CRESTERE SI DEZVOLTARE ECONOMICA

CRESTERE SI DEZVOLTARE ECONOMICA

Incheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial si finalizarea amplului proces al decolonizǎrii au pus stiinta economicǎ in fata unor realitǎti dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru populatiile tǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare conditii de existenta demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvaluiau erau de o cu totul altǎ factura decat cele intalnite in economiile occidentale avansate. Era vorba de o rǎmanere in urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinte se concretizau intr-o mizerie umanǎ insuportabilǎ.

Cu toate eforturile depuse de fiecare stat in parte si de comunitatea internationalǎ in ansamblu, prin intermediul institutiilor O.N.U., astǎzi din cei peste sase miliarde de locuitori ai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populatia lumii) traiesc cu mai putin de un dolar pe zi , iar 2,5 miliarde traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt afectati de 'sǎrǎcia extremǎ", cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populatia lumii trǎieste, deci, cu mai putin de 1 $/zi - standard pe care Europa de Vest si SUA il atinseserǎ cu douǎ secole in urmǎ. Acestia sunt "sǎracii absoluti", cum ii denumea Robert Mc. Namara, fost presedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinte umane care suferǎ de o conditie de viatǎ atat de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutritie si mizerie incat, neasigurandu-li-se satisfacerea necesitǎtilor umane de bazǎ, viata lor este la marginea existentei fizice.

Potrivit estimǎrilor aceleiasi Bǎnci Mondiale, la inceputul anilor 1990, 11 milioane de copii sub cinci ani mureau in fiecare an in tǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce inseamnǎ mai mult de 14.000 morti pe orǎ .

Constientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎtilor, a cǎilor si mecanismelor dezvoltǎrii economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o crestere exponentialǎ, astfel incat, incǎ in 1963, intr-o prefatǎ la traducerea in limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie, "Teoria cresterii economice", economistul Gaston Leduc le aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii . De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrti, studii, articole, comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se intr-o disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare - Economia dezvoltǎrii.

1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice

1.1.1. Delimitǎri conceptuale

Conform "Micului dictionar enciclopedic", dezvoltarea este, din punct de vedere filozofic, o "categorie desemnand o miscare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil, desfǎsuratǎ in ansamblu si in final pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la vechi la nou. Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfarsitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor cantitative si a transformǎrilor, salturilor calitative, a evolutiei si revolutiei, a progresului si regresului, care alcǎtuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, aflandu-se intr-o unitate indisolubilǎ"3.

Numerosi economisti utilizeazǎ conceptul de "dezvoltare" pentru a desemna procesul cresterii economice in venit pe locuitor si schimbǎrile fundamentale in structura economicǎ, prin care este generatǎ cresterea. Alti economisti identificǎ dezvoltarea si cresterea economicǎ, denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului national, pe total sau pe locuitor, eventual insotit de transformari structurale, ca o tendinta ferma si de durata4. Exista si puncte de vedere conform carora cresterea si dezvoltarea economica echivaleaza cu sporirea capacitatilor de productie, a volumului productiei sau a potentialului economic .

O definitie mai integratoare a dezvoltarii este cea oferita de François Perroux: "dezvoltarea este combinatia schimbarilor mentale si sociale ale unei populatii care o fac apta sa-si asigure cresterea, cumulativa si durabila, a produsului sau real global"6.

In manuale universitare mai recente, se face o distinctie clara intre cele doua concepte. Astfel, "cresterea economica poate fi definita ca o majorare a capacitatii de productie a unei tari, identificata prin cresterea sustinuta a venitului national real in decursul mai multor ani"7. Sau, "cresterea economica reprezinta expansiunea productiei sau a PIB potential al unei tari" .

Exemplele de astfel de definitii pot continua. In opinia noastra, prin crestere economica se intelege sporirea produsului national real global si pe locuitor al unei tari, realizata pe termen lung. Dezvoltarea reprezinta procesul complex al cresterii productiei nationale pe locuitor, in conditiile unor schimbari structurale majore vizand productia, infrastructura, realocarea resurselor intre sectoare, cat si domeniul institutional, cultural, mental.

Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformari care modifica comportamentele, integreaza progresele cunoasterii, ameliorarile aduse calificarii fortei de munca, cunostintele industriale, influentand anticiparile si stimuland acumularea. Ea este un proces complex, in care aspectele economice se imbina cu cele sociologice, psihologice si politice ale vietii omului si societatii. Dezvoltarea depaseste cu mult simpla performanta economica, neconfundandu-se cu cresterea economica definitǎ doar ca o sporire cantitativǎǎ a venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil si secular, dezvoltarea include nu numai fazele de crestere economicǎ, ci si cele de crizǎ.

In literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de crestere si dezvoltare economicǎ se intalnesc si alti termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul sau dezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseste termenul de progres economic in sensul in care alti economisti occidentali utilizeazǎ conceptul de crestere sau dezvoltare. De aceea, cartea sa clasicǎ "Conditiile progresului economic" ar putea fi intitulatǎ "Conditiile cresterii economice".

In conceptia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decat o simplǎ sporire a produsului national real pe locuitor, incluzand si o imbunǎtǎtire a repartitiei; in plus, economistul francez considerǎ cǎ progresul economic mǎreste sansele cresterii bunǎstǎrii fiintelor umane, favorizand si progresul social, prin care fiecǎruia i se asigurǎ conditii mai bune de existentǎ.

Delimitarea intre conceptele de crestere economicǎ si expansiune economicǎ apare tot la François Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen scurt.

Intre crestere si dezvoltare economicǎ existǎ o stransǎ interdependenta, ca de la parte la intreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune si inglobeazǎ cresterea economicǎ; in plus, primul concept include si modificǎrile structurilor economice, politice si sociale, transformarea modului de viatǎ, a calitǎtii acesteia, a constiintei si mentalitǎtii umane, a mediului inconjurǎtor etc.

1.1.2. Mǎsurarea cresterii si dezvoltǎrii economice

Cresterea economicǎ, proces preponderent cantitativ, poate fi mǎsuratǎ folosind indicatorii macroeconomici studiati la tema introductivǎ in macroeconomie: PIB, PIN, PNB, PNN sau venit national. Prin acestia se exprimǎ mǎrimi absolute ale nivelului la care se situeazǎ diferite economii nationale. Pentru a permite comparatii internationale, cresterea economicǎ este pusǎ in evidentǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎrimi relative, cum ar fi productia sau venitul national pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind ritmul cresterii economice, calculat sub forma cresterii medii anuale a productiei pe cap de locuitor, pe o perioadǎ mai indelungatǎ, de zece panǎ la douǎ zeci de ani.

Mǎsurand productia nationalǎ si determinand ritmul cresterii sale, obtinem o imagine a potentialului de care dispune o tarǎ pentru satisfacerea nevoilor populatiei ei, potential ce poate fi comparat cu rezultatele obtinute pe acest plan de alte natiuni. Bunǎstarea fiintei umane nu poate fi redusǎ insǎ la acest determinism economic. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi, care tin de accesul fiintei umane la educatie, la asistenta medicalǎ, la adoptarea deciziilor privind viata comunitǎtii, sau care se referǎ la dimensiunea timpului liber si modul de petrecere a acestuia etc.?. Oricat de cantitativǎ ar fi stiinta economicǎ, oricat de mult ar spori posibilitǎtile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vietii economico - sociale, este greu de presupus cǎ s-ar putea ajunge la o mǎsurare satisfǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de o societate la un moment dat. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎrei societǎti care, dincolo de nevoile fundamentale ale omului - alimentatia, locuinta, educatia, asistenta medicalǎ - diferǎ atat de mult in functie de considerente care tin de traditii, de culturǎ, de religie, de asezare geograficǎ etc.

Cu toate aceste dificultǎti, stiinta economicǎ si-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cu indicatori de cuantificare, care s-au perfectionat de-a lungul timpului, sporindu-si capacitatea de reflectare mai adecvatǎ a realitǎtilor omenirii la acest inceput de mileniu. S-au implicat in acest proces cognitiv, in primul rand, organismele internationale din sistemul O.N.U., Banca Mondialǎ si F.M.I., cu vocatiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelor nationale de statisticǎ, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocatie regionalǎ sau chiar planetarǎ, dintre care, in anii '70 si '80 ai secolului trecut, s-a evidentiat Clubul de la Roma.

1.1.2.1. Luarea in considerare a cresterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii

Dintre indicatorii folositi pentru punerea in evidentǎ a rezultatelor cresterii economice, se considerǎ cǎ PNB, ca medie pe locuitor, oferǎ o imagine de mai mare claritate asupra veniturilor care rǎman rezidentilor unei tǎri pentru consumul prezent si viitor, asupra potentialului uman si al bunǎstǎrii .

In acest caz, ritmul de crestere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic in doi factori: ritmul de crestere al PNB ‑ ului, cu efect pozitiv, si ritmul de crestere al populatiei, cu efect negativ. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ, in orice situatie, cresterea populatiei ar avea un efect negativ asupra cresterii economice si, implicit, asupra dezvoltǎrii. Nu existǎ o relatie de cauzalitate intre cresterea demograficǎ si cresterea economicǎ pe care s-o putem considera universalǎ. Mai mult, nu existǎ un optim al populatiei care ar permite atingerea unei cresteri economice maximale. Cresterea populatiei este, in acelasi timp, cauzǎ si consecintǎ a progresului economic, cu atat mai mult cu cat aceste douǎ fenomene pot fi influentate de aceleasi variabile (schimbarea mentalitǎtilor, transformarea tehnicilor de productie etc.). Privitǎ mai ales sub aspect calitativ, ca structurǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ, pe varste, pe profesii, pe sectoare ale activitǎtii economice etc.), populatia poate constitui un principal factor al cresterii economice, asa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale tǎrilor din Asia de Sud - Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia) sau Japonia.

Pentru compararea nivelului lor in timp, este necesarǎ 'curǎtarea" acestor indicatori de influenta cresterii preturilor, ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului si PNB -ului real prin folosirea preturilor dintr-o anumita perioada de referinta.

