Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Oamenii trateaza substitutele monetare ca si cum ar fi bani pentru ca sunt pe deplin incredintati ca va fi posibil sa le preschimbe oricand in bani, neintarziat si fara alte costuri. Ii putem numi pe cei care impartasesc aceasta incredere, si care sunt deci gata sa trateze substitutele monetare ca si cand ar fi vorba de bani, clienti ai bancii, bancherului sau autoritatii emitente. Nu are importanta daca institutia emitenta este gestionata conform practicilor curente in industria bancara. Insemnele monetare emise de trezoreria unei tari sunt si ele substitute monetare, desi trezoreria nu contabilizeaza de regula suma emisa in registrele sale ca pe un [p.435] pasiv si nici nu priveste aceasta suma ca pe o parte a datoriei nationale. Nu este mai putin irelevant daca posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanta care ii confera un drept legal la rambursare. Ceea ce conteaza este daca substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat in bani, neintarziat si fara alte costuri. [16]

Emiterea de certificate monetare este o operatiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tiparite, insemnele monetare trebuiesc batute; trebuie organizat un sistem complicat de mentinere a contabilitatii pentru depozite; rezervele trebuie pastrate in siguranta; in fine, exista riscul fraudelor comise prin intrebuintarea de bancnote si cecuri contrafacute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu exista decat sansa redusa ca unele dintre bancnotele emise sa fie distruse si posibiliatatea inca si mai redusa ca unii depozitari sa uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o intreprindere ruinatoare, daca nu este corelata cu emiterea de mijloace fiduciare. In istoria timpurie a activitatilor bancare sunt consemnate banci a caror unica activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste banci erau indemnizate de clientii lor, pentru a putea suporta costurile corespunzatoare. In orice caz, catalactica nu se preocupa de problemele pur tehnice ale bancilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care il prezinta certificatele fiduciare pentru catalactica tine de legatura dintre emiterea lor si emiterea de mijloace fiduciare.

In vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsita de importanta, o crestere sau o descrestere de mijloace fiduciare afecteaza determinarea puterii de cumparare a banilor in acelasi mod in care o fac si variatiile cantitatii de moneda. De aceea, intrebarea daca exista sau nu o limita in calea cresterii cantitatii de mijloace fiduciare este de o importanta vitala.

Daca printre clientii unei banci se numara toti membrii economiei de piata, atunci limita existenta in calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existenta in calea augmentarii cantitatii de moneda. O banca aflata in situatia de a fi singura institutie emitenta de mijloace fiduciare intr-o tara izolata sau in intreaga lume, si in a carei clientela se numara toti indivizii si toate firmele trebuie sa respecte in desfasurarea activitatilor sale doua reguli: [p.436]

In primul rand, trebuie sa evite orice actiune care ar putea trezi suspiciunea clientilor sai, adica a publicului. Indata ce clientii incep sa-si piarda increderea, ei incep sa solicite rambursarea bancnotelor si isi retrag depozitele. Cat de departe poate merge o banca in directia augmentarii emisiunilor sale de mijloace fiduciare fara a genera neincredere, tine de factori psihologici.

In al doilea rand, banca nu trebuie sa sporeasca cantitatea de mijloace fiduciare in asa masura si cu asemenea viteza incat clientilor sai sa li se formeze convingerea ca cresterea preturilor va continua la nesfarsit si in ritm accelerat. Intr-adevar, daca publicul isi formeaza aceasta credinta, atunci oamenii isi vor reduce detinerile monetare, se vor precipita asupra valorilor "reale" si vor provoca o panica financiara. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat daca un se admite ca prima sa manifestare consta in pierderea increderii. Cu siguranta, publicul va prefera sa-si preschimbe mijloacele fiduciare in bani, mai degraba decat sa se precipite asupra valorilor reale, adica sa cumpere nediferentiat diverse bunuri. In aceste conditii banca trebuie sa dea faliment. Daca guvernul intervine pentru a elibera banca de obligatia de a-si rambursa bancnotele si de a inapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie moneda credit, fie moneda discretionara. Suspendarea platilor de metal pretios schimba in intregime starea de lucruri. De acum inainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare si a substitutelor monetare. In scena intra guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plata. Banca isi pierde existenta independenta, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat in subordinea trezoreriei.

Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de catre o singura banca, sau de mai multe banci care actioneaza concertat, a caror clientela inglobeaza toti indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantitatilor emise. Le vom analiza in capitolul XX, care este consacrat legaturilor dintre cantitatea de moneda si rata dobanzii.

Ajunsi in acest punct al investigatiilor noastre, trebuie sa cercetam problema coexistentei mai multor banci independente. Independenta inseamna ca fiecare banca isi urmeaza propriul ei curs in ce priveste emisiunea de mijloace fiduciare si nu actioneaza in intelegere cu alte banci. Coexistenta inseamna ca fiecare banca are o clientela in care nu se numara toti membrii sistemului de piata. Pentru simplificare, vom presupune ca nici un individ sau firma nu sunt clienti ai mai mult decat unei singure banci. Rezultatul rationamentului nu s-ar modifica daca am presupune ca exista si persoane care sunt clienti ai mai mult decat unei singure banci si persoane care nu sunt clienti ai nici unei banci.

Intrebarea care se pune este daca exista sau nu o limita [p.437] in calea emiterii de mijloace fiduciare de catre asemenea banci care coexista in mod independent. Deoarece exista limite chiar si pentru emisiunea de mijloace fiduciare de catre o singura banca, a carei clientela include toti indivizii, este evident ca asemenea limite exista si pentru o multitudine de banci, care coexista in mod independent. Ceea ce dorim sa aratam este ca pentru o asemenea multitudine de banci care coexista independent, limitele sunt mai severe decat cele existente in cazul unei singure banci cu o clientela nelimitata.

Presupunem ca, in cadrul unui sistem de piata, au fost infiintate mai multe banci independente in trecut. Dupa ce, in prealabil, nu s-au utilizat decat bani, aceste banci au introdus utilizarea substitutelor monetare, o parte dintre acestea fiind mijloace fiduciare. Fiecare banca poseda o clientela si a emis o anumita cantitate de mijloace fiduciare, care sunt pastrate, in calitate de substitute monetare, in detinerile monetare ale diversilor clienti. Cantitatea totala de mijloace fiduciare emisa astfel de catre banci si absorbita de detinerile monetare ale clientilor lor a modificat structura preturilor si puterea de cumparare a unitatii montare. Dar efectele acestea s-au consumat deja si, in prezent, piata nu mai este perturbata de miscari provenite din aceasta expansiune trecuta a creditelor.

Presupunem in continuare ca, in prezent, o singura banca se lanseaza in emiterea de noi mijloace fiduciare, in vreme ce celelalte nu procedeaza la fel. Clientii bancii expansioniste - fosti clienti sau clienti noi, dobanditi prin intermediul expansiunii - primesc credite suplimentare, isi extind activitatile economice, intervin pe piata cu o cerere suplimentara de bunuri si servicii, determina cresterea preturilor. Persoanele care nu se numara printre clientii bancii expansioniste nu-si pot permite sa cumpere la aceste preturi mai ridicate; ele sunt nevoite sa-si restranga cumparaturile. Astfel, pe piata se manifesta un transfer al bunurilor, de la nonclienti la clientii bancii expansioniste. Clientii cumpara mai mult de la nonclienti decat le vand acestora; ei au posibilitatea de a le plati nonclientilor mai mult decat primesc de la ei. Dar substitutele monetare emise de banca expansionista nu sunt mijloace de plata adecvate pentru nonclienti, deoarece acesti oameni nu le atribuie caracterul de substitute monetare. Pentru a-si reglementa platile catre nonclienti, clientii trebuie intai sa preschimbe substitutele monetare emise de propria lor banca -- banca expansionista -- in bani. Banca expansionista trebuie sa-si ramburseze bancnotele si sa inapoieze depozitele. Rezerva sa scade (presupunand ca numai o parte din substitutele monetare pe care le emisese aveau caracterul de mijloace fiduciare). Se apropie momentul in care - dupa epuizarea rezervei sale monetare - banca nu va mai fi in masura sa-si ramburseze substitutele monetare aflate inca in circulatie. Pentru a evita insolvabilitatea, ea trebuie sa se intoarca in cel mai scurt timp [p.438] posibil la o politica de consolidare a rezervei sale monetare. Ea trebuie sa-si abandoneze metodele expansioniste.

