Implicatiile societatilor transnationale in economia mondiala

Transferul factorilor de productie

Prin raspandirea geografica a mijloacelor de care dispun, societatile transnationale au un rol privilegiat in domeniul transferului factorilor de productie intre diferite tari. Acest transfer nu are loc intr-o singura directie si nu produce intotdeauna rezultate previzibile.

De altfel, mobilitatea diversilor factori este mai mica sau mai mare in interiorul societatii - care transfera de preferinta ceea ce are din abundenta, sau asupra caruia are o influenta directa - ca de exemplu tehnologie, si pana la un anumit nivel, capital.Actiunea de transfer al factorului munca este in schimb mai limitata.

Transferul capitalului.

Transferul de capital are o importanta deosebita pentru societatile transnationale, deoarece influenteaza eficienta activitatii firmei.Miscarea capitalului parcurge doua faze distincte: faza aportului si faza rambursarii. In practica, cele doua miscari se interfereaza, trecerea de la o faza la alta realizandu-se mai lent sau mai rapid in functie de interesul tarilor participante la investitie. In legatura cu miscarea capitalului s-a definit notiunea de 'perioada de rambursare', ca fiind durata medie de recuperare a investitiei initiale.

In general, aceasta perioada variaza pentru operatiunile internationale intre 3 si 12 ani (3 ani in America Latina, 11 ani in Marea Britanie, 12 ani in Canada). In tarile in care opereaza filiale ale societatilor transnationale, sub presiunea acestora, productia se modernizeaza si ca urmare se produce o crestere a cererii de capital. Celelalte intreprinderi, datorita concurentei, vor fi nevoite sa recurga si ele la o modernizare rapida. Aceasta actiune este cu atat mai intensa cu cat filialele societatilor transnationale din acelasi sector utilizeaza mai mult capital pentru un volum de productie dat.

Nici influentele asupra pietelor financiare nu sunt de neglijat. Daca societatea transnationala doreste sa reduca transferurile din strainatate in tara-gazda, atunci ea trebuie sa recurga la capitaluri de imprumut. Avand un renume international, societatile transnationale se pot apropia mai usor de unele piete financiare internationale, pentru a-si asigura o finantare multipla, mai sigura, cu avantaje colaterale importante.

Recurgerea la imprumuturi internationale de pe mai multe piete arata preocuparea pentru a aloca resursele in cele mai bune conditii.Dar cresterea cererii de capitaluri va antrena majorarea dobanzilor si implicit finantarea ofertelor de investitii cu o eficienta tot mai ridicata. In aceasta situatie apare un risc dublu de dezechilibru: riscul de a provoca o crestere prea mare a cererii de capital pe pietele locale si care va crea o tensiune asupra dobanzilor; riscul de a consuma capacitatea de oferta a pietelor financiare locale in detrimentul firmelor autohtone.

Transferul international de tehnologie.

De regula, intreprinderea transnationala transmite progresul tehnic prin trei canale principale:

-- exportul produselor sale, in special al bunurilor-echipament;

-- cedarea de brevete si licente de fabricatie, cedarea de know-how;

-- instalarea directa (insotita de unul din canalele celelalte).

Importanta relativa a diferitelor canale este greu de precizat, cesiunea tehnica care insoteste investitiile directe este metoda principala. Influenta altor canale variaza in functie de natura produsului sau a tehnicii, de tara si de perioada de timp.

In conditiile amplei revolutii tehnico-stiintifice mondiale, stiinta si tehnologia ofera posibilitati imense De rezultatele acestora au beneficiat in primul rand tarile dezvoltate, ceea ce a facut ca in acest domeniu al stiintei si tehnologiei sa se produca cel mai adanc decalaj dintre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt concentrate in proportie de 98% in tarile dezvoltate[1].

. Un prim aspect al acestei probleme il constitue disproportia existenta in

repartitia activitatilor stiintifice si tehnice pe plan mondial care se reflecta si in

transferurile internationale de tehnologie. Aceste inegalitati sunt agravate de lipsa unei piete internationale si de faptul ca monopolul cunostintelor stiintifice si tehnice este detinut de cativa vanzatori, in timp ce un numar de cumparatori dispun de informatii putine in domeniu si nu au putere de negociere. Vanzatorii sunt cel mai adesea societati transnationale care domina piata si dicteaza preturile si formele de transfer.

Ritmul rapid al innoirilor tehnice determina societatile transnationale sa

incerce prin diferite mijloace restrictive sa monopolizeze rezultatele cercetarii, sa bareze in mod direct propagarea noilor tehnici si tehnologii. Principalul mijloc utilizat il constitue concentrarea cercetarii in tara de origine, conferindu-se un caracter pasiv transferului de tehnologie spre tarile in curs de dezvoltare.

Ele motiveaza aceasta optiune prin legarea cercetarii cu cerintele pietei interne, posibilitatea de a folosi reteaua nationala de cercetare, eficienta mai ridicata a activitatii desfasurate la sediul central. La nivelul filialelor, cel mai adesea sunt infiintate un serviciu de control al calitatii si un serviciu de asistenta tehnica necesar desfasurarii procesului tehnologic. Cercetarea din filiale nu isi propune decat adaptarea rezultatului obtinut de la centru la conditiile specifice pietei locale.

In India, de exemplu, sub presiunea guvernului, mai multe filiale ale societatilor transnationale au infiintat unitati de cercetare-dezvoltare; dar ele nu au ca obiectiv efectuarea de cercetare fundamentala sau aplicativa, ci sunt orientate spre activitati experimentale privind utilizarea resurselor locale si adaptarea productiei la conditiile pietei indiene.

