Institutiile publice in cadrul sistemului economico-social

1.1. Conceptul, rolul si clasificarea institutiilor publice

Institutiile publice au un rol important in cadrul statului deoarece prin intermediul acestora acesta isi indeplineste functiile sale. De asemenea, procesele economice in economia de piata, , sunt influentate de stat prin parghiile economico-financiare la dispozitia sa, utilizate in vederea corectarii dezechilibrelor la nivel macroeconomic.

Sfera de cuprindere a institutiilor publice este vasta, statul actionand practic in toate domeniile vietii economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicele cele mai importante ale economiilor secolului XX, care se continua si in secolul XXI, este expansiunea sectorului public. Statul, prin intermediul institutiilor de care dispune sau prin intermediul intreprinderilor a actionat, in functie de politica urmata in diferite perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut in economie, a influentat pozitiv sau negativ desfasurarea anumitor activitati.

De ce, insa, sunt atat de importante institutiile publice si, in primul rand cum se poate defini acest concept?

Legea finantelor publice si, respectiv, legea finantelor publice locale definesc notiunea de institutie publica enumerand exemple in acest sens, dupa cum urmeaza.

Conform legii finantelor publice, in sfera de cuprindere a institutiilor publice se cuprind: "Parlamentul, Administratia Prezidentiala, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice, alte autoritati publice, institutiile publice autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finantare a acestora"[1].

La nivel local, conform reglementarilor legislative privind finantele publice locale, institutiile publice reprezinta "denumire generica ce include comunele, orasele, municipiile, sectoarele municipiului Bucuresti, judetele, municipiul Bucuresti, institutiile si serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridica, indiferent de modul de finantare a activitatii acestora"[2].

Cu toate acestea, ce reprezinta o institutie publica? In majoritatea cazurilor se fac numeroase confuzii. De exemplu, la intrebarea: "Pe care dintre urmatoarele entitati (Ministerul Finantelor Publice, Academia de Studii Economice Bucuresti, Banca Nationala a Romaniei, Ateneul Roman, Electrica S.A.) le considerati institutii publice?", raspunsul va fi cu preponderenta: "Toate!", argumentul respondentiilor fiind ca "toate apartin statului". Unde se produce confuzia? O explicatie ar consta in faptul ca nu se cunoaste foarte bine care este sfera de cuprindere a sectorului public. Conform viziunii Fondului Monetar International, sectorul public cuprinde, pe de o parte, entitatile ce apartin administratiei guvernamentale centrale si locale, iar, pe de alta parte, cuprinde entitatile cu scop productiv, angrenate in mecanismul pietei si care urmaresc obtinerea de profit[3]. Prin urmare, in continuare ne vom referi la entitatile apartinand administratiei guvernamentale centrale si locale ca fiind institutii publice care furnizeaza bunuri publice in vederea satisfacerii nevoilor colective, care au ca obiectiv bunastarea sociala si nu inregistrarea profitului, care sunt finantate, in majoritatea cazurilor de la bugetul public si care sunt infiintate prin legi date in acest sens.

Pentru realizarea sarcinilor si functiilor ce-i revin, statul organizeaza o vasta retea de institutii publice. Acestea nu desfasoara, in principiu, activitati productive, obiectul lor de activitate plasandu-se, de regula, in sfera nemateriala.

Institutiile publice pot fi definite ca entitati patrimoniale ce desfasoara activitati, de regula, sociale, in folosul comunitatii, activitati care nu produc venituri sau produc venituri evaluate la pretul factorilor si care nu sunt suficiente acoperirii cheltuielilor proprii, fiind necesara alocarea de la buget de surse pentru completarea acestor cheltuieli.

Pretul factorilor cuprinde cheltuielile efectuate de o institutie pentru obtinerea serviciului in folosul comunitatii, respectiv cheltuielile cu forta de munca, consumul de materiale si alte servicii necesare desfasurarii activitatii.

Institutiile publice reprezinta ansamblul structurilor organizate, create in societate pentru gestionarea afacerilor publice.

Rolul institutiei publice este acela de a oferi produse si servicii publice de cea mai buna calitate pentru satisfacerea nevoilor generale ale societatii si individuale, in conditii de eficienta economica.

Intr-un stat democratic, institutiile publice au urmatoarele functiuni:

pregatirea si adoptarea de acte normative;

punerea in executare a legilor;

supravegherea punerii in executare a strategiilor luate la nivel politic.

O institutie publica "vinde" bunuri si servicii care asigura facilitati precum: servicii de telecomunicatii, electricitate, aprovizionarea cu gaze si apa, transport (cai ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii financiare (banci, companii de asigurare), atat pentru indivizi cat si pentru diverse organizatii persoane juridice.

Obiectivul unei institutii publice este servirea interesului public. Sunt situatii in care initiativa particulara nu poate acoperi cerintele societatii si de aceea sunt necesare crearea unor institutii specifice.

Institutiile publice au detinut multa vreme un rol important in majoritatea tarilor dezvoltate, dar, odata cu privatizarea unor servicii publice, unele institutii au trecut intr-un plan secundar.

Importanta institutiei publice decurge din aspecte precum :

Activitatea lor este dependenta de sectorul guvernamental;

Managementul sectorului public influenteaza activitatea organizatiilor cu scop lucrativ.

In cadrul acestor institutii avem in vedere si politicile sociale, industriale si de investitii. In cazul in care controlul guvernamental este prea rigid, institutiile publice isi pierd statutul de entitati independente, astfel ca nu mai sunt agreate de public.

Sunt situatii in care institutiile publice au un management insuficient iar performanta lor este inferioara companiilor private, fiind oportun ca in aceasta situatie sa se aiba in vedere procesul de restructurare si privatizare a acestora.

Succesul institutiilor publice depinde si de modul in care Guvernele vor gasi mecanismele de motivare si control adecvate fara a implementa proceduri neadecvate la nivelul fiecarei entitati publice.

Misiunea unei institutii publice reprezinta un ansamblu de orientari fundamentale privind:

produsele si serviciile publice oferite pentru satisfacerea nevoilor generale si specifice

segmentul de piata din sectorul public caruia i se adreseaza

nivelul administrativ

unitatea administrativ-teritoriala si colectivitatea locala unde sunt oferite serviciile

mijloacele tehnice folosite pentru producerea si furnizarea lor

viziunea generala a reprezentantilor managementului institutiei publice vis-à-vis de functionarii publici, particularitatile unitatii administrativ-teritoriale si de sectorul public in care isi desfasoara activitatea.