Aceasta reactie a pietei la expansiunea creditului, venita din partea unei banci cu o clientela limitata, a fost descrisa stralucit de Scoala Monetara (Currency School). Cazul particular analizat de Scoala Monetara se referea la coincidenta expansiunii creditului de catre banca centrala privilegiata a unei tari, sau de catre toate bancile unei tari, cu politica nonexpansionista practicata de bancile altor tari. Demonstratia noastra se refera la cazul mai general al coexistentei unei multitudini de banci cu clientele diferite, precum si la cazul cel mai general, al existentei unei singure banci cu clientela limitata, intr-un sistem in care restul populatiei nu patroneaza nici o banca si nu acorda nici unui fel de creante statutul de substitute monetare. Bineinteles ca nu conteaza daca presupunem ca clientii unei banci traiesc net separat de geografic de cei ai altor banci dintr-un anumit district sau dintr-o anumita tara, sau daca cele doua categorii de clienti traiesc laolalta. Acestea nu sunt decat diferente de date care nu privesc problemele catalactice la care ne referim.

O banca nu poate niciodata emite mai multe substitute monetare decat cele pe care le pot pastra clientii sai in detinerile lor de moneda. Un client individual nu poate pastra niciodata sub forma de substitute monetare o parte mai mare din detinerea sa de moneda decat cea corespunzatoare proportiei dintre tranzactiile sale cu alti clienti ai bancii la care este afiliat si tranzactiile sale totale. Din considerente practice el se va fixa, de regula, mult sub aceasta proportie maximala. Astfel se defineste o limita in calea emiterii de mijloace fiduciare. Putem admite ca, in tranzactiile curente, toti actorii sunt dispusi sa accepte fara discriminare bancnote si cecuri emise de orice banca. Dar fiecare actor depoziteaza neintarziat, la propria sa banca, atat cecurile cat si bancnotele bancilor al caror client personal nu este. In continuare, banca sa isi regleaza conturile cu cealalta banca. Astfel se pune in miscare procesul descris mai sus.

S-au scris o multime de absurditati despre o asa-zisa predilectie perversa a publicului pentru bancnotele emise de banci dubioase. Adevarul este ca, in afara unui mic numar de oameni de afaceri capabili sa distinga intre bancile sanatoase si cele nesanatoase, bancnotele au fost intotdeauna privite cu neincredere. Ceea ce a facut ca aceste suspiciuni sa dispara treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne bancilor privilegiate. Argumentul frecvent avansat, ca bancnotele de valoare mica ar fi ajuns in mainile oamenilor saraci si ignoranti, care erau incapabili de a distinge intre bancnotele sanatoase si cele nesanatoase, nu poate fi luat in serios. Cu cat este mai sarac si mai putin familiarizat cu operatiunile bancare cel ce intra in posesia unei bancnote, cu atat el o va cheltui mai repede, astfel incat ea se va intoarce mai repede, [p.439] prin intermediul comertului cu amanuntul si cu ridicata, la banca emitenta sau la persoane familiarizate cu situatiile bancare.

