani. Acest fapt se datoreaza in mare parte scaderii eficientei si mai ales consecintelor pentru mediu ale utilizarii pesticidelor.

Astfel, in cazul larvelor de tantari s-au obtinut succese considerabile prin drenarea mlastinilor si a baltilor pentru a elimina zonele de reproducere pentru Anopheles sau prin folosirea uleiurilor pentru a preveni respiratia larvelor (Italia). Glossina (musca tsetse) au fost controlate prin distrugerea selectiva a unor habitate forestiere riverane si din savana precum si prin distrugerea unor animale gazda.

Capacitatea mediului de a mentine vectorii poate fi redusa prin schimbari fizice pe termen lung - modificarile de mediu (WHO 1982; Walker 2002). Totusi, aceasta abordare nu este eficienta in toate situatiile epidemiologice.

Eficienta managementului de mediu depinde de cat de buna este interventia in situatiile particulare si de integrarea cu ecologia bolilor abordate. Proiectele de modificare la scara mare necesita o investitie initiala semnificativa si pot fi eficiente numai daca zona tinta cuprinde majoritatea locurilor de reproducere. Modificarile locale mai pot fi ineficiente daca exista zone de reproducere in apropierea locuintelor umane (Mutero et al. 2004 - este cazul pentru malarie in zone rurale din Africa sub-sahariana). Modificarile "accidentale" de habitat spre exemplu prin despaduriri sau prin diferite sisteme de irigatii, probabil au la randul lor diferite efecte asupra transmisiei bolilor infectioase.

Schimbarile temporare ale mediului sunt cunoscute cel mai adesea sub termenul de manipulari de mediu. Aici sunt incluse canalele de scurgere, sistemele de irigatii pentru agricultura, inundatiile temporare sau drenajul zonelor umede precum si inlaturarea unor tipuri specifice de vegetatie ce constituie habitate pentru vectori.

Pentru bolile zoonotice (cele care nu au rezervor uman ca gazda pentru infectie), tehnicile de management ale mediului pot fi aplicate pentru a reduce abundenta rezervorului gazda precum si pe cea a vectorilor. Spre exemplu, in fosta Uniune Sovietica, leishmanioza cutanata provocata de Leishmania major a fost controlata prin ararea sau prin inundarea coloniilor rezervorului gazda Rhombomys opimus.

Trebuie totusi mentionat ca tehnicile de management ale mediului care sa dea rezultate bune sunt foarte costisitoare.

Controlul biologic / Pradatorii naturali

Metodele biologice constau in utilizarea unor inamici naturali sau a unor toxine biologice pentru realizarea unui management eficient al vectorilor. Sunt numeroase exemplele de succes in controlul biologic ce au folosit pestii larvivori, copepode si produse toxice de origine bacteriana, pentru a controla vectorii filariozei, malariei si al dengai (Walker 2002; Lloyd 2003).

Un avantaj important pe care il au metodele biologice asupra metodelor chimice este reducerea efectelor perturbatoare asupra ecosistemelor. Larvicidele microbiene pot fi utilizate chiar si in apa de baut sau in areale sensibile, deoarece ele nu sunt persistente si nici nu se acumuleaza in mediu sau in tesuturile corpului si nici nu sunt toxice pentru vertebrate (WHO 1999).

Controlul biologic poate fi eficient daca zonele de reproducere sunt bine cunoscute si limitate ca numar dar, este mai greu realizabil cand acestea sunt numeroase. Controlul biologic reprezinta o buna ilustrare a importantei cunoasterii ecologiei locale a transmisiei.

Participarea comunitatii si integrarea cu alte metode de control este foarte importanta daca pestii larvivori si alti agenti biologici impun refacerea stocurilor si reaplicari repetate iar in unele cazuri ce impune recoltarea vegetatiei sau elimi­narea surselor de poluare.

Controlul chimic

Insecticidele raman un instrument de control important iar utilizarea lor selectiva va continua in cadrul programelor MIV. Totusi trebuie sa se tina cont permanent de impactul insecticidelor, in special poluantii organici persistenti identificati prin Conventia de la Stockholm asupra mediului natural si asupra populatiilor umane expuse. Nu trebuie uitate si problemele datorate sporirii rezistentei insectelor la insecticide

De aceea, Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS World Health Assembly) cheama statele membre sa dezvolte si sa adopte metode alternative viabile de control pentru a reduce dependenta de insecticide.

MIV furnizeaza cadrul pentru un management eficient sub aspectul costurilor, rational si sensibil fata de mediu si care sa conduca treptat la eliminarea insecti­cidelor ca factor de risc.

Aplicarea pe scara larga a insecticidelor persistente s-a facut initial fara a se lua in considerare consecintele asupra mediului.

Metodele de control chimic au fost utilizate cu mai mult sau mai putin succes intr-o mare diversitate de programe, fie ca este vorba de eradicarea malariei, de controlul oncocercozei sau de epidemii virale.

Pe masura acumularii dovezilor ce evidentiau impactul insecticidelor asupra ecosistemelor s-a trecut la cautarea de noi metode alternative acordandu-se o atentie sporita cunoasterii ecologiei vectorilor si dezvoltarii unor metode mai eficiente sub raportul costurilor si mai putin daunatoare pentru mediu (utilizarea unor substante persistente mai putin toxice).

Au fost dezvoltate diferite metode de utilizare. Insecticidul poate fi aplicat fie non-rezidual (eficient la scara spatio-temporala redusa, omoara numai insectele expuse in mod curent) sau rezidual (persistent), eficient pe perioade mai mari (saptamani sau luni). Astfel, pot fi omorate acele insecte care se aflau in stadii de dezvoltare imature si deci nu au fost expuse direct in momentul aplicarii insecticidului. Fileele pentru pat tratate cu piretroizi sintetici, folosite pentru controlul malariei si a altor boli transmise de vectori, sunt exemple pentru aceasta abordare cu impact minim la nivelul ecosistemelor. Rezultatele actiunilor de control pot fi mai bune daca se obtin informatii asupra unor particularitati ale speciilor vectoare - unde se hranesc si unde se adapostesc mai frecvent (in interior sau la exterior) si daca se hranesc pe om sau pe alte animale.