In tarile in curs de dezvoltare mai avansate, ca Brazilia, Argentina si Mexic exista o importanta activitate de cercetare-dezvoltare inovatoare in cadrul filialelor, dar foarte rar rezultatele ei sunt folosite pe plan intern - deciziile in acest sens sunt luate de catre societatea-mama.

. Alt aspect al problemei este nepotrivirea tehnologiilor transferate de societatile transnationale cu conditiile din tarile in curs de dezvoltare care pare sa fi crescut in ultimii ani, sub influenta unor factori cum sunt: cresterea cererii pentru produsele de lux in tarile dezvoltate, accentuarea standardizarii al carui efect este faptul ca tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc.

Firmele moderne au tendinta de a se concura mai mult prin tehnica sofisticata a produselor lor decat prin pret precum si prin tehnici precise de comercializare. In plus, marile firme din tarile industrializate tind sa foloseasca transferul tehnologic spre tarile in curs de dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice si de materii prime. Ele ofera tarilor in curs de dezvoltare tehnologii energo-intensive, poluante. Aceasta situatie este determinata si de cheltuielile mari in tarile de origine pentru protejarea mediului ambiant, care depasesc cu mult cheltuielile similare din

tarile in curs de dezvoltare.

. In fine, un alt aspect este acela al exodului fortei de munca competente din

tarile in curs de dezvoltare, principalele beneficiare ale acestei migratii

internationale a fortei de munca calificate fiind tarile dezvoltate. Acest fenomen de proportii cunoscut sub numele de 'transfer invers de tehnologie', are profunde consecinte negative pentru tarile in curs de dezvoltare: imposibilitatea realizarii unei dezvoltari economico-sociale bazate pe efortul propriu al tarilor in curs de dezvoltare; consolidarea decalajului stiintific si tehnic dintre tarile in curs de dezvoltare si cele dezvoltate, in favoarea ultimelor.

Pentru tarile in curs de dezvoltare apare tot mai evidenta necesitatea unor

tehnologii adecvate, in stransa legatura cu nevoile economice ale acestor tari.

Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca o tehnologie pentru a fi adecvata tarilor in curs de dezvoltare sunt urmatoarele: sa fie simpla si sa solicite investitii limitate in functie de veniturile locale, sa foloseasca mai multa forta de munca, sa valorifice materiile prime indigene, sa fie compatibila cu traditiile locale, sa nu solicite o infrastructura complicata, sa presupuna utilaje usor de utilizat si intretinut, sa imbunatateasca tehnicile existente pentru a contribui la cresterea productivitatii muncii, sa conduca la cresterea gradului de calificare a mainii de lucru locale.

Tarile in curs de dezvoltare au creat organisme nationale de negociere in

relatiile cu corporatiile transnationale, cu rolul de a aplica politica guvernelor si

reglementarile legislative privind investitiile straine, de a controla activitatea

societatilor transnationale in diferite sectoare.

Foarte important pentru intarirea capacitatii de negociere a tarilor in curs de dezvoltare este realizarea unui potential stiintific si tehnic propriu, proces care se izbeste de numeroase obstacole: rezolvarea unor necesitati economice de prima urgenta, lipsa infrastructurii adecvate si a resurselor financiare. Cu toate acestea, cererea si dezvoltarea capacitatilor tehnico-stiintifice pe baza efortului propriu reprezinta un element de baza al dezvoltarii economico-sociale a numeroase tari in curs de dezvoltare: India, Pakistan, Mexic, Venezuela, Brazilia s.a.

Aceste tari aloca acestui obiectiv importante resurse financiare si stabilesc modalitati concrete de finantare a programelor din acest domeniu.

Deasemenea la nivelul ONU au fost create unele structuri cum sunt: Comisia si Centrul ONU pentru corporatiile transnationale, care sprijina tarile in curs de dezvoltare acordand asistenta guvernelor acestor tari pe diverse probleme - formularea de politici ce au in vedere aportul de capital al societatilor transnationale, probleme de ordin fiscal, financiar pe care le ridica achizitionarea de tehnologie etc.

Transferul fortei de munca

Fata de ceilalti doi factori, capital si tehnologie, factorul munca are o mobilitate mai redusa si in consecinta corporatiile vor acorda o atentie mai mica acestuia.

Situatia se prezinta diferentiat, pe piata muncii din tara-gazda si pe piata

muncii din tara de origine.

Piata muncii a tarii-gazda.

Mai intai este important daca societatea transnationala creaza o activitate noua sau daca este vorba de o extindere succesiva a activitatii. Cel putin la inceput, participarea la o intreprindere existenta nu presupune o creare de locuri de munca. Dimpotriva, reorganizarea, in sensul cresterii productivitatii muncii determina imediat o reducere a locurilor de munca in intreprindere. La paritate de investitii, numarul de locuri de munca creat de o filiala a unei societati transnationale, este cu atat mai mic fata de cel creat de o intreprindere locala cu cat intensitatea de capital pe lucrator este mai mare in filiala.

In absenta insa a societatilor transnationale, crearea de noi locuri de munca in tarile dezvoltate ar putea fi realizata de intreprinderile locale. Substituirea unui producator cu altul, lasa in cel mai bun caz, nivelul de ocupare nemodificat.

Piata muncii a tarii de origine.

Expansiunea in strainatate a societatii nu are o influenta negativa asupra nivelului de ocupare din tara de origine. Dezvoltarea activitatii intreprinderilor transnationale dintr-un sector in strainatate nu se produce in detrimentul activitatii din tara de origine. Activitatea din tara de origine este afectata numai cand crearea unei activitati productive in strainatate duce la inchiderea unei unitati corespunzatoare din tara de origine. In marea majoritate, efectul pentru tara de origine este favorabil.