Pentru o banca este foarte usor sa sporeasca numarul persoanelor dispuse sa accepte imprumuturi acordate prin expansiunea creditelor si platite in substitute monetare. Dar, pentru orice banca este foarte dificil sa-si mareasca clientela, adica numarul de persoane dispuse sa atribuie acestor creante calitatea de substitute monetare si sa le pastreze ca atare in detinerile lor de moneda. Marirea clientelei este un proces dificil si lent, asemenea tuturor proceselor care se bazeaza pe castigarea bunavointei. Pe de alta parte, o banca isi poate pierde clientela foarte rapid. Daca doreste sa si-o pastreze, ea nu trebuie sa permita niciodata aparitia vreunor indoieli in legatura cu capacitatea si disponibilitatea sa de a-si onora toate datoriile, cu respectarea stricta a termenilor contractuali. Ea trebuie sa mentina o rezerva suficient de mare pentru a rambursa toate bancnotele pe care le poate prezenta vreun purtator in acest scop. De aceea, nici o banca nu se poate limita doar la emiterea de mijloace fiduciare; ea trebuie sa pastreze o rezerva corelata cu volumul total de substitute monetare emise, combinand astfel emiterea de mijloace fiduciare cu cea de certificate monetare.

A fost o mare eroare sa se creada ca rostul rezervelor este de a furniza mijloacele de rambursare pentru acele bancnote ale caror detinatori si-au pierdut increderea in banca. Increderea de care se bucura o banca si substitutele monetare emise de ea este indivizibila. Ea fie este prezenta la toti clientii sai, fie dispare cu totul. Daca unii dintre clienti isi pierd increderea, atunci si-o pierd si ceilalti. Nici o banca ce emite mijloace fiduciare si acorda credit de circulatie nu-si poate indeplini obligatiile asumate in momentul emiterii de substitute monetare daca toti clientii isi pierd increderea in ea si solicita rambursarea bancnotelor si restituirea depozitelor lor. Aceasta este o caracteristica sau o slabiciune esentiala a emiterii de mijloace fiduciare si a acordarii de credit de circulatie. Ea nu poate fi remediata de nici un sistem de politici de gestionare a rezervelor si de nici un fel de cerinta de acoperire cu rezerve reglementata prin lege. Tot ce se poate obtine prin mentinerea unei rezerve este posibilitatea ca banca sa-si retraga de pe piata excesul de mijloace fiduciare emise. Daca banca a emis mai multe bancnote decat pot intrebuinta clientii sai in tranzactiile cu alti clienti, ea trebuie sa ramburseze acest exces.

Legile care au constrans bancile sa mentina rezerve corespunzatoare unei anumite fractiuni din depozitele si bancnotele emise au fost eficace in masura in care au limitat cresterea volumului de mijloace fiduciare si de credit de circulatie. Ele au fost inutile in masura in care au urmarit asigurarea rambursarii prompte a bancnotelor si a inapoierii prompte a depozitelor, in eventualitatea unei pierderi a increderii.

Scoala Bancara (Banking School) a esuat complet in ce priveste analizarea acestor probleme. [p.440] Ea a fost indusa in eroare de ideea gresita ca necesitatea desfasurarii afacerilor limiteaza rigid cantitatea maxima de bancnote convertibile pe care le poate emite o banca. Reprezentantii sai nu au realizat faptul ca cererea publicului pentru credit este o marime dependenta de disponibilitatea bancii de a imprumuta si ca bancile care nu se preocupa de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulatie, prin reducerea ratei dobanzii sub valoarea ei de piata. Nu este adevarat ca suma totala pe care o poate imprumuta o banca, daca isi limiteaza imprumuturile la scontarea efectelor de comert cu scadenta rapida, rezultate din vanzarea si cumpararea de materiale si bunuri semifinite, este o cantitate unic determinata de mersul afacerilor si independenta de politicile bancii. Aceasta cantitate creste sau scade odata cu scaderea sau cresterea ratei de scont. Scaderea ratei dobanzii este echivalenta cu augmentarea cantitatii a ceea ce se considera in mod eronat a fi cerintele normale pentru desfasurarea afacerilor.