O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiti de contabilitatea nationalǎ constǎ in faptul cǎ un volum considerabil de activitǎti, ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pietii, rǎman neinregistrate. Este vorba, in special de activitatea femeilor casnice, ale cǎror servicii erau apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. 'Dacǎ nu ar exista aceastǎ functie (aceea de cripto-servitoare ‑ cum denumeste autorul mai sus mentionat activitatea casnicǎ a femeii), toate formele de consum in gospodǎrie ar fi limitate din cauza timpului necesar cu administrarea acestui consum ‑ respectiv selectarea, transportul, prepararea, repararea, intretinerea, curǎtirea, service-ul, depozitarea, precum si alte activitǎti corelate cu consumul bunurilor"1 . Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ, la nivelul anului 1993, aceste activitǎti "invizibile", neplǎtite ale femeii, se ridicǎ la valoare de 11 trilioane dolari, ceea ce, fatǎ de output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar insemna aproape 50 procente .

Altǎ criticǎ severǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor nationale este legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ productia contabilizatǎ serveste dezvoltǎrii, bunǎstǎrii societǎtii. Astfel, productia bunurilor militare, procesele productive poluante, care aduc grave atingeri mediului inconjurǎtor, sǎnǎtǎtii, sub forma asa numitelor externalitǎti negative, si presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere, sunt incluse in acesti indicatori, cu toate cǎ afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎtii.

1.1.2.2. Cresterea economicǎ si distribuirea venitului

O altǎ completare adusǎ acestor indicatori de naturǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ modul de repartizare a roadelor cresterii economice. Venitul pe locuitor este doar o medie care poate masca mari discrepante in nivelul absolut al venitului obtinut de diferite categorii ale populatiei, 1% din populatia SUA, reprezentant cele mai instǎrite familii americane, detineau in 1989 aproape 40% din averea nationalǎ, iar primii 20% - mai mult de 80% . La nivel planetar, 358 de milioane detineau, conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996, tot atata bogǎtie cat 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populatia lumii .Conform Raportului Dezvoltarii Umane intocmit pentru anii 2007-2008, populatia celor mai putin dezvoltate state ale lumii, de 722 milioane oameni, ceea ce reprezinta 11,38% din populatia mondiala, realizeaza un PIB de 306,2 miliarde $, ceea ce reprezinta doar 0,69% din PIB-ul mondial (https://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.28o)

De regulǎ, aceste discrepante sunt cu atat mai mari cu cat nivelul de dezvoltare al unei tǎri este mai redus. De aceea, pentru a lua in considerare si realizǎrile obtinute pe planul diminuǎrii disparitǎtilor de venit, este folositǎ diagrama "curbei lui Lorenz" din figura de mai jos, pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini.

Populatia este structuralǎ pe cinci 'quintile', de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai sǎracǎ, de la originea axelor spre extremitatea superioarǎ a ordonatei. Si venitul national este exprimat in procente. Cu cat discrepantele de venit intre quintila mai sǎracǎ si cea mai bogatǎ sunt mai mari, cu atat 'curba lui Lorenz' va fi mai accentuatǎ si suprafata A va fi mai mare. Cu cat repartitia venitului national este mai egalitarǎ, cu atat curba se apropie mai mult de diagonala OK, iar suprafata A tinde spre zero.

Coeficientul Gini = Suprafata A/Suprafata totalǎ a triunghiului OLK.

Cu cat valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero, cu atat repartitia venitului este mai egalitarǎ.

1.1.2.3. Exprimarea nivelului cresterii economice pe baza paritǎtii puterii de cumpǎrare (PPC)

Comparatiile intre tǎri privind nivelul cresterii economice sunt denaturate de modul de transformare a venitului national, exprimat in monedǎ indigenǎ, in mǎrime comparabilǎ, exprimatǎ in dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ intotdeauna raportul real intre puterile de cumpǎrare ale celor douǎ monede. De aceea, pentru comparatiile internationale ale venitului, se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculati pe baza PPC. In tabelul de mai jos sunt prezentate, selectiv, cateva state cu acesti indicatori exprimati in marimi absolute si relative, dupa Raportul asupra dezvoltarii umane intocmit de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008, pentru a face unele comentarii (https://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.277-281)

Dacǎ am compara PNB pe locuitor, exprimat pe baza cursului oficial de schimb in dolari, cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC, am constata cǎ, in timp ce pentru tǎrile cu un venit pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ panǎ la sase ori, in cazul tǎrilor cu un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai mic, ajungand panǎ la 64,80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului (in Norvegia). In felul acesta, discrepantele de venit intre sǎracii si bogatii lumii se mai atenueazǎ. Pornind de la prezumtia cǎ indicatorii exprimati pe baza PPC sunt mai realisti, se apreciazǎ cǎ in viitor ei vor fi utilizati intr-o mai mare mǎsurǎ, imbunǎtǎtind astfel calitatea comparatiilor efective dintre tǎri pe planul cresterii si dezvoltǎrii economice.

Oricum am mǎsura‑o, istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple de cazuri in care cresterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare in dezvoltarea umanǎ. Uneori cresterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎti, al unui somaj ridicat, al slǎbirii democratiei, pierderii identitǎtii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare generatiilor viitoare.

1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative

Pentru a aprecia insǎ realizǎrile obtinute pe planul dezvoltǎrii economice, avand in vedere situarea omului in inima acestui proces, institutii internationale ca Banca Mondialǎ sau Organizatia Internationalǎ a Muncii, au inceput sǎ ia in considerare, incǎ din anii '60 ai secolului trecut, nevoile umane fundamentale, indicele calitǎtii fizice a vietii (Physical Quality of Life Index - PQLI) sau alti indicatori compoziti.

Si acestia au fost insǎ criticati pentru inconsistenta bazei teoretice si metodologice de determinare a lor, astfel incat, incepand cu anii 1990, s‑a ajuns la un indicator compozit mai cuprinzǎtor si mai bine definit, numit indicele dezvoltǎrii umane (IDU), calculat si publicat anual de Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare in 'raportul dezvoltǎrii umane".

Acest indicator ‑ IDU ‑ este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative pentru dezvoltare, cum sunt:

speranta de viatǎ la nastere,

rata alfabetizǎrii,

rata incadrǎrii scolare a populatiei,

cat si nivelul ajustat al venitului

Astfel calculat, el aratǎ pentru fiecare tarǎ, distanta care o separǎ de atingerea aspiratiilor intregii populatii spre bunǎstare. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 ‑ 1, zero indicand distanta cea mai mare panǎ la maximum-ul ce poate fi obtinut.

Cu cat IDU este mai apropiat de 1, cu atat populatia respectivǎ a atins un nivel mai ridicat al dezvoltǎrii umane. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele tǎri, din punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe baza PPC, cu locul detinut in functie de nivelul IDU , am constata diferente destul de mari, conform tabelului nr. 1.1.

Tabelul 1.1. Diferente intre pozitia detinutǎ de unele tǎri

in functie de PNB pe locuitor exprimat pe baza paritǎtii

puterii de cumpǎrare si cea determinatǎ prin calcularea IDU

Din cele 177 de state si teritorii pentru care a fost calculat IDU in anul 2008, 70 au un IDU ridicat, egal sau mai mare decat 0,800 , 85 au un nivel mediu - intre 0,502 si 0,798 - si 22 au un nivel scǎzut, mai mic de 0,500. Dupa cum se poate constata din tabelul de mai sus, Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Japonia si S.U.A. sunt primele state in clasamentul dupǎ IDU, in timp ce Mozambic,Mali, Niger, Guinea-Bisau, Burkina Faso si Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. Islanda si Norvegia au un IDU egal cu 0,968 , de 2,88 ori mai mare decat IDU din Sierra Leone (0,336). Raportul Mondial asupra Dezvoltǎrii Umane pentru anul 2008 pune in evidentǎ disparitǎti substantiale intre regiuni, cat si in interiorul regiunilor. De exemplu, in Asia de Sud -Est si Pacific, in timp ce in Myanmar IDU este egal cu 0,583, in Singapore este 0,922 (locul 25).

Editia din 1997 a Raportului mai sus mentionat a lansat si conceptul de 'sǎrǎcie umanǎ", mǎsuratǎ prin indicele sǎrǎciei umane (ISU). Acesta mǎsoarǎ deficite la nivelul a patru mari aspecte ale vietii umane:

capacitatea de a trǎi o viatǎ lungǎ si sǎnǎtoasǎ;

cunostintele dobandite;

mijloacele economice;

participarea la viata socialǎ.

ISU se calculeazǎ in douǎ variante: ISU ‑ 1 pentru tǎrile in curs de dezvoltare, si ISU ‑ 2 pentru tǎrile dezvoltate. ISU ‑ 1 are in vedere urmǎtoarele:

deficitul capacitǎtii de a trǎi o viatǎ lungǎ si sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul persoanelor care riscǎ sǎ decedeze inainte de 40 de ani;

deficitul cunostintelor dobandite este apreciat prin rata analfabetismului;

deficitul mijloacelor economice si cel al participǎrii la viata socialǎ sunt mǎsurate prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate si apǎ potabilǎ, precum si prin procentul copiilor cu varsta sub cinci ani care suferǎ de insuficientǎ ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ.

Cu cat ISU ‑ 1 are o valoare mai redusǎ, cu atat nivelul de dezvoltare este mai ridicat. In anul 2000, sǎrǎcia umanǎ in tǎrile in curs de dezvoltare se inscria intre 3,9 % in Uruguay si 64,7% in Nigeria. Nouǎ tǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein, Chile, Costa Rica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama, Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune cǎ ele au depǎsit stadiul de sǎrǎcie profundǎ. La capǎtul opus, unde ISU-1 depǎseste 50%, se aflau: Burkina Faso, Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, Republica Centrafricanǎ.

Pentru tǎrile industrializate, ISU ‑ 2 are in vedere:

deficitul capacitǎtii de a trǎi o viatǎ lungǎ si sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul persoanelor care riscǎ sǎ decedeze inainte de 60 ani;

deficitul cunostintelor dobandite, prin analfabetism;

deficitul mijloacelor economice, prin sǎrǎcia monetarǎ;

deficitul participǎrii la viata socialǎ, prin somajul de lungǎ duratǎ.

