Caracterizarea principalelor cheltuieli publice

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: actiuni social-culturale, asigurarile sociale, asigurarile sociale pentru sanatate, actiuni economice si servicii publice (generale, aparare, siguranta nationala, ordine publica).

1. Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale

In epoca contemporana (dupa 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazeaza pe conceptia "statului bunastarii" (welfare state) ale carui principii sunt:

- garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

- cresterea securitatii sociale in special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, batrani, handicapati, orfani, someri s.a.);

- asigurarea unui standard de viata evoluand pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de traditii, de nivelul de cultura si civilizatie deja atins s.a.

Realizarea acestei conceptii genereaza cheltuieli social-culturale, reprezentand servicii gratuite sau partial gratuite, de care beneficiaza intreaga populatie sau o parte a ei. Importanta acestor eforturi sociale rezida in faptul ca ele se finalizeaza intr-un nou nivel, mai ridicat, al culturii si civilizatiei ce caracterizeaza societatea / statul in cauza si care, la randul lor, contribuie la dezvoltarea economica a statului respectiv.

In cadrul acestei conceptii s-au individualizat actiuni vizand securitatea sociala si actiuni vizand protectia sociala.

Securitatea sociala se refera la actiuni cu adresa, directe, de care beneficiaza cei stabiliti prin lege.

Protectia sociala se refera la actiuni de orice natura, directe sau indirecte, specifice sau generale, initiate de stat fata de fenomene sau activitati cu efect negativ asupra populatiei.

De exemplu, cheltuielile in infrastructura scolara (scoli noi, clase noi, dotari etc.) sunt incluse in protectia sociala deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetatean al tarii: copil - pentru ca este sau va fi elev, tanar - pentru ca ar putea deveni student, adult - pentru ca ar putea beneficia pentru copiii sai sau chiar pentru sine insusi in contextul educatiei continue. Cheltuielile de invatamant pentru burse sunt incluse in securitatea sociala pentru ca au ca adresa directa numai pe cei care indeplinesc anumite conditii legale: sunt elevi / studenti, au anumite rezultate in pregatire, au un anumit statut social etc.

Principalele surse utilizate pentru finantarea cheltuielilor social - culturale sunt:

fondurile bugetare, care constituie in multe cazuri sursa principala si care, in Romania, includ bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si unele fonduri speciale;

cotizatii sau contributii ale persoanelor fizice sau juridice si care alimenteaza unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurari sociale, fondul pentru ajutor de somaj, fondul pentru sanatate s.a.

fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, pentru actiuni privind protectia muncii, perfectionarea pregatirii profesionale a angajatilor, actiuni sociale initiate de respectivele firme;

venituri ale unor institutii social-culturale din propria lor activitate;

veniturile populatiei, din care aceasta suporta prin tarife / preturi etc., costul unor servicii / bunuri de factura social - culturala;

fondurile organizatiilor nelucrative (fundatii, asezaminte, societati filantropice, organizatii neguvernamentale, institutii de cult s.a)

surse externe din partea unor organizatii internationale (Banca Mondiala, Organizatia mondiala a sanatatii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeana) sau state.

Intre cheltuielile social-culturale si dezvoltarea economica exista o relatie de tip feed-back: dezvoltarea economica asigura crearea de resurse (materiale si financiare) pentru sustinerea sau amplificarea sustinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigura un nivel de educatie / instructie si de sanatate in crestere, care mareste capacitatea creativa a populatiei si prin aceasta perpetueaza dezvoltarea economica. In aceasta relatie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investitie pe termen lung si foarte lung pe care societatea o face pentru a-si asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investitii in resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economica la comportamentul si relatiile umane, dupa care alti mari economisti (Philipe Solomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contributii acest nou domeniu al cercetarii economice. In prezent, investitiile in resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la cresterea aptitudinilor fizice si intelectuale ale indivizilor, considerati ca agenti producatori actuali si/sau viitori. In structura acestor investitii se regasesc trei componente principale: investitia intelectuala, investitia de sanatate si investitia culturala.

Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetarii economice, a fost introdus un concept care il circumscrie si il defineste ca dezvoltare umana, pentru care PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltarii umane (IDU):

=

unde R_j este rangul indicatorului specializat al dezvoltarii umane.