Expansiunea in strainatate a activitatii primare (plantatii, petrol) se substitue rar activitatii tarii de origine, deoarece are ca scop livrarea de materii prime. In cazul sectoarelor de manufactura, expansiunea in strainatate priveste deobicei intreprinderile care realizeaza productie pentru export.

Chiar in ipoteza transferului integral a unui tip de productie in strainatate, ca urmare a reducerii costurilor de productie, nivelul global de ocupare in tara de origine poate fi mentinut, daca societatea-mama dezvolta in substituire activitati noi, mai avansate. In acest caz, se produce o simpla deviere a ocupatiei, pe sector, de natura calitativa. Este ceea ce se intampla in Elvetia si Suedia, unde dezvoltarea intreprinderilor transnationale nu este insotita de o reducere corespunzatoare a ocuparii. In cazul american, pierderea locurilor de munca care rezulta din implantarea de activitati in strainatate este mai mult decat compensata de locurile de munca create direct sau indirect, in acelasi sector sau in restul economiei.

Bilantul calitativ pentru factorul munca se traduce printr-o crestere simultana a acestuia in tara de origine si in cea gazda.

Mobilitatea transnationala a fortei de munca priveste direct numai un numar limitat de persoane: conducatori, tehnicieni, agenti comerciali. Se transfera in felul acesta doar factorul de organizare sau tehnic. Aceasta mobilitate nu intereseaza decat 2% din efectivele totale de personal si are o oarecare influenta la nivelul categoriilor de angajati superior pregatite.

In afara activitatii primare, expansiunea transnationala se produce catre tarile unde exista o mana de lucru disponibila, nu neaparat abundenta. In tarile in curs de dezvoltare, rezerva de mana de lucru deriva din cresterea demografica (America Latina, Asia), in timp ce in tarile dezvoltate, ea provine din emigrare.

Calificarea fortei de munca a filialelor societatilor transnationale este superioara celei existente in societatile locale, totusi ramane inferioara celei a societatii-mama. Aceasta pozitie intermediara exprima avantajul tehnic al filialelor fata de societatile locale si dependenta lor fata de grup. Cresterea calificarii medii pe ansamblul economiei nu inseamna o afirmare a tuturor categoriilor profesionale.

Necesitatea de a dispune de o incadrare potrivita si de tehnicieni bine calificati indeamna intreprinderile transnationale sa obtina un grad inalt de calificare la aceste niveluri. Pentru a atinge acest obiectiv, se recurge la obiceiul permanent al formarii cadrelor in interiorul grupului, la cautarea elementelor celor mai potrivite printr-o politica activa de recrutare, niveluri de retributie superioare celor ale concurentilor, concedieri rapide in caz de criza.

Perspective si tendinte ale procesului de transnationalizare

In perioada postbelica firmele transnationale au devenit forma dominanta

pentru miscarile internationale de capitaluri si principalele centre de initiere si

coordonare a productiei si schimburilor.

Daca concentrarea la nivel inalt a productiei si capitalului este premisa transformarii societatilor nationale in societati transnationale, exportul de capital este instrumentul concret de infaptuire a acestui proces. Societatile transnationale sunt un factor al exportului de capital.

Calea de formare a societatilor transnationale o reprezinta investitia de

capital in economia altor tari. Redresarea investitiilor in strainatate depinde de

evolutia profiturilor, singurele in masura sa permita firmelor sa se finanteze pe baze sanatoase. Investitiile de portofoliu se materializeaza prin achizitionarea de pe o piata financiara a unor valori mobiliare straine (actiuni, obligatiuni).

Cea mai mare parte a investitiilor vest-europene in SUA imbraca aceasta forma. Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu confera si dreptul de control. Investitiile directe de capital pot imbraca forma achizitionarii pachetului de control al actiunilor, a cumpararii unor intreprinderi sau a construirii altora noi. Majoritatea investitiilor americane in strainatate se efectueaza astfel.

Fortele care au determinat dorinta de cooperare si respectiv implantarile in strainatate, sunt in continuare prezente: mondializarea pietelor, obstacolele

protectioniste in calea comertului international, volatilitatea cursurilor de schimb, diversificarea riscurilor, adaptarea crescanda la pietele locale si ambitia de a deveni 'cel mai bun' in propriul domeniu de activitate.

Investitiile directe

Din punct de vedere istoric, in cadrul investitiilor internationale, fluxurile de investitii straine directe au devenit mai importante dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a investitiilor masive realizate de catre SUA in procesul de reconstructie a Europei.

Piata internationala de investitii straine directe a devenit o sursa majora de capital, mai ales dupa anii '80, cand s-a produs scaderea, in special pentru tarile in curs de dezvoltare a asistentei publice pentru dezvoltare (APD) si a imprumuturilor acordate de bancile comerciale. In deceniul 9 (1980-1990), aceste fluxuri s-au dezvoltat deosebit si au avut ca efect impunerea productiei internationale ca o componenta de structura a economiei mondiale.

Analiza evolutiei investitiilor straine directe si a politicilor nationale care au permis aceasta evolutie, permite evidentierea faptului ca, incepand cu anii '80, investitiile straine directe s-au transformat in principala sursa de finantare a

cresterii economice pe plan mondial.

Cresterea fluxurilor de investitii straine directe s-a petrecut pe masura

producerii si unor evolutii de structura din economia mondiala catre  internationalizarea si globalizarea activitatilor economice si a fost determinata, atat de cresterea economica permanenta a tarilor dezvoltate, cat si de anumite

modificari substantiale a liberalizarii intervenite in atitudinea statelor fata de

investitiile straine directe.

