CAUZELE INFLATIEI CONTEMPORANE

CAUZELE INFLATIEI CONTEMPORANE

1. Cauze singulare si cauze multiple

Inflatia nu face parte dintre fenomenele ce pot fi explicate printr-o analiza obisnuita de genul cauza-efect. Faptul ca se afla la confluenta unor procese de natura diversa si contradictorie ingreueaza rationamentul. Totusi, in manuale si tratate, diferitele cauze ale inflatiei sunt analizate pe rand, fiecare dintre acestea generand o forma specifica de inflatie.

Au fost identificate de catre analistii in domeniu cauze profunde care tin de esenta fenomenului, cauze detonator care explica amorsarea inflatiei, cauze nemijlocite sau de autointretinere, cauze sociale si politice.[1]

In grupa cauzelor profunde intra dereglarea raportului cerere-oferta, dereglarile sectoriale, disproportiile in alocarea factorilor de productie si, in general, tot ce tine de aspectul patologic al economiei, inflatia nefiind decat un reflex al acesteia.

In esenta, toate acestea au drept consecinta, ca expresie sintetica dereglarea raportului cerere-oferta, privit fie ca mecanism in ansamblu, fie pe fiecare componenta in parte.

Originile inflatiei prin cerere si oferta se gasesc in continutul "legii lui Say" si al legii cererii si ofertei. Potrivit "legii lui Say" orice oferta isi creeaza propria cerere sau, altfel spus, in absenta tezaurizarii veniturile formate cu ocazia productiei si care alcatuiesc cererea globala sunt egale cu oferta globala. Un surplus de venituri, deci o cerere in exces, poate fi considerat inflationist numai in masura in care aparatul de productie nu raspunde corespunzator; in conditiile unei oferte rigide, deficitare, ajustarea ofertei la cerere nu se mai face prin cantitati, ci prin preturi. Cand aceasta situatie se produce, si nimic nu permite o crestere a ofertei globale, in proportii suficiente, plusul inflationist produs de un soc al cererii se transforma intr-o veritabila inflatie.

Din aceasta perspectiva toate motivele care conduc fie la o cerere globala excedentara fie la o oferta deficitara se constituie in tot atatea cauze ale inflatiei.

Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere, retinem:

● scaderea inclinatiei spre consum;

● detezaurizarea, determinata si intretinuta de o instabilitate economica si politica;

● intrarea in devize straine suplimentare (excedentul balantei comerciale, repatrierea unor profituri si dividende, intrarea de capitaluri etc.);

● cheltuieli cu efecte productive intarziate;

● sporirea cheltuielilor neproductive si, in principal, a celor militare;

● posibilitatea de a trai din dezeconomii, prin dezvoltarea excesiva a creditului de consum;

● o crestere excesiva a salariilor fara acoperire in bunuri si servicii;

● o crestere demografica sustinuta.

Cat priveste oferta deficitara, printre multiplele cauze care o pot explica, mentionam:

● situatia de deplina ocupare a fortei de munca, de unde dificultatea pentru anumite sectoare de a procura mana de lucru necesara largirii productiei;

● modificari prea rapide ale cererii, in colaborare cu o prelungire nepermisa a retetelor de distributie care-i indeparteaza pe producatorii de perceptia efectiva si directa a cererii;

● nivelul redus de atractie al oportunitatilor de investitii in conditiile unui mediu concurential dur si al unei densitati mari a capitalului;

● deficiente organizatorice;

● slaba mobilitate a factorilor de productie;

● conditii climatice, politice, conjuncturale nefavorabile;

● nerespectarea termenilor de punere in functionare a investitiilor etc.

Cauzele nemijlocite conduc la asa numita inflatie prin costuri si inflatia monetara.

Inflatia prin costuri se explica prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor; prin faptul ca "marfurile se produc prin marfuri si, deci, preturile inputurilor se regasesc in cele ale outputurilor s.a.m.d. Presiunea produsa de un cost de productie marit se traduce intr-un pret inflationist numai daca remunerarea factorilor de productie creste in cadenta superioara sporirii productivitatii lor.

Costurile marite provin, in primul rand, de la o politica salariala nefondata pe criterii economice; salarii mari, fara acoperire in planul productiei, creeaza cel mai adesea tensiuni inflationiste. Cresterea preturilor la materii prime si materiale are acelasi efect. Atunci cand materiile prime se importa la preturi ridicate care se repercuteaza asupra preturilor produselor finite indigene, este vorba de o inflatie importata. Fenomenul se amplifica pe fondul devalorizarii monedei nationale.