PNUD defineste trei astfel de indicatori specializati:

1. longevitatea;

2. nivelul de educatie, exprimat prin:

2.1. gradul de alfabetizare;

2.2. gradul de cuprindere in invatamant;

3. standardul (nivelul) de viata.

Longevitatea este speranta de viata la nastere exprimata in ani, cu alte cuvinte durata medie de viata la care poate spera un nou-nascut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar si a unor estimari privind evolutia mediului economico social.

Nivelul de educatie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscatorilor de carte in total populatie) si prin gradul de cuprindere in invatamant (ponderea celor ce urmeaza cursuri de educatie / instruire / formare profesionala in total populatie, intr-un interval de timp dat (de regula un an). Nivelul de educatie este, asadar, un indicator compus pe baza celor doi mentionati.

Standardul (nivelul) de viata este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor, exprimat in USD si corectat anual cu puterea de cumparare (rata inflatiei pe care o suporta USD).

Rangul indicatorului specializat este determinat dupa o relatie care permite exprimarea marimii respectivului indicator intr-o scara cuprinsa intre zero si unu.

1.1. Cheltuielile publice pentru invatamant

Cheltuielile publice pentru invatamant reflecta politica educationala a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata de trei categorii de factori:

a) demografici, cu impact preponderent direct proportional; in aceasta categorie de factori se include si structura pe varste a populatiei, care atenueaza impactul direct al numarului populatiei; pe de alta parte, in multe tari s-a initiat si extins sistemul de educatie/invatare numit "al formarii continue" care atenueaza impactul invers al acelor structuri demografice in care predomina contingentele "in varsta";

b) economici, cu impact preponderent direct proportional; dezvoltarea economica si progresul tehnic necesita munca bine calificata si prin aceasta genereaza cerere pentru activitatea educationala; in acelasi timp, creeaza si posibilitati financiare sporite pentru sustinerea invatamantului;

c) sociali si politici, incluzand politica educationala, legislatia referitoare la invatamant (durata invatamantului obligatoriu, gradul de cuprindere a populatie de varsta scolara, crearea resurselor de finantare etc.), normele de dotare pentru invatamant etc.

Dimensiunea finantarii si sursele de provenienta au specificitate in raport cu nivelul si tipul de invatamant. Clasificatia UNESCO prevede urmatoarele categorii de invatamant: prescolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic si postliceal), superior si alte tipuri. Practic, in multe state, la toate aceste categorii de invatamant se intalnesc atat sectorul public (invatamantul public) cat si sectorul privat (invatamantul privat).

Finantarea invatamantului privat se face din taxe de scolarizare suportate de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donatii, sponsorizari, contravaloarea unor prestatii efectuate de respectivele unitati).

Finantarea invatamantului public se face, pentru nivelele preuniversitare, in principal din bani publici: bugetul de stat si bugetele locale, precum si , in mai mica masura, din surse alternative de gradul celor mentionate mai sus.

Finantarea invatamantului public universitar este mai diversificata: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare stiintifica, expertiza, consultanta s.a.), sponsorizari, donatii, burse acordate de unele institutii, fundatii etc. Diversitatea finantarii este determinata in principal de caracterul optional (in toate tarile) pe care il are pregatirea de acest nivel, astfel incat statul se implica in mai mica masura si numai prin bugetul central, nu si prin cele locale.

In organizarea invatamantului universitar actioneaza doua principii care au impact inclusiv asupra finantarii:

egalitatea de sansa, adica toti aspirantii sa aiba sansa reusitei si toti studentii sa aiba sansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;

echitatea, adica toti studentii sa se bucure de efecte similare decurgand din alocatiile bugetare.

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii si pentru materiale generale, dar si specific didactice, burse, subventii) si cele de capital (investitii).

Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt: contingentul scolar, costul unitar de scolarizare, norme de invatamant etc., precum si indicatori comuni cum sunt: normele de intretinere si functionare, cheltuielile anilor precedenti etc. In tarile dezvoltate, cheltuielile unitare de scolarizare la nivelul invatamantului superior sunt de circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).

Eficienta acestor cheltuieli poate fi evidentiata prin indicatori de mare sinteza, cum sunt: gradul de cuprindere a populatiei scolare, numarul de studenti la 100.000 de locuitori, durata medie a instructiei scolare s.a. Sunt utilizati si indicatori de natura financiara, cum sunt: costul formarii profesionale (suma actualizata a costurilor unitare, anuale de scolarizare), sporul de PIB sau venit national la o unitate monetara de cost s.a.