Din cele 18 tǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000, Norvegia, cu 7,3% din populatie, este tara in care sǎrǎcia umanǎ este cel mai putin rǎspanditǎ. Urmeazǎ Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) si S.U.A (15,8 %).

In Irlanda, Anglia si S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet. Mai mult de 17 % din populatia S.U.A. si 10 % din Australia, Canada, Italia, Japonia sau Anglia suferǎ de sǎrǎcie monetarǎ. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil. 'Nimic nu neagǎ atat de clar libertǎtile individuale precum lipsa acutǎ de bani' - afirmǎ John Kenneth Galbraith14. Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzut al sǎrǎciei umane .

Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat si prin asa numitul "indice al dezvoltǎrii pe sexe" (Gender Related Development Index - GDI). Acesta ia in considerare diferentele in nivelul atins de femei si bǎrbati in valoarea componentelor IDU. El este mai scǎzut sau mai ridicat decat IDU, in functie de importanta acordatǎ problematicii femeii in procesul dezvoltǎrii.

IDU mai poate fi ajustat si prin luarea in considerare a repartitiei venitului, astfel incat disparitǎtile de venit pot cobori unele tǎri pe scara aranjatǎ in functie de IDU. Intre timp, indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane, calculat si in tara noastrǎ, a devenit mai complex, la determinarea lui luandu-se in considerare si alte componente, cum ar fi: accesul populatiei la serviciile de sǎnǎtate, numǎrul caloriilor asigurate in medie populatiei, accesul la presǎ si televiziune etc16.

1.2. Factori determinanti ai cresterii

si dezvoltǎrii economice

Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, desi cǎile de crestere si dezvoltare economicǎ pot fi diferite, toate tǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii economice au o serie de caracteristici comune. Asa cum afirma Paul Samuelson, 'acelasi proces fundamental de crestere si dezvoltare economicǎ inregistrat in Marea Britanie si Japonia se intalneste astǎzi in tǎrile in curs de dezvoltare precum China sau India" .

Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analistii procesului dezvoltǎrii economice au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleasi patru roti, indiferent cat de bogatǎ sau sǎracǎ este o tarǎ. Cele patru roti, de fapt factorii determinanti ai cresterii si dezvoltǎrii economice, sunt:

resursele umane (oferta de fortǎ de muncǎ, educatia, disciplina, motivatia);

resursele naturale (pǎmantul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);

formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicatie);

tehnologia sau progresul tehnic (stiinta, ingineria, managementul, spiritul intreprinzǎtor).

1.2.1. Resursele umane

Cresterea calitativǎ si cantitativǎ a fortei de muncǎ permite societǎtii sǎ obtinǎ o productie mai mare de bunuri si servicii, astfel incat frontiera posibilitǎtilor de productie se deplaseazǎ spre exterior. La randul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane, depinde de o serie de determinanti cantitativi si calitativi:

a). sporul natural demografic, care reprezintǎ diferenta dintre rata natalitǎtii si rata mortalitǎtii. Acesti doi termeni sunt influentati la randul lor de o multitudine de alti factori economici, sociali, culturali complecsi, cum ar fi: traditiile, religia, mentalitatea cu privire la cǎsǎtorie si numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistenta prenatalǎ, inclusiv de consiliere contraceptivǎ, existenta conditiilor de viatǎ institutionalizatǎ pentru persoanele de varsta a treia etc. Ritmul cresterii demografice influenteazǎ structura populatiei pe varste, cu impact important asupra dezvoltǎrii economice si sociale. Structura populatiei pe varste si sexe poate fi vizualizatǎ prin 'piramida varstelor".

O crestere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei varstelor, va avea drept consecintǎ o crestere a ponderii tinerilor in totalul fortei de muncǎ, ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potentialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ si profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o incetinire a cresterii demografice, care poate ajunge panǎ la spor natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o ingustare a bazei piramidei varstelor si o lǎrgire a varfului ei, avand, de regulǎ, consecinte negative pe planul dezvoltǎrii economice si sociale: se reduc potentialul productiv al fortei de muncǎ, dinamismul ei geografic si profesional; creste rata de dependentǎ a persoanelor in varstǎ (raportul intre numǎrul persoanelor in varstǎ intretinute sau pensionate si populatia activǎ a tǎrii); apar probleme privind asigurarea conditiilor normale de existentǎ pentru unele categorii de persoane de varsta a treia etc.

Pentru a mǎri productia nationalǎ sau venitul national pe locuitor, este necesar ca rata cresterii economice datorate sporului populatiei sǎ depǎseascǎ rata de crestere demograficǎ. Relatia functionalǎ intre cresterea economicǎ si cresterea demograficǎ este cunoscutǎ in teorie sub denumirea de corelatia demo - economicǎ.

b). migratia internationalǎ a populatiei, reprezintǎ fluxurile de persoane ce se deplaseazǎ dintr-o tarǎ in alta, in cǎutarea unor conditii de muncǎ si viatǎ mai bune. Emigrarea inseamnǎ plecarea fortei de muncǎ dintr-o tarǎ, in timp ce imigrarea inseamnǎ intrarea in tarǎ a fortei de muncǎ strǎine, desigur, cu schimbarea resedintei. Cand emigrarea este mai mare decat imigrarea, avem de-a face cu o emigratie netǎ; dacǎ situatia este inversǎ, adicǎ imigrarea este mai mare decat emigrarea, avem de-a face cu o imigratie netǎ. In prima situatie, resursele umane ale tǎrii se reduc, iar in a doua, acestea cresc.

Migratia internationalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care se deplaseazǎ dinspre tǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic, avand drept obiectiv imbunǎtǎtirea conditiilor de viatǎ. Atunci cand forta de muncǎ migratoare este cu un inalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbeste despre asa numitul 'exod al creierelor", care aduce beneficii substantiale tǎrii gazdǎ.

Avand in vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migrationiste, in ultima perioadǎ, in tǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. In plus, mobilitatea internationalǎ a fortei de muncǎ mai este afectatǎ si de diferente lingvistice, obiceiuri, oportunitǎtile de locuri de muncǎ, atitudinea potentialilor angajatori fatǎ de imigranti etc.

c). rata de ocupare a populatiei se calculeazǎ ca raport procentual intre populatia activǎ economic si populatia totalǎ a tǎrii. Desigur, cu cat rata de ocupare este mai mare, cu atat va creste mai mult volumul fortei de muncǎ. Si rata de ocupare este determinatǎ de o serie de factori cum ar fi: structura pe varste si sexe a populatiei, obiceiurile, religia, reglementǎrile sindicale, legislatia privind politica veniturilor, durata scolarizǎrii, limita de varstǎ la pensionare etc.

d). capitalul uman reprezintǎ valoarea potentialului de a crea venit, pe care il detin oamenii, constand in capacitǎtile native, talentul ca si educatia si indemanarea, dobandite pe parcursul vietii. Explicatia esentialǎ a faptului cǎ muncitorul obisnuit din tǎrile dezvoltate este mult mai productiv decat cel din tǎrile in curs de dezvoltare constǎ in faptul cǎ primul este mult mai bine pregǎtit si educat. Un capital uman superior este rezultatul educatiei formale, pregǎtirii profesionale ca si experientei dobandite in procesul muncii. Cu cat o tarǎ este mai dezvoltatǎ, cu atat si posibilitǎtile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea, putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar si o consecintǎ a dezvoltǎrii economice. Problema deficitului de capital uman este si ea o componentǎ a "cercului vicios al sǎrǎciei", cu care se confruntǎ tǎrile slab dezvoltate si care va fi analizat ulterior, in subcapitolul dedicat subdezvoltǎrii.

1.2.2. Resursele naturale

Natura, in special pǎmantul, dar si zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase si neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor traditional de productie, alǎturi de muncǎ si capital. Desi sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru toate tǎrile lumii factorul determinant indispensabil al cresterii si dezvoltǎrii economice. Astfel, existǎ state care, dispunand de resurse cum ar fi petrolul, au reusit sǎ obtinǎ venituri foarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurand un standard ridicat al nivelului de trai pentru populatiile lor. Este cazul Arabiei Saudite si altor cateva tǎri producǎtoare si exportatoare de petrol.

Pentru multe alte state insǎ, detinerea unor imense resurse naturale nu a determinat in mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federatiei Ruse care, desi dispune de un potential imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ si neeficientǎ nu a determinat performante economice comparabile cu statele avansate pe calea dezvoltǎrii.

In schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evolutie rapidǎ, ajungand in topul tǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ in acest sens il reprezintǎ Japonia care, desi importǎ peste 85% din intreg necesarul sǎu de consum, valorificand la cote ridicate de eficientǎ unica sa resursǎ abundentǎ - potentialul uman - a devenit pe parcursul unei perioade relativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ il constituie, asa cum evidentiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafatǎ de un milion de ori mai micǎ decat cea a Rusiei, inregistreazǎ un volum al comertului international mai mare decat al acesteia din urmǎ.

1.2.3. Formarea capitalului

Asa cum s-a arǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului national de echilibru si utilizǎrii sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului investitional, realizat in esentǎ pe seama economisirii. Este evident cǎ fǎrǎ masini, instalatii, utilaje complexe, fabrici etc. o tarǎ nu-si poate asigura productia de bunuri si servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor locuitorilor sǎi. Cu cat forta de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ de un volum mai mare de capital, cu atat productivitatea sa este mai ridicatǎ, iar resursele naturale pot fi utilizate mai complet si mai eficient.

Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ tǎrile care alocǎ formǎrii capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reusind sǎ investeascǎ mai mult in productia de noi bunuri de capital si, in final, in cea de bunuri si servicii de consum.

La formarea capitalului contribuie in primul rand sectorul privat, a cǎrui evolutie depinde, de altfel, intr-o mare mǎsurǎ de efortul investitional. Nici o firmǎ care nu investeste nu are sanse de supravietuire in lupta de concurentǎ din economiile de piatǎ functionale.

Numeroase investitii se realizeazǎ insǎ si de cǎtre stat. Este vorba, in primul rand, de efortul investitional al statului in realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎsurǎrii normale a activitǎtii economice (constructia de sosele, canale de irigatii, cǎi navigabile, edificii publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea sectorului privat. In plus, investitiile realizate pe seama bugetului statului au si importante efecte de antrenare in restul economiei, constituind o principalǎ cale de interventie a statului in economie.