Cu efecte similare se soldeaza o politica de amortismente accelerate determinate de teama unei uzuri morale premature. De retinut sunt si efectele pe care le produc in aceasta directie presiunea fiscala si costul datoriei publice.

Daca impozitele directe subtiaza veniturile si reduc, in consecinta, presiunea cererii inflationiste, nu acelasi lucru se poate spune despre impozitele indirecte; ele sunt parti componente ale preturilor si deci orice crestere a lor afecteaza in mod direct proportional nivelul acestora.[3]

Inflatia monetara isi gaseste explicatia clasica in ecuatia teoriei cantitativiste a lui I. Fischer: MV=PT, in care:

M-masa monetara in circulatie

V-viteza de circulatie a banilor

P-nivelul general al preturilor

T-volumul tranzactiilor reale din economie.

In baza acestei formule s-a sustinut ca pentru o viteza de circulatie a banilor data in conditiile in care orice surplus de bani se transforma automat in cerere de bunuri si servicii orice excedent al masei monetare peste valoarea productiei conduce la inflatie. Este explicatia cea mai simplista a relatiei bani-inflatie, dar ea a fost si a ramas inca punct de plecare pentru toti cei care considera inflatia un fenomen prin excelenta monetar. Depasind dihotomia economia reala-economia nominala (universul banilor), monetaristii de astazi, raman la convingerea ca "inflatia este intotdeauna si pretutindeni un fenomen monetar", de care raspunzatoare este politica statului. Dupa opinia lor, pentru a infrana inflatia, statul trebuie sa procedeze la o emisiune monetara moderata in aceeasi cadenta cu ritmul cresterii PIB, singura de natura sa stabilizeze anticiparile inflationiste si sa conduca la echilibru stabil pe toate pietele.

Analiza evolutiei prezente a faptelor economice demonstreaza ca emisiunea monetara suplimentara nu se face in mod direct si automat raspunzatoare de cresterea preturilor. Suplimentul de bani nu se suprapune cu un supliment corespunzator si instantaneu de cerere. O inclinatie accentuata a populatiei spre economisire poate "amana" cererea. Apoi, transformarea cererii potentiale in cerere efectiva se face in timp, printr-o succesiune de cheltuieli. De retinut este si faptul ca, o parte din suplimentul de bani se poate folosi pentru importul unor bunuri, ceea ce va conduce la reducerea tensiunii cererii asupra preturilor interne. Cu alte cuvinte suplimentul in bani din circulatie nu este in totalitate raspunzator in cresterea preturilor, si, in masura in care este, doar in anumite conditii.

In masura in care excedentul de moneda ramane totusi prin natura sa inflationist, de o maniera directa sau indirecta, este importanta cunoasterea cauzelor acestuia, in afara emisiunii propriu-zise de moneda.

Printre cauzele care conduc la cresterea excesiva a masei banesti in circulatie retinem:[4]

● finantarea necontrolata, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice. In situatia in care veniturile statului sunt mai mici decat cheltuielile, diferenta se acopera prin imprumutul de la banca de emisiune. Plusul inflationist provine din imprejurarea ca statul nu se imprumuta spre a produce bunuri si servicii suplimentare, ci spre a consuma, activand o cerere fara corespondent in planul ofertei;

● dezvoltarea exagerata a creditului bancar poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflationiste similare celor produse de banii numerar.

Inflatia prin credit se produce si atunci cand un credit facil si ieftin, permisibil printr-o rata scazuta a dobanzii, se concretizeaza intr-o investitie noua, dar nepusa la timp in functiune; masa monetara suplimentara conduce la sporirea imediata a cererii de consum, in timp ce noua investitie intarzie cu oferta "promisa";

● intrarea in circulatie activa a unor sume de bani care anterior au fost tinute in rezerva de posesorii lor;

● intrarea masiva de devize ca urmare a unui excedent al balantei platilor curente;

● cresterea vitezei de rotatie a banilor;

● o politica salariala nefondata pe criterii economice, care umple canalele circulatiei cu bani fara acoperire.

Inflatia poate fi si rezultanta unor cauze de natura politica sau sociala.