1.2. Cheltuielile publice pentru sanatate

Cheltuielile publice pentru sanatate reflecta politica sanitara a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata in principal de factori cu actiune directa intre care cei mai importanti sunt:

a) factorii demografici, respectiv numarul populatiei si structura ei pe varste; tendinta cresterii numerice este quasigenerala si este insotita de o crestere a ponderii populatiei de varsta a III - a; intre aceste tendinte si calitatea actului medical (atat preventiv, cat si curativ) exista o relatie pozitiva, al carui efect, in plan financiar, este cresterea cheltuielilor publice pentru sanatate;

b) factori sociali, in primul rand nivelul de trai si gradul de instruire, care determina o preocupare mai intensa a individului pentru conservarea propriei sanatati, dar si exigente sporite fata de actul medical si de modul in care statul se implica in problemele se sanatate;

c) cresterea preocuparilor privind prevenirea;

d) cresterea costurilor atat in faza preventiva, cat si in cea curativa, datorita perfectionarii si modernizarii asistentei medicale si a tratamentelor, a amplificarii caracterului sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii si a medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sanatatii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar in cele mai multe state) si un sector privat. Finantarea difera intre cele doua sectoare, pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar si din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca si din donatii sau subventii.

Finantarea sectorului public se face din urmatoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizatii de asigurari de sanatate (platite atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice), resursele populatiei (in special de la cei neasigurati) si ajutoare externe (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala, Semiluna Rosie Internationala, Banca Mondiala s.a.)

Finantarea actiunilor privind sanatatea prezinta o mare varietate de forme/sisteme, dintre care trei sunt mai frecvente:

a) sistemul Bismark, practicat in mai multe tari din Uniunea Europeana, in care finantarea publica este secundara si cea prin cotizatii este predominanta; cotizatiile sunt platite si de salariati si de intreprinderi si sunt gestionate de case de asigurari de boala; acestea suporta toate cheltuielile de ingrijiri medicale indiferent ca sunt prestate de unitati sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportand salariile personalului medical angajat in cadrul celui din urma; exterior sistemului functioneaza asigurarile private de sanatate, a caror pondere in finantare este redusa;

b) sistemul Beveridge, practicat in Anglia, in care finantarea se face din impozite, iar gestionarea banilor este in sarcina Ministerului Sanatatii; finantarea din sursele bugetare este puternic predominanta, completarile facandu-se din plati efectuate de bolnavi in special pentru o cota din contravaloarea medicamentelor;

c) sistemul american, practicat in SUA, bazat in principal pe asigurarile private de sanatate; statul finanteaza asistenta medicala pentru persoanele de varsta a III - a (peste 65 de ani) si pentru cele cu venituri sub pragul saraciei (in principiu, sub 9000 USD/an).

In Romania, sistemul de finantare a ocrotirii sanatatii a intrat, incepand cu anul 1998, intr-un proces de reforma prin instituirea asigurarilor sociale de sanatate (un sistem asemanator celui german); cotizatiile sunt suportate, de catre salariati (printr-o cota de 5,5% din venitul salarial lunar brut si de catre persoanele juridice (printr-o cota calculata la fondul lunar de salarii platit angajatilor sai); din acestea se acopera plata medicamentelor, a serviciilor medicale si cheltuielile administrative si de functionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si unitatilor similare judetene si a municipiului Bucuresti. Din bugetul de stat sunt finantate: functionarea unitatilor sanitare publice, a institutiilor administrative de sanatate, a unitatilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie s.a.), a institutiilor de cercetare pentru sanatate, precum si investitiile in sectorul sanitar public. In plus, exista cateva fonduri speciale extrabugetare pentru sanatate (vezi cap. III.5) din care "Fondul de asigurari sociale de sanatate" se utilizeaza in beneficiul unitatilor finantate integral din resurse bugetare, este gestionat de Ministerul Sanatatii si se constituie din:

o taxa de 10% din veniturile obtinute din publicitatea pentru produse din tutun, tigari si bauturi alcoolice;

o taxa de 1% din veniturile producatorilor de astfel de produse;

cota din veniturile policlinicilor cu plata s.a.