Avand in vedere importanta formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii, specialistii recomandǎ tǎrilor in curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare, economisirea nationalǎ, pentru a realiza ritmuri de crestere economice mai ridicate, in vederea diminuǎrii decalajelor ce le despart de tǎrile avansate.

1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic

Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei productiei, din partea de microeconomie, cǎ introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generand randamente de substitutie, mentineau firma in faza unor randamente marginale crescǎtoare si, implicit, a unor costuri reduse si rezultate superioare. Prin agregare, aceleasi efecte se inregistreazǎ si la scara economiei nationale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.

De la Adam Smith si Jean Baptiste Say isi are sorgintea teoria trinitarǎ a factorilor de productie: munca, natura si capitalul. Fǎrǎ existenta celui de-al patrulea factor determinant al dezvoltǎrii economice, evolutia activitǎtii s-ar fi realizat doar prin adǎugare, repetitiv, ceea ce ar fi avut ca rezultat final atingerea intr-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor superioare ale cresterii economice.

Tehnologia a potentat pe fiecare din cei trei factori traditionali, favorizand o dezvoltare spectaculoasǎ a productiei si , in ultimǎ instantǎ, o imbunǎtǎtire considerabilǎ a nivelului de trai al populatiilor din tǎrile in care a fost promovatǎ.

Progresul tehnic constǎ in schimbǎrile provocate in procesele de productie sau in introducerea unor produse noi, astfel incat, cu acelasi consum de resurse, se poate obtine o productie superioarǎ din punct de vedere cantitativ si calitativ. La baza progresului tehnic stǎ cercetarea stiintificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ in inventii sau inovatii. O serie de descoperiri stiintifice au schimbat profilul societǎtii umane: cǎile ferate (1800), fotografia (1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internǎ si telefonul (1876), fonograful (1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele plastice (1909), televiziunea (1926), tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv la cresterea productivitǎtii muncii si la progresele inregistrate in tǎrile avansate in toate domeniile vietii economico - sociale. Exemplul cel mai semnificativ il constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor si informaticii, unde introducerea progresului tehnic si implementarea intr-un ritm nemaicunoscut in alte domenii a noilor tehnologii au determinat cresterea exponentialǎ a performantelor produselor acestui sector , generand schimbǎri fundamentale in toate domeniile activitǎtii economice si sociale. Dacǎ s-ar incerca o comparatie intre acest sector de activitate si cel al fabricǎrii autoturismelor, de exemplu, o scǎdere a costurilor pe efect util in al doilea sector, de aceeasi amploare ca in primul, ar fi dus la situatia ca astǎzi un autoturism sǎ coste doar cativa dolari.

Descoperirile continuǎ in domeniile calculatoarelor, telecomunicatiilor, biotehnologiilor etc. Ele au un impact important asupra intregii umanitǎti. Comunicarea globalǎ prin intermediul televiziunii, de exemplu, prin care populatii din oricare parte a globului primesc imagini instantanee in timp real, a avut deja o influentǎ majorǎ asupra valorilor si mentalitǎtilor umane. Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit valori, credinte si modele de comportament create in numeroase cazuri la standarde mondiale. Noile tehnologii de comunicatii pot fi folosite pentru educarea cetǎtenilor, dar si pentru transmiterea stirilor, pentru divertisment in petrecerea timpului liber sau pentru consiliere.

Alǎturi de acesti patru determinanti fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se inscriu si o multitudine de alti factori, psihologici, institutionali, culturali, politici etc. Legat de acestia, in literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului in procesul dezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ. Dincolo de toate punctele de vedere exprimate de pe diferite pozitii doctrinare, este evident din insǎsi evolutia societǎtii moderne cǎ statul este un factor important in procesul cresterii si dezvoltǎrii economice, el putand stimula sau, dimpotrivǎ, frana aceste procese dinamice. Astfel, in societǎtile occidentale, prin implicarea sa selectivǎ, fǎrǎ a deranja libera initiativǎ, statul a favorizat dinamismul economiei, in timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul a constituit un factor inhibant al dezvoltǎrii.

Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult in seamǎ in literatura economicǎ din ultimul timp, este asa‑numitul capital social, definit ca maniera in care oamenii interactioneazǎ, coopereazǎ, isi rezolvǎ conflictele. El se referǎ la organizatii si asociatii (publice, private, nonprofit) ca si la normele ce guverneazǎ relatiile dintre ele (legi, traditii etc.) si asigurǎ coeziunea socialǎ. Abundenta de capital social diminueazǎ conflictele si sporeste productivitatea prin promovarea coordonǎrii si cooperǎrii la toate nivelurile. Prin contrast, lipsa capitalului social conduce la conflicte si ineficientǎ .

Obiceiurile, traditiile, religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor, o anumitǎ atitudine fatǎ de muncǎ si, implicit, o anumitǎ evolutie a activitǎtilor economice. Este ilustrativǎ, in acest sens, lucrarea lui Max Weber despre influenta protestantismului asupra spiritului intreprinzǎtor si evolutiei lumii occidentale capitaliste.

Dintre factorii cresterii si dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi, mai ales cand ne referim la tǎrile slab dezvoltate. Acestia se referǎ la comertul international, investitiile private strǎine si asistenta externǎ pentru dezvoltare, pe care ii vom prezenta in capitolul dedicat subdezvoltǎrii.

1.2.5. Tipurile cresterii economice

Cresterea economicǎ poate fi obtinutǎ atat prin sporirea cantitǎtii factorilor implicati, cuantificabili, cat si printr-o folosire mai eficientǎ a lor, adicǎ o accentuare a laturii calitative a activitǎtii economice.

In functie de preponderenta aspectelor cantitative sau a celor calitative in utilizarea factorilor cresterii economice pot fi identificate trei tipuri de crestere economicǎ:

1. Cresterea economicǎ extensivǎ, realizatǎ atunci cand sporirea venitului national se face preponderant prin cresterea cantitǎtii factorilor atrasi, ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ de valorificare superioarǎ a resurselor nationale, fiind caracteristicǎ tǎrilor slab dezvoltate.

2. Crestere economicǎ intensivǎ, realizatǎ atunci cand venitul national sporeste prin cresterea eficientei utilizǎrii factorilor atrasi. Ea este specificǎ tǎrilor dezvoltate din punct de vedere economic, unde nivelul avansat al tehnologiilor, structura diversificatǎ a economiei, un management performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlor tehnico-stiintifice si o valorificare superioarǎ a tuturor resurselor.

3. Crestere economicǎ de tip intermediar, cand dimensiunea cantitativǎ a folosirii factorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ.

Determinarea contributiei factorilor extensivi si intensivi la realizarea cresterii economice, desi ridicǎ anumite dificultǎti metodologice, poate fi realizatǎ folosind expresia randamentelor unifactoriale la scarǎ nationalǎ:

PN = W L (1.1.)

unde: PN este produsul national, W este productivitatea medie nationalǎ a muncii, L este cantitatea de muncǎ

sau

PN = E K (1.2.)

unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital atras in procesul cresterii economice.

Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului national:

(1.3.)

sau

(1.4.)

Rezultǎ din cele douǎ relatii de mai sus cǎ sporul de produs national, , este datorat atat factorilor cantitativi, extensivi (si ), cat si celor calitativi, intensivi (si ), cat si modificǎrii lor simultane (si ).

1.2.6. Determinarea contributiei relative la cresterea economicǎ a factorilor muncǎ, capital si tehnologie.

Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de crestere economicǎ se poate realiza cu ajutorul metodei denumite contabilitatea cresterii, conceputǎ de economistii Robert Solow, John Kendrick si Edward Denison.

Intr-un model simplificat, cresterea produsului national (PN) poate fi descompusǎ pe trei factori distincti: cresterea factorului muncǎ (L), cresterea factorului capital (K) si tehnologia sau progresul tehnic (PT). Dacǎ facem abstractie de progresul tehnic si presupunem cǎ existǎ randamente de scarǎ constante, ne punem intrebarea cu cat va creste PN dacǎ stim cresterea relativǎ a lui L cat si cresterea relativǎ a lui K. De exemplu, dacǎ L creste cu 3 %, iar K creste cu 5 %, cum determinǎm cresterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ cunoastem ponderile celor doi factori in realizarea lui PN. Dacǎ ponderile lor sunt egale, PN va creste cu media cresterilor celor doi factori. In exemplul nostru, cu 4%. Dacǎ insǎ cei doi factori nu contribuie in mod egal la realizarea lui PN, atunci cresterea lui PN nu va mai fi media cresterilor celor doi factori, ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relatiei: % crestere a lui PN = P_L (% de crestere a lui L) + P_K (% de crestere a lui K) , unde P_L reprezintǎ ponderea lui L in crearea produsului national, iar P_K reprezintǎ ponderea lui K in crearea produsului national.

Dacǎ integrǎm in analizǎ progresul tehnic, contributia lui o putem determina ca pe un element care rǎmane dupǎ ce au fost calculate contributiile factorilor muncǎ si capital. Relatia de mai sus devine: % crestere a lui PN = P_L (% de crestere a lui L) + P_K (% de crestere a lui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de crestere a lui PN - P_L (% de crestere a lui L) - P_K (% de crestere a lui K)

Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contributia diferitelor elemente la cresterea PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 - 1990. Astfel din cresterea cu 3,2 % pe an a PIB - ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de 1,4 % factorului rezidual numit "cresterea productivitǎtii totale a factorilor", din care 0,4 % educatiei si 1,0 % progreselor in domeniul cunoasterii si altor surse. Se observǎ cǎ factorului rezidual ii revine o contributie la cresterea economicǎ ce depǎseste pe cea a factorului capital .