Scoala Monetara (Currency School) a oferit o explicatie in intregime corecta a crizelor recurente care perturbau situatia economica din Anglia in anii treizeci si patruzeci ai secolului al XIX-lea. Banca Angliei si alte banci si bancheri britanici practicau expansiunea creditului, in vreme ce in tarile cu care facea negot Marea Britanie nu exista expansiune a creditului, sau cel putin nu in acelasi grad. Scurgerea in exterior survenea ca o consecinta necesara a acestei stari de lucruri. Toate argumentele avansate de Scoala Bancara pentru a respinge aceasta teorie au fost eronate. Din nefericire, Scoala Monetara a gresit in doua privinte. Ea n-a realizat niciodata ca remediul pe care-l sugera -- anume legiferarea limitarii stricte a cantitatii de bancnote emise in surplus fata de rezervele de metal pretios - nu era singurul posibil aici. Ea n-a acordat nici un fel de atentie ideii de libera competitie bancara (free banking). A doua greseala a Scolii Monetare a fost incapacitatea sa de a recunoaste faptul ca depozitele rambursabile la vedere reprezinta substitute monetare si, in masura in care volumul lor depaseste rezervele existente, reprezinta mijloace fiduciare si, in consecinta, sunt vehicule ale expansiunii creditului, la fel ca si bancnotele. Faptul de a fi recunoscut ca ceea ce se numeste moneda-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca si bancnotele, a fost singurul merit al Scolii Bancare. Dar in afara acestui aspect, toate doctrinele Scolii Bancare erau viciate. Ea se ghida dupa idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, incerca sa respinga teoria cantitativa a banilor prin invocarea unui deus ex machina - mult pomenitele tezaurizari - si denatura complet problemele legate de rata dobanzii.

Trebuie subliniat faptul ca problema restrictiilor legale impuse asupra emiterii de mijloace fiduciare n-a putut aparea decat datorita faptului ca guvernele [p.441] acordasera privilegii uneia sau mai multor banci, impiedicand astfel libera dezvoltare a activitatilor bancare. Daca guvernele nu s-ar fi amestecat niciodata in beneficiul anumitor banci, daca nu ar fi scutit niciodata unele banci de obligatia, care le revine tuturor indivizilor si firmelor dintr-o economie de piata, de a-si achita datoriile in deplina concordanta cu termenii contractuali, nu s-ar fi ivit niciodata o problema bancara. Limitele care stau in calea expansiunii creditului ar fi functionat cu eficacitate. Fiecare banca ar fi fost constransa de consideratii legate de propria ei solvabilitate sa dea dovada de retinere in emiterea de mijloace fiduciare. Bancile care nu s-ar fi conformat acestor reguli indispensabile ar fi fost condamnate la faliment, iar publicul, avertizat datorita pagubelor, ar fi devenit de doua ori mai suspicios si mai rezervat.

Atitudinea guvernelor europene cu privire la activitatile bancare a fost dintru inceput lipsita de sinceritate si inclinata catre mistificare. Pretinsa solicitudine fata de binele natiunii, fata de public in general si fata de sarmanele mase ignorante in particular n-a fost decat un paravan. Guvernele doreau inflatie si expansiune a creditului, doreau boom-uri si bani ieftini. Americanii aceia care au reusit in doua randuri sa se debaraseze de banca centrala erau constienti de pericolul pe care-l reprezentau asemenea institutii; regretabil a fost numai ca ei n-au sesizat faptul ca raul pe care-l combateau era prezent in toate tipurile de amestec guvernamental in activitatile bancare. Astazi, nici chiar cei mai fanatici etatisti nu pot nega ca pretinsele deficiente ale liberei competitii bancare sunt minore in comparatie cu efectele dezastruoase ale inflatiilor gigantice provocate de bancile privilegiate si controlate de guvern.