Cheltuielile publice pentru sanatate includ doua mari categorii de destinatii: organizarea, intretinerea si functionarea institutiilor sanitare (atat cheltuieli generale, cat si cheltuieli medicale); prevenirea si educatia sanitara.

Eficienta acestor cheltuieli se determina pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le genereaza:

efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizeaza refacerea sanatatii, esentiala si mai presus de orice pentru persoanele bolnave si pentru familiile lor;

efecte sociale, care reflecta starea generala de sanatate a intregii populatii, cum sunt: speranta medie de viata, morbiditatea, mortalitatea generala si cea infantila, gradul de asistenta medicala a populatiei (numar de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondati unei unitati sanitare etc.);

efecte economice, care reflecta in general "neproductia" datorata starii nesatisfacatoare a sanatatii: perioada medie de incapacitate de munca, eradicarea unor boli, cresterea duratei medii a vietii active s.a.

1.3 Cheltuielile publice pentru cultura

Cheltuielile publice pentru cultura au in vedere organizarea, functionarea si intretinerea institutiilor culturale legate de orice arta (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, opera - opereta, patrimoniul cultural), dar si presa, edituri, case de film s.a. Aceste cheltuieli reflecta politica culturala a statului.

Principalele surse de finantare sunt fondurile bugetare, incasarile proprii ale institutiilor respective, donatii, sponsorizari.

Specificul finantarii este legat de modul in care se finalizeaza activitatea acestor institutii:

in cazul finalizarii in bunuri (carti, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi s.a.), acestea presupun vanzarea in conditii economice, adica astfel incat preturile practicate sa acopere costurile si sa rezulte chiar un profit; in acest caz finantarea este de tipul autofinantarii, iar bugetul intervine numai in masura in care pretul nu acopera costul sau cand doreste sa subventioneze unele astfel de bunuri pentru a incuraja consumul lor;

in cazul finalizarii prin servicii (auditii, vizionari, concrete, spectacole s.a.) acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice; in acest caz finantarea se face preponderent prin buget in completarea incasarilor proprii respectivelor institutii sau prin constituirea acestor incasari in venituri extrabugetare.

Finantarea acestor activitati se face in cea mai mare parte din bugetele locale. Principala destinatie a lor o reprezinta activitatile curente (salarii, materiale, servicii si utilitati generale) si investitii in infrastructura (constructii), iar ca exceptie investitii in opere de arta.

In multe tari (inclusiv Romania) in categoria acestor cheltuieli se includ si cele pentru culte, activitatea sportiva, actiuni pentru tineret si recreare / divertisment.

Finantarea prin sponsorizare, in tara noastra, este stimulata prin faptul ca sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5 - 10 % a bazei impozabile a impozitului pe profit, in functie de tipul de activitate (culturala, de culte, sportiva, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

2. Cheltuieli publice pentru actiuni economice

In cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, in mod frecvent, si cheltuielile pentru protectia mediului si cele pentru cercetare - dezvoltare.

1. Cheltuieli publice pentru actiuni economice, sunt efectuate de stat in contextul functiei sale de reglare a proceselor economice. Interventia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece mareste cererea pe piata interna prin cererea / consumul public, sperand ca prin aceasta sa se produca o relansare economica ce va avea efecte ulterioare in echilibrul bugetului (prin cresterea veniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public si, in mai mica masura, sectorul economic mixt si cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determina marimea acestor cheltuieli, la care se adauga orientarea politica a legislativului si executivului privind necesitatea si eficienta unui sector public. Teoria economica, in marea ei masura, considera, in general, neeficienta functionarea sectorului economic public, deoarece tendinta de a-l sustine prin buget (chiar in pofida unei puternice ineficiente) este o capcana in care guvernantii cad adesea incercand sa evite nemultumirile sociale consecutive unei atitudini neinterventioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atragea atentia asupra efectelor negative ale acestei modalitati de interventie, care modifica nefast mecanismul "mainii invizibile" (piata si concurenta), deoarece creeaza un regim inechitabil in tratamentul agentului economic privat in comparatie cu cel public, atata timp cat apartenenta la un sector de proprietate nu trebuie sa devina criteriu de preferentialitate sau discriminare.