Cresterea economica

Nivelul de dezvoltare economica dat de valoarea PIB, influenteaza direct atat oferta de capital investitional, cat si gradul de atractivitate a potentialelor economii-gazda. Studii de specialitate au estimat ca, la o crestere de 1% a PIB in tarile dezvoltate rezulta o crestere de 3,5% a fluxurilor de investitii straine directe1. Asa se explica evolutia fluxurilor de investitii straine directe in perioada 1983-1989, dar si scaderea acestora dupa 1990.

Faptul ca cea mai mare parte a capitalului investitional se realizeaza in tarile dezvoltate si ca cea mai mare parte a capitalului investitional receptat se regaseste tot in tarile dezvoltate explica si influenta puternica a acestora asupra investitiilor straine directe pe plan mondial.

Cresterea economica a creat premisele favorabile2 si in schimbarea de

atitudine a statelor fata de investitiile straine directe si de operatiunile societatilor transnationale. Astfel ca, de la tendinta de intarire a controlului national asupra acestora, manifestata la inceputul anilor '60 si inceputul anilor '70, s-a trecut la politici tot mai liberale, de deschidere fata de investitiile straine directe si ulterior la politici de atragere a capitalui investitional strain.

Aceste fluxuri, in conditiile integrarii in economiile tarilor gazda, produc efecte de antrenare si se manifesta ca instrumente ale dezvoltarii.

Procesul de privatizare

Procesul de privatizare deasemenea a creat premise favorabile suplimentare realizarii de investitii straine directe. Acest proces s-a petrecut in tarile dezvoltate, in fostele tari socialiste, care au inceput un proces de reasezare a mecanismelor economice pe principiile economiei de piata si foarte intens in tarile in curs de dezvoltare. In perioada 1988-1992, s-au realizat peste 60 mld. de dolari din vanzarea de active in proprietatea statului. Din acestea, 18,5 mld. dolari au constituit capital investitional strain.

O formula specifica de privatizare cu capital strain in aceste tari, in special in tarile din America Latina, a reprezentat-o conversia datoriei externe in investitii / actiuni (debt equity swap).

In Europa de Est, in procesul de privatizare, pe fondul lipsei de resurse

locale, investitiile straine au rol de catalizator in procesul de tranzitie. Procesul de adancire a integrarii la nivel regional in Europa Occidentala si America de Nord au determinat, de asemenea, intensificarea activitatilor societatilor transnationale in domeniul activizarii investitiilor straine directe.

Ca urmare a factorilor prezentati, fluxurile de investitii straine directe au permis deja, crearea unui stoc care constitue o baza productiva importanta si care va genera venituri si deci alte fluxuri de investitii directe. Specialistii apreciaza ca, desi se conteaza si in continuare pe actiunea unor factori favorabili, si in special, liberalizarea reglementarilor specifice, nu se vor mai realiza ritmuri de crestere deosebite a noilor fluxuri, dar ca stocul de investitii directe existent are capacitatea de a se regenera.

Conform unui scenariu pe termen lung1, in anul 2020, fluxurile anuale de

investitii straine directe se vor cifra la 800 mld. dolari, de la 203 mld. dolari in

1990, din care aproximativ jumatate vor fi orientate catre tarile in curs de

dezvoltare (fata de 25%).

In prezent fluxurile de investitii directe prezinta cateva caracteristici:

-- una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investitii straine directe

este concentrarea lor la nivelul statelor dezvoltate.

In interiorul grupei tarilor dezvoltate, concentrarea investitiilor straine directe se manifesta cu deosebire in 'triada' - CEE, Japonia, SUA. In deceniul 9, aproximativ 81% din investitiile straine directe au provenit din 'triada' si 71% s-au localizat tot in acest spatiu. In cadrul acesteia, SUA este principalul receptor, iar Japonia si CEE (indeosebi Germania) sunt principalii investitori.

Aceste decizii de localizare prefentiala spre tarile dezvoltate rezulta din

corelarea avantajelor concurentiale a strategiilor de firma cu existenta unor factori locationali specifici tarilor-gazda. Trebuie insa precizat ca, in functie de mai multe criterii - apropieri geografice, legaturi de natura politica, istorica, comerciala, culturala, procesul de concentrare in triada a fost insotit de constituirea unor grupari de tari in curs de dezvoltare. Astfel, firmele japoneze investesc in tarile in curs de dezvoltare din Asia de Est si Sud-Est, tarile din America Centrala si de Sud sunt state-gazda pentru investitiile nord-americane, iar tarile Europei de Est aglomereaza CEE.

In prezent, se remarca o particularitate in distributia geografica a investitiilor straine directe - in sensul cresterii ponderii tarilor in curs de dezvoltare in total investitii straine directe receptate: de la 17%, in perioada 1986-1990, 30% in 1992 (cca. 40 mld. dolari).

-- aparitia tarilor est-europene pe piata investitiilor straine directe. Fluxurile

de investitii straine directe catre aceste state, la nivelul anului 1993 erau scazute, cca. 14,6 mld. dolari, adica mai putin de 1% din stocul mondial2. Europa de Est este o importanta piata potentiala pentru investitiile straine directe.

Piata interna, chiar puternic limitata de fenomenele de declin economic, datorita unor factori locationali cum ar fi, costurile de productie - in principal al fortei de munca - scazute, gradul de pregatire ridicat al fortei de munca, existenta unei infrastructuri de comunicatie si industriala de baza, dar si adoptarea unor reglementari liberale si stimulative pentru investitorii straini, se constitue in elemente de atragere a investitiilor straine directe.

-- deplasarea fluxurilor internationale de investitii straine directe catre sfera

serviciilor. Incepand cu deceniul trecut (1980-1990), investitiile straine directe, ca singura modalitate de furnizare a unor categorii de servicii si anume - cele

necomerciale, au sporit, astfel incat, ponderea lor in stocul mondial de investitii

straine directe a crescut de la 25% in anii '70, la 50% la inceputul acestui deceniu.

