Formarea sistemului monetar international

Formarea sistemului monetar international

Sistemul monetar international reprezinta ansamblul de reguli, instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedei internationale.

Procesul formarii sistemului monetar international a inceput inca din perioada interbelica, cand s-a resimtit puternic necesitatea unei colaborari stranse pe plan international pentru rezolvarea  problemelor monetare cu care se confruntau majoritatea economiilor europene.

Dupa prima conflagratie mondiala, in conditiile diminuarii productiei, generata de marile pierderi umane si distrugeri materiale, cheltuielile refacerii economice in statele europene au fost finantate, in principal, cu ajutorul creditelor externe si a emisiunii monetare. Consecintele directe si imediate ale acestor masuri au fost: inflatia si instabilitatea preturilor. Restrictiile si dezechilibrele fluxurilor comerciale internationale, precum si instabilitatea monetara generata de imposibilitatea mecanismului monetar aur de a-si indeplini functiile specifice au stat la baza aparitiei si agravarii in timp a crizei valutare, astfel incat monedele nu se mai raportau intre ele pe o piata uniformizata prin aur, ci in functie de evolutia puterii de cumparare interna, diferita de la tara la tara.

Recunoscand dimensiunea internationala a problemelor financiare existente, toate statele europene s-au pronuntat pentru gasirea unor solutii optime care sa reglementeze problema stabilitatii monetare internationale. Astfel, in perioada 10 aprilie - 19 mai 1922 a fost convocata Conferinta monetara internationala de la Geneva, in scopul stabilirii unor recomandari destinate depasirii dificultatilor financiar-monetare existente.

In contextul discutiilor referitoare la functionarea sistemului monetar european a fost reafirmat principiul potrivit caruia etalonul aur era considerat principalul element ce putea asigura stabilitatea monetara. In conditiile in care multe state nu puteau asigura acoperirea in aur a circulatiei monetare, s-a convenit utilizarea etalonului aur-devize. Mecanismul aur-devize avantaja, din punct de vedere economic si politic, tarile a caror monede nationale erau considerate "devize forte": SUA, Marea Britanie si Franta.

Utilizarea sistemului aur-devize a permis, pe parcursul primului deceniu interbelic, stabilizarea monedelor tarilor afectate de urmarile economice ale primului razboi mondial. Desi se parea ca la sfarsitul anului 1930 etalonul aur a fost inlocuit cu succes de etalonul aur-devize, problemele de natura bancar-valutara din perioada crizei economice mondiale (1929-1933), au demonstrat ca functionarea normala a pietelor monetare si valutare, cu ajutorul sistemului aur-devize era posibila numai in conditiile unei stranse cooperari si colaborari internationale ale guvernelor tarilor creditoare si debitoare. Pentru limitarea efectelor financiare ale crizei (ingreunarea circulatiei monetare, restrangerea creditului, scaderea veniturilor statului, perturbarea balantei de plati s.a.), guvernele tarilor europene au adoptat diverse masuri pentru protejarea monedelor nationale (controlul devizelor, restrictii la import, suspendarea convertibilitatii, devalorizarea monedelor s.a.), masuri care au accentuat intensitatea crizei mondiale, punand in evidenta gravele dereglari din sistemul etalonului aur-devize[1].

Dupa al doilea razboi mondial, s-a hotarat reglementarea relatiilor comerciale si monetare internationale, prin incheierea Acordului General pentru Tarife si Comert (1947) si acordurile de la Bretton-Woods (1944). Conferinta monetara si financiara a Natiunilor Unite de la Bretton-Woods a vizat, ca principal obiectiv, stabilirea unor reguli de functionare a sistemului monetar international, menite sa contribuie la refacerea economica postbelica. In urma discutiilor oficiale s-au stabilit urmatoarele:

instituirea unui sistem de etalon de schimb-aur;

precizarea unor paritati monetare fixe in raport cu dolarul, ajustabile intr-o marja de fluctuatie de ± 1%;

respectarea unui cod de conduita, in ceea ce priveste mecanismele de ajustare a cursului de schimb;

fixarea unei proceduri de credit international mutual.

Sistemul monetar international rezultat din acordurile de la Bretton-Woods a guvernat relatiile internationale pana in anul 1971, cand SUA a renuntat sa mai asigure convertibilitatea in aur a dolarului. Principalele cauze ale destabilizarii sistemului monetar international au fost deficitul balantei comerciale a SUA si tendintele speculative generate de cresterea volumului de dolari detinuti de nerezidenti. Intrucat incercarile de mentinere a sistemului cursurilor fixe nu au dat rezultatele scontate, din 1973 a fost generalizat sistemul cursurilor de schimb flotante. Astfel, determinarea cursurilor de echilibru se realizeaza prin confruntarea cererii cu oferta de devize pe piata. Introducerea sistemului cursurilor flotante a generat importante costuri pentru operatorii economici. In lipsa posibilitatii de previzionare a variatiei cursurilor de schimb, acestia au fost nevoiti sa suporte riscurile scumpirii importurilor sau diminuarii incasarilor din activitatea de export. Acoperirea riscurilor de schimb poate fi realizata cu ajutorul unor instrumente specifice, in schimbul unor costuri de dimensiuni importante, in anumite cazuri.

Sistemul monetar international contemporan se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:

multipolaritatea, trasatura determinata de faptul ca dolarul nu reprezinta singura moneda internationala, chiar daca ramane, pe plan mondial, principala moneda de rezerva a bancilor (centrale sau comerciale) si moneda de tranzactie cel mai des utilizata pe pietele de schimb;

bancarizarea este caracteristica rezultata din rolul primordial detinut de bancile private in cadrul sistemului monetar international;

determinarea cursurilor de schimb pe baza miscarilor financiare.

Un rol important in derularea si orientarea fluxurilor financiare internationale revine institutiilor internationale create de-a lungul timpului in scopul promovarii cooperarii financiare internationale, a facilitarii accesului la resursele financiare a tarilor mai putin dezvoltate sau a celor care se confrunta cu dezechilibre interne temporare, al promovarii investitiilor straine private sau al stimularii dezvoltarii economice si sociale a tarilor membre. Odata cu extinderea si adancirea procesului de globalizare si pe pietele financiare internationale, rolul acestor institutii internationale a crescut semnificativ. In prezent exista un numar insemnat de asemenea organisme financiare internationale cu obiective si mecanisme de finantare diferite: Fondul Monetar International, Grupul Bancii Mondiale, Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana de Investitii, sau Banca Reglementelor Internationale. Fiecare dintre aceste institutii s-au dezvoltat in permanenta de-a lungul timpului, marindu-si in permanenta  forta financiara de care dispun, incercand practic sa-si asume un rol cat mai activ in finantarea internationala.