In tarile dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depaseste 25% din productia ramurilor neagricole, iar in cele din America de Nord, Oceania si Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este pana la 10 - 15 %. In toate aceste tari nu exista practic sector economic public agricol, intrucat proprietatea publica asupra pamantului, este de foarte mica intindere. In timp, in toate aceste tari, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferari privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuari a respectivului sector.

Din punct de vedere al continutului economic, cheltuielile publice pentru actiuni economice includ cheltuieli curente (de intretinere si functionare, subventii, avansuri rambursabile, dobanzi subventionate, cheltuieli financiare) si cheltuieli de capital (investitii pentru infiintare, restructurare, modernizare, amenajari s.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le imbraca, aceste cheltuieli se constituie in cea mai mare parte in ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subventii, investitii, avansuri rambursabile, finantarea informarii / publicitatii.

Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garantii.

A. Subventiile reprezinta ajutoare financiare acordate de stat pentru agenti economici in dificultate (activitate economica ineficienta). Subventiile sunt de trei mari categorii:

a) subventii de functionare / exploatare care au in vedere acoperirea diferentei intre pretul de vanzare al unui produs / serviciu (mai mic) si costul acestuia (mai mare). Daca pretul de vanzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de subventii pot beneficia si agentii economici privati;

b) subventii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export si au ca scop sustinerea puterii competitive a agentilor economici nationali pe piete straine. Cuantumul primei este stabilit astfel:

PE = pi_max - pe_min

unde: pi_max = pretul cel mai mare pe piata interna;

pe_min = pretul cel mai mic pe piata externa.

Subventiile pentru export pot apare si sub alte forme: restituirea unor impozite platite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizata in tarile ce practica aceasta taxa de consum), facilitati la transport, avantaje valutare.

c) Subventii pentru dobanzi care au in vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agentilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o conventie cu o banca comerciala sau un consortiu / grup de banci comerciale privind stabilirea unei dobanzi sub nivelul pietei, urmand ca diferenta sa o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobanzi subventionate poate fi plafonat sau nu, conditionat sau nu, pentru toti agentii economici sau numai pentru cei publici. Pe de alta parte, se mai poate realiza prin deschiderea de catre stat a unor linii de credit cu dobanzi sub nivelul pietei, prin constituirea in buget sau intr-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.

B. Investitiile reprezinta ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public in general sau, mai ales, in ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investitii pot fi crearea de noi unitati economice, extinderea unora existente, modernizari, restructurai, infrastructura (cai de comunicatie si utilitati).

C. Avansurile rambursabile reprezinta ajutoare financiare pentru finantarea in coparticipare cu agentul economic organizator a unor actiuni externe de prospectare a pietei sau de prezentarea de produse. Aceste avansuri sunt restituire de agentul organizator din vanzarile rezultate in urma respectivelor actiuni.

D. Finantarea informarii / publicitatii reprezinta ajutoare financiare destinate difuzarii de informatii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizarii de participari la expozitii, targuri, saloane etc. de prezentare.

E. Avantajele fiscale reprezinta obligatii fiscale pe care agentii economici (publici sau privati) le au fata de stat si la care acesta renunta in beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerata, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investitii si obiectivele realizate in ramuri de interes major sau in zone considerate defavorizate s.a.

F. Garantiile reprezinta obligatii de plata pe care si le asuma statul fata de creditori si in beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un imprumut, in cazul in care acesta din urma nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finantare a tuturor acestor cheltuieli o reprezinta bugetul de stat. In bugetul Romaniei, aceste cheltuieli se regasesc in partea V-a "Actiuni economice", defalcat pe ramuri si in partea IV-a pentru servicii si dezvoltare publica si locuinte.

2. Cheltuielile publice pentru protectia mediului reflecta politica ecologica a statului si sunt efectuate de acesta pentru mentinerea parametrilor ecologici in contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economica le-ar putea avea asupra mediului natural. Aceasta conceptie, aparuta la inceputul anilor '70 si mentionata in lucrarea "Limitele dezvoltarii" (Clubul de la Roma 1972), este cunoscuta azi ca dezvoltare durabila si presupune concomitenta dezvoltarii economice cu, cel putin, pastrarea parametrilor de mediu.

