Dezvoltare echilibrata si Big Push (marele impuls)

"Dezvoltarea economica este un proces multidimensional ce implica schimbari majore in structura sociala, atitudini populare si institutii nationale, ca si accelerarea cresterii economice, reducerea inegalitatii si eradicarea saraciei. Se face, in acest fel, delimitarea de un proces esentialmente cantitativ (cresterea economica), punandu-se accent pe elementele calitative, de punere in valoare a factorilor de productie si a capacitatilor creatoare ale omului. Dezvoltarea economica devine, astfel, subordonata satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor, eliminarii saraciei si asigurarii egalitatii de sansa. Cuantificarea unui astfel de concept, extrem de generos, devine destul de dificila. Dezvoltarea umana, definita de catre P.N.U.D. ca "procesul de largire a posibilitatilor de a alege ale omului: cel mai important si mai dificil lucru este asigurarea unei vieti lungi si sanatoase, a unei educatii si a unui standard decent de viata" 5 a avut drept urmare crearea, in 1990, a unui indice compozit, care sa cuprinda si componente calitative ale vietii. In calculul acestui indicator intra venitul real pe locuitor (PIB-ul ajustat cu paritatea puterii de cumparare) longevitatea (speranta de viata la nastere) si educatia (cu doua componente: rata de alfabetizare si numarul de ani de scoala, pentru persoanele ce au depasit varsta de 25 de ani).

Inca din 1943, intr-unul din articolele considerate ca fondatoare ale economiei dezvoltarii, P. N. Rosenstein-Rodan sustine necesitatea unei cresteri echilibrate13. Punctul de plecare al acestei analize consta in reperarea obstacolelor aflate in calea cresterii, specifice economiilor in curs de dezvoltare. In privinta cererii, dificultatea majora se afla in dimensiunile mici ale pietei interne care reduc debuseele productiei interne. In privinta ofertei, exista posibilitati de strangulare (blocare), in sensul ca insuficienta ofertei in anumite ramuri ale activitatii perturba ramurile situate in aval de filiera de productie. Trebuie adaugate la acestea problemele indivizibilitatii anumitor investitii care pun in discutie profitabilitatea lor atunci cand nu ating un nivel minim sau sunt concepute izolat fata de alte operatii ale capitalului. Astfel, punerea in functiune a unor infrastructuri grele (cai de comunicatie, retele de telecomunicatii, productie si distributie a energiei) ar fi o conditie prealabila realizarii de investitii mai direct productive. O asemenea situatie nu se poate concepe decat daca aceste echipamente sunt exploatate de un numar mare de operatori.

Aceasta chestiune este in primul rand o problema pragmatica de evaluare a

proiectelor. Pentru fiecare proiect, trebuie sa se determine rentabilitatea financiara comparand fluxurile actualizate ale intrarilor si iesirilor de trezorerie (criteriul VNA si calculul ratei rentabilitatii interne). Evaluarea trebuie avuta in vedere si intr-un sens mai larg pentru ca proiectele au un impact asupra mediului lor, participa la crearea globala de avutie, de locuri de munca. Pentru aceasta exista doua tehnici principale: metoda efectelor si cea preturilor de referinta. In primul caz, ne inscriem intr-o logica de circuit economic si cautam sa masuram impactul global al unui proiect adaugand efectele induse efectului direct. Pe plan teoretic, ne situam intr-o abordare inspirata de multiplicatorul keynesian si de analizele relatiilor interindustriale. Metoda preturilor de referinta, utilizata mai degraba de institutiile internationale, considera ca evaluarea economica a proiectelor nu se poate fonda pe preturile pietei. Acestea din urma nu sunt preturi bune in masura in care exista numeroase imperfectiuni si distorsiuni pe pietele bunurilor, a muncii, valutara etc., mai ales in tarile in curs de dezvoltare. O rata de schimb supraevaluata reduce rentabilitatea economica a unui proiect ce determina reducerea importurilor. Un salariu minim urban intr-o economie duala, caracterizata prin somaj deghizat in zona rurala poate conduce la renuntarea la un proiect intensiv in forta de munca, justificat din punctul de vedere al dotarilor factoriale reale. Acestea trebuie corectate, recurgand la preturi teoretice, preturile de referinta (shadow-prices, preturi umbra). Dincolo de abordarile microeconomice ale evaluarii proiectelor, orientarea investitiei se analizeaza dintr-un punct de vedere macroeconomic. Care sunt strategiile puse in joc? Este vorba despre o crestere echilibrata obtinuta printr-o repartitie egalitara a investitiilor sau dimpotriva despre o crestere bazata pe dezechilibre legate de

concentrarea de capital?