Raspunsurile sociale si de comportament fata
de bolile transmise de vectori

Perspectiva ecosistemica vede mediul uman cultural, social si comporta­mental ca un intreg necesar pentru sustenabilitatea principalelor servicii ale ecosistemelor. Acest lucru este adevarat si in cazul bolilor transmise de vectori care sunt influentate profund de comportamentul uman. Resursele sociale si de comportament au o importanta relevanta pentru managementul bolilor. Imbunatatirea controlului bolilor poate fi obtinuta prin schimbarea comportamentului uman si a conditiilor de viata pentru a reduce contactul cu vectorii.

Conditiile de locuire

Probabil calea cea mai simpla prin care poate fi manageriat contactul om-vector o constituie imbunatatirea amplasamentului si a modului de construire a locuintelor (Rozendaal 1997).

Desi, individual, vectorii sunt adesea capabili sa se disperseze cativa kilometri, in unele situatii majoritatea populatiilor de vectori se deplaseaza numai pe distante mici. De aceea, abundenta populatiilor de insecte poate varia foarte puternic chiar si pe distante foarte mici. Amplasarea locuintelor in zone bine drenate, departe de locurile de reproducere reduce semnificativ transmisia bolilor (malaria WHO 1982).

Imbunatatirea constructiei locuintei are importanta particulara pentru protectia contra unor infectii precum boala Chagas (vectorii traiesc direct in peretii constructiilor).

Zooprofilaxia (folosirea unor gazde diversioniste pentru a reduce cantitatea de sange prelevata de la oameni, astfel se poate intrerupe transmisia) este de asemenea un instrument promitator. Aceasta tehnica foloseste de regula animalele domestice care ne ofera si alte servicii. Si in acest caz se impune cunoasterea ecologiei locale a vectorilor pentru a selecta si a amplasa gazda aleasa pentru diversiune, pentru a fi siguri ca sporirea cantitatii de sange disponibil nu va avea ca rezultat cresterea densitatii locale a vectorilor.

Starea de sanatate si comportamentul

Unele boli precum malaria pot pune probleme mult mai serioase atunci cand victimele sunt subnutrite sau au o stare precara de sanatate. Exista o puternica legatura intre bunastarea sociala si impactul bolilor. In particular, imbunatatirea starii de igiena si a celei sanitare poate fi importanta in reducerea bolilor infec­tioase la copii.

Nivelul de educatie generala, in particular la femei, este determinantul cheie in estimarea riscurilor pentru sanatate si a starii de sanatate. Imbunatatirea educatiei generale trebuie insotita de mesaje specifice ce tintesc schimbarile de mediu asociate cu protectia impotriva vectorilor

Aceste mesaje pot prezenta modalitatile de identificare timpurie a simpto­melor datorate imbolnavirii, metodele de tratament, precum si caile de actiune impotriva vectorilor. In unele cazuri, aceste mesaje pot fi acompaniate de aspecte de legislatie sau, pentru a fi mai eficiente, pot fi dezvoltate intr-o maniera participativa prin folosirea de metode ce implica comunitatea in identificarea problemelor si a solutiilor.

In functie de situatie, mesajele pot fi diseminate prin diferite mijloace media ca: postere, evenimente comunitare, prezentari sau prin includerea ca subiecte in programe populare de radio sau de televiziune.

Participarea comunitatii si colaborarea inter-sectoriala reprezinta o abordare pozitiva dar ea presupune si un efort sustinut din partea tuturor participantilor cheie, a profesionistilor si a guvernantilor.

Modificari genetice ale speciilor vectoare pentru a limita transmisia bolilor

In ultima vreme, noile directii de management si de control al vectorilor provin din cercetarea aplicata care imbunatateste instrumentele existente si le indreapta mai eficient catre situatiile locale. Totusi aceste aplicatii sunt foarte costisitoare si presupun mari investitii de timp si de resurse. Spre exemplu, se impune dezvoltarea unor noi medicamente si insecticide pentru a depasi problemele legate de rezistenta vectorilor si de reducerea costurilor controlului.

Modificarile genetice ale vectorilor constituie una dintre aceste metode.

Practica selectarii unor varietati de vectori ce nu pot transmite bolile se aplica de cateva decade (Collins et al. 1986; Wu and Tesh 1990). Progresele recente realizate la nivelul geneticii moleculare au facut posibila introducerea unor gene in populatiile de vectori fapt ce conduce la extinctie sau le reduce capacitatea de a mentine si transmite infectii.

Teoretic exista posibilitatea producerii in laborator a unor populatii de tantari care nu sunt capabile sa transmita patogeni. Stadiul urmator este acela de a li se implementa mecanisme de control genetic care sa lege genele ce prezinta interes cu alte elemente genetice capabile sa le raspandeasca in intreaga populatie de vectori. Sunt investigate doua sisteme:

primul consta din elemente transpozabile autonome (Ribeiro and Kidwell 1994), elemente genetice care se autocopiaza in genom, sporind astfel sansele de mostenire de catre generatiile urmatoare;

al doilea este reprezentat de catre bacteria simbiotica Wolbachia care este mostenita prin ponta si favorizeaza reproductiv femelele gazda in deza­vantajul celor neinfectate (Sinkins and O'Neill 2000).

Cu toate acestea, unii experti in controlul bolilor atrag atentia asupra unor posibile dezavantaje. Elementele transpozabile pot favoriza cresterea ratei muta­tiilor cu caracteristici imprevizibile in populatiile de vectori, astfel ca organismele modificate genetic pot contamina alte specii.

Este cert faptul ca nu exista un consens ferm intre cercetatori asupra aplica­bilitatii si a acceptarii utilizarii acestor instrumente in activitatea de teren. Pe masura ce cunoasterea avanseaza, pentru comunitatea stiintifica devine tot mai important sa prezinte un punct de vedere rational si fara pasiune asupra poten­tialelor beneficii si riscuri ale acestei abordari. Este important ca decidentii si publicul sa poata intelege si judeca posibilele castiguri obtinute prin acest tip de interventie si sa se evite orice risc pentru mediu.