1.3. Avantajele si costurile cresterii si dezvoltǎrii economice

Ca orice proces, cresterea si dezvoltarea economicǎ presupune costuri si avantaje. Cresterea si dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate in programele de guvernare din majoritatea tǎrilor lumii, datoritǎ avantajelor pe care le asigurǎ:

conduce la un standard de viatǎ si civilizatie ridicat, deoarece are ca rezultat sporirea venitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea unei cantitǎti mai mari de bunuri si servicii de calitate superioarǎ la dispozitia consumatorilor;

creeazǎ posibilitǎti pentru eliminarea sau diminuarea sǎrǎciei

permite redistribuirea venitului in favoarea anumitor categorii ale populatiei, fǎrǎ a inrǎutǎti situatia altora. Aceasta creeazǎ premisele asigurǎrii unei repartitii mai echitabile a venitului, fǎrǎ a diminua in termeni absoluti bunǎstarea categoriilor favorizate;

determinǎ importante modificǎri structurale in economie in favoarea activitǎtilor cu randamente mai ridicate, ceea ce inseamnǎ cresterea potentialului productiv al societǎtilor respective;

permite o mai eficientǎ integrare in circuitul economic mondial, ceea ce va avea drept consecintǎ o crestere a capacitǎtii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare necesarǎ importurilor de noi tehnologii, utilaje si materiale, in vederea cresterii viitoare;

induce mutatii stabile pe plan institutional, cultural, al traditiilor si mentalitǎtilor oamenilor creind astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare;

creste prestigiul si credibilitatea tǎrii respective pe piata financiarǎ internationalǎ si in relatiile internationale in general;

se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de imbunǎtǎtire a sistemului de protectie a mediului inconjurǎtor.

Cresterea si dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decat cu costuri ale cǎror dimensiuni diferǎ de la o tarǎ la alta in functie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplica in mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici in acest domeniu. Aceste costuri se referǎ la:

costul de oportunitate al cresterii economice, cand aceasta se realizeazǎ prin investitii in bunuri de capital, reprezentand partea din consumul curent sacrificat pentru investitii. In acest caz, costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt intrucat, pe termen lung, consumul curent sacrificat va contribui la cresterea consumului viitor.

efectele negative pentru o parte a membrilor societǎtii care, datoritǎ introducerii progresului tegnologic, isi pot pierde locurile de muncǎ, readaptarea lor prin recalificare sau prin migrarea intr-o altǎ zonǎ geograficǎ in vederea gǎsirii altor locuri de muncǎ presupunand efort, stres, cheltuieli suplimentare, inrǎutǎtirea conditiilor de viatǎ. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atentia asupra unor perspective foarte sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20% versus 80% - anticipatǎ de Jeremy Rifkin, autorul cǎrtii 'Sfarsitul muncii', in care se afirmǎ cǎ 20% din populatia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ in secolul urmǎtor pentru a asigura avantul economiei mondiale. Ei vor putea participa activ la viatǎ, la castig si la consum, indiferent in ce tarǎ, in timp ce 'restul' de 80% se vor zbate in dificultǎti uriase. Problema viitorului va deveni 'to have lunch or be lunch', a avea de mancare sau a fi mancat

tendinta de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate si, in cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cat rata cresterii economice este mai mare, cu atat rata de epuizare a resurselor este si ea mai ridicatǎ. Asupra acestui fapt, pe baza analizei tendintelor inregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerul si un program cu sute de mii de ecuatii, autorii primului raport cǎtre Clubul de la Roma intitulat Limitele cresterii au atras atentia incǎ acum trei decenii. Analizand cinci variabile ale cresterii economice - populatia si dinamica ei, productia agricolǎ mondialǎ si alimentatia, consumul de resurse neregenerabile, investitiile de capital si dezvoltarea industrialǎ la scarǎ planetarǎ, poluarea mediului inconjurǎtor - acesti cercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia cǎ dacǎ tendintele inregistrate in primele sapte decenii ale secolului XX vor continua neschimbate, "limitele cresterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse in decursul urmǎtorilor o sutǎ de ani"21.

asa numitele externalitǎti negative care se referǎ la poluarea solului, subsolului si atmosferei, cresterea aglomerǎrilor urbane peste posibilitǎtile de asigurare a sporirii utilitǎtilor necesare unui trai civilizat.

Multe dintre aceste costuri si avantaje se repercuteazǎ si asupra generatiilor viitoare. De aceea in strategiile privind cresterea si dezvoltarea economicǎ este necesarǎ o foarte atentǎ comparare a costurilor si avantajelor cresterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎseascǎ pe termen lung pe cele din urmǎ. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ, in teoria si practica economicǎ s-a impus in ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabilǎ, al cǎrei continut va fi analizat in continuare.

1.4. Dezvoltarea durabilǎ

1.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ?

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile tine de inceputul anilor'80 desi preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de crestere economicǎ postbelicǎ prefateazǎ, cu mult timp inainte, conceptualizarea sa teoreticǎ. Termenul, in conceptia actualǎ, a fost lansat odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv 'Viitorul nostru comun'. Conform acestui document de referintǎ, dezvoltarea durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de dezvoltare care rǎspunde nevoilor prezentului fǎrǎ a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a si le satisface pe ale lor proprii. Definitia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ generatiile prezente isi acoperǎ in mod corespunzǎtor nevoile.

Definitia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala, servind ca bazǎ de raportare dar si de dispute teoretice cu privire la obiective, dimensiuni, cerinte faptice ale realizǎrii ei etc. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ, sintetic vorbind, cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional in mǎsura in care:

a) Are o puternicǎ incǎrcǎturǎ moralǎ. Se pleacǎ, aici, de la premisa realistǎ ca, pe zestrea pe care o mosteneste, fiecare generatie isi construieste viitorul. Or, este de datoria generatiei actuale de a oferi noile si viitorilor veniti cel putin aceleasi sanse pe care ea le‑a mostenit.

b) Se impune ca un concept mondo in mǎsura in care se recunoaste cǎ nu existǎ granite economice sau ideologice pentru poluare, sǎrǎcie, risipǎ si degradare umana.

c) Desi intratǎ in vocabularul curent al globalizǎrii, presupune un tratament diferit in functie de timp dar mai ales spatiu. Iar pentru spatiu, departajarea cu semnificatie este cea intre bogati si sǎraci. Astfel, dacǎ pentru tǎrile bogate problema depoluǎrii, a imbunǎtǎtirii calitǎtii vietii etc. este una de transformare, adaptare si modernizare, pentru tǎrile slab dezvoltate chestiunea nu este una de calitate a vietii ci chiar a vietii, a supravietuirii. Relatia dintre bogati si saraci are ceva de comunicat si pe linia 'contributiei' la poluare ca si a respectului fatǎ de naturǎ. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ tǎrile sǎrace exercitǎ cea mai slabǎ presiune asupra planetei dupǎ cum tǎrile dezvoltate dovedesc cel mai mare respect fatǎ de mediu si cheltuiesc, in aceastǎ directie, foarte mult.

d) Etimologic vorbind, notiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timp indelungat. In esentǎ insǎ, conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎtii in defavoarea cresterii economice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltare umanǎ durabila, orientatǎ prioritar spre calitatea vietii si a mediului.

e) Abordarea si tematizarea fenomenului se fac de pe pozitii predominant economice. Explicatia tine de imprejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ si de mutatiile, unele cu consecinte negative, asupra socialului, moralului, politicului etc. este filosofia economicǎ dupǎ care s‑a fasonat tipul de crestere si modul de consum postbelic cǎrora dezvoltarea durabilǎ isi propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ.

f) In economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ, mediul si politica de mediu ocupǎ un loc privilegiat. Cadenta si gradul degradǎrii ecosferei oferǎ explicatii in aceastǎ directie.

d) Desi s‑ar dori sǎ nu fie asa, tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avut si are tot mai mult o incǎrcǎturǎ politicǎ. Ar trebui sǎ nu fie asa pentru cǎ, indubitabil, puritatea aerului sau a apei inseamnǎ acelasi lucru in Cuba lui Fidel Castro si in Franta lui Jacques Chirac. Dar este asa pentru cǎ implicarea politicǎ in viata economicǎ si in cea sociala a fost si a rǎmas un fapt cert.

1.4.2. De ce dezvoltare durabila?

In linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de crestere economicǎ postbelicǎ care, cu tot progresul economic si social generat, si‑a atins limitele si a produs si efecte negative. Din acest punct de vedere, argumentele sustinǎtoare ale dezvoltǎrii durabile sunt, de fapt, critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de crestere economicǎ. In acest sens se aratǎ cǎ tipul de crestere economicǎ postbelicǎ:

a poluat mediul si a afectat sǎnǎtatea oamenilor;

a antrenat si incurajat risipa, epuizand rezervele cunoscute;

a frustrat lumea a treia, adancindu‑i decalajele fata de cea a bogatilor;

a creat iluzia bunǎstǎrii printr‑o statisticǎ mincinoasǎ;

a pervertit valori recunoscute si a redus individul la o singurǎ dimensiune: homo oeconomicus.

Toate aceste minusuri, puse in evidentǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile, aratǎ cǎ modelul cresterii economice postbelice nu s‑a dovedit a fi un panaceu universal si pentru totdeauna si cǎ filosofia omului dominator care stǎpaneste natura si face ce vrea cu ea trebuie schimbatǎ.

1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile

Ca orice proiect de anvergurǎ, dezvoltarea durabila presupune o evolutie procesuala realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai importante se dovedesc a fi:

a) Constrangerea demograficǎ. Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin definitie, o dezvoltare umanǎ. Dacǎ asa stau lucrurile, nimic nu poate fi gandit aici dincolo de ceea ce inseamnǎ populatie. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populatia intereseazǎ ca numǎr, structurǎ si sǎnǎtate.

Din perspectiva numǎrului, teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere rǎspuns la urmǎtoarea intrebare: Ce numǎr de populatie poate suporta planeta Pǎmant? Sau, cu alte cuvinte, care sunt capacitatea bioticǎ si putinta de a hrǎni o populatie in continuǎ crestere a planetei noastre? Si, de fapt, ca sǎ rǎmanem in termenii definitiei dezvoltǎrii durabile, ce sanse sunt ca aceastǎ populatie tot mai numeroasǎ sǎ trǎiascǎ intr‑un mediu perfect conservat si sǎ se hrǎneascǎ tot mai bine?

Din punctul de vedere al structurii, numǎrul de intrebǎri nu este mai mic.