Lucrarea "Industrialization and The Big Push" scrisa de Kevin M. Murphy, Andrei Shleifer si Robert Vishny exploreaza idea lui Rosenstein-Rodman  ca industrializari simultane a mai multor sectoare din economie poate fi profitabila pentru toate, chiar si atunci cand un sector poate sa se dezvolte singur. Aceasta idee este analizata in contextul unei economii imperfecte din punct de vedere al competitivitatii, in care dimensiunile pietei interne sunt mici iar oferta insuficienta, si interpretam big-push-ul in industrializare ca o miscare din rau spre echilibru.

Statistica arata ca fiecare tara care a avut parte de crestere rapida a productivitatii a facut-o prin industrializare. Tarile care au apelat la industrializare sunt cele care s-au inbogatit, de exemplu secolul XVIII - Marea Britanie, secolul XX - Korea si Japonia.Totusi, in ciuda faptului evident a cresterii productivitatii in urma industrializarii si succesul tarilor care au apelat la industrializare, multe tari raman neindustrializate si sarace. Cand piata interna este mica, iar comertul international nu este ieftin si gratis, firmele nu acumuleaza destule vanzari pentru a reinvesti profitul in dezovoltarea tehnologiei, astfel industrializare nu are loc. In aceasta lucrare ei prezinta modele de economie cu piata interna mica, si cum acestea vor creste in asa fel incat tara sa se poata industrializa. Mai precis, ei insista asupra cresterii unui segment de piata prin contributia unui alt segment de piata industrializat. Aceste idei se pot realiza prin investitii coordonate, investitii promovate de guvern, care sunt esentiale pentru industrializare.Aceste idei de investitii coordonate reprezinta conceptul de baza al "Big-Push", introdus de Rosenstein-Rodan (1943) si discutate de multi altii. Din spusele lui Rosenstein-Rodan daca variate sectoare ale economiei ar adopta tehnologii simultan care aduc multe beneficii, atunci profitul lor vor creea cereri pentru bunuri din alte sectoare, astfel piata va creste si va fi profitabila.

Logica unui impuls puternic ("Big Push" la Rosenstein-Rodan) este deci de a

pune la punct o strategie de investitii diversificate atingand spectrul cel mai larg posibil de activitati economice, in special manufacturiere , pentru a depasi problemele de indivizibilitate si a exploata economiile de scara externe proprii anumitor echipamente (mai ales publice). In conceptia sa privind cresterea echilibrata, Nurkse insista de asemenea pe compatibilitatea ritmurilor de dezvoltare a diferitelor sectoare de activitate. Trebuie adaugat ca pentru sustinatorii acestei abordari comertul exterior nu este cu adevarat un raspuns satisfacator la dimensiunile reduse ale pietei interne, caci el comporta riscuri si nu rezolva toate problemele legate de randamentele crescatoare. Pentru a scapa de capcana saraciei, adica pentru a iesi din stagnarea care se auto-intretine, o politica bazata pe vointa este indispensabila. Esecul pietei care se manifesta aici printrun defect de coordonare cere interventia unui planificator social. Strategia cresterii proportionale este criticabila. Vom nota mai intai ca ea inchide tarile in curs de dezvoltare intr-o situatie delicata, avand de ales intre a accepta subdezvoltarea sau a se angaja intr-un interventionism costisitor si riscant. Ea conduce de asemenea la renuntarea la avantajele asociate de obicei cu specializarea. Resursele productive si financiare trebuie sa fie importante pentru a face fata acestei multiplicari a proiectelor pe o perioada scurta. Exista pe de alta parte un conflict intre multiplicarea proiectelor si existenta unor eventuale economii de scara interne in cadrul firmelor. In sfarsit, constatarea unui esec pe piata din cauza unui defect de coordonare nu implica obligatoriu reusita unei strategii ce utilizeaza planificarea ca instrument pentru a atinge aceasta dezvoltare echilibrata.