Promovarea cooperarii inter-sectoriale intre institutiile care se ocupa de Sanatate, Mediu si de Dezvoltare

O perspectiva ecosistemica asupra controlului bolilor transmise de vectori presupune reconsiderarea structurilor institutionale care manageriaza controlul vectorilor. Managementul integrat al vectorilor in particular opereaza pe baza premisei ca un control eficient necesita colaborarea diferitelor agentii publice si private precum si educarea si participarea comunitatii (nu numai actiunea exclusiva a sectorului de sanatate).

Obiectivele ce vizeaza bolile infectioase (si alte obiective) vor putea fi atinse cu contributia institutiilor mentionate ce actioneaza la diferite nivele de integrare globala, nationala si locala.

Deocamdata in majoritatea tarilor, sectoarele de sanatate si de mediu actioneaza separat. Slabe incercari de coordonare in ceea ce priveste controlul vectorilor vizeaza politicile asociate cu energia, agricultura, locuintele sau dome­niul forestier. Institutiile din sectorul de sanatate cheltuiesc resurse importante dar actiunile lor sunt directionate catre tratamentul curativ sau pentru interventii in cazul unor boli specifice si nu pentru promovarea unor politici integrate pentru dezvoltarea economica, protectia mediului si imbunatatirea sanatatii umane.

De regula, sectorul de mediu are acces la resurse financiare reduse si nu se bucura de un deosebit sprijin politic fiind axat mai ales pe protectia sistemelor naturale. Sectoarele productive, precum diferitele ministere de infrastructura, dezvoltare sau comert au acces la resurse importante si iau decizii care afecteaza profund (pozitiv sau negativ) transmisia bolilor de catre vectori, fara ca acestea sa fie luate in considerare.

Colaborarea inter-sectoriala este "binecuvantata de toata lumea, dar nu este finantata de nimeni"; este prezentata ca fiind esentiala dar se produce rareori deoarece sectoarele individuale isi masoara succesele numai pe baza propriilor realizari.

In ultimele decade, in ciuda lipsei cooperarii inter-sectoriale si a comu­nitatilor in managementul bolilor transmise de vectori s-au realizat cateva progrese promitatoare. Agentii: ca Banca Mondiala, UNICEF si UNDP au sporit investitiile in problemele globale de sanatate. Aceasta reflecta o sporire a recunoasterii institutionale a faptului ca oamenii mai sanatosi sunt mai productivi si ca o stare de sanatate proasta contribuie la mentinerea saraciei. Rezultatul este crearea unor noi inter-agentii de mediu, sanatate si dezvoltare.

Conceptul de Lupta Vectoriala Integrata (LVI)

Conceptul de LVI are la baza lupta antivectoriala (LAV) selectiva ce a fost definita de catre Comitetul de experti al OMS asupra paludismului ca utilizarea tintita a diferitelor metode de LAV izolat sau in combinatie, pentru a preveni sau pentru a reduce cu un bun raport cost-eficacitate a contactului om-vector, tinand cont de problemele de durabilitate (Adler et al. 1998). LVI are urmatoarele atribute: respecta mediul, inter-sectorialitate, selectivitate, tinte clare, un raport cost-eficacitate bun si perenitate. LVI implica utilizarea unei game de interventii printre care igiena mediului si folosirea judicioasa si fara riscuri a insecticidelor.

LVI fiind in sine o componenta a luptei integrate impotriva bolilor, presu­pune diferite interventii care pot fi considerate in combinatie sau izolat, in functie de posibilitati si de fezabilitatea aplicarii lor. Tabelul rezuma diferitele metode de LAV continute in LVI (Tabelul 27).

Valoarea adaugata scontata pentru fiecare dintre metode trebuie sa ghideze combinarea diferitelor metode de LAV.

Unele modele si simulari sugereaza ca modalitatea cea mai eficace de a integra diferite metode de lupta este aceea de a combina metode care au acelasi efect (ex.: combinarea de tratamente ce scad densitatea populatiei de vectori sau combinarea unor tratamente ce reduc prevalenta organismelor patogene la vectori).

Combinarea unor tehnici ce au efecte diferite (ex.: o tehnica ce reduce populatia de vectori cu una care scade prevalenta organismelor patogene la vectori) va fi mai putin eficace decat combinarea a doua tehnici ce reduc densitatile populatiilor si prevalenta organismelor patogene, costurile fiind aceleasi (Ginsberg, 2001). (Plansa 107).

Totusi aceasta ipoteza trebuie confirmata in conditii operationale iar procesul va depinde de factorii epidemiologici legati de modelele de transmisie de expresia bolii, de multiplicarea vectorilor tinta, de instrumentele de lutpta disponibile, de resursele financiare si umane si de structurile si serviciile responsabile cu aplicarea planurilor de LVI.

LAV trebuie conceputa ca o componenta importanta a programului de lupta impotriva bolilor. Printre altele, trebuie luate in considerare urmatoarele aspecte:

Recursul la serviciile curative a devenit tot mai problematic odata cu raspandirea bolior multi-farmaco-rezistente si slabirea sistemelor de prestari de sanatate, ceea ce releva importanta reducerii transmisiilor;

Bolile (paludismul) sunt, de regula, focalizate si variabile prin natura. Chiar in aceiasi zona sau intr-o singura municipalitate pot exista mari diferente in ceea ce priveste riscul de transmisie dintr-un loc in altul;

Nu exista un raspuns unic aplicabil la LAV in toate circumstantele. Increderea oarba intr-o singura abordare sau intr-un singur instrument este ineficace si costisitoare;

Folosirea inadecvata a insecticidelor poate genera costuri operationale foarte ridicate si cu un impact limitat; insecticidele sunt un instrument pretios dar trebuie utilizate judicios;

LVI creeaza oportunitatea utilizarii de sinergii intre mai multe programe de lupta contra BTV (boli cu transmisie prin vectori). Utilizarea unei metode unice poate fi optimizata pentru a controla mai multe boli cu transmisie vectoriala (spre exemplu, fileele impregnate pot lupta impotriva paludismului, filariozei limfatice si a leishmaniozei).

Tabelul 27. Componente ale controlului integrat al vectorilor.

(dupa Green, 1997)

Figura 6. Ciclul de planificare in LVI.

PLANSA    107.