Ideea ca guvernele s-au amestecat in activitatea bancara pentru a reduce emiterea de mijloace fiduciare si a impiedica expansiunea creditului este un mit. Guvernele au fost ghidate, dimpotriva, de atractia pentru inflatie si pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat bancile deoarece doreau sa largeasca limitele pe care le impune piata neobstructionata expansiunii creditului, sau pentru ca erau dornice sa obtina o sursa de venit pentru trezorerie. De cele mai multe ori, aceste consideratii au constituit ambele o motivatie pentru autoritati. Acestea impartaseau convingerea ca mijloacele fiduciare sunt un mijloc eficient de reducere a ratei dobanzii si le cereau bancilor sa expandeze creditul, in beneficiul atat al economiei cat si al trezoreriei. Abia atunci cand au devenit vizibile efectele nedorite ale expansiunii creditului s-au adoptat legi menite sa reduca emisiunea de bancnote - iar uneori si de depozite - neacoperite in metal pretios. Instituirea liberei competitii bancare nu a fost luata niciodata serios in consideratie, tocmai pentru ca ar fi fost prea eficienta in ce priveste limitarea expansiunii creditului. Intr-adevar, conducatorii, scriitorii si publicul impartaseau in unanimitate credinta ca mediile de afaceri [p.442] poseda un drept bine intemeiat la o cantitate "normala" si "necesara" de credit circulant, si ca aceasta cantitate nu putea fi asigurata in regim de libera competitie bancara. [17]

Multe guverne n-au privit niciodata emiterea de mijloace fiduciare din alt punct de vedere decat cel al fiscalitatii. In ochii lor, principala sarcina a bancilor era de a imprumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca inaintemergatoare ale banilor de hartie emisi de stat. Bancnota convertibila nu era decat primul pas pe calea catre bancnota neconvertibila. Odata cu progresul statolatriei si cu politica interventionismului aceste idei s-au generalizat, incetand de a mai fi puse la indoiala de catre cineva. Astazi nici un guvern nu-si mai pune problema de a lua in consideratie programul adeptilor liberei competitii bancare, deoarece nici un guvern nu doreste sa renunte la ceea ce considera o sursa comoda de venit. Ceea ce se numeste astazi pregatire financiara pentru razboi nu este decat capacitatea de a obtine prin mijlocirea bancilor privilegiate si controlate de catre stat, toate sumele de bani de care ar putea avea nevoie o tara aflata in razboi. Cu toate ca acest lucru nu este admis in mod explicit, inflationismul radical este o caracteristica esentiala a ideologiei economice din epoca in care traim.

Insa chiar si pe vremea cand liberalismul se bucura de cel mai inalt prestigiu pe care l-a avut vreodata, si guvernele erau mai inclinate sa pastreze pacea si bunastarea decat sa starneasca razboaie, moarte, distrugere si mizerie, oamenii priveau problemele legate de activitatea bancara cu idei preconcepute. In afara tarilor anglo-saxone, opinia publica era convinsa ca una din principalele sarcini ale bunei guvernari este de a reduce rata dobanzii si ca expansiunea creditului este mijlocul potrivit pentru atingerea acestui obiectiv.

Marea Britanie nu era afectata de aceste erori cand, in 1844, si-a reformat legislatia bancara. Dar aceasta lege faimoasa a fost viciata de cele doua neajunsuri de care suferea Scoala Monetara. Pe de o parte se pastra sistemul amestecului guvernamental in activitatea bancara. Pe de alta parte nu se limita decat emiterea de bancnote neacoperite in metal pretios. Mijloacele fiduciare n-au fost suprimate decat in masura in care luau forma bancnotelor. Ele puteau prolifera sub forma monedei depozit.