Factorii cresterii si devoltarii economice,

Factorii progresului economico-social

Dezvoltare polarizata si efectele de antrenare

Ca raspuns la teza precedenta, un anumit numar de autori revendica ideea unei

dezvoltari ca proces dezechilibrant, chiar conflictual. Cresterea nu trebuie sa fie

proportionala si nici investitiile repartizate in egala masura in toate sectoarele. Printre cei ce sustin o strategie concentrata de investitii, il vom cita in primul rand pe Albert O. Hirschmann, care considera ca problema esentiala ce trebuie tratata este aceea a alegerii proiectelor intr-un context de resurse rare si slab administrate. De aceea, este preferabil sa optam pentru investitii care concentreaza cel mai mare potential pentru dezvoltare. Problema este in acelasi timp transversala si longitudinala. Transversala, in sensul ca trebuie mai intai alese proiecte concurente. Longitudinala, caci trebuie sa ne intrebam asupra succesiunii optime a investitiilor cand acestea sunt complementare. Kirschmann insista mai ales pe efectele de legatura ce vor fi operate, legatura intre infrastructura economica si sociala si activitatile productive sau chiar in interiorul filierelor de productie. In primul caz, el discuta ideea admisa in mod obisnuit potrivit careia echipamentele publice sunt realabile activitatilor direct productive. Potrivit acestuia, o dezvoltare fondata pe initiative antreprenoriale care duc la penurii in materie de capital social poate sa se dovedeasca tot atat de eficient. In al doilea caz, el descrie legaturi in amonte, atunci cand dezvoltarea unei activitati da nastere unei cereri de consum intermediar (industrii mecanice metalurgie sau ingrasaminte chimie grea) si legaturi in aval atunci cand productia incurajeaza aparitia ramurilor de transformare (agricultura industrie agroalimentara sau petrol rafinare). Cunoasterea schimburilor inter-indtriale permite identificarea activitatilor ce au efectele de legatura cele mai puternice.

Intr-o lucrare pe aceeasi tema, Francois Perroux introduce conceptul de poli de crestere. Este vorba despre grupuri de activitati care au particularitatea de a creste mai rapid decat ansamblul economiei. Acestea atrag investitiile private prin randamentul lor superior, exercitand un rol motor asupra altor activitati. Statul nu trebuie sa incerce corectarea acestei inegalitati in ritmul dezvoltarii, ci trebuie, dimpotriva, sa favorizeze polarizarea, sursa a progresului si a initiativei.

Dezvoltarea se produce astfel prin presiuni succesive care duc la crearea de

activitati noi. Departe de a fi echilibrata, cresterea este conflictuala. Ea se hraneste din constrangeri ce trebuie respinse, din lipsuri care trebuie depasite. Argumentele favorabile acestei abordari releva mai intai avantaje ale specializarii: castiguri de eficienta, dimensiune optima, efect de instruire, exploatare a avantajului comparativ. Concentrarea mijloacelor asupra unui numar mic de sectoare permite de asemenea sa se atinga masa critica in termeni de cercetare si sa se stimuleze astfel progresul tehnic. In sfarsit, o strategie polarizata genereaza fenomene de inductie in economii care sufera tocmai din lipsa articularii. Vom adauga ca ea se fondeaza mai ales pe mecanismele pietei decat pe interventiile unui planificator central, dovedindu-se mai usor de controlat, de administrat.

Principalele critici ce i se pot aduce sunt doua. Mai intai, o economie care renunta la diversificare se expune la mai multa instabilitate, fie ca este vorba de preturile mondiale ale materiilor prime sau de cicluri conjuncturale ale sectoarelor de activitate. In al doilea rand, concentrarea presupune existenta efectelor de difuziune de care ne putem indoi in cazul economiilor slab articulate unde defectele de coordonare sunt numeroase. In ansamblu, aceasta discutie privind strategiile de investitie capata un caracter putin artificial, caci, in realitate, tarile au adoptat strategii mixte sau le-au facut alternat in timp.

Concluzie

Dezvoltarea economica nu trebuia sa fie proportionala, invetitiile nu trebuie dirijate si repartizate de stat in egala masura in toate sectoarele economiei. Investitiile trebuie facute in acele sectoare ale economiei unde potentialul de dezvoltare este mare, dau randament superior, au capacitetea de a atrage si investitii private. Statul nu trebuie sa incerce corectarea acestei inegalitati in ritmul dezvoltarii, ci trebuie, dimpotriva, sa favorizeze polarizarea, sursa a progresului si a initiativei.

Bibliografie

Rosenstein-Rodan, P. N., Problems of industrialization of Eastern and South-eastern Europe, Economic

Journal, vol. 43

2. K. Murphy, A. Shleifer si R. Vishny, Industrialization and the Big

Push, Journal of Political Economy

3. Hirschmann, A. O., The Strategy of Economic Development, New Haven, Yale University Press, 1958

4. Internet