(dupa Sutherst, 2004)

Sistemul suport de decizie pentru a ghida si realiza strategii robuste de management sustenabil in contextul impus de adaptarea la schimbarile produse in starea bolilor vectoriale induse de schimbarile globale.

(dupa Kitron, 1998)

Principiile LVI

Aplicarea in practica a LVI (Figura 6) este ghidata de urmatoarele principii:

LVI este un element esential al luptei contra BTV in diferitele regiuni ale OMS;

Interventiile LVI nu sunt programe individuale ci componente ale unor programe integrate de lupta impotriva bolilor, conform cu regulile sectorului national de sanatate;

Interventiile LVI sunt realizate cu scopul de a preveni, reduce sau intrerupe transmisia bolilor;

Interventiile LVI se bazeaza pe o buna cunoastere a situatiilor ecologice si epidemiologice, o analiza a raportului cost-eficacitate si pe o integrare judicioasa a optiunilor disponibile;

LVI trebuie sa fie durabila, respectuoasa pentru mediu, realizabila economic si acceptabila social.

Obiectivele LVI

Obiectivul general al LVI este reducerea mortalitatii si a morbiditatii datorate BTV pe calea prevenirii, reducerii sau a intreruperii transmisiei bolilor.

Obiectivele specifice ale LVI sunt urmatoarele:

Reducerea la minimum pe cat posibil a zonelor de multiplicare a vectorilor

Reducerea abundentei si a longevitatii vectorilor

Reducerea contactului om-vector.

Analize si evaluari

Experienta semnificativa acumulata din diferitele zone ale planetei confirma importanta abordarii integrate a "ecosistemelor" pentru managementul si controlul vectorilor. Aceasta arata ca o folosire mai sistematica a cunoasterii stiintifice existente asupra comportamentului vectorilor intr-un cadru ecosistemic poate sa reduca raportul cost-eficienta al izbucnirii unor boli.

In acelasi timp aceasta abordare poate oferi o protectie sporita altor servicii ale ecosistemelor decat cele obtinute in trecut de la programele anterioare.

Strategiile MIV sunt promitatoare nu pentru ca aplica interventii noi si diferite ci pentru ca furnizeaza o structura pentru selectarea si aplicarea celor mai eficiente metode existente, tinand cont de caracteristicile epidemiologice si ecologice locale. Aceasta include focalizarea eforturilor de control in spatiu si timp catre stadii specifice ale ciclului de viata al vectorilor. Acest lucru impune o mai buna cunoastere a zonelor epidemiologice.

Sistemele de Informare Geografica (SIG) pot fi folositoare la definirea zonelor epidemiologice si de distributie a diferitelor specii vectoare ce vor fi supuse interventiilor specifice de control.

Strategiile MIV pot lua in calcul si utilizarea insecticidelor. Acestea pot fi aplicate prin metode ce au un impact minimal asupra mediului, in particular pentru bolile cu un ciclu de transmisie om/vector/om (spre exemplu folosirea fileelor tratate cu insecticide sau a stropirilor reziduale in interiorul locuintelor pentru controlul malariei). Aplicarea focalizata este mai dificil de realizat atunci cand ciclul de transmisie include rezervoare gazda, animale ale infectiei.

Rezistenta la insecticide nu favorizeaza actiunile pe termen lung si, de aceea, acest aspect trebuie manageriat cu mare atentie.

Strategiile de reducere a transmisiei bolilor infectioase pot fi cuantificate prin beneficiile sociale si economice pentru populatiile umane. Rezultatele nu sunt intotdeauna clar definite si succesele sunt masurate cu un set redus de indicatori. Interventiile in sectorul de sanatate sunt judecate in primul rand sub aspectul eficientei reducerii ratei incidentei bolilor si in unele cazuri in asocierea masurilor cu costurile economice.

Politicile care au impact asupra schimbarilor climatice si asupra biodiversitatii pozitive sau negative vor avea in cele din urma influente asupra incidentei bolilor si a sanatatii. Raspunsurile institutionale sunt elementele de baza in proiectarea politicilor de integrare. Numai politicile ce promoveaza dezvoltarea sustenabila, prin cresterea bunastarii individuale si sociale pe calea descresterii inegalitatilor si evitarea degradarii resurselor naturale, pot fi benefice pentru sanatatea oamenilor si a ecosistemelor.

Bibliografie

Allan, B.F. et al. - 2003. Effects of habitat fragmentation on Lyme disease risk. Conserv. Biol. 17, 267-272

Andrewartha, H. G. - 1961. Introduction to the Study of Animal Populations, University of Chicago Press, Chicago.

Artois M., Delahay, Guberti V. , Cheeseman C. - 2001. Control of infectious diseases of wildlife in Europe. Vet. J., 162 (2), 141-152.

Artois M., Fromont E., Hars J. - 2003. La faune sauvage, indicateur possible du risque de maladie émergente? Épidémiol. Santé anim., 43, 43-53.

Bale, J. S. - 2002. Insects and low temperatures: From molecular biology to distributions and abundance, Phil. Trans. R. Soc. B r 357:849-862.

Bavia, M.E. et al. - 2001. Use of thermal and vegetation index data from earth observing satellites to evaluate the risk of schistosomiasis in Bahia, Brazil. Acta Trop. 79, 79-85

Beck, S. D. - 1980. Insect Photoperiodism, 2^nd ed., Academic Press, New York.

Beck, S. D. - 1991. Thermoperiodism, in: Insects at Low Temperature (R. E. Lee, Jr. and D. L. Denlinger, eds.), Chapman and Hall, New York.

Beckage, N. E., Federici, B. A., Thompson, S. N. (eds.) - 1993. Parasites and Pathogens of Insects r , Vols. 1 and 2, Academic Press, New York.

Bedding, R.,Akhurst, R., Kaya, H. (eds.). - 1993. Nematodes and the Biological Control of Insect Pests, CSIRO, East Melbourne, Australia.

Beegle, C. C., Yamamoto, T. - 1992. History of Bacillus thuringiensis Berliner research and development, Can. Entomol. 124:587-616.

Bengis R.G., Grant C.C.,de Vos V. - 2003. Wildlife diseases and veterinary controls: a savanna ecosystem perspective. In The Kruger experience: ecology and management of savanna heterogeneity (J.T. du Toit, H. Biggs & K.H. Rogers, édit.). Island Press, Washington, DC, 349-369.