Desi au existat premise favorabile in economiile nationale, expansiunea

investitiilor straine directe a fost impiedicata la inceput, de procesul lent de liberalizare a reglementarilor nationale in acest domeniu, si desi de acum internationalizarea serviciilor prin intermediul investitiilor straine directe este inca in faza de inceput, in acest proces, dezvoltarea economica a tarilor Europei de Est va presupune cresterea puternica a sectorului serviciilor, in mod special cele financiar-bancare, de telecomunicatii, juridic si altele necesare constituirii infrastructurii fizice si de afaceri.

Tendinta de liberalizare a regimului investitiilor straine directe.

Daca sfarsitul anilor '60, inceputul anilor '70 - asa cum am mai spus - au fost perioade marcate de protectionism si intarire a controlului national asupra investitiilor straine directe si a operatiunilor societatilor transnationale, in anii '80 a prevalat conceptia potrivit careia beneficiile generate de investitiile straine directe, cu deosebire al transferului de tehnologie, depasesc problemele pe care le ridica pe plan national activitatile societatilor transnationale.

Ca urmare, tendinta de deschidere economica si de liberalizare a politicilor nationale vizand investitiile straine directe este prevazuta la nivelul tuturor statelor, desi cu ritmuri si accente deosebite. In planul reglementarilor nationale, aceste politici capata formulari asemanatoare sau chiar comune, cu privire la anumite aspecte comune, si anume:

-- acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor straini;

legislatiile diferitor tari precizeaza clar acordarea tratamentului national;

-- acordarea de garantii impotriva nationalizarii cu exceptia unor situatii bine

precizate si care tin de interesul public si atunci numai cu plata unor compensatii;

-- reglementarea diferendelor in materie de investitii, inclusiv prin recurgerea

la arbitrajul international in caz de nesolutionare in alt mod.

Reglementarile nationale sunt mai specifice in doua probleme esentiale

pentru investitorii straini: dreptul de stabilire si sistemul de facilitati investitionale.

Dreptul de stabilire.

In tarile dezvoltate au fost inlaturate treptat in cursul anilor '80 majoritatea obstacolelor in calea patrunderii capitalului strain, implantarii acestuia. Mai sunt totusi tari care mentin cerinta de autorizare sau notificare a investitiei (Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia).

De asemenea se mai mentin limitari ale accesului investitorilor straini in activitatile considerate de importanta strategica: transporturi maritime si aeriene, telecomunicatii, financiar-bancar, audio-vizual etc. In tarile in curs de dezvoltare, tendinta de inlaturare a obstacolelor din calea capitalului strain, s-a realizat prin masurile de a integra acest capitol in politicile de redresare economica, in lipsa resurselor financiare interne.

S-au introdus "listele negative" ale sectoarelor (sunt mai putine) in care investitiile straine directe sunt interzise sau necesita  aprobari speciale (la inceput existau "listele pozitive" de sectoare economice in care investitiile straine directe erau admise). Se mentin insa, sisteme de autorizare sau inregistrare a investitiilor straine directe; limitari ale participarii capitalului strain la capitalul unor firme in sectoare considerate sensibile, conditionarea acestora de indeplinirea unor criterii de performanta, in general exportul unei parti importante a productiei.

In tarile foste socialiste, legislatia care se refera la regimul investitiilor straine s-a aliniat tendintelor manifestate pe plan international, fiind sub anumite aspecte chiar mai deschisa, in sensul ca ele admit neconditionat stabilirea de firme cu capital integral strain cu exceptia domeniului bancar sau al asigurarilor.

Totusi, fata de aceasta recunoastere, in plan politic si legislativ, politicile de

restructurare si dezvoltare sectoriala si regionala nu prevad situatii concrete privind

utilizarea si rolul investitiilor straine directe in aceste procese.

Sistemul de facilitati investitionale.

Desi utilizarea stimulentelor, in plan teoretic, este criticata, pentru ca se apreciaza ca produc distorsiuni in alocarea resurselor (ex. in cadrul Comunitatii Economice Europene s-au promovat chiar demersuri de retragere a acestora) si pentru ca diversele studii-ancheta arata ca stimulentele n-au devenit factor de baza in alegerea unei localizari investitionale, toate statele tari dezvoltate sau tari in curs de dezvoltare recurg la stimulente.

Ca urmare, dupa reconsiderarea rolului investitiilor straine directe in cresterea si dezvoltarea economica, statele lumii au introdus in politicile lor specifice, o gama

larga si diversa de stimulente prin care sa creasca gradul de atractivitate al economiilor lor.

Tipul de stimulente investitionale utilizate, dar si modul de acordare a

acestora difera in functie de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul

acordat investitiilor straine directe in politicile economice, de experienta fiecarui

stat in utilizarea acestor instrumente.

In tarile dezvoltate, stimulentele urmaresc in general incurajarea investitiilor

fie locale, fie straine si sunt integrate in politicile de dezvoltare sectoriala sau regionala si este promovata egalitatea de tratament pentru investitori. Sunt insa si situatii cand in cadrul unor programe speciale, sunt prevazute unele pachete de stimulente deosebite, pentru atragerea anumitor investitori straini.

In ultimii douazeci de ani, aceasta activitate s-a dezvoltat si acest lucru a determinat infiintarea unor institutii specializate de promovare pe piata internationala a

investitiilor straine directe. Si pentru ca, pe plan mondial, cea mai mare parte a

investitiilor straine directe o absorb tarile dezvoltate, activitatea de promovare

investitionala s-a dezvoltat tocmai in aceste tari (Irlanda, Marea Britanie, Canada),

pentru ca apoi sa apara si in tarile in curs de dezvoltare si in tarile cu economie in

tranzitie.