In vederea dezvoltarii ideii implicate in teoria Scolii Monetare pana la ultimele sale concluzii logice, s-ar putea sugera ca toate bancile sa fie fortate prin lege sa detina o rezerva monetara de 100%, pentru acoperirea cantitatii totale de substitute monetare (bancnote plus depozite la cerere). Acesta este nucleul planului de adoptare a rezervelor 100%, al profesorului Irving Fisher. Insa profesorul Fisher si-a combinat planul cu propunerea sa de adoptare ca etalon [p.443] a unui index numeric (inde-number standard). Am aratat deja de ce o asemenea schema este iluzorie si echivalenta cu aprobarea in mod deschis a puterii statului de a manipula puterea de cumparare in functie de apetitul celor mai puternice grupuri de presiune. Dar chiar si daca planul de legiferare al rezervelor 100% ar fi adoptat pe baza unui etalon aur neadulterat, el nu ar indeparta cu totul dezavantajele inerente oricarui tip de amestec guvernamental in activitatile bancare. Pentru a evita orice noua expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancara sa fie asezata sub jurisdictia regulilor generale ale dreptului comercial si civil, care silesc pe fiecare individ si pe fiecare firma sa-si indeplineasca toate obligatiile, in sensul respectarii depline a termenilor contractuali. Daca se perpetueaza caracterul de organisme privilegiate al bancilor, care sunt supuse unor prevederi legislative speciale, atunci nu dispare instrumentul pe care guvernele il pot intrebuinta pentru obiective fiscale. Atunci orice restrictie impusa emisiunii de mijloace fiduciare depinde de bunele intentii ale guvernului si ale parlamentului. Acestea pot limita emisiunea in timpul perioadelor considerate normale. Insa restrictia va fi ridicata oridecateori un guvern socoteste ca recursul la asemenea masuri extraordinare este justificat de vreo stare de urgenta. Daca o administratie si partidul care o sustine doresc sa-si sporeasca cheltuielile fara a-si periclita popularitatea prin impunerea de impozite mai ridicate, ei vor fi intotdeauna gata sa declare ca impasul in care se afla este o stare de urgenta. Recursul la tiparnita si la complezenta servila a responsabililor bancari grabiti sa dea satisfactie autoritatilor prin felul in care-si gestioneaza activitatile, este instrumentul preferat al guvernelor dornice sa cheltuiasca bani pentru care contribuabilii nu sunt dispusi sa suporte impozite mai ridicate.

Libera competitie bancara este singura metoda disponibila pentru prevenirea pericolelor inerente expansiunii creditelor. Este adevarat ca ea nu ar impiedica o expansiune lenta a creditelor, mentinute in limite foarte inguste, practicata de banci precaute, care ar furniza publicului toate informatiile necesare despre statutul lor financiar. Dar in regim de libera competitie bancara ar fi fost imposibil ca expansiunea creditelor, cu toate consecintele sale inevitabile, sa capete proportiile unei caracteristici obisnuite - am fi tentati sa spunem chiar normale - a sistemului economic. Numai libera competitie bancara ar fi putut feri economia de piata de crize si de presiuni.

Privind in urma la istoria ultimelor doua secole, nu putem sa nu observam ca erorile comise de liberalism in domeniul problemelor legate de activitatile bancare au reprezentat o lovitura fatala pentru economia de piata. Nu exista nici un motiv sa se abdice de la principiul liberei initiative in domeniul activitatilor bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur si simplu in fata ostilitatii populare, indreptate impotriva acordarii de bani [p.444] cu imprumut si a perceperii de dobanzi. Ei n-au reusit sa inteleaga ca rata dobanzii este un fenomen de piata, care nu poate fi manipulat ad libitum de autoritati sau de vreun alt organism. Ei si-au insusit superstitia ca reducerea ratei dobanzii este benefica si ca expansiunea creditelor este mijlocul potrivit in vederea obtinerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a daunat mai mult cauzei liberalismului decat revenirea aproape regulata a boom-urilor febrile si a prabusirii pietelor dominate de optimism cu privire la cresterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publica a capatat convingerea ca astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piata neobstructionata. Oamenii nu realizau ca ceea ce ii deranja erau consecintele necesare ale politicilor menite sa reduca rata dobanzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu incapatanare de aceste politici si au incercat zadarnic sa combata consecintele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronuntat.