Bengis R.G., Leighton F.A., Fischer J.R., Artois M., Mörner T., Tate C.M. - 2004. The role of wildlife in emerging and re-emerging zoonoses. In Zoonoses et agents pathogènes émergents importants pour la santé publique (L.J. King, coord.). Rev. sci. tech. Off. int. Epiz., 23 (2), 497-511.

Bertrand, M.R., Wilson, M.L. - 1997. Microhabitat-independent regional differences in survival of unfed Ixodes scapularis nymphs (Acari: Ixodidae) in Connecticut. J. Med. Entomol. 34, 167-172

Block,W. - 1996. Cold or drought The lesser of two evils for terrestrial arthropods, Eur. J. Entomol. 93: 325-339.

Blum, M. S. - 1981. Chemical Defences of Arthropods, Academic Press, New York.

Boisvenue, R.J. - 1986. Human parasitic diseases of animal origin, epidemiological features: J. Euzéby (Book review). Vet. Parasitol., 19 (1-2), 163-164.

Brown, C. - 2003. Virchow revisited: emerging zoonoses. ASM News, 69 (10), 493-497.

Brownstein, J.S. et al. - 2003. A climate-based model predicts the spatial distribution of the Lyme disease vector Ixodes scapularis in the United States. Environ. Health Perspect. 111, 1152-1157

Bruce-Chwatt, L., J. de Zulueta. . The rise and fall of malaria in Europe, a historico-epidemiological study. Oxford University, Oxford.

Bunnell, J.E. et al. - 2003. Geographic information systems and spatial analysis of adult Ixodes scapularis (Acari: Ixodidae) in the Middle Atlantic Region of the U.S.A. J. Med. Entomol. 40, 570-576

Calisher C.H., American Committee on Arthropod-borne Viruses, Subcommittee on InterRelationships Among Catalogued Arboviruses - 2001. - Identification of arboviruses and certain rodent-borne viruses: reevaluation of the paradigm. Emerg. infect. Dis., 7 (4), 756-758.

Charles, J.-F., Nielsen-LeRoux, C., d Delécluse, A. - 1996. Bacillus sphaericus toxins: Molecular biology and mode of action, Annu. Rev. Entomol. 41:451-472.

Chevalier V., de la Rocque S., Baldet T., Vial L., Roger F. - 2004. Epidemiological processes involved in the emergence of vector-borne diseases: West Nile fever, Rift Valley fever, Japanese encephalitis and Crimean-Congo.

Childs J., Shope R.E., Fish D., Meslin F.X., Peters C.J., Johnson K., Debess E., Dennis D., Jenkins S. - 1998. Emerging zoonoses. Emerg. infect. Dis., 4 (3), 452-453.

Cleaveland S., Laurenson M.K., Taylor, L.H. - 2001. Diseases of humans and their domestic mammals: pathogen characteristics, host range and the risk of emergence. Philos. Trans. roy. Soc. Lond., B, biol. Sci., 356 (1411), 991.

Combes, C. - 1995. Interactions durables : écologie et évolution du parasitisme. Masson, Paris.

Cortinas, M.R. et al. - 2002. Detection, characterization, and prediction of tick-borne disease foci. Int. J. Med. Microbiol. 291 (Suppl. 33), 11-20.

Cumming, G.S. - 2002. Comparing climate and vegetation as limiting factors for species ranges of African ticks. Ecology 83, 255-268.

Cummings, D.A.T. et al. - 2004. Travelling waves in the occurrence of dengue haemorrhagic fever in Thailand. Nature 427, 344-347.

Cunningham, A.A. - 2005. A walk on the wild side - emerging wildlife diseases. BMJ, 331, 1214-1215.

Danileová, D., B. Kriz, A. Jirsa, Nozicka, J. . Shift of the tick Ixodes ricinus and tick-borne encephalitis to higher altitudes in central Europe. Eur J Clin Microbiol Infect Dis 22.

Danks, H. V. - 1987. Insect Dormancy: An Ecological Perspective, Biological Survey of Canada, Ottawa.

Danks, H. V. - 2001. The nature of dormancy responses in insects, Acta Soc. Zool. Bohem. 65:169-179.

Danks, H. V. - 2003. Studying insect photoperiodism and rhythmicity: Components, approaches and lessons, Eur. J. Entomol. 100: 209-221.

Daszak P., Cunningham A.A., Hyatt, A.D. - 2000. Emerging infectious diseases of wildlife. Threats to biodiversity and human health. Science, 287, 443-449.

Daszak, P., Cunningham, A.A., Hyatt A.D. - 2001. Anthropogenic environmental change and the emergence of infectious diseases in wildlife. Acta trop., 78, 103-116.

DeBach, P., and Rosen, D. - 1991. Biological Control by Natural Enemies, 2^nd ed., Cambridge University Press, London.

Denlinger, D. L. - 2002. Regulation of diapause, Annu. Rev. Entomol. 47:93-122.

Deubel, V., Georges-Courbot, M.-C. - 2002. Les arbovirus et les virus épizootiques. C.R. Biologies, 325, 855-861.

Dobson, M. . History of malaria in England. J R Soc Med 82: 3-7.

Drake, V. A., Gatehouse, A. G. (eds.). - 1995. Insect Migration: Tracking Resources through Space and Time, Cambridge University Press, Cambridge.

Dunning, J.B. et al. - 1992. Ecological processes that affect populations in complex landscapes. Oikos 65, 169-175

Easton, G., Alder, M. - 2004. One medicine? BMJ, 331 (7527), 0.

Epstein, P. . Climate change and human health. New England Journal of Medicine 353: 1433-1436.

Epstein, P. R. Is global warming harmful to health? Sci Am 283: 50-7.

Epstein, P. R. . Chikungunya Fever resurgence and global warming. Am J Trop Med Hyg 76: 403-4.

Epstein, P., H. Diaz, S. Elias, G. Grabher, N. Graham, W. Martens, E. Mosley-Thompson, Susskind , J. . Biological and physical signs of climate change: focus on mosquito-borne diseases. Bulletin of the American Meteorological Society 79.