Institutiilor publice le revin sarcini deosebite in domeniul social-cultural (invatamant, sanatate, cultura si arta, protectie sociala), in domeniul economic si al apararii nationale.

Desi isi desfasoara activitatea in sfera neproductiva, institutiile publice joaca un rol deosebit de important in realizarea practica a obiectivelor politice si sociale fundamentate prin programele de guvernare.

In cadrul economiei nationale entitatile economice, institutiile publice administrative si populatia sunt denumite unitati institutionale, care sunt organizate in sectoare institutionale.

Unitatile institutionale sunt centre de decizie pentru toate segmentele vietii economico-sociale.

Sectoarele institutionale reprezinta grupari de unitati institutionale in functie de anumite trasaturi comune ale acestora. In Romania, in cadrul domeniului economico-sociale exista urmatoarele sectoare institutionale :

a)      Societati si cvasisocietati nefinanciare

b)      Institutii financiare

c)      Societati de asigurare-reasigurare

d)     Administratie publica

e)      Administratie privata

f)       Gospodariile populatiei

a.Societati si cvasisocietati nefinanciare - acest sector regrupeaza unitatile institutionale rezidente dupa functia principala, respectiv producerea de bunuri, lucrari si servicii de piata nefinanciare, si dupa resursele utilizate - obtinerea de venituri in scopul reluarii productiei si obtinerea de profituri destinate acumularii si remunerarii factorilor umani participanti.

Formele juridice in care se regasesc unitatile institutionale componente sunt: regii autonome, societati comerciale pe actiuni, societati cu raspundere limitata, societati in comandita simpla si pe actiuni.

b.Institutii financiare - acest sector grupeaza unitatile patrimoniale ce au ca functie principala finantarea. Acestea colecteaza resursele financiare disponibile in societate si le redistribuie altor unitati institutionale sub forma creditelor. Resursele principale ale acestui sector constau in dobanzile si comisioanele primite pentru serviciile efectuate.

c.Societatile de asigurare-reasigurare - au ca functie de baza transformarea riscurilor individuale in riscuri colective si de a garanta acordarea unor despagubiri in caz de aparitie a unor evenimente ce vizeaza riscul asigurat. Resursa principala a acestora sunt primele contractuale sau cotizatiile sociale voluntare (organizatii mutuale). Societatile de asigurare-reasigurare se deosebesc de celelalte societati de prestari servicii prin aceea ca prezinta si functia de finantare, un rol important in acest sens avandu-l constituirea rezervelor tehnice obligatorii.

d.Administratia publica - acest domeniu grupeaza toate institutiile ce au ca functie principala realizarea de servicii publice destinate societatii, in vederea satisfacerii cerintelor membrilor sai, utilizand cu maxima eficienta resursele financiare obtinute in procesul de redistribuire a venitului national. Resursele principale ale acestui domeniu sunt constituite din impozitele si taxele prelevate obligatoriu de toate organizatiile economico-sociale.

Acest sector este compus din :

Administratia publica centrala

Administratia publica locala

d1)Administratia publica centrala - grupeaza statul cu toate organizatiile administratiei centrale de stat precum si institutii ce depind direct de stat (universitati, teatrele nationale, muzeele). Serviciile oferite de administratia centrala de stat depind de resursele de finantare puse la dispozitia acesteia prin bugetul de stat.

d2)Administratia publica locala - se refera la unitatile administrativ- teritoriale ce isi au propriile institutii publice cu competente generale asupra teritoriului geografic caruia ii apartin, furnizand servicii publice membrilor colectivitatilor locale respective.

e)Administratia privata - acest sector institutional cuprinde organisme private fara scop lucrativ ce desfasoara servicii necomerciale destinate in special sectorului ,,Gospodariile populatiei". Acest domeniu cuprinde asociatii, sindicate, partide politice, fundatii. Organismele cuprinse in acest sector au personalitate juridica si au resurse provenind din : contributii voluntare ale sectorului ,,Gospodariile populatiei", venituri din proprietate, varsamintele pentru fundatii, partide politice, subventii publice.

f)Gospodariile populatiei - reprezinta unitatile institutionale a caror functiune principala este consumul, inclusiv asociatiile familiale si intreprinzatorii individuali care desfasoara servicii comerciale nefinanciare. Resursele principale ale sectorului le constituie remuneratiile factorilor de productie - salarii, investitii de capital, veniturile din pamant, precum si transferurile varsate de la alte sectoare institutionale. Intreprinzatorii individuali si asociatiile familiale au ca resurse si veniturile obtinute din vanzarea bunurilor si serviciilor produse.

Din cele prezentate anterior reiese faptul ca domeniul administratie publica este de fapt sectorul ,,colector", adica aici sunt colectate toate impozitele, taxele si veniturile nefiscale preluate de stat, de unde sunt apoi distribuite catre propriul domeniu sau redistribuite catre alte sectoare institutionale, in functie de cerintele si necesitatile acestora, dar si in functie de politica economico-sociala.

Institutiilor publice, in functie de structura pot fi centrale si locale.

Un alt criteriu de clasificare a institutiilor publice este domeniul in care isi manifesta autoritatea.

Alte criterii de clasificare ale institutiilor publice sunt: obiectul activitatii sau modul de finantare al activitatii curente si de capital[4].

O caracteristica a institutiilor publice este faptul ca ele produc bunurile publice care sunt distribuite in cea mai mare parte gratuit[5] sau la preturi care se regasesc sub nivelul costurilor. Prin serviciile oferite de catre institutiile publice se urmareste asigurarea unor servicii catre contribuabili care ar necesita costuri ridicate daca ar fi produse de sectorul privat, precum si asigurarea satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor.

Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, institutiilor publice le este caracteristica specializarea, ele urmarind scopul pentru care functioneaza.