Observatii referitoare la discutiile despre libera competitie bancara

Scoala Bancara considera ca emiterea unei cantitati prea mari de bancnote este imposibila atata vreme cat banca se limiteaza la acordarea de imprumuturi pe termen scurt. [18] Cand un imprumut este inapoiat la scadenta, bancnotele reintra in posesia bancii si dispar astfel de pe piata. Insa lucrul acesta nu se intampla decat daca banca reduce volumul creditelor acordate. (Dar chiar si atunci, prin aceasta nu se neutralizeaza efectele precedentei expansiuni a creditului. Efectelor acesteia i se adauga, pur si simplu, efectele unei contractii ulterioare a creditului.) Scenariul obisnuit este cel in care banca inlocuieste efectele expirate si achitate prin scontarea unor noi efecte de schimb (bills of echange). In acest caz, cantitatii de bancnote retrase de pe piata prin onorarea unui imprumut prealabil ii corespunde o cantitate de bancnote nou emise.

Concatenarea care limiteaza expansiunea creditului intr-un sistem de libera competitie bancara functioneaza diferit. Ea nu are nici un fel de legatura cu procesul avut in vedere de acest asa-zis Principiu al lui Fullarton, ci este provocata de faptul ca expansiunea creditelor nu mareste prin ea insasi clientela bancii, adica numarul de persoane care le atribuie creantelor la cerere asupra bancii caracterul de substitute monetare. Deoarece emiterea de catre o banca de mijloace fiduciare in exces augmenteaza, dupa cum am vazut mai sus, suma care trebuie platita de clientii bancii expansioniste catre alte persoane, ea sporeste concomitent cererea de rambursare a substitutelor sale monetare. In felul acesta ea forteaza banca expansionista sa dea dovada de retinere.

Faptul acesta n-a fost niciodata pus in discutie in ce priveste depozitele rambursabile la cerere. Este evident ca banca expansionista ar ajunge rapid intr-o pozitie dificila in privinta operatiunilor de clearing cu alte banci. [p.445] Insa uneori s-a sustinut ca lucrurile se prezinta diferit in ce priveste bancnotele.

In tratarea problemelor legate de substitute monetare, catalactica afirma ca creantele respective sunt privite de un numar de oameni ca si cum ar fi bani, ca sunt date si primite in tranzactii si pastrate in detineri monetare, ca si banii. Tot ce afirma catalactica cu privire la substitutele monetare presupune aceasta stare de lucruri. Insa ar fi ridicol sa credem ca orice bancnota emisa de o banca devine intr-adevar un substitut monetar. Ceea ce confera unei bancnote statutul de substitut monetar este un anumit tip de bunavointa de care se bucura banca emitenta. Cea mai mica indoiala cu privire la capacitatea sau disponibilitatea unei banci de a rambursa orice bancnota fara intarziere, in orice moment si fara nici o cheltuiala pentru purtator submineaza tipul acesta special de bunavointa si inlatura caracterul de substitute monetare al bancnotelor. Putem admite ca toata lumea este nu numai dispusa sa primeasca asemenea bancnote indoielnice cu imprumut, ci si ca prefera sa le primeasca in calitate de plati, mai degraba decat sa mai aibe de asteptat. Insa daca exista indoieli cu privire la caracterul lor ireprosabil, oamenii se vor grabi sa scape de ele cat mai rapid cu putinta. Ei vor pastra in detinerile lor monetare bani si substitute monetare pe care le considera intru totul sigure, renuntand la bancnotele suspecte. Aceste bancnote vor fi comercializate cu un rabat, iar aceasta imprejurare va face ca ele sa se indrepte din nou catre banca lor emitenta, singura care este obligata sa le rascumpere la intreaga valoare nominala inscrisa pe ele.

Chestiunea poate fi clarificata si mai bine daca aruncam o privire asupra conditiilor de desfasurare a activitatilor bancare din Europa continentala. Aici bancile comerciale nu erau supuse nici unei limite in ce priveste cantitatea depozitelor rambursabile la vedere. Ele ar fi fost in masura sa acorde credit de circulatie, si astfel sa expandeze creditul, prin adoptarea metodelor aplicate de bancile din tarile anglo-saxone. Insa publicul nu s-a aratat dispus sa trateze asemenea depozite bancare ca pe niste substitute monetare. O persoana care primea un cec il convertea de regula imediat in bani, retragand astfel de la banca suma respectiva. Pentru