Epstein. P. - 2001. Climate change and emerging infectious diseases. Microbes Infect., 3, 747-754.

Estrada-Pena, A. - 2003. The relationships between habitat topology, critical scales of connectivity and tick abundance Ixodes ricinus in a heterogeneous landscape in northern Spain. Ecography 26, 661-671

Ewald, P. - 1996. Guarding against the most dangerous emerging pathogens: insights from evolutionary biology. Emerg. infect. Dis., 2 (4), 245-258.

Ferron, P. - 1978. Biological control of insect pests by entomogenous fungi, Annu. Rev. Entomol. 23: 409-442.

Ferron, P., Fargues, J., Riba, G. - 1991. Fungi as microbial insecticides against pests, in: Handbook of Applied Mycology, Vol. 2 (D. K. Arora, L. Ajello, and K. G. Mukerji, eds.), Dekker, New York.

Forman, R.T.T., Godron, M. - 1986. Landscape Ecology, John Wiley& Sons

Gaugler, R., Kaya, H. K. (eds.). - 1990. Entomopathogenic Nematodes in Biological Control, CRC Press, Boca Raton.

Gill, S. S., Cowles, E. A., Pietrantonio, P. V. - 1992. The mode of action of Bacillus thuringiensis endotoxins, Annu. Rev. Entomol. 37: 615-636.

Gilles, H., Warrell, D. eds. . Bruce-Chwatt's essential malariology. Edward Arnold, London.

Girard, M. - 2000. Les maladies infectieuses émergentes. Méd. Sci., 16, 883-891.

Githeko, A. K., S. W. Lindsay, U. E. Confalonieri, Patz , J. A. . Climate change and vector-borne diseases: a regional analysis. Bull World Health Organ 78: 1136-47.

Glare, T. R., Milner, R. J. - 1991. Ecology of entomopathogenic fungi, in: Handbook of Applied Mycology, Vol. 2 (D. K. Arora, L. Ajello, and K. G. Mukerji, eds.), Dekker, New York.

Glare, T. R., O'Callaghan, M. - 2000. Bacillus thuringiensis: Biology, Ecology and Safety, Wiley, Chichester, U.K.

Glass, G.E. - 2001. Geographic information systems. In Infectious Disease Epidemiology (Nelson, K. et al., eds), pp. 231-253, Aspen Publishers.

Glass, G.E. et al. - 1992. Infectious disease epidemiology and of Lyme GIS: a case study disease. Geo Info Syst. Nov./Dec., 65-69.

Glass, G.E. et al. - 2002. Satellite imagery characterizes local animal reservoir populations of Sin Nombre virus in the southwestern United States. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 99, 16817-16822.

Glavanakov, S. et al. - 2001. Lyme disease in New York State: spatial pattern at a regional scale. Am. J. Trop. Med. Hyg. 65, 538-545.

Gough, J. M., Akhurst, R. J., Ellar, D. J., Kemp, D. H., Wijffels, G. L. - 2002. New isolates of Bacillus thuringiensis for control of livestock ectoparasites, Biol. Control 23:179-189.

Gubler, D. . Dengue and dengue hemorrhagic fever: its history and resurgence as a global public health problem, pp. 1-22. In D. Gubler and G. Kuno [eds.], Dengue and Dengue Hemorrhagic Fever CAB, Wallingford, U.K.

Gubler, D.J. - 1999. Factors influencing the emergence/resurgence of infectious diseases. Infect. Dis. Rev., 1 (1), 50652.

Haines, A. - 1998. Global warming and vector-borne disease. Lancet 351: 1737-8.

Haines, A., A. J. McMichael, Epstein, P. R. . Environment and health: 2. Global climate change and health. Cmaj 163: 729-34.

Haines, A., P. R. Epstein, McMichael, A. J. . Global health watch: monitoring impacts of environmental change. Lancet 342: 1464-9.

Haines, A., R. S. Kovats, D. Campbell-Lendrum, Corvalan, C. - 2006. Climate change and human health: impacts, vulnerability, and mitigation. Lancet 367: 2101-9.

Hales, S., Woodward, A. . Global climate change and malaria. Lancet Infect Dis 5: 258-9; author reply 259-60.

Haydon, D.T., Cleaveland, S., Taylor L.H., Laurenson, M.K. - 2002. Identifying reservoirs of infection: a conceptual and practical challenge. Emerg. infect. Dis., 8 (12), 1468-1473.

Henry, J. E. - 1981. Natural and applied control of insects by protozoa, Annu. Rev. Entomol. 26:49-73.

Hess, G.R. et al. - 2002. Spatial aspects of disease dynamics. In The Ecology of Wildlife Diseases (Hudson, P.J. et al., eds), pp. 102-118, Oxford University Press

Huffaker, C. B., Gutierrez, A. P. (eds.) - 1999. Ecological Entomology, 2^nd ed., Wiley, New York.

Hulden, L., L. Hulden, Heliovaara, K. . Endemic malaria: an 'indoor' disease in northern Europe. Historical data analysed. Malaria J 4: 19.

IPCC. . Impacts, Adaptations and Mitigation of Climate change: Scientific-Technical analyses. Contribution of Working Group II to the Second Assessment of the Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC). In W. RT, Z. MC and R. Moss [eds.], Cambridge.

Karesh, W.B., Cook R.A. - 2005. The human-animal link. Foreign Affairs, 84 (4), 38-50.

Khetan, S. K. - 2001. Microbial Pest Control, Dekker, New York.

Kitron, U. - 1998. Landscape ecology and epidemiology of vector-borne diseases: tools for spatial analysis. J. Med. Entomol. 35, 435-445.

Kitron, U. - 2000. Risk maps: transmission and burden of vector-borne diseases. Parasitol. Today 16, 324-325.

Kitron, U. et al. - 1996. Spatial analysis of the distribution of tsetse flies in the Lambwe Valley, Kenya, using Landsat TM satellite imagery and GIS. J. Anim. Ecol. 65, 371-380.

Kitron, U. et al. - 1997. Spatial analysis of the distribution of LaCrosse encephalitis in Illinois, using a geographic information system and local and global spatial statistics. Am. J. Trop. Med.Hyg. 57, 469-475.