Un razboi sau o revolutie, de exemplu, se poate solda cu un puseu speculativ al preturilor la anumite materii prime sau cu cheltuieli publice deosebit de mari.

Tot aici se incadreaza si migratia in masa a unor populatii cu efecte dezechilibrante asupra cererii efective.

Absenta unui consens social in ceea ce priveste repartitia venitului national sau a unui simt civic dezvoltat in momente de depresiune economica, de tranzitie sau de reforma pot conduce, de asemenea, la inflatie.[5]

Procesul inflationist contemporan, ale carui premise se prind intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, nu poate fi explicat doar prin valorificarea unei astfel de metodologii.

Chiar daca este vorba de o singura tara si de o anumita perioada istorica, declansarea si intretinerea inflatiei contemporane sunt explicate printr-o multitudine de factori: economici si social politici; interni (nationali) si externi; directi si indirecti; pe termen scurt si pe termen mediu etc. numarul factorilor, ierarhizarea lor, ca si rolul jucat de fiecare dintre acestia in declansarea, mentinerea si intensificarea procesului inflationist difera de la o tara la alta.

Un model de analiza si explicare multifactoriala a inflatiei este cel care a fost elaborat pe exemplul tarilor avansate economic in anii '70, cand inflatia a prezentat pentru ele "inamicul public numarul unu".

In acei ani, exigentele revolutiei tehnico-stiintifice si concurenta intensa pe plan mondial au dus la sporirea cheltuielilor publice, deci la cresterea presiunii fiscale. Ca urmare, apar tendinte puternice de crestere a preturilor de consum. O asemenea tendinta atrage, prin mecanismul revendicarilor salariatilor, ridicarea veniturilor din munca. La randul ei, sporirea respectiva antreneaza cresterea costurilor. Toata aceasta inlantuire de cresteri-impozite, costuri, venituri-dezechilibreaza raportul dintre oferta reala si cererea nominala a populatiei.

Solutionarea acestui dezechilibru se poate face in mai multe feluri. Dar, intre reducerea cererii pana la nivelul ofertei reale si mentinerea cererii nominale la niveluri inalte cu tente crescatoare se prefera cea de a doua solutie, aceasta antreneaza si sustine inflatia.

Interactiunea dintre inflatia prin cerere si inflatia prin oferta; spirala inflationista

Inflatia prin cerere este acea inflatie care rezulta din cresterea cererii agregate. Cresterea cererii agregate este explicata de unii specialisti prin cresterea veniturilor banesti ale populatiei.

Alti specialisti apreciaza ca cererea agregata poate sa sporeasca, chiar daca oferta de moneda ramane aceeasi. Unei cresteri a cererii agregate, firmele vor raspunde partial prin cresterea preturilor si partial prin cresterea productiei.

Necorelarea cerere-oferta si aparitia, in consecinta, a inflatiei poate fi sugerata prin figura 1.

Figura 1. Inflatia prin cerere

Cresterea cererii agregate este ilustrata prin deplasarea ei spre dreapta, de la C_a1 la C_a in acest caz, preturile vor creste de la P₁la P_2, iar oferta agregata va spori de la Q₁ la Q cu cat curba ofertei este mai inelastica cu atat preturile vor creste mai mult, iar productia oferita va spori mai putin.

Daca, in economie, nu exista capacitati de productie subutilizate si somajul  este redus ca nivel, atunci firmele vor raspunde la cresterea cererii indeosebi prin ridicari de pret.

O asemenea situatie se intalneste indeosebi in faza superioara a unui boom prelungit, cand posibilitatile de a largi dimensiunile productiei s-au consumat. Atunci, unei cresteri a cererii ii corespunde o crestere, aproape proportionala, a preturilor.

Graficul sugereaza o singura crestere a cererii agregate (un soc al cererii). Pentru a putea vorbi de inflatie este necesara o crestere continua a cererii agregate si, in mod corespunzator, a preturilor.[6]

Inflatia prin costuri apare in situatia cand costurile de productie cresc independent de cererea agregata. Daca firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor raspunde partial prin cresterea pretului de vanzare si partial prin reducerea volumului activitatii.

Inflatia prin costuri poate fi surprinsa prin urmatoarea figura:

Figura Inflatia prin costuri

Se observa ca unei cresteri a costurilor firmele raspund, partial, prin reducerea productiei de la Q₂ la Q₁ si partial prin cresterea preturilor de la P₁ la P "masura in care firmele vor mari preturile si vor reduce productia depinde de inclinatia pantei cererii agregate". Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai putin, iar costurile mai mari se vor regasi in preturi mai mici.