Domeniile in care actioneaza institutiile statului producatoare de bunuri publice sunt urmatoarele:[6]

a) domeniul social-cultural:

invatamant: prescolar, primar si gimnazial, complementar, profesional, liceal, postliceal, invatamant pentru copii cu deficiente, case de copii, universitati, academii, case de cultura, biblioteci etc;

sanatate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii, preventorii, crese, leagane de copii, centre de recoltare si conservare a sangelui, statii de salvare etc;

asistenta sociala: camine de batrani si pensionari, camine-spital pentru invalizi si bolnavi cronici, camine pentru copii infirmi si camine-atelier, cantine de ajutor social, centre de primire a minorilor, institutii de plasament familial etc;

sport si tineret.

b) domeniul apararii nationale: unitati militare, unitati de invatamant specializate;

c) domeniul ordinii publice: unitati de politie, pompieri, jandarmi, Serviciul Roman de Informatii;

d) domeniul autoritatii publice: Presedentia, Senatul, Camera Deputatilor, Guvernul, ministerele, alte organe ale administratiei publice centrale, consiile locale, primariile, prefecturile, organe ale administratiei de stat pe plan local, autoritatile judecatoresti, Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala Consiliul Concurentei etc;

e) domeniul economic: institutii specilizate in cercetare stiintifica, unitati de cercetare pentru descoperiri de zacaminte noi, institutii de protectie a mediului, de gospodarire a apelor.

Indiferent de domeniul in care isi desfasoara activitatea, de modul de organizare si subordonare, institutiile publice prezinta o serie de trasaturi caracteristice care le diferentiaza de unitatile economice :

nu sunt organizate, de regula, pe principiul autogestiunii, ele primind de la buget majoritatea mijloacelor banesti de care au nevoie pentru indeplinirea sarcinilor ce le revin si varsa la buget toate toate veniturile pe care le realizeaza, cu exceptia celor care potrivit normelor legale in vigoare se constituie ca mijloace de autofinantare;

nu sunt dotate cu active circulante;

pentru dezvoltarea si modernizarea lor, pe calea investitiilor primesc fonduri de la buget;

dispun de un anumit patrimoniu de valori materiale si banesti pe care trebuie sa le foloseasca cu respectarea normelor legale si cu maximum de eficienta.

Clasificarea institutiilor publice

a. Privite din punct de vedere al subordonarii si al importantei sarcinilor ce-i revin din actul general al conducerii si administrarii, sunt :

institutii publice de subordonare centrala - finantate din bugetul de stat;

institutii publice de subordonare locala - finantate din bugetele locale;

b. In functie de drepturile pe care le au in legatura cu aprobarea, repartizarea si utilizarea fondurilor bugetare, institutiile publice se impart in :

institutii ierarhic superioare - care primesc, de regula, mijloace bugetare direct de la buget, atat pentru nevoi proprii cat si pentru a fi repartizate unitatilor din subordine. Conducatorii lor au calitatea de ordonatori principali de credite.

institutii subordonate - care primesc mijloace bugetare prin repartizare de la institutiile ierarhic superioare si le folosesc pentru realizarea sarcinilor proprii, cu respectarea normelor legale privind utilizarea fondurilor publice. Conducatorii lor au calitatea de ordonatori secundari sau tertiari de credite.

c. Privite din punct de vedere al relatiilor cu bugetul de stat, se disting:

institutii publice organizate pe principiul bugetului brut - care prin natura activitatii lor realizeaza in mod accidental venituri si intr-un volum nesemnificativ, pe care le varsa integral la buget de unde apoi primesc fondurile necesare acoperirii integrale a cheltuielilor generate de activitatea proprie.

institutii publice organizate pe principiul bugetului net - sunt acele institutii care dispun de venituri proprii si primesc de la bugetul central sau local, in functie de subordonare, subventii pentru finantarea cheltuielilor ramase neacoperite din resurse extrabugetare.

institutii publice organizate pe principiul autofinantarii integrale - sunt acele institutii care dispun de o insemnata baza de venituri proprii, extrabugetare, ceea ce le permite acoperirea acoperirea integrala a cheltuielilor.

1.2. Administratia publica in Romania

Statul satisface interesele cetatenilor sai in conditiile impartirii puterii publice in trei segmente de autoritate cu functii distincte (legislativa, executiva si judecatoreasca) incredintate pentru a fi indeplinite de catre institutii separate, independente, cu drepturi de control reciproc in cazurile reglementate de lege.

Aplicarea principiului separatiei puterilor in stat are rolul de a asigura un echilibru intre ele, dar in acelasi timp, separatia nu trebuie sa fie rigida. In general, se stabilesc atat parghii de control intre cele trei puteri, cat si modalitati concrete de colaborare.

Din categoria organelor democratiei reprezentative fac parte organele puterii centrale si locale de stat : parlamentul si consiliile judetene, municipale, orasenesti si comunale. Sub directa indrumare a acestor organe functioneaza organele administratiei de stat, centrale si locale : guvernul, ministerele, alte organe centrale ale administratiei de stat, prefecturile si primariile.

1.2.1. Administratia publica centrala

Parlamentul - in calitate de organ reprezentativ suprem si unic, autoritate legislativa, dezbate si aproba programul guvernului care traseaza liniile directoare ale politicii economice, financiare, bugetare, monetare si aproba legile care reglementeaza intreaga activitate economico-sociala.

Pentru bugetele locale, drepturile si atributiile similare Parlamentului le au consiliile locale.

Guvernul - ca organ de executie al administratiei de stat asigura realizarea politicii statului conform programului de guvernare aprobat de Parlament. Elaboreaza proiectul bugetului de stat, al bugetului asigurarilor sociale de stat si al bugetelor fondurilor speciale, precum si conturile generale anuale de executie ale acestora, care dupa ce sunt insusite se supun spre dezbatere si aprobare Parlamentului, iar dupa aprobare raspunde de realizarea prevederilor bugetare.

1.2.2.Administratia publica locala

In Europa exista trei modele care au influentat organizarea administrativa in statele de pe continentul nostru : modelul francez, modelul britanic si modelul german.

Modelul francez - unitatile administrativ-teritoriale sunt : regiunea, departamentul si comuna. Franta se compune din 21 de regiuni, fiecare fiind formata din doua pana la opt departamente, care cuprind mai multe comune. Interventia statului in plan local se realizeaza prin institutia prefecturii.

O caracteristica a modelului francez de organizare administrativ-teritoriala este identitatea competentelor la toate structurile.