Kovats, R. S. . El Nino and human health. Bull World Health Organ 78: 1127-35.

Kovats, R. S., A. Haines, R. Stanwell-Smith, P. Martens, B. Menne, Bertollini, R. . Climate change and human health in Europe. Bmj 318: 1682-5.

Kovats, R. S., D. H. Campbell-Lendrum, A. J. McMichael, A. Woodward, Cox, J. S. . Early effects of climate change: do they include changes in vector-borne disease? Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci 356: 1057-68.

Kovats, R.S., Campbell-Lendrum, D.H., McMichael, A.J., Woodward, A., Cocs, J.S. - 2001. Early effects of climate change: do they include changes in vector-borne disease? Philos. Trans. roy. Soc. Lond., B, biol. Sci., 356, 1057-1068.

Kruse, H., Kirkemo, A.-M., Handeland, K. - 2004. Wildlife as source of zoonotic infections. Emerg. infect. Dis., 10 (12), 2067-2072.

Kuiken, T., Leighton, F.A., Fouchier, R.A., LeDuc, J.W., Peiris, J.S., Schudel, A., Stohr K., Osterhaus, A.D. - 2005. Public health: pathogen surveillance in animals. Science, 309, 1680-1681.

Lawson, A. et al. - 1999. Disease Mapping and Risk Assessment for Public Health, John Wiley & Sons.

Lederberg, J. - 1997. Infectious disease as an evolutionary paradigm. Emerg. infect. Dis., 3 (4), 417-423.

Lillesand, T.M. et al. - 2004. Remote Sensing and Image Interpretation (5th edn), John Wiley & Sons.

Lindgren, E., Gustafson, R. . Tick-borne encephalitis in Sweden and climate change. Lancet 358: 16-8.

LoGiudice, K. et al. - 2003. The ecology of infectious disease: effects of host diversity and community composition on Lyme disease risk. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 100, 567-571

Maddox, J. V. - 1987. Protozoan diseases, in: Epizootiology of Insect Diseases (J. R. Fuxa and Y. Tanada, eds.), Wiley, New York.

Marra, P.R. et al. - 2004. West Nile Virus and wildlife. Bioscience 54, 393-402

Martens, P. et al. - 1999. Climate change and future populations at risk of malaria. Global Environ. Change 9, S89-S107.

Martens, W. J., L. W. Niessen, J. Rotmans, T. H. Jetten, McMichael, A. J. 1995b. Potential impact of global climate change on malaria risk. Environ Health Perspect 103: 458-64.

Martens, W., L. Niessen, J. Rotmans, T. Jetten, McMichael, A. J. - 1995a. Potential impact of global climate change on malaria risk. Environmental Health Perspectives 103: 458-464.

Martens,W.J.M. et al. - 1995. Potential impact of global climate change on malaria risk. Environ. Health Perspect. 103, 458-464

McMichael, A. J., R. E. Woodruff, Hales, S. . Climate change and human health: present and future risks. Lancet 367: 859-69.

Mills, J., Childs, J. - 1998. Ecologic studies of rodent reservoirs: their relevance for human health. Emerg. infect. Dis., 4 (4), 539-537.

Monath, T., Yellow Fever pp. 139-231. In Monath [ed], The Arboviruses: Epidemiology and Ecology, Vol 5. CRC, Boca Raton, Florida.

Moncayo, A. et al. - 2000. Application of geographic information technology in determining risk of eastern equine encephalomyelitis virus transmission. J. Am. Mosq. Control Assoc. 16, 28-35.

Morse, S.S. - 1994. The viruses of the future? Emerging viruses and evolution. In The evolutionnary biology of viruses. Raven Press Ltd, New York, 325-335.

Morse, S.S. - 1995. Factors in the emergence of infectious diseases. Emerg. infect. Dis., 1 (1), 7-15.

Murphy, F.A. - 1998. Emerging zoonoses. Emerg. infect. Dis., 4 (3), 429-435.

Nicholson,M.C., Mather, T.N. - 1996. Methods for evaluating Lyme disease risks using geographic information systems and geospatial analysis. J. Med. Entomol. 33, 711-720.

Organisation mondiale de la santé animale (OIE). - 2006. Code sanitaire pour les animaux terrestres, 15e éd. OIE, Paris.

Ostfeld, R.S., Holt, R.D. - 2004. Are predators good for your health? Evaluating evidence for top-down regulation of zoonotic disease reservoirs. Front. Ecol. Environ. 2, 13-20

Ostfeld, R.S., Keesing, F. - 2000. Biodiversity and disease risk: the case of Lyme disease. Conserv. Biol. 14, 722-728.

Patz, J. A., Lindsay, S. W. . New challenges, new tools: the impact of climate change on infectious diseases. Curr Opin Microbiol 2: 445-51.

Patz, J. A., Olson, S. H. . Malaria risk and temperature: influences from global climate change and local land use practices. Proc Natl Acad Sci U S A 103: 5635-6.

Patz, J. A., Reisen, W. K. . Immunology, climate change and vector-borne diseases. Trends Immunol 22: 171-2.

Patz, J.A., Daszak, P., Tabor, G.M., Aguirre, A.A., Pearl, M., Epstein, J., Wolfe, N.D., Kilpatrick, A.M., Foufopoulos, J., Molyneux, D., Bradley, D.J., Working Group on Land Use Change and Disease Emergence - 2004. Unhealthy landscapes: policy recommen­dations on land use change and infectious disease emergence. Environ. Hlth Perspect., 112 (10), 1092-1098.

Patz, J.A., Graczyk, T.K., Geller, N., Vittor, A.Y. - 2000. Effects of environmental change on emerging parasitic diseases. Int. J. Parasitol., 30 (12-13), 1395-1405.

Pavlovsky, E.N. - 1966. Natural Nidality of Transmissible Diseases: With Special Reference to the Landscape Epidemiology of Zooanthroponoses, University of Illinois Press

Paz, S. The West Nile Virus outbreak in Israel (2000) from a new perspective: the regional impact of climate change. Int J Environ Health Res 16: 1-13.

Peterson, A.T. - 2003. Predicting the geography of species' invasions via ecological niche modeling. Q. Rev. Biol. 78, 419-433

Petney, T.N. - 2001. Environmental, cultural and social changes and their influence on parasite infections. Int. J. Parasitol., 31 (9), 919-932.

