EPOCA LUI J.M.KEYNES SI PRINCIPALELE EI - PROBLEME ECONOMICE

EPOCA LUI J.M.KEYNES SI PRINCIPALELE EI   - PROBLEME ECONOMICE

Urmarile economice ale pacii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, pacea a stimulat activitatea economica, refacerea potentialului economic distrus de razboi, cresterea productiei si intensificarea relatiilor economice internationale; pe de alta parte, ea a fost insotita de discriminari intre invinsi si invingatori, intre marile puteri si tarile mici, ceea ce a generat puternice contradictii de interese si a dat nastere la unele blocaje in relatiile economice internationale.

In ciuda unor schimbari de politica economica (interventia sporita a statului in economie, folosind ca parghii: bugetul de stat, politica fiscala, monetara, de credit, etc.) si a iluziilor intretinute de liberalismul traditional (indeosebi neoclasic), ca sl a sperantelor oamenilor de afaceri in posibilitatea prelungirii perioadei de prosperitate si expansiune economica, la limita dintre deceniile trei si patru ale secolului XX a izbucnit puternica criza economica din anul 1929 care a durat aproape cinci ani (1929-1933), zguduind din temelii intregul edificiu al economiei mondiale, ca si economiile nationale, atat ale tarilor industriale cat si ale tarilor agrare.

Amploarea acestui eveniment cu caracter mondial (reducerea venitului national la jumatate, reducerea drastica a ocuparii si cresterea brusca a somajului, dezorganizarea relatiilor economice internationale etc.) a scos la iveala faptul ca nu era vorba de o simpla nepotrivire intre cererea si oferta de marfuri, ci de cauze mai complexe si mai grave ale dereglarii mecanismului economiei de piata, care au imbracat forma unui adevarat seism economic.

Criza economica din anii 1929-1933 a lansat multiple sfidari atat factorilor de decizie (intreprinzatori, corporatii, oameni politici), cat si sfetnicilor acestora, economistilor. Era clar ca multe lucruri nu erau in ordine atat in ce priveste viziunea specialistilor despre economie, cat si motivatia deciziilor care se adoptau in economie si in politica economica interna si externa.

Socul provocat de criza economica din 1929-1933 asupra opiniei publice si a economistilor specializati a scos la iveala ruptura grava dintre teoria economica dominanta, academica (neoclasicismul) si practica economica, lacunele si exagerarile acestei gandiri, ca si slaba putere previzionala a altor orientari din gandirea economica a timpului (de exemplu, institutionalismul american, ale carui pronosticuri conjuncturale au fost drastic infirmate de aceasta criza).­

Sub impactul acestei crize s‑a prabusit, in primul rand, dogma liberala a autoreglarii spontane a economiei de piata prin mecanismul preturilor. Teoria "mainii invizibile" a lui A. Smith, teoria pietelor a lui J.B. Say, ca si teoria echilibrului economic general a lui L. Walras s‑au dovedit neputincioase in fata avalansei de probleme economice dramatice propulsate de criza in prim plan: cresterea somajului, greutatile in desfacerea marfurilor, scaderea puterii de cumparare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor si averilor, lupta acerba de concurenta dintre producatori, inmultirea fenomenelor de concurenta neloiala, rivalitatea dintre tari, modificarea dramatica a cursurilor schimburilor, deficientele balantelor comerciale si de plati etc.

Din aceasta perspectiva au devenit vizibile si ingrijoratoare lacunele si deficientele paradigmei liberalismului neoclasic printre care: atentia excesiva acordata microeconomiei si staticii economice, in dauna macroanalizei si dinamicii economice, precum si in ciuda unor avertismente formulate anterior de catre o serie de ganditori eterodocsi (Wicksell, Veblen, Schumpeter, Bernácer etc.); excesul de subiectivism chiar in abordarea categoriilor microeconomice, neglijand factorii de ordin obiectiv, indeosebi structural, care le conditioneaza; excesul de formalizare (matematizare) in dauna perceperii unor probleme economice de cert interes stiintific, chiar daca ele nu se preteaza intotdeauna la formalizare matematica si reprezentare grafica (de pilda, problema inegalitatilor de venituri si avere); abordarea unilaterala a fenomenelor legate de consum, cerere si piata, ocolind, minimalizand sau chiar ignorand influenta pe care o exercita asupra acestora productia, respectiv oferta de marfuri si costurile acestora; alunecarea unor autori liberali de la elogiul elegantei logice (reale) a modelelor neoclasice de functionare a economiei moderne si contemporane de piata spre apologia nejustificata a sistemului liberal de organizare economica (pretinsa armonie generala de interese) etc.

Coroborand inovatiile partiale si izolate ale unor economisti eterodocsi de la inceputul secolului XX (Wicksell, Schumpeter, Bernácer) cu schimbarea rapida si masiva a problematicii gandirii economice, sub presiunea desfasurarii crizei economice din anii 1929-1933, se poate spune ca la mijlocul deceniului 4 al secolului nostru au fost create conditii pentru o prezentare inchegata a noului punct de vedere privind cheia intelegerii si rezolvarii problemelor acute propulsate in atentia specialistilor (economisti si oameni politici) de aceasta puternica criza.

Dintre toate incercarile de generalizare si sinteza facute in acest sens, s‑a impus, in cele din urma, cea intreprinsa de economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946).