Intai, luand in considerare structura socio-profesionalǎ, gradul de instructie si calitatea populatiei, dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune in termenii urmǎtori: exact acolo unde cresterea economicǎ trebuie sǎ castige, atat cantitativ cat si calitativ, adicǎ in tǎrile lumii a treia, exact acolo nivelul de educatie al populatiei suferǎ. Tocmai acolo, o lume in crestere numericǎ, analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ, trebuie hrǎnitǎ in conditiile in care produce putin sau foarte putin.

In al doilea rand, prezintǎ importantǎ si repartitia populatiei in crestere pe cele doua mari zone: urban si rural. Si, de aici, intrebǎrile care‑si asteaptǎ rǎspuns:

migrarea populatiei dinspre sat spre oras poate continua? Dacǎ da, pana cand si in ce conditi?

care sunt factorii implicati ce influenteazǎ raportul optim populatie urbanǎ - populatie ruralǎ si unde se situeazǎ pragul critic al acestei proportii?

In al treilea rand, logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎnǎtatea populatiei sǎ fie sacrificatǎ intereselor de profit.

b) Constrangerea tehnicǎ. Intrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ rǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al productiei ce se poate realiza, in conditiile date ale progresului tehnic, fǎrǎ a afecta echilibrul mediului?

c) Echitate si compensare intra si intergeneratii.

Definitia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar in conditiile in care intre generatii si in interiorul aceleiasi generatii se manifestǎ un spirit asociativ, de tolerantǎ, solidaritate si grijǎ reciprocǎ; unul in virtutea cǎruia binele si bunǎstarea unuia nu trebuie, in nici un fel, sǎ afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltǎrii durabile duce la optimul lui Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecata lui pareto se face apel pentru a se vedea ce rǎmane din echitate atunci cand cererea in crestere a populatiei este raportatǎ la o ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ?

d) Eficienta. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este si nu poate fi potrivnicǎ eficientei. Ea nu‑si propune sǎ inlǎture profitul din ecuatia dinamicii economiei si societǎtii. Ea isi propune, numai, sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul si, in plus, cǎ acesta nu poate fi gandit prin el insusi. Si, de aici, marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltarea durabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎtile necesare intre mecanismele economice propulsate de mobilul profitului si finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii.

e) Economia mediului. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoria dezvoltǎrii durabile in mǎsura in care ea incearcǎ, printre altele, si tentativa de a umaniza si ecologiza economia. Si, dacǎ isi fixeazǎ atari tinte, atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea a integrǎrii mediului si problemelor sale in structura si filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost si a rǎmas, in pofida tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerintele dezvoltǎrii durabile nu este o chestiune facilǎ. Dac dificilǎ sarcina atat inertiile puternice ale unui sistem teoretic doct, academic, superformalizat si, prin aceasta, epatant dar in multe puncte desprins de realitate, cat si limitele impuse teoriei de concretetea fenomenologiei mediului ca atare.

1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile

Dezvoltarea durabila nu este o purǎ filosofie. Ea a inspirat si inspirǎ politica economicǎ si socialǎ pe multiple directii. Programe de dezvoltare ale UE si altor state dezvoltate cuprind in analitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile.

La nivel de principii, politica dezvoltǎrii durabile inseamnǎ:

è Cresterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune, direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie, cu pǎstrarea calitǎtii bunurilor;

è Promovarea unui nou mod tehnic de productie, bazat pe:

'intreprinderea trivalentǎ' - firma obisnuitǎ 'sǎ trǎiascǎ in retea', dupǎ exemplul naturii, preluand din amonte si furnizand in aval, inchizand cercul si creand bunuri fǎra poluare si somaj;

'Productii curate' cu cat mai putini poluanti si cu cat mai putine deseuri;

agriculturǎ biologicǎ.

è Promovarea unui nou mod de consum, aceasta insemnand:

reconsidererea notiunii de trebuintǎ;

filosofia rationamentului in locul logicii profitului;

scoaterea consumului de sub influenta efectului fetisizant al publicitǎtii.

è Solutia pietei, prin:

instituirea mecanismelor concurentiale in alocarea tuturor resurselor;

aplicarea principiului poluatorul plǎteste, prin:

Ø      definirea clarǎ si respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate;

Ø      negocierea directǎ intre agentii economici;

Ø      internalizarea pe calea taxelor;

Ø      permise de poluare sau exploatare;

Ø      sisteme de garantie - colectare (colectare - refinantare);

è Solutia etaticǎ, cu forme concrete in:

aplicarea de standarde si alte mǎsuri de reglementare si control;

implicarea directǎ a statului in politica economicǎ si socialǎ pentru a stabili regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N.G.Roegen).

è Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii si la roadele acestuia;

è Promovarea unui nou tip de crestere economicǎ caracterizat prin:

o campanie severǎ impotriva risipei;

un cult pentru durabilitatea produsului;

reconsiderarea importantei reciclǎrii;

educatie si grijǎ fatǎ de roadele cresterii in locul lǎcomiei umane;

cǎutarea permanentǎ de substituienti si tehnologii alternative;

efort consistent de economisire;

colaborare intre generatii;

distributie a rezultatelor aducǎtoare de progres social.

1.5. Ciclicitatea activitǎtii economice

1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice

Cresterea economica nu ar cunoaste discontinutǎti, unele cu grave consecinte, dacǎ factorii care actioneazǎ asupra celor douǎ momente importante, cu rol de mijloc si scop, respectiv, productia si consumul, le‑ar situa in permanentǎ si deplinǎ armonie. Dar acest lucru nu se realizeazǎ si, practic, nu se poate realiza intr‑o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu numai sub impulsul elementelor constiente si reglabile, ci si al automatismelor intrinseci economiei de piatǎ. Iar rezultatul final al actiunii acestor factori, endogeni si exogeni economiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este cǎ economia a evoluat si evolueazǎ in 'valuri'. cu suisuri si coborasuri. Cu alte cuvinte, dinamica economiei nu este una liniarǎ, uniformǎ ci una fluctuantǎ.

Ne intereseazǎ, aici, nu atat fluctuatiile sezoniere sau intamplǎtoare datorate unor factori aleatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele fluctuatii in a cǎror traiectorie se regǎsesc elemente si trǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate, fǎrǎ a fi incadrabile intr‑un tipar exact, riguros. Ne atrag, deci, atentia fluctuatiile ciclice.

Ceea ce retine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamicii economiei inregistratǎ statistic, o reflectare a unei realitǎti in miscarea sa ciclicǎ. Pe acest temei, ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi si abordǎri teoretice. Contrar insǎ acestui lucru multitudinea opiniilor cu privire la evolutia ciclica a economiei este impresionant[, la fel cum impresionant este si numǎrul unor mari economisti care s‑au aplecat asupra subiectului. La confluenta tuturor acestora, si ca o sintezǎ a sintezelor, considerǎm a fi demne de retinut urmǎtoarele:

In primul rǎnd, observabila incǎ din timpurile descrise in Vechiul Testament, evolutia prin ciclu a economiei pare a se inscrie in ceea ce se numeste firesc si natural. Din punctul acesta de vedere politicile anticiclice nu‑si au ratiune si nici finalitate. Explicabile si motivate sunt doar politicile anti-crizǎ, adicǎ acelea care isi propun sǎ previnǎ, sǎ evite sau sǎ 'indulceascǎ' momentul de rupturǎ, 'falia' generatoare de probleme economice, sociale si politice numitǎ crizǎ.

In al doilea rand s‑a pus in evidentǎ, in baza unor lungi si temeinice observatii si analize, o tipologie a ciclurilor. In cadrul acesteia, retin atentia, in mod deosebit, ciclurile lungi, 'seculare' sau Kondrate, dupǎ numele economistuilui rus N.D. Kondratiev care le‑a studiat in premierǎ, ciclurile decenale, sau 'de afaceri' sau cicluri Juglar, dupǎ numele economistului C. Juglar care le‑a analizat in mod deosebit si ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuatiile unui factor de productie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflationiste.

Ciclul lung suprprinde miscarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. Evenimente si imprejurǎri precum rǎzboaiele, evolutia productiei agricole, a stocului de aur, dar cu deosebire evolutia ciclicǎ a marilor descoperiri stiintifice si a inovatiei tehnologice explicǎ desfǎsurarea sub forma unor unde lungi a vietii economice. Sub incidenta acestui din urmǎ factor capǎtǎ contur si fizionomie modul tehnic de productie. Pentru o anumitǎ poerioadǎ de timp, de cca 20-30 ani, tehnica de productie aleasǎ in functie de resursele existente, cunoscute si atrase in circuitul economic, precum si de tehnologiile concepute a exploata aceste resurse, dǎ roade; rǎspunde asteptǎrilor de performantǎ tehnicǎ si economicǎ. Aceasta corespunde unei faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive in planul cresterii si dezvoltǎrii economice. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale modului tehnic de productie cunoscut. Sub raportul eficientei economice, a rationalitǎtii, a utilizǎrii noilor resurse descoperite dar si a cererii de consum modificatǎ intre timp, acesta nu mai corespunde. Incepe o fazǎ de tranzitie in care inertia vechiului mod de productie se suprapune cu aparitia si manifestarea unor elemente apartinand unei noi tehnici de productie. Pe acest fundal, au loc restructurǎri ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou management etc. se pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de productie si sǎ rǎspundǎ noii cereri de consum. Perioada de tranzitie poate cǎpǎta forma unei crize structurale iar durata ei depinde atat de forta inertialǎ a vechiului sistem tehnic si organizatoric cat si de radicalitatea cu care se impune inovatia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere un nou 'produs' consumatorilor. Implementarea de elemente, noi si vechi, in tehnicǎ, tehnologie si organizare corespunde unei faze descendente cand ritmurile de crestere, gradul de ocupare, investitiile etc,. suferǎ. Atunci cand filosofia noului mod tehnic de productie s‑a impus, se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar persistenta unor fenomene pozitive (investitii, credit ieftin, ocupare cat mai deplina, inflatie redusǎ, cresterea nivelului de trai) se accentueazǎ.

Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, dupǎ opinia specialistilor, perioada cuprinsǎ intre bornele anilor 1949-2000. Celor 'treizeci de ani gloriosi' de dupǎ rǎzboi, caracterizati printr‑o crestere economicǎ de exceptie, le‑a urmat, incepand cu anii '70, o perioadǎ de recesiune, cu ritmuri mai reduse de crestere a PIB, cu o stagflatie care a erodat performantele economice dar, in acelasi timp, acompaniatǎ de o revolutie in domeniul tehnic si informational fǎrǎ echivalent in istorie.

Ciclul decenal a captat, de la economia politicǎ clasicǎ si panǎ in prezent, atentia unui mare numǎr de cercetǎtori. Este ciclul prin care viata economicǎ si afacerile 'pulseazǎ' la intervale de 10-12 ani.

Privit prin prisma principalelor sale secvente, ciclul decenal cuprinde patru mari faze: criza, depresiunea, inviorarea si avantul. In literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patru faze nu este aceeasi. P.A. Samuelson, de exemplu, analizeazǎ fenomenul in termenii: restrangere, inviorare, expansiune si apogeu. Grand Larousse Encyclopedique, se opreste la: crizǎ, depresiune, palierul de refacere incoompletǎ, expansiune. Si exemplele ar putea continua. Ceea ce meritǎ a fi retinut este tendinta de a inlǎtura din terminologia ciclului decenal cuvantul crizǎ. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune in timp cu punctul maxim atins in evolutia vietii economice asa cum, criza mamei se suprapune cu nasterea unei noi vieti. Ca o consecintǎ a acestui fapt, este cunoscutǎ si incercarea de a comprima cele patru faze in douǎ, respectiv faza de ascensiune (boom economic) si faza de regres.

Pentru analizǎ, se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul acesta de vedere este si definit ca fiind perioada care tine de la inceputul unei crize pana la inceputul urmǎtoarei crize. In mod ideal, un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel:

Luand pe cele douǎ axe un indicator important al cresterii economice (PIB) si timpul, cele patru faze ale ciclului economic, asa cum ne aratǎ fig. 18.2 are urmǎtoarea semnificatie:

Faza de avant economic (intervalele de timp A - B si D - E) se caracterizeazǎ prin cresteri ale productiei, investitiilor, gradului de ocupare, credit ieftin, volum mare al vanzǎrilor, profituri considerabile si climat de incredere.

Criza (punctele B si E din grafic) este o fazǎ in care expansiunea se opreste si apar fenomene negative precum: scǎderea productiei, a cursului actiunilor la bursǎ, a volumului de credit oferit de bǎnci, a investitiilor, cresterea stocurilor de marfuri nevandute, a falimentelor. Se produce o cotiturǎ serioasǎ, de involutie a economiei si climatul afacerilor pǎleste considerabil.

Depresiunea (intervalul B - C) este o fazǎ in care se resimt din plin consecintele crizei: stagnarea economicǎ, somajul masiv, falimente in lant, cursuri scǎzute la bursǎ, reducerea ratei profitului, reducerea cererii efective, a standardului de viatǎ etc. dar, in acelasi timp, o fazǎ de cǎutǎri de noi tehnologii, de inlocuire sau modernizare a managementului si a sistemului informational.

Inviorarea (intervalul C - D) marcheazǎ depǎsirea punctului cel mai de jos al ciclului economic si se caracterizeazǎ printr‑o reluare treptatǎ a procesului de crestere a cererii efective, a investitiilor productive si a reducerii somajului. Cresterea gradului de ocupare incurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ intr‑un nou avant (intervalul D - E).

1.5.2. Sursele fluctuatiilor economice

Forma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. Ciclul real se poate suprapune sau nu pe acest cadru. In acelasi timp, de‑a lungul istoriei, ciclurile economice nu s‑au dovedit a fi identice. Ele variazǎ de la o perioada la alta si chiar de la o tarǎ la alta. Factori si cauze diferite, fie ca amplitudine, fie ca numǎr, explicǎ acest lucru. Dar, cu toatǎ variatia lor temporalǎ si spatialǎ, literatura de specialitate retine un numǎr de factori cu actiune cunoscutǎ a fi comunǎ. Dintre acestea amintim:

a) Comportamentul in actul de consum. Consumul este, alǎturi de investitii, o componenta de bazǎ a cererii globale. In acelasi timp, el are intotdeauna aceeasi sursǎ: productia; suprapunerea sa cu productia care i se adreseazǎ nu este insǎ perfectǎ. El este, intr‑adevǎr, o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul productiei) dar nu numai. Factori subiectivi care, fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum, fie cǎ il franeazǎ, imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. Politica creditului de consum poate, de asemenea, contribui la autonomizarea fatǎ de productie. Manuind politica pretului si a fiscului statul poate influenta, la randu‑i, dinamica si structura consumului.

Corelatia, in mod necesar stransǎ, dintre productie si consum a oferit de multa vreme o cauza a fluctuatiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, 'Legea debuseelor' prin care in oferta creatǎ de productie cererea este implicitǎ, vanzarea tuturor bunurilor si serviciilor create era o chestiune realizabilǎ prin legitǎtile obiective ale pietei libere. Subminand 'legea debuseelor', Th. R. Malthus a explicat crizele si evolutia fluctuantǎ a economiei prin rǎmanerea in urma a consumului. Teoria insufucientei consumului a fost sustinut si de Sismondi. Pe langǎ neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ, prin ea insǎsi, o cerere corespunzǎtoare, el a pus rǎmanerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile repartitii a venitului national. Marx si ulterior Keynes, au vǎzut in rǎmanerea in urmǎ a consumului o cauzǎ demnǎ de luat in seamǎ in ce priveste originea evolutiei ciclice a vietii economice. Numai cǎ ei eu realizat o analizǎ integratoare, in cadrul cǎreia subconsumul reprezintǎ doar un element, printre altele, cauzator al derulǎrii ciclului.

b) Comportamentul in actul investitional. Investitia, cea de-a doua componenta a cererii globale, poate schimba, prin propria-i variatie, ecuatia productie - consum.

Distingem, mai intai, investitia privatǎ. Volumul acesteia este in functie de venit, politica de credit, costuri si stabilitatea climatului politic. E necesar sǎ mai avem in vedere si faptul ca o firmǎ poate realiza o investitie pe calea autofinantǎrii, a imprumutului sau a cumpǎrǎrii de actiuni. Analiza factorilor de influentǎ trebuie, de aceea, vǎzutǎ prin prisma modului concret si a surselor de finantare a investitiei.

Cat priveste variatia dimensiunii ca atare a investitiei si, deci, comportamentul intreprinzǎtorului in actul investitional, acestea depind, in conceptia keynesianǎ, dar nu numai, de raportul dintre rata dobanzii si rata speratǎ a profitului: nimeni nu va investi decat atunci cand cota speratǎ a profitului va depǎsi nivelul dobanzii. Pe acest temei, politica de credit, la care se adauga cea bugetarǎ si financiarǎ, pot stimula sau frana investiutiile private.

La randul sǎu, investitia publicǎ, efectuatǎ fie de intreprinderi publice (regii autonome) fie de administratia de stat, poate constitui atat un factor ce influenteazǎ, prin propria‑i dinamica, echilibrul productie - consum cat si un instrument al politicii anti-crizǎ cu scop stabilizator: de satisfacere a unor nevoi colective, de resorbtie a somajului, de reducere a inflatiei.

Influenta investitiei ca fenomen provocator de fluctuatii economice este pusǎ in evidentǎ prin principiul acceleratorului, multiplicatorului (sau cumulat) si cel al supracapitalizǎrii sau suprainvestitiilor.

Reamintimn cǎ multiplicatorul semnificǎ o crestere de 'n' ori a venitului fatǎ de o crestere initialǎ a investitiei, iar acceleratorul indicǎ o crestere mai mult decat proportionalǎ a productiei de mijloace de productie fata de cea a bunurilor de consum. Separat sau cumulat, cele douǎ principii ofera baza explicativǎ pentru o evolutie prin dezechilibru a economiei. Iatǎ un exemplu: pe mǎsurǎ ce procesul de inviorare isi face simtitǎ prezenta, gradul de ocupare creste si, odatǎ cu el, veniturile noilor angajati. Veniturile mǎrite pot sustine o crestere a cererii de consum. Cresterea consumului determinǎ sporirea corespunzǎtoare a productiei. Sporul de productie creazǎ noi locuri de munca, noi venituri si o noua cerere de consum. S.a.m.d. In faza de involutie a unui ciclu, in depresiune, somajul dintr‑o ramurǎ poate conduce la scǎderea cererii pentru produsele altor sectoare si, de aici, o inversare a succesiunii fazelor din perioada de avant.

Fenomenil supracapitalizǎrii sau suprainvestitiilor, ca moment generator al rupturii si reinceperii unui nou ciclu, si‑a gǎsit o variantǎ elaboratǎ de tratare in lucrǎrile lui Friedrich Hayek. Acesta atribuie, de fapt, originea ciclului, politicii de credit si, indirect, celei a investitiilor. Potriovit opiniei sale, o poltica de expansiune a creditului declanseazǎ urmǎtorul mecanism: rata dobanzii curentǎ (a pietei) se reduce sub cea naturalǎ (care corespunde echilibnrului dintre cererea si oferta la capitalul de imprumut); la o ratǎ micǎ a dobanzii intreprinzǎtorii se vor imprumuta masiv si vor investi in ramurile de activitate care asigurǎ productivitatea maximǎ, respectiv in sectorul mijloacelor de productie; in paralel, se reduc investitiile pentru sectorul bunurilor de consum; la limitǎ, se ajunge la un exces de mijloace de productie relativ la scopul pentru care sunt concepute - crearea de bunuri de consum - si, pe cale de consecintǎ, la o penurie a acestora din urmǎ. Iesirea din impas se face printr‑o politica de decapitalizare sau 'dezinvestitii'; se renuntǎ la investitii in sectorul producǎtor de mijloace de productie, proces insotit de cresterea somajului; bǎncile ridicǎ nivelul dobanzii pentru a‑si asigura nivelul minim de eficacitate, ceea ce va antrena si un proces de deflatie.