Pickett, S.T.A., Cadenasso, M.L. - 1995. Landscape ecology - spatial heterogeneity in ecological systems. Science 269, 331-334

Pikula, J. et al. - 2002. Geographic information systems in epidemiology - ecology of common vole and distribution of natural foci of tularaemia. Acta Vet. Brno 71, 379-387

Polley, L. - 2005. Navigating parasite webs and parasite flow: emerging and re-emerging parasitic zoonoses of wildlife origin. Int. J. Parasitol., 35 (11-12), 1279-1294.

Price, P. W. - 1997. Insect Ecology, 3^rd ed., Wiley, New York.

Price, P. W. (ed.). - 1975. Evolutionary Strategies of Parasitic Insects and Mites, Plenum Press, New York.

Randolph, S.E. - 2001. The shifting landscape of tick-borne zoonoses: tick-borne ence­phalitis and Lyme borreliosis in Europe. Philos. Trans. roy. Soc. Lond., B, biol. Sci., 356, 1045-1056.

Randolph, S.E. - 2001. The shifting landscape of tick-borne zoonoses: tick-borne ence­phalitis and Lyme borreliosis in Europe. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 356, 1045-1056.

Randolph, S.E., Rogers, D.J. - 2000. Fragile transmission cycles of tick-borne encephalitis virus may be disrupted by predicted climate change. Proc. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 267, 1741-1744.

Randolph, S.E., Sumilo, D. . Tick-borne encephalitis in Europe: dynamics of changing risk. Ch 11, pp 187-206 In Takken, W. and Knols, BGJ. [ed.], Emerging Pests and Vector-borne Disease in Europe. Wageningen University Publishers.

Reiter, P. . Aedes albopictus and the world trade in used tires, 1988-1995: the shape of things to come? J Am Mosq Control Assoc 14: 83-94.

Reiter, P. . Climate change and mosquito-borne disease. Environ Health Perspect 109 Suppl 1: 141-61.

Reiter, P., D. Fontenille, Paupy, C. . Aedes albopictus as an epidemic vector of chikungunya virus: another emerging problem? Lancet Infect Dis 6: 463-468.

Reiter, P., Gubler, D. . Surveillance and control of dengue vectors, pp. 425-462. In D. Gubler and G. Kuno [eds.], Dengue and Dengue Hemorrhagic Fever. CAB, Wallingford, U.K.

Rogers, D.J., Randolph, S.E. - 1991. Mortality rates and population density of tsetse flies correlated with satellite imagery. Nature 351, 739-741

Rogers, D.J., Randolph, S.E. - 2000. The global spread of malaria in a future, warmer world. Science 289, 1763-1766

Rothman, L. D., Myers, J. H. Ecology of insect viruses, in: Viral Ecology (C. J. Hurst, ed.), Academic Press, San Diego.

Russell, C.A. et al. - 2004. A priori prediction of disease invasion dynamics in a novel environment. Proc. R. Soc. Lond. B. Biol. Sci. 271, 21-25

Saunders, D. S. - 2002. Insect Clocks, 3^rd ed., Elsevier Science B.V., Amsterdam.

Schmitz, O.J. et al. - 2003. Ecosystem responses to global climate change: moving beyond color mapping. Bioscience 53, 1199-1205

Schowalter, T. D. - 2000. Insect Ecology: An Ecosystem Approach, Academic Press, San Diego.

Sharp, P. - 2002. Origin of human virus diversity. Cell, 108, 305-312.

Speight, M. R., Hunter, M. D., Watt, A. D. - 1999. Ecology of Insects: Concepts and Applications, Blackwell, Oxford.

Stoney, W.E. - 2004. ASPRS Guide to Land Imaging Satellites
(https:// www.asprs.org/news/satellites/satellites.html).

Sumilo, D., L. Asokliene, A. Bormane, V. Vasilenko, I. Glovljova, Randolph, S. . Climate change cannot explain the upsurge of Tick-Borne Encephalitis in the Baltics. PLoS ONE (www.plosone.org) 2(6): 1-11.

Theophilides, C.N. et al. - 2003. Identifying West Nile virus risk areas: the dynamic continuous-area-space-time system. Am. J. Epidemiol. 157, 843-854.

Thomson,M.C. et al. - 2000. Satellite mapping of Loa loa prevalence in relation to ivermectin use in west and central Africa. Lancet 356, 1077-1078.

Turner, M.G. et al. - 2001. Landscape Ecology in Theory and Practice, Springer.

Varley, G. C., Gradwell, G. R., Hassell, M. P. - 197. Insect Population Ecology: An Analytical Approach, Blackwell, Oxford.

Vinson, S. B. - 1976. Host selection by insect parasitoids, Annu. Rev. Entomol. 21: 109-133.

Vinson, S. B. - 1984. Parasitoid-host relationships, in: Chemical Ecology of Insects (W. J. Bell and R. T. Cardé, eds.), Chapman and Hall, London.

Walsh, J., D. Molyneux, Birley, M. . Deforestation: effects on vector-borne disease. Parasitology 106: 555-575.

Weiss, R. A., McMichael, A. J. . Social and environmental risk factors in the emergence of infectious diseases. Nat Med 10: S70-6.

Werneck, G.L. et al. - 2002. The urban spread of visceral leishmaniasis: clues from spatial analysis. Epidemiology 13, 364-369

WHO. Climate change and human health. World Health Organization, Geneva, Geneva.

Williams, E.S., Yuill, T., Artois, M., Fischer, J., Haigh S.A. - 2002. Emerging infectious diseases in wildlife. In Les maladies infectieuses des animaux sauvages: détection, diagnostic et gestion. Première Partie (R.G. Bengis, coord.). Rev. sci. tech. Off. int. Epiz., 21 (1), 139-157.

Wobeser, G. - 2002. New and emerging diseases - the wildlife interface. Can. vet. J., 43 (10), 798.

Woolhouse, M.E.J., Haydon, D.T., Antia, R. - 2005. Emerging pathogens: the epidemiology and evolution of species jumps. Trends Ecol. Evol., 20 (5), 238-244.