Interventia statului in aceasta chestiune este determinata de caracterul public al mediului inconjurator si de faptul ca alterarea lui afecteaza intreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil si nici rational ca eforturile de refacere / pastrare a caracteristicilor de mediu natural sa fie suportate de intreaga societate in mod solidar. De aceea, in finantarea acestor actiuni, primeaza principiul "poluatorul plateste".

Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de agentii economici (penalitati pentru pagube produse mediului, investitii pentru protejarea mediului / combaterea poluarii, impozite / taxe / redevente pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protectia mediului / combaterea poluarii, credite / ajutoare de la organisme internationale.

Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investitii in mediu, avantaje fiscale si subventii pentru agentii economici care se implica in protectia mediului, finantarea cercetarii stiintifice efectuate in beneficiul mediului.

3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflecta politica statului in domeniul stiintei si sunt efectuate de acesta pentru a sustine si incuraja inovarea.

Finantarea acestui domeniu se face cu anumite diferentieri in raport cu forma pe care o imbraca cercetarea:

cercetarea fundamentala, al carui scop este inovarea teoretica, extinderea limitelor cunoasterii si care este finantata in mare masura de catre stat;

cercetare aplicativa, al carui scop este inovarea practica, respectiv crearea de produse / servicii / tehnologii / tehnici / retete noi sau imbunatatiri si care este finantata in mare masura de agentii economici;

cercetare de dezvoltare, al carui scop este aplicarea cercetarii si / sau transferul ei in economie si societate si care este finantata in mare masura de agentii economici.

Principalele surse de finantare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale agentilor economici, sursele externe.

O pozitie aparte si un rol deosebit in acest domeniu revine universitatilor, care efectueaza cercetari pe baza de contract (cu statul sau cu agenti economici) si care isi constituie fonduri proprii pe care, in mare masura, le folosesc pentru finantarea infrastructurii cercetarii universitare (laboratoare, dotari, echipamente, aparatura etc.), pentru intretinerea unui mediu de documentare, de comunicare si de schimb de informatii de inalta operativitate, ca si pentru formarea resursei umane de cea mai inalta calificare pentru desfasurarea cercetarii stiintifice.

Finantarea bugetara (si nu numai) a cercetarii are la baza principiul selectiei, al competitivitatii intre oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasa una pe baza programului de cercetare propus finantatorului.

3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, aparare, ordine publica si siguranta nationala

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existentei unor organe specializate rezultate din insasi existenta statului. Acestea sunt:

a) organe ale puterii si administratiei publice, in care se includ:

institutia prezidentiala;

organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul si camerele sale, consilii locale);

organele puterii judecatoresti; in tara noastra aici se includ Ministerul Justitiei si structura sa de tribunale, judecatorii si curti de apel, Curtea Suprema de Justitie si Ministerul Public;

organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primarii); in tara noastra, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agentii si oficii guvernamentale;

b) organele si organismele militare de aparare;

c) organele de ordine publica, in care se includ:

politia;

jandarmeria;

siguranta;

servicii de informatii;

servicii speciale de paza si protectie;

in tara noastra, aici se mai includ granicerii, paza si apararea contra incendiilor, penitenciarele, arhivele statului s.a.

Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: marimea si structura aparatului de stat (in care un rol important revine birocratiei, regimului politic, aderarii la organisme supranationale sau cu vocatie internationala sau mondiala), nivelul salarizarii functiilor publice, factorii sociali (crima organizata, terorismul, coruptia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), inzestrarea tehnica s.a.

Finantarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donatii si din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritara), incluzand salarii si cheltuieli administrative si gospodaresti, si cele de capital (pondere mica, efectuate si din credite externe), incluzand constructii, dotari informatice, mijloace de transport s.a.

In ce priveste cheltuielile de aparare se face distinctia intre:

cele directe, referitoare la intretinerea fortelor de aparare, dotarea lor, drepturile de personal, hrana si echipament / cazarmament, cercetarea stiintifica militara si / sau pentru aparare; cheltuielile acestea se prevad pentru si sunt gestionate de Ministerul Apararii;

cele indirecte, referitoare la initierea unor actiuni militare de forta sau lichidarea urmarilor acestora si care sunt prevazute distinct, din buget sau din fonduri speciale, gestionate direct de Guvern sau de alte ministere si organisme guvernamentale.