Modelul francez se regaseste, cu unele modificari, in tari ca Spania, Portugalia, Italia.

Modelul german - elementul de baza al vietii politice si administrative germane este federalismul. Geneza sa se datoreaza landurilor germane ca formatiuni statale preexistente statului. Constitutiile landurilor garanteaza autonomia colectivitatilor locale care dispun si de competenta legislativa in materie de drept comun.

Principiul subsidiaritatii sta la baza modelului german de administratie locala, ceea ce permite evitarea unui centralism excesiv la nivelul landurilor, arondismentele si comunele beneficiind de o reala autonomie si gestiune.

Modelul german se regaseste cu anumite particularitati nationale in Austria si Elvetia.

Modelul britanic - acesta este eterogen. Astfel, sistemul de administratie locala din Anglia nu se regaseste in Scotia, Tara Galilor sau in Irlanda de Nord care au sisteme specifice de organizare locala. Pentru fiecare dintre cele trei natiuni - scotiana, galeza si irlandeza fiinteaza cate un minister care exercita o anumita tutela asupra administratiilor acestor regiuni.

Autoritatile locale sunt comitatele si districtele ale caror sarcini sunt : aplicarea politicii guvernamentale pe plan local, exercitarea unor competente delegate importante in domenii ca : educatia, asigurarea fondului locativ sau protectia sociala.

Din punct de vedere al dreptului administrativ, sistemele oragnizarii locale se clasifica in :

Autonomie completa - conform careia comunitatile locale au libertate deplina in administrarea intereselor lor, fara nici un control din partea autoritatii centrale;

Autonomie limitata - pentru rezolvarea pe plan local a principalelor probleme curente, care, in plus, sunt supuse controlului din partea autoritatii centrale;

Tutela - conform careia problemele locale sunt rezolvate de catre autoritatile centrale, administratiilor locale revenindu-le competente doar in actiuni de mica importanta.

In Romania, administratia publica locala functioneaza in unitatile administrativ-teritoriale - comune, orase si judete - pe principiile autonomiei locale, descentralizarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale, ale legalitatii si consultarii cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit.

La nivelul comunelor si al oraselor functioneaza consiliile locale care au calitatea de autoritati deliberative, si primarii ca autoritati executive, iar la nivelul judetelor si al capitalei exista consilii judetene.

Raporturile dintre autoritatile administratiei publice locale din comune, orase, municipii si autoritatile administratiei publice la nivel judetean se bazeaza pe principiile autonomiei, legalitatii, responsabilitatii, cooperarii si solidaritatii in rezolvarea problemelor intregului judet.

In relatiile dintre autoritatile administratiei publice centrale si locale si Consiliul judetean, pe de o parte, si intre Consiliul local si primar, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare.

Autoritatile administratiei publice locale au urmatoarele competente si responsabilitati in ceea ce priveste finantele publice locale:

a) elaborarea si aprobarea bugetelor locale, in conditii de echilibru bugetar, la termenele si potrivit prevederilor stabilite prin lege;

b) stabilirea, constatarea, controlul, urmarirea si incasarea impozitelor si taxelor locale, precum si a oricaror alte venituri ale unitatilor administrativ-teritoriale, prin compartimente proprii de specialitate, in conditiile legii;

c) urmarirea si raportarea executiei bugetelor locale, precum si rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, in conditii de echilibru bugetar;

d) stabilirea si urmarirea modului de prestare a activitatilor din domeniul serviciilor publice de interes local, inclusiv optiunea trecerii sau nu a acestor servicii in raspunderea unor operatori economici specializati ori servicii publice de interes local, urmarindu-se eficientizarea acestora in beneficiul colectivitatilor locale;

e) administrarea eficienta a bunurilor din proprietatea publica si privata a unitatilor administrativ-teritoriale;

f) contractarea directa de imprumuturi interne si externe, pe termen scurt, mediu si lung, si urmarirea achitarii la scadenta a obligatiilor de plata rezultate din acestea;

g) garantarea de imprumuturi interne si externe, pe termen scurt, mediu si lung, si urmarirea achitarii la scadenta a obligatiilor de plata rezultate din imprumuturile respective de catre beneficiari;

h) administrarea fondurilor publice locale pe parcursul executiei bugetare, in conditii de eficienta;

i) stabilirea optiunilor si a prioritatilor in aprobarea si in efectuarea cheltuielilor publice locale;

j) elaborarea, aprobarea, modificarea si urmarirea realizarii programelor de dezvoltare in perspectiva a unitatilor administrativ-teritoriale ca baza a gestionarii bugetelor locale anuale;

k) indeplinirea si a altor atributii, competente si responsabilitati prevazute de dispozitiile legale.

Intre procesul de descentralizare si cel de consolidare a democratiei exista o relatie directa. Autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice reprezinta garantia stabilitatii unei democratii functionale.

Principiile pe baza carora se desfasoara procesul de descentralizare sunt urmatoarele:

a) principiul subsidiaritatii, care consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean sicare dispune de capacitate administrativa necesara;

b) principiul asigurarii resurselor corespunzatoare competentelor transferate;

c) principiul responsabilitatii autoritatilor administratiei publice locale in raport cu competentele ce le revin, care impune obligativitatea realizarii standardelor de calitate in furnizarea serviciilor publice side utilitate publica;

d) principiul asigurarii unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii sireguli obiective, care sa nu constranga activitatea autoritatilor administratiei publice locale sau sa limiteze autonomia locala financiara;

e) principiul echitatii, care implica asigurarea accesului tuturor cetatenilor la serviciile publice si de utilitate publica;

f) principiul constrangerii bugetare, care interzice utilizarea de catre autoritatile administratiei publice centrale a tranferurilor speciale sau a subventiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

Guvernul, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale transfera competente pe care le exercita in prezent autoritatilor administratiei publice locale de la nivelul judetelor, comunelor sau oraselor, dupa caz, respectand principiul subsidiaritatii si urmatoarele criterii: economiile de scara si aria geografica a beneficiarilor.

Transferul de competente se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitarii acestora. Exercitarea competentelor se face numai dupa transmiterea resurselor financiare necesare.

Finantarea competentelor delegate este asigurata in totalitate de catre administratia publica centrala.

In furnizarea serviciilor publice descentralizate, autoritatile administratiei publice locale sunt obligate sa indeplineasca standardele de calitate, in conditiile legii.