Categorii de stimulente.

In practica internationala se folosesc diverse masuri de stimulare pentru incurajarea investitiilor straine, cum sunt: stimulente fiscale, financiare si chiar unele masuri nefinanciare. Cele mai larg raspandite sunt stimulentele fiscale care includ: amortizarea accelerata, exceptarile si reducerile la plata unor taxe si impozite, dobanzi reduse.

Stimulentele fiscale sunt preferate de tarile in curs de dezvoltare de regula, pentru ca acestea nu au resurse financiare suficiente pentru a acorda stimulente directe (Irlanda, spre exemplu, si-a bazat initial politica de atragere a investitiilor straine directe pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile societatilor transnationale de numai 10%).

Tarile in curs de dezvoltare, procedeaza prin facilitati de ordin fiscal, cum sunt: scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale la

importul de echipamente sau alte bunuri de investitii. Acordarea acestor stimulente

este conditionata de indeplinirea unor criterii de performanta, cum sunt: orientarea

investitiilor catre anumite sectoare sau stimularea exportului etc. (ex. in Coreea -

sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioada de cinci ani si

reducerea cu 50% a taxelor vamale, a T.V.A. si alte taxe de consum la investitiile in

domeniul tehnologiilor de varf).

Se acorda si stimulente financiare, in proportie mica, in general in proceduri

de cofinantare sau acordarii de credite in conditii avantajoase. De asemenea, se procedeaza la activitati de promovare investitionala in forme institutionalizate si acest lucru, ca urmare a intensificarii concurentei pe piata investitiilor straine directe, in conditiile in care regimurile liberale adoptate nu mai constitue un avantaj locational.

Stimulentele financiare sunt utilizate, in general, de catre tarile dezvoltate

intr-o masura mai mare decat cele fiscale. Acestea imbraca forma subventionarii

directe a unor cheltuieli de investitii, cum sunt: lucrari de infrastructura, de

utilizarea prin dobandirea in proprietate sau in folosinta a terenurilor necesare etc

sau chiar acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investitii de capital, training etc.

Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este deseori

conditionata de faptul ca proiectul investitional trebuie sa raspunda unor cerinte.

Aceste cerinte/criterii de performanta, pot sa fie impuse chiar in afara sistemului de

stimulente, conditionand chiar dreptul de stabilire (ex. un criteriu de performanta

des utilizat, este impunerea unei limite minime al continutului local al produsului

finit - de regula ramurile industriei automobilului, in Australia).In utilizarea stimulentelor investitionale in tarile dezvoltate se remarca gradul sporit de selectivitate in acordarea acestora.

Masurile nefinanciare reprezinta o a treia categorie de stimulente tot pentru

incurajarea investitiilor, dificil de clasificat, care include o varietate de forme cum

sunt: furnizarea de terenuri si alte elemente de infrastructura fizica, servicii de

informare si de consultanta, crearea de zone speciale care concentreaza un complex

de facilitati acordate investitorilor, dezvoltarea de "parcuri tehnologice", "parcuri

alimentare" etc[2], care stimuleaza activitatea economica.

Tarile in tranzitie (Europa de Est), initial, au adoptat sisteme de stimulente

investitionale deosebit de generoase, cu deosebire, stimulente de natura fiscala cum

sunt scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale

asupra aportului in natura al investitorului strain sau ale importurilor pentru productie, neconditionate in general si cu caracter automat. In unele cazuri, a fost instituit chiar un tratament mai favorabil pentru investitorii straini decat pentru cei locali. Dar apoi s-a remarcat tendinta de aducere la acelasi nivel a stimulentelor acordate investitorilor straini ca si celor locali.

Acordarea scutirilor totale sau partiale de la plata impozitului pe profit a inceput sa fie conditionata de alinierea proiectelor investitionale la o serie de cerinte, cum sunt: impunerea une limite tot mai mari a participarii capitalului strain la capitalul unei firme, realizarea investitiei in anumite sectoare economice - tehnologii de varf, de exemplu, sau in anumite regiuni ale tarii.

Se poate constata o tendinta de reasezare a stimulentelor investitionale, in

sensul introducerii unei mai mari selectivitati in acordarea acestora. Motivatia principala consta in eliminarea investitiilor straine cu caracter speculativ.

Raportul UNCTAD - World Investment Report, 2005, arata ca stimulentele

sunt mai acceptate in practica decat in teorie si ca nu exista inca o concluzie clara

asupra raportului cost/beneficiu in cazul utilizarii acestora. Se releva insa, ca acordarea de stimulente pentru atragerea de investitii straine este in crestere pe plan mondial. Fata de situatia de acum un deceniu, a crescut numarul tarilor care acorda stimulente si s-a diversificat forma de acordare a acestora.

Acorduri de cooperare

Daca intr-o prima etapa exista tendinta unor implantari totale in strainatate

sau cel putin a unor participari majoritare, studiile ONU scot in evidenta in ultimii

ani, cresterea semnificativa a numarului acordurilor de cooperare inter-firme

transnationale, de participari reciproce si de filiale comune.

Aceste metode reprezinta, de fapt, noile forme de investitii internationale, caracteristice tarilor dezvoltate. Asemenea investitii sunt concentrate in industriile de varf - electronica, informatica, aerospatiale - sau in industrii ajunse la maturitate, care necesita retehnologizari - de exemplu: constructia de autoturisme.

Acordurile de cooperare se realizeaza de cele mai multe ori in scopul suportarii in comun a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, care fiind tot mai crescute, sunt greu de suportat de catre o singura firma. Asemenea "aliante", insa, nu impiedica aceste firme sa intre in competitie in ceea ce priveste comercializarea.