In urma acestei politici de 'decapitalizare' se ajunge la situatia unei mai bune utilizǎri a resurselor intre cele douǎ sectoare. Va fi suficient ca o nouǎ politica de credit ieftin sǎ fie lansatǎ pentru ca ciclul sa reinceapǎ.

d) Inovatia a fost gǎsitǎ de J. Schumpeter drept factorul fundamental care explicǎ evolutia vietii economice . El distinge cinci categorii de inovatie: aparitia unui bun nou, identificarea unei metode de productie mai eficace in cazul unui bun deja existent, descoperirea unei noi metode de organizare, a unor noi surse de materii prime, descoperirea si cucerirea unei noi piete. Toate aceste componente si fatete ale ideii noi dau continut unui anumit mod tehnic de productie. O idee noua, prin insertia sa in economie, aduce un spor de eficacitate si progres, are, ca urmare, o crestere economicǎ. Curba acesteia atinge punctul maxim cand progresul tehnic, organizatoric etc. se difuzeazǎ in masǎ. Este punctul in care modul tehnic de productie conceput in baza unor inovatii trecute si‑a epuizat capacitatea de a produce progres. Momentul de tensiune, care se intinde si constituie faza descendentǎ a unui ciclu este depǎsit, indeobste, prin noi descoperiri. Printr‑un proces de 'distrugere creatoare', vechile structuri de productie sunt inlǎturate si inlocuite cu altele, calitativ superioare, tehnic si economic. In felul acesta, inovatia se constituie atat in mijloc, cale de depǎsire a fazei descendente a ciclului, cat si in bazǎ a acestuia. Momentul de crizǎ impune identificarea a noi posibilitǎti tehnice, economice si organizatorice. Ideile noi, odatǎ apǎrute sub forma inventiilor, sunt valorificate prin inovatii (aplicarea comercialǎ a inventiilor). Acest proces, cu o mare cadentǎ in perioada de crizǎ, suferǎ o simtitoare incetinire in fazele de boom. Ciclicitatea dezvoltǎrii economice predeterminǎ ciclul procesului inovational dupǎ cum, aparitia si evolutia in 'valuri' a ideilor noi are drept consecintǎ variatia nivelului dezvoltǎrii economice.

Inovatia in procesul inovational explicǎ, cu deosebire originea si evolutia ciclului lung. Dar poate foarte bine influenta si pe cel scurt. Inovatia inseamnǎ progres tehnic iar acesta, stim bine, induce uzura moralǎ a mijloacelor tehnice aflate deja in functiune. De acest lucru s‑a ocupat, in mod deosebit, K. Marx. El a observat cǎ datoritǎ uzurii morale, la anumite intervale de timp (8 - 12 ani) are loc inlocuirea si lǎrgirea capitalului fix productiv. Procesul este de naturǎ sa declanseze un nou ciclu decenal si sǎ se constituie, alǎturi de cheltuielile populatiei pentru bunuri de folosintǎ indelungatǎ si constructii de locuinte, in elementul forte al osaturii cadrului material al evolutiei ciclice.

e. Moneda a fost si a rǎmas un important factor al conjuncturii economice. O crestere a emisiunii monetare, in mǎsura in care nu este inflationistǎ, ieftineste creditul si deschide calea relansǎrii economice. Inflatia poate modifica sau chiar perverti acest mecanism. De retinut, in context, si faptul cǎ stabilitatea monetarǎ, increderea populatiei in monedǎ, fondatǎ pe suportul real al unei economii prospere, reprezintǎ o garantie solidǎ pentru o crestere sustinutǎ si continuǎ.

Fixandu‑si si drept tintǎ moneda si legitǎtile ei, teoriile monetare fac din excedentul sau insufiucientǎ acesteia si a creditului, principala cauzǎ a fluctuatiilor ciclice. In acest cadru teoretic, monetaristii sunt cei mai convinsi cǎ la originea alternantei fazelor de prosperitate si depresiune stǎ modificarea masei monetare aflatǎ in circulatie. Primul care a sustinut acest lucru a fost W. Sombart. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproductie stǎ o emisiune excesivǎ de monedǎ metalicǎ; aceasta determinǎ o crestere a preturilor care la randu‑i incurajeazǎ productia; cresterea productiei devanseazǎ la un moment dat stocul de moneda ceea ce conduce la crizǎ. Mai tarziu, C. Juglar, mergand pe o judecatǎ asemǎnǎtoare, a vǎzut in abuzul de credit originea perturbatiilor economice. R.L. Hawtrey, dezvoltand teoria lui Juglar, a ajuns la concluzia cǎ lipsa de flexibilitate a creditului reprezintǎ factorul esential cauzator al crizelor.

Forma cea mai elaborata a monetarismului o gǎsim insǎ in lucrǎrile economistului american M. Friedman. Interpretarea monetarǎ a emisiunii ciclice, in conceptia friedmanianǎ, se sprijinǎ pe ideea ca moneda este o variabilǎ independentǎ, autonomǎ, a mecanismului economic, in sensul cǎ miscarea sa nu este indusǎ prin ciclul afacerilor. Dimpotrivǎ, Friedman considerǎ cǎ variatia stocului monetar anticipeazǎ variatia veniturilor si, prin aceasta, pe cea a ciclului economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmatǎ de o fazǎ de expansiune dupǎ cum o reducere considerabilǎ a stocului de monedǎ s‑ar solda cu scǎderea ritmului activitǎtii economice.

Stabilind originea miscǎrii economice ciclice in fluctuatiile masei monetare, doctrina monetaristǎ a adoptat, ca reregulǎ cu efect stabilizator, principiul dupǎ care rata emisiunii monetare trebuie sǎ fie egalǎ cu cea a cresterii PIB-ului. Aceasta ar fi de naturǎ sǎ tempereze amplitudinea fluctuatiilor ciclice si sǎ mentinǎ un ritm relativ constant de crestere economicǎ.

f) Factorul demografic influenteazǎ evolutia ciclicǎ din multiple unghiuri si directii: ca sursǎ de munca, ca potential intelectual, ca subiect al cererii de consum etc. O crestere demograficǎ produce in timp urmǎtoarele efecte: initial, o crestere a populatiei inactive si a sarcinilor sociale ale statului; ulterior, o majorare a resurselor de munca, a potentialului productiv si a celui de consum, cu efecte benefice pentru dezvoltarea economicǎ. O reducere a natalitǎtii este urmatǎ de o succesiune inversǎ a efectelor. Nu este mai putin adevarat cǎ evolutia sinuoasǎ a populatiei se realizeazǎ pe fondul si ca urmare a evolutiei ciclice a economiei.

g) Mecanismul de functionare a economiei. Un anumit model macroeconomic de functionare a economiei, odatǎ conceput, declanseazǎ obisnuinte, automatisme. Dacǎ intre conceptia modelului si evolutia fapticǎ a fenomenelor nu existǎ contradictie, automatismele create asigurǎ cadenta doritǎ in derularea vietii economice. Modelul 'birocratiei productive' germane este un exemplu, in acest sens. Dacǎ insǎ automatismele sufocǎ viata, fie prin repetitii care ajunge la un moment dat la un anumit prag limitǎ, fie prin contradictie cu miscarea datelor empirice, ele trebuie inlǎturate. Dacǎ, de exemplu, o reducere a ratei dobanzii face un proiect profitabil dar, conform 'procedurilor', intocmirea si aprobarea proiectului dureazǎ sase luni, aprobarea finantǎrii incǎ trei luni si demararea lucrǎrilor incǎ douǎ luni, un asemenea mecanism trebuie inlǎturat. Depǎsirea se face prin schimbare. Periodic, deci, dupǎ ce un anumit mecanism a stimulat dezvoltarea economiei si si‑a atins propriile‑i limite, se creazǎ necesitatea perfectionǎrii sau schimbǎrii lui. Iar acest lucru inseamnǎ si un impuls pentru o nouǎ evolutie economicǎ.

h) Factorul politic. Economistul polonez Michael Kalecki atrǎgea atentia cǎ existǎ o strǎnsǎ legǎturǎ intre politica pre si post - electoralǎ a unui guvern si evolutia ciclicǎ a economiei. De obicei, programele electorale tintesc, in ideea de a castiga voturi, binele individual si cel colectiv, prin promosiuni de crestere a veniturilor, a investitiilor si a gradului de ocupare. Cresterea veniturilor poate induce un soc expansionist al ocupǎrii si al productiei. E posibil insǎ ca dupǎ ce a castigat alegerile, guvernul sǎ constate cǎ inflatia rezultatǎ prin cresterea veniturilor erodeazǎ plusul de crestere si cǎ, in consecintǎ se impun mǎsuri de asanare, impopulare dar necesare.

i) Factori naturali explicǎ, in principal, ciclurile agricole si, de aici, implicit, ale acelor ramuri cu care agricultura se aflǎ in legǎturǎ.

Pe lǎnga acesti factori cu actiune constantǎ si consistentǎ, cu greutate specificǎ apreciabila in ansamblul cauzelor evolutiei ciclice existǎ si factori soc, aleatori care pot imprima conjuncturii economice scǎderi de ritm sau, dimpotrivǎ, expansiune. Cu titlu emunerativ, mentionǎm printre acestia: pretul unor materii prime de bazǎ si al energiei (a se vedea efectele socurilor inregistrate in pretul petrolului), fluctuatii bruste ale cursurilor unor valute cu rol cheie in sistemul monetar international, fluctuatii ample si bruste ale cursului actiunilor la marile burse de valori din lume, modul cum se deruleazǎ si rezultatele alegerilor, miscǎri sociale de amploare (revolutii, rǎzboaie etc.), politica inarmǎrilor etc.

Fiecare din acesti factori, de primǎ sau secundarǎ importantǎ, se interactioneazǎ si genereazǎ tendinte in derularea ciclului economic. In anumite perioade, unul sau doi factori pot da nota dominantǎ, ca pondere si influentǎ. Toti concurǎ insǎ la fixarea traiectoriei ciclului. Toti explicǎ amplitudinea buclelor din evolutia sinuoasǎ a economiei si modul in care fazele ciclului decenal se interfereazǎ cu cele ale ciclului secular. De aceea, surprinderea si fixarea lor intr‑un sistem, in baza unei temeinice cunoasteri, este de maximǎ importanbta pentru conturarea unei politici economice cu sorti de izbandǎ.