1.3. Elemente de management public

Societatea, ca mod de organizare al existentei desemneaza intregul camp de actiune umana: sistemul social, sistemul cultural, mediul fizic, etc.

Alcatuita dintr-un sistem normativ de ordine, din status-uri, drepturi si obligatii apartinand membrilor, pentru a putea supravietui si dezvolta, comunitatea umana trebuie sa mentina integritatea unei orientari culturale intelese si respectate de catre membrii sai, ca baza pentru identitatea sociala. Realizarea unei ordini normative solicita existenta unui conformism, cu asteptari comportamentale stabilite prin norme si valori, dar si a unui mecanism de constrangere, legat de necesitatea interpretarii autoritare a obligatiilor institutionalizate.

Pentru toate acestea, statul infiinteaza servicii publice, de mentinere a ordinii, de educatie, de aparare nationala, administrarea domeniului public.

Astfel, nevoile colective reclama existenta unor institutii publice capabile sa satisfaca trebuintele cetatenilor, oferindu-le bunurile materiale sau serviciile de care au nevoie si pe care acestia nu si le pot procura prin mecanismul pietei.

Participarea autoritatilor publice la satisfacerea nevoilor colective este determinata de imposibilitatea sectorului privat de a oferi anumite bunuri si servicii, deoarece:

Nu este organizat sub raport tehnic, sa desfasoare astfel de activitati;

Nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le solicita plata pretului datorat;

Desi este capabil sa produca anumite bunuri si servicii, nu-si asuma o asemenea sarcina, din cauza incapacitatii beneficiarilor de a suporta costul acestora.

Unii economisti contemporani considera ca o economie moderna este un sistem mixt in care fortele sectoarelor public si privat interactioneaza intr-o maniera integrata iar sistemul economic "nu este nici public, nici privat, ci un mix al celor doua". Sectorul privat se bazeaza pe sectorul public pentru furnizarea infrastructurii si sistemului juridic, fara de care pietele n-ar putea functiona. Sectorul public se bazeaza pe cel privat pentru furnizarea de bunuri si servicii si pentru veniturile obtinute din taxe si impozite. Permanenta interactiune dintre cele doua sectoare ne obliga sa le vedem altfel decat separate si antagonice.

Functiile sectorului public sunt foarte variate ele incluzand: furnizarea de bunuri si servicii diversificate, de la drumuri la spitale, perceperea impozitelor, redistribuirea veniturilor intre grupurile sociale, relatiile externe cu celelalte tari, implementarea de legi si alte reglementari.

Desi isi doresc din ce in ce mai multe servicii publice si de o calitate cat mai ridicata, cetatenii considera ca sectorul public este un parazit al sectorului privat. In loc sa fie vazut drept un instrument in slujba poporului, sectorul public este privit cu suspiciune, atat datorita puterii acestuia, cat si datorita ineficientei, birocratiei si, in cazul tarii noastre, coruptiei existente in cadrul acestuia.

In acest context se pune problema: este necesar sectorul public? Multe voci s-au ridicat pentru a afirma ca ar trebui ca mecanismul pietei sa furnizeze tot ceea ce are nevoie societatea, nemaifiind astfel nevoie de stat. Insa, piata esueaza, acesta fiind conceptul modern al necesitatii sectorului public. Nu ar fi nevoie de un sector public, daca toate problemele economice ar putea fi rezolvate prin tranzactiile de pe piata sau de catre sectorul privat. Astfel, cand piata sufera un esec, se justifica interventia guvernului, aplicarea politicii sale ducand la imbunatatiri.

Sectorul public este rezultatul procesului decizional politic, la nivelul colectivitatii publice si nu este rezultatul unui proces decizional de piata. Guvernele se bazeaza pe puterea lor coercitiva, in timp ce pietele presupun relatii voluntare din partea participantilor.

Administratie publica, management public, politici publice si finante publice sunt termeni care se refera cu totii la studierea sectorului public. In esenta, acestia se refera la acelasi lucru: cum sunt organizate administrativ diferitele componente ale guvernarii, cum proceseaza acestea informatiile si cum produc politici, legi sau bunuri publice. Este necesar, insa, sa precizam care sunt distinctiile dintre acesti termeni si ariile de analiza la care se refera.

In ceea ce priveste distinctia dintre management public si administratie publica, aceasta este mai dificil de realizat. Rosenbloom (1986) considera ca administratia publica reprezinta utilizarea proceselor si teoriilor manageriale, politice si legislative pentru indeplinirea mandatelor legislative, executive si judiciare, precum si pentru asigurarea functiilor de reglementare si furnizare de servicii societatii.

Aceasta este o definitie atotcuprinzatoare, care include in administratia publica toate aspectele referitoare la sectorul public. Ott, Hyde si Shafritz (1991) vad managementul public ca o ramura a administratiei publice, acea ramura care "revizuieste arta si stiinta metodologiilor aplicate pentru crearea si restructurarea programelor administrative publice, planificarea politicilor publice, alocarea resurselor prin sistemul bugetar, managementul financiar, managementul resurselor umane si evaluarea si auditarea programelor".

Alti autori considera ca managementul public si administratia publica sunt doua domenii diferite ce trebuie studiate diferit. Managementul public este considerat a fi un termen mai nou si mai putin asociat cu birocratia decat vechiul termen de administratie publica. Astfel, se considera ca administratia publica se ocupa cu studiul intern al structurilor guvernamentale, in timp ce managementul public este mai interesat de interactiunea acestor structuri cu mediul extern.

Managementul public reprezinta ansamblul proceselor si relatiilor de management, bine structurate, existente intre componente ale sistemului administrativ, prin care, in regim de putere publica, se aduc la indeplinire legile/procesele de actiune, si/sau se planifica, organizeaza, coordoneaza, gestioneaza si controleaza activitatile implicate in realizarea serviciilor care satisfac interesul public.

Astfel, managementul public vizeaza studierea proceselor si relatiilor de management, se bazeaza pe principii si legitati, este determinat si determina: valori economice, politice, sociale, culturale, urmareste satisfacerea interesului public, sporeste nivelul de performanta in organizarea si functionarea institutiilor publice.