In perioada 1980 - 1995 crearea de aliante strategice a avut o amploare

deosebita si s-a manifestat in diverse domenii[3].

- cooperare in domeniul dezvoltarii unor tehnologii care au ca scop crearea de complementaritati, reducerea perioadei de cercetare-inovare, impartirea costurilor si a riscurilor (exemplu de aliante: IBM-Toshiba, IBM-Siemens)

- cooperare in domeniul productiei (exemplu de aliante: Renault-Volvo, pentru producerea de autocamioane)

- aliante in domeniul distributiei (Nestle -Coca-Cola)

- aliante care urmaresc constituirea de retele globale (exemplu: proiectul firmei AT&T de la forma de retea globala de telecomunicatii prin intelegeri cu cele mai mari firme de telecomunicatii din Europa, Japonia, Austria)

- aliante de partajare a pietelor - intalnita in industria de automobile, chimica, de piese electronice de consum.

Este evident ca intr-un mediu economic in care frontierele sectoarelor,

grupurilor sau firmelor, sunt mobile, strategiile de cooperare devin factori-cheie in

lupta concurentiala.

Strategia de cooperare poate fi observata mai usor in domeniul cercetarii stiintifice, productiei, marketing-ului, s.a. In industriile intensive in tehnologie, competitia in domeniul cercetarii devine cruciala, reprezentand unul dintre sectoarele ilustrative al unui comportament strategic ce-si gaseste materializarea in acordurile de cooperare.

Cercetatorii americani Porter, Rawbinson si Ghemawat, studiind 1114 de acorduri mentionate in Wall Street Journal intre anii 1970 si 1982, au subliniat cresterea numarului cooperarilor in chimie, informatica si electronica pe intervalul de timp mentionat mai sus. Formele de cooperare preferate au fost joint-venture (41%), licentele (16%), subproductia (12%), alte forme (31%).

In SUA, acordurile pe termen lung, interfirme semnate pe parcursul anului

1980 mentionau ca forma de cooperare societatea (joint-venture) in 55% din

cazuri[4]. Motivatia principala era de natura tehnologica, legata fiind de complementaritati in materie de tehnologii. Sectoarele vizate sunt cele din industriile de varf (electronica, informatica, aerospatiale) sau in industrii ajunse la maturitate ce necesita retehnologizari (de constructie a automobilelor).

Exemplele de cooperare sub forma aliantelor strategice abunda: Mitsubishi-Daimler Benz, Peugeot-Citröen-Suzuki, Fanuc-General Electric, Nissan-Mazda, Fuji-Heavy- Isuzu-Honda.

"Aliante strategice" sau "asocieri strategice" inter-firme sunt rezultatul unor

procese de productie internationala integrata, care dezvolta retele bazate pe legaturi

de tip matricial, verticale si orizontale, in care sunt implicate atat firma-mama si

filialele complexelor transnationale, dar si firmele exterioare lor.

Ele contribuie in mare masura la procesul de integrare in economia mondiala.

Incepand cu anul 1980, aliantele strategice, respectiv acordurile interfirme transnationale s-au inmultit.

Firmele tehnologico-financiare reprezinta modelul viitorului, intrucat tendinta firmelor din tarile dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucratoare, pentru cele ale serviciilor, care necesita un grad crescut de cunostinte stiintifico-tehnice. Se prefigureaza astfel o orientare a marilor firme spre vanzarea de materie cenusie - management, licente, know-how, marci de fabrica, dezvoltandu-se in paralel operatiuni de finantare si punere la punct a structurilor ce favorizeaza circulatia internationala a capitalurilor.

Comertul intrafirma

Posibilitatea descompunerii produselor in componente a condus la cresterea activitatii de cooperare. Cu cat un produs e mai complex, cu atat posibilitatea de a fabrica separat subansamblele componente creste. Productia se descompune astfel la nivel international, de unde a rezultat si denumirea de "descompunere internationala a procesului productiv", conform economistului francez Lassudrie Duchene[5].

Acest fenomen a generat fluxuri de comert international cu piese si semifabricate, pe de o parte, si reexporturi de produse finite, dupa montaj, pe alta parte. Firmele vor exporta produse si piese detasate, pentru montare in strainatate si vor reimporta produsul finit. Logica acestor fluxuri este data de capacitatea unor tari de a realiza la costul cel mai mic produsele solicitate. In general, operatiunile de montaj necesita forta de munca mai putin calificata si de aceea, se poate realiza in tari cu forta de munca abundenta si salarii mici.

Firmele transnationale au perfectionat acest mecanism, prin folosirea in

aceste schimburi filiale proprii, firme din reteaua de subproductie si subiecti cu care

au incheiat separat acorduri interfirme. Acest comert intrafirma a devenit in unele tari extrem de important, ca urmare, SUA a creat un nomenclator special care sa permita evaluarea distincta a reimporturilor produselor montate in strainatate, exportate anterior sub forma de piese si componente (un sfert din produsele manufacturate care provin din Mexic, Singapore, se incadreaza in acest tip de comert).

Comertul intrafirma cu produse manufacturate complexe care fac obiectul descompunerii internationale a procesului productiv e practicat pe scara extinsa de cele mai dezvoltate tari industrializate: SUA, Marea Britanie, Japonia etc. Se apreciaza ca intre 1/5 si 1/3 din comertul international al principalelor tari dezvoltate este comert intrafirma.

Internationalizarea productiei.