Ca si in cazul inflatiei prin cerere, deplasarea spre stanga a curbei ofertei trebuie sa fie continua pentru ca respectiva crestere de preturi sa capete atributul de inflationista.

Fata de inflatia prin cerere apar, insa, si deosebiri. Daca inflatia prin cerere conduce la o crestere economica inflationista permisibila unui grad inalt de ocupare a fortei de munca, inflatia prin costuri antreneaza scaderea productiei si a gradului de ocupare. Cuvantul "stagflatie" a fost inventat tocmai pentru a caracteriza aceasta din urma stare a economiei specifica inflatiei prin costuri: somaj, inflatie si stagnarea cresterii economice.

Mecanismul inflatiei prin costuri si ceea ce economistii numesc spirala inflationista. Fenomenul se produce atunci cand inflatia prin costuri se manifesta concomitent cu inflatia prin cerere. Pentru a evita cresterea somajului indus de o reducere a productiei (determinata de cresterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lanseaza un program de crestere a cererii globale. In aceasta situatie, oferta globala se va deplasa spre stanga, in timp ce cererea globala se va deplasa constant spre dreapta, asa cum rezulta din figura de mai jos:

Figura 3. Spirala inflationista

Rezultatul acestor deplasari in sens contrar ale cererii si ofertei va fi o diminuare a somajului, dar cu pretul unei inflatii din ce in ce mai mari.[7]

Sindicatele vor cere salarii mai mari pentru salariati sa poata face fata costului vietii in crestere. Firmele sporesc preturile pentru a-si acoperi costurile crescande, guvernul va cauta sa tipareasca cantitati mai mari de bani pentru a evita o recesiune sau agravarea ei. Deci, o noua spirala inflationista.

3.Cine este vinovat de inflatie?

Inflatia este un fenomen predominant negativ si dezechilibrant. Desi uneori guvernele au recurs la inflatie pentru a putea realiza anumite obiective economice, astazi a devenit o preocupare pentru puterea publica gasirea de solutii de combatere a sa.

Guvernele declara inflatia un flagel ce trebuie combatut. Asadar, statul pare a fi in afara jocului inflationist.

In realitate, insa, statul anticipeaza o crestere a preturilor in calculele sale privind cheltuielile si incaseaza veniturile fiscale si cotizatiile sociale indexate in functie de preturi. Mai rau, marind fiscalitatea, ridicand rata cotizatiilor sociale, el relanseaza in mod deliberat cresterea preturilor. Deci statul este vinovat de inflatie.

Bancile imprumuta intreprinderile si particularii. Ele primesc si gestioneaza depozitele acestora. Rata dobanzii pe care o incaseaza urmeaza dinamica preturilor. Mai mult, bancile profita substantial de pe urma oricarei cresteri a ratei dobanzii. Bancile sunt si ele vinovate de inflatie.

Particularii si salariatii nu sunt vinovati de inflatie. Aceasta daca-i judecam individual. Totusi, in mod colectiv, ei contribuie la aceasta, cerand cresteri de salarii neacoperite de productivitate si indexari ale veniturilor de transfer peste posibilitatile economiei. Cand vin cu revendicari excesive, sindicatele se fac vinovate de inflatie.

Costurile de exploatare  ale intreprinderilor sunt ferite, in principiu, de inflatie, in cazul in care cresterile contributiilor sociale se repercuteaza in preturile de vanzare. La nivelul bilantului, valoarea activului urmeaza cresterea preturilor. In schimb, valoarea reala a datoriilor de rambursat se reduce odata cu cresterea preturilor, cei care au imprumutat intreprinderea sufera fenomenul opus. Inflatia conduce, deci, la un transfer financiar dinspre cei care imprumuta spre intreprinderi. Vinovat este, asadar, ansamblul intreprinderilor.

In fond, producatorii si comerciantii sunt cei care schimba etichetele, nu consumatorii.

Dar, in economie totul se leaga, mai ales daca problemele sunt privite in desfasurarea lor, asa ca a cauta vinovatul pentru inflatie seamana putin cu a intreba care este, intr-un rau, picatura de apa care le invinge pe celelalte.[8]