Principiile managementului public

1. Principiul conducerii unitare - stabileste subordonarea ierarhica, incepand cu Parlamentul Romaniei, ca institutie suprema si continuand cu celelalte institutii ale administratiei publice centrale si locale. Prin aplicarea acestui principiu se asigura o viziune de ansamblu asupra obiectivelor de realizat precum si o mai buna cunoastere a proceselor si activitatilor.
2. Principiul conducerii autonome - urmareste adaptarea sistemului la conditiile de timp si loc ceea ce presupune cunoasterea exacta a situatiei si evenimentelor, identificarea elementelor cheie si gasirea solutiilor de catre functionarii publici.
3. Principiul adaptarii (al flexibilitatii) - vizeaza adaptarea rapida a institutiilor publice la schimbarile care au loc in mediul economico-social, punandu-se accent si pe capacitatea de adaptare a functionarilor publici, pe flexibilitatea acestora in gandire si actiune.
4. Principiul ierarhiei si ordinii - disciplina administratiei este realizata ca urmare a subordonarii institutiilor administratiei unele fata de altele, permitand totodata comunicarea pe verticala si orizontala, repartizarea exacta a sarcinilor si supravegherea executarii lor.
5. Principiul restructurarii - necesitatea restructurarii decurge din evitarea supradimensionarii, sau dimpotriva a subdimensionarii activitatilor realizate, din necesitatea imbunatatirii calitatii serviciilor publice oferite, a cresterii eficientei managementului public, a optimizarii structurilor din aparatul administrativ, a crearii unui aparat administrativ eficient.
6. Principiul legalitatii - administratia actioneaza intr-un cadru legal, dupa anumite proceduri clar stabilite.

1.4. Elaborarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale institutiilor publice

La baza desfasurarii incasarilor si platilor efectuate de catre o institutie publica sta bugetul de venituri si cheltuieli. Bugetul, in acceptiunea Legii finantelor publice reprezinta "documentul prin care sunt prevazute si aprobate in fiecare an veniturile si cheltuielile sau, dupa caz, numai cheltuielile, in functie de sistemul de finantare a institutiilor publice"[7]. Stabilirea veniturilor si cheltuielilor care se inscriu in buget se face in functie de gradul de subordonare a institutiei respective, precum si de specificul acesteia. Bugetele de venituri si cheltuieli ale institutiilor publice sunt cuprinse (in totalitate sau sub forma de sold) in bugetul de stat sau in bugetele locale.

La baza fundamentarii veniturilor si cheltuielilor aferente institutiilor publice pot sta o serie de metode[8]:

a) metode clasice de fundamentare:

- metoda automata - pentru previzionarea veniturilor si cheltuielilor pentru anul urmator (n+1) se iau drept baza veniturile si cheltuielile aferente anului anterior, al carui exercitiu s-a incheiat (n - 1);

- metoda majorarii (diminuarii) se iau in considerare rezultatele exercitiilor bugetare aferente a cinci sau mai multi ani premergatori celui pentru care se face previziunea, pe baza carora se calculeazi ritmuri medii de modificare a veniturilor si a cheltuielilor, ritmuri care se aplica asupra veniturilor si cheltuielilor din anul in curs pentru a se face o previziune penru anul urmator;

- metoda evaluarii directe: presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit si pentru fiecare categorie de cheltuieli, in functie de executia preliminara a anului in curs si realizarea unei previziuni pentru viitor.

Desi sunt consemnate trei metode diferite, toate pornesc de la aceeasi premisa, conform careia veniturile sau cheltuielile bugetare pentru anul urmator (S_t+1) se pot previziona avand in vedere nivelul de executie a acestora intr-o perioada anterioara (S_t-1), care este de regula anul premergator celui curent in care se fundamenteaza bugetul si pentru care sunt cunoscute datele de executie a veniturilor si cheltuielilor, la care se adauga un factor de corectie (c), dupa urmatoarea relatie:

Factorul de corectie poate diferi in functie de categoria de cheltuieli sau venituri care urmeaza a fi previzionata. De exemplu, in cazul cheltuielilor de persoanl se pot avea in vedere majorarile salariale ce urmeaza a se acorda in anul urmator; in cazul cheltuielilor pentru bunuri si servicii se pot avea in vedere cresterile de pret la bunuri si, resectiv tarife la servicii. Pe ansamblu si, mai cu seama in cazul unor institutii publice precum ministerele se poate face o prognoza a cheltuielilor prevazute in buget in functie de corelatia acestora cu ritmul de crestere a produsului intern brut.

b) metode moderne - aceste metode urmaresc fundamentarea bugetelor de venituri si cheltuieli plecand de la obiectivele ce trebuie atinse, programele ce trebuie realizate.

In cazul acestor metode bugetul este impartit in sub-bugete pe activitati, urmand ca in cazul fiecarui sub-buget sa aiba loc o fundamentare a veniturilor si cheltuielilor pe tipuri de venituri si de cheltuieli. Prin insumarea sub-bugetelor, la care se pot adauga, daca este cazul, veniturile si cheltuielilor activitati generale a institutiei, se realizeaza bugetul general.

In concluzie, diferenta dintre metodele moderne si cele clasice este una de continut. Metodele moderne ofera filosofia asupra conceperii bugetului de venituri si cheltuieli al unei institutii, in sensul stabilirii unor obiective ce urmeaza a fi realizate, eventual pe parcursul mai multor ani, si avand in vedere stabilirea unor indicatori de eficienta, in timp ce metodele clasice sunt cele care ofera mijloacele, instrumentele necesare fundamentarii cheltuielilor si veniturilor din bugetele program.

1.4.1. Fundamentarea veniturilor publice

Veniturile institutiilor publice de subordonare centrala sunt asigurate[9]:

a)         integral din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupa caz;

b)                din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, dupa caz;

c)         integral, din veniturile proprii.

In cazul institutiilor publice de interes local, finantarea cheltuielilor curente si de capital se asigura[10]:

a)      integral de la bugetul local, in functie de subordonare;

b)      din venituri proprii si din subventii acordate de la bugetul local, in functie de subordonare;

c)      integral din venituri proprii.

Atat institutiile publice de subordonare centrala, cat si cele de subordonare locala pot folosi, pentru desfasurarea activitatii lor, bunuri materiale si fonduri banesti primite de la persoanele juridice si fizice, sub forma de donatii si sponsorizari.