Societatile transnationale sunt principalul agent al internationalizarii productiei. Ele genereaza aproape in intregime fluxurile de investitii straine directe pe plan mondial. Urmare a acestui transfer de resurse pe care il realizeaza, societatea transnationala capata puterea (capacitatea) de decizie si de control asupra entitatii (firmei) nou creata. Acest proces, prin care o firma realizeaza o relocalizare a unor activitati economice, este motivat-determinat de existenta unor conditii necesare obiective:

- avantajele concurentiale - pe care le detine firma, si anume: superioritatea tehnologica, pozitia pe o piata, competente manageriale si organizationale, sistemul informational creat in cadrul firmei, accesul in conditii avantajoase la resurse financiare;

- decizia firmei de a-si valorifica aceste avantaje - nu pe piata mondiala, prin tranzactii supuse la tot felul de restrictii ci internalizand anumite operatiuni (activitati economice prin care se creaza valoarea adaugata). Aceasta decizie de internalizare devine o decizie de internationalizare prin realizarea de investitii straine directe;

- decizia firmei de a investi in strainatate, in economia gazda, in care se identifica si evolueaza factori locationali specifici: marimea pietei locale si evolutia acesteia, nivelul costurilor de productie, nivelul cercetarii tehnologice, gradul de pregatire al fortei de munca, accesul la resursele naturale, politica economica a  statului respectiv.

Prin urmare, societatile transnationale sunt initiatorii si organizatorii

productiei internationale (PI), productia internationala fiind o optiune a firmelor

fata de cealalta alternativa clasica - aceea de a recurge la piete. Ea genereaza fluxuri

internationale complexe de factori de productie, de expertiza manageriala si organizationala, de informatie, in cadrul unor structuri administrate si controlate

unitar.

Urmarind optimizarea functionarii lor, evolutia societatilor transnationale in

strategiile lor de dezvoltare a parcurs mai multe etape. Ele au fost un rezultat al adaptarii societatilor transnationale la modificarile intervenite in mediul lor de operare, ca urmare a influentei unor factori obiectivi: progresul tehnologic, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial, liberalizarea politicilor nationale fata de investitiile straine directe.

Trasatura majora a acestor etape consta in adancirea legaturilor intra-firma pe criterii noi de tip functional si multiplicarea relatiilor inter-firme, al carui rezultat a fost crearea unor sisteme-retele de productie.

Intreg acest proces determina o integrare care tinde spre o globalizare. Ca

urmare, strategiile societatilor transnationale cunosc mai multe forme: de la

strategia filialei cu autonomie functionala si filiala-sursa, la strategia de integrare

complexa prin internationalizare[6].

Specialistii apreciaza ca, desi, formele simple de PI care au la baza legaturile

de tip clasic intre firmele-mama si filiale, sunt majoritare, in economia mondiala

contemporana se dezvolta un sistem integrat, concentrat regional, dar cu vocatie

globala, care va avea ca efect o noua diviziune internationala a muncii de tip intrafirma.

Crearea sistemelor de productie internationala integrata (PII) este consecinta strategiilor de integrare complexa ale societatilor transnationale.Productia internationala integrata nu este un proces generalizat, el concentrandu-se in tarile dezvoltate (ca si fluxurile de investitii straine directe si complexele transnationale).

In cadrul acestui sistem nou integrat - procesul de exercitare a autoritatii se muta. Se produce trecerea de la prevalenta legaturilor de ordin ierarhic, la o combinare de legaturi pe verticala si pe orizontala care se poate realiza la nivelul fiecarei verigi a lantului de activitati care creaza valoarea adaugata. Miscarea resurselor se realizeaza in dublu sens, intre firma principala si filiale si intre filiale, intre firma-mama sau filiale si alte firme exterioare.

Sistemele de productie internationala integrata aduc schimbari in modul in care diversi factori - motivanti ai internalizarii - internationalizarii productiei - specificati - se manifesta, si anume: avantajele concurentiale, avantajele internalizarii, factorii locationali.

Astfel, principalele modificari se refera la:

- avantajele concurentiale ale firmei se regasesc tot mai mult la nivelul filialelor, care erau considerate inca de la inceput ca proveneau de la firma-mama; deci sunt rezultatul intregului complex transnational.

- sistemele de PII multiplica avantajele care sunt efectul functionarii complexelor transnationale in ansamblul sau, ca rezultat al coordonarii unor activitati intr-un cadru comun. Deci, creste interesul firmelor de a internaliza operatiuni noi, dar si interesul pentru incheierea de aliante strategice.

- dezvoltarea strategiilor de integrare functionala in cadrul complexelor transnationale permite valorificarea intr-o masura mai mare a posibilitatilor oferite de economiile-gazda.

Politica de atragere a investitiilor straine directe va putea urmari, de acum, localizarea unor functii si nu a unor procese intregi; nivelul dezvoltarii tehnologice, capacitatea de adaptare a fortei de munca devin factori locationali care sunt avuti in

vedere in primul rand.

In concluzie, avantajele care decurgeau din proprietate nu mai sunt monopolul societatii-mama. Ele se regasesc la nivelul intregului sistem si pot fi exploatate, atat prin legaturi intra-firma, cat si inter-firme, in functie de natura si costurile tranzactiei in speta.

Dintr-o analiza aprofundata, se degaja ideea ca schimburile comerciale urmaresc in aparenta impartirea lumii in sfere de influenta intre Statele-natiuni, deoarece Statele isi conserva statutul de punct de plecare si sosire al fluxurilor economice. In acelasi timp, spatiile (aria de actiune) apartinand transnationalelor transced entitatile economice nationale, astfel incat economia mondiala actuala nu mai reprezinta suma economiilor nationale.

In prezent, exista de fapt "zone de economie mondiala"[7]. Acestea sunt spatiile integrate apartinand firmelor si bancilor transnationale, in cadrul carora regulile internationale traditionale nu mai sunt valabile. Aceste spatii coexista si se intrepatrund cu "zonele economice care functioneaza la nivelul natiunilor" pe care, insa le influenteaza puternic.