Veniturile proprii ale institutiilor publice, finantate din venituri proprii sau din venituri proprii si transferuri de la bugetele superioare, provin din chirii, organizarea de manifestari culturale si sportive, concursuri artistice, publicatii, prestatii editoriale, studii, proiecte, valorificari de produse din activitati proprii sau anexe, prestari de servicii si altele asemenea.

Categoriile de venituri care sunt cuprinse in bugetele institutiilor administratiei publice sunt diferite in functie de subordonarea institutiei respective sau in functie de specificul institutiei publice. Astfel, institutiile publice finantate integral din bugetul de stat sau din bugetele locale au veniturile formate din transferuri de la aceste bugete. Institutiile publice care se finanteaza partial sau integral din venituri proprii, deoarece desfasoara o activitate generatoare de venituri, obtin veniturile in functie de specificul activitatii desfasurate.

Fundamentarea veniturilor in cazul acestora se poate realiza pe baza previziunilor privind sursele de venit si posibilitatea lor de valorificare.

Pentru fundamentarea veniturilor institutiilor publice trebuie tinut cont de o serie de criterii[11]:

existenta bazei legale a realizarii veniturilor;

executia preliminara pentru anul de baza, corectata cu eventualele influente prevazute pentru viitor;

analiza si studierea comparativa a veniturilor si a cheltuielilor realizate pe total, pe structura si in dinamica.

1.4.2. Fundamentarea cheltuielilor institutiilor publice

Mergand pe clasificatia economica a cheltuielilor efectuate de institutiile publice[12] acestea pot fi cheltuieli curente (de functionare) si cheltuieli de capital (cu caracter de investitii).

Conform darilor de seama contabile care trebuie depuse de institutiile publice, structura cheltuielilor acestora este urmatoarea (aceasta structura este comuna pentru toate institutiile publice, deci are o arie de cuprindere vasta, unele categorii de cheltuieli fiind comune pentru toate institutiile publice, altele fiind, insa, specifice numai anumitor institutii publice):

Cheltuielile de personal reprezinta o componenta importanta a cheltuielilor unei institutii publice, in componenta lor fiind incluse:

a) cheltuieli cu salariile:

salarii de baza;

salarii de merit;

indemnizatii de conducere si alte indemnizatii;

spor de vechime;

sporuri pentru conditii de munca;

alte sporuri;

fonduri pentru posturi ocupate prin cumul;

plati ore suplimentare;

fond de premii;

prima de vacanta;

alte drepturi salariale acordate personalului incadrat cu carte de munca;

drepturi salariale platite unor persoane din afara unitatii;

alte drepturi salariale;

b) contributii pentru asigurarile sociale de stat (in anul 2008 nivelul pentru conditii normale de munca este 19,5%);

c) cheltuieli pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de somaj (in anul 2008 cota de contributii este 0,5%);

d) contributii pentru constituirea fondului de asigurari sociale de sanatate (in anul 2008 cota de contributii cota este 5,2%);

e) contributia pentru fondul de risc si accidente (in anul 2008 cota este cuprinsa intre 0,4 si 2%);

f) comisionul pentru Camera de munca (in anul 2008 este 0,25% in cazul in care institutia tine evidenta cartilor de munca si 0,75% in cazul in care Camera de munca tine evidenta cartilor de munca);

g) fondul de garantare a creantelor salariale (in anul 2008 este 0,25%)

e) deplasari, detasari, transferari (diurna):

deplasari, detasari, transferari in tara;

deplasari in strainatate;

f) tichete de masa.

Pentru fundamentarea cheltuielilor de personal in cazul institutiilor publice se pleaca de la organigrama institutiei. Aceasta cuprinde numarul de posturi, gradul lor de ocupare cu personal, precum si diferentierea personalului pe trepte de salarizare.

Prin reglementarile legale sunt stabilite limitele minime si maxime intre care se pot incadra salariile de baza pentru personalul angajat al institutiilor publice, in functie de specificul institutiei. Aceste limite sunt stabilite fie in functie de anumiti coeficienti care se aplica la valoarea sectoriala a salariului, fie sub forma unor limite valorice minime si maxime.

In cazul in care institutiile publice obtin si venituri din activitati extrabugetare, nivelul salariilor poate fi marit pe seama acestor venituri.

O varianta de determinare a nivelului previzionat a cheltuielilor cu salariile se poate baza pe urmatorul rationament: se determina, plecand de la structura personalului si de la nivelul mediu al salariului pentru fiecare salariat (sau categorie de salariati), cuantumul salariilor de baza, salariilor de merit, indemnizatiilor de conducere, sporurilor, orelor suplimentare, premiilor si a altor drepturi salariale previzionate pentru anul de plan. Acestea insumate reprezinta cheltuielile cu salariile sau fondul de salarii al institutiei publice.

Pentru determinarea cheltuielilor cu salariile pentru anul de plan, in functie de numarul angajatilor unei institutii publice, se poate opta pentru un calcul analitic (numar redus de personal) sau pe baza unor calcule previzionate pe baza unor rezultate medii ale anului de baza.

Pentru o estimare mai aproape de realitate a fondului de salarii pentru anul de plan trebuie sa se tina cont de eventualele majorari salariale acordate sub forma indexarilor sau a altor tipuri de majorari.

Separat de cheltuielile cu salariile se calculeaza de catre institutia publica si cheltuielile privind contributiile catre stat (mentionate la literele b-g ale cheltuielilor de personal):

Cheltuielile pentru deplasari, detasari, transferari sunt fundamentate in functie de previziunile privind deplasarile, detasarile, transferarile pentru anul de plan. Prin reglementari legale este stabilita diurna pentru personalul institutiilor publice, atat pentru intern, cat si pentru strainatate.

In cadrul cheltuielilor materiale si cu serviciile realizate de o institutie publica amintim (unele comune tuturor institutiilor publice, altele specifice numai unora):

a) drepturi cu caracter social:

rechizite scolare;

transport elevi, studenti, someri, asistati, bolnavi, invalizi si insotitorii lor;

drepturi pentru studenti si elevi in perioada concursurilor si campionatelor;

drepturi pentru donatorii de sange;

alte drepturi stabilite de dispozitiile legale;

b) hrana:

hrana pentru oameni;

hrana pentru animale;

c) medicamente si materiale sanitare:

medicamente;

materiale sanitare;

d) cheltuieli pentru intretinere si gospodarie:

incalzit;

iluminat si forta motrica;

apa, canal, salabritate;

posta, telefon, telex, radio, televizor, telefax;

furnituri de birou;

materiale pentru curatenie;

alte materiale si prestari de servicii;

e) materiale si prestari de servicii cu caracter functional;

f) obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata si echipament:

lenjerie si accesorii de pat;

echipament;

alte obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata;

g) reparatii curente;

h) reparatii capitale;

i) carti si publicatii;

j) alte cheltuieli:

calificarea, perfectionarea si specializarea profesionala a salariatiilor;

protocol;

protectia muncii;

transmiterea drepturilor;

alte cheltuieli autorizate prin dispozitii legale;

k) manuale;

l) fondul Presedintelui;

m) fondul Primului Ministru.

Cuantumul maxim pentru cea mai mare parte a cheltuielilor materiale si cu serviciile este stabilit prin diferite acte normative, atat sub forma unor sume indexabile periodic, cat si sub forma unor cantitati. De asemenea, pentru anumite categorii de cheltuieli (ex: obiecte de inventar de mica valoare si scurta durata) estimarea cheltuielilor pentru anul de plan se face pe baza referatelor privind necesarul de astfel de materiale, precum si pe baza preturilor estimate de achizitie.

In general, cheltuielile materiale se fundamenteaza pe baza metodelor clasice.

1.5. Ordonatorii de credite

Conducatorii institutiilor publice sunt ordonatori de credite. In functie de subordonarea institutei, conducatorul acesteia poate fi ordonator principal de credite, ordonator secundar sau ordonator tertiar.

Ordonatorii principali de credite pentru institutiile finantate din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetelor fondurilor speciale sunt conducatorii autoritatilor publice, ministrii si conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale.

Ordonatorii principali de credite repartizeaza creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, pe unitatile ierarhic inferioare, in raport sarcinile acestora cuprinse, potrivit legii, in bugetele respective si aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, cu respectarea dispozitiilor legale.

La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt presedintii consiliilor judetene sau primarii, in functie de buget.

Ordonatorii secundari si tertiari de credite sunt conducatorii celorlalte institutii publice care se afla direct in subordonarea ordonatorilor principali sau in subordonarea ordonatorilor secundari (e vorba de ordonatorii tertiari de credite).

Ordonatorii secundari de credite aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii si a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispozitiilor legale, si repartizeaza creditele bugetare aprobate pe unitatile ierarhic inferioare, ai caror conducatori sunt ordonatori tertiari de credite.

De asemenea, ordonatorii tertiari de credite utilizeaza creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unitatilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate si in conditiile stabilite prin dispozitiile legale.

Ordonatorii de credite au obligatia de a angaja si utiliza creditele bugetare numai in limita prevederilor si destinatiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor legale.

Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea si repartizarea creditelor bugetare inlocuitorilor lor de drept.

Ordonatorii principali, ordonatorii secundari si tertiari de credite raspund, potrivit legii, de:

a)      utilizarea creditelor bugetare;

b)      realizarea veniturilor;

c)      folosirea cu eficienta si eficacitate a sumelor primite de la bugetul de stat, de la bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, din bugetele locale si a altor bugete ale institutiilor publice;

d)     integritatea bunurilor incredintate unitatii pe care o conduc;

e)      organizarea si tinerea la zi a contabilitatii si prezentarea la termen a darilor de seama contabile asupra executiei bugetare.

Dupa cum am prezentat anterior, finantarea institutiilor publice se realizeaza de la buget (de stat, asigurarilor sociale de stat sau locale, fonduri speciale), de la buget si din venituri proprii sau din venituri proprii.

Finantarea de la buget se realizeaza, in cea mai mare parte a cazurilor, prin deschiderea creditelor bugetare ca urmare a cererii de deschidere de credite bugetare inaintata de ordonatorul de credite al institutiei publice la organul ierarhic superior.

Institutiile publice pot realiza venituri proprii din taxe, chirii, manifestari culturale, valorificari de produse din activitati proprii sau anexe, concursuri artistice, publicatii, impresariat, exploatarea filmelor, prestatii editoriale, consultatii si servicii medicale, studii, proiecte, prestari de servicii, lucrari, exploatari ale unor bunuri pe care le au in administrare si altele, stabilite in conditiile legii.

Institutiile publice mai pot folosi pentru desfasurarea si largirea activitatii lor mijloace materiale si banesti primite de la persoane juridice si fizice, prin transmitere gratuita, cu respectarea dispozitiilor legale. Acestea se gestioneaza potrivit normelor privind finantele publice si cu respectarea destinatiilor stabilite de transmitator.

De asemenea, institutiile publice pot beneficia de alocatii bugetare nerambursabile, granturi, obtinute in sistem competitiv, pe care le cuprind in buget in scopul realizarii unor obiective sau programe in conditiile legii

Institutiile publice finantate integral de la buget varsa veniturile realizate la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupa caz, in functie de subordonare.

Veniturile proprii ale institutiilor publice, finantate partial sau integral din fonduri proprii, se incaseaza, se administreaza, se contabilizeaza si se utilizeaza de institutiile publice in cauza, potrivit normelor privind finantele publice, daca legea nu prevede altfel.

Excedentele rezultate din executia bugetelor institutiilor publice, finantate din fonduri de la buget si venituri proprii, precum si din fondurile speciale, se regularizeaza la sfarsitul anului cu bugetul de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, dupa caz, in limita sumelor primite de la acestea, daca legea nu prevede altfel.

Soldurile anuale rezultate din executia bugetelor institutiilor publice finantate integral din venituri proprii raman la dispozitia acestora, urmand a fi folosite in anul urmator cu aceeasi destinatie. Bugetele institutiilor publice finantate din venituri proprii se prezinta distinct ca anexa la bugetul centralizat al ordonatorului principal de credite.

Platile pentru investitiile institutiilor publice se efectueaza prin unitatile teritoriale ale trezoreriei statului, pe baza listei de investitii, a documentatiei tehnice prevazute de lege, a fondurilor aprobate pentru cheltuieli de capital si cu respectarea dispozitiilor legale privind investitiile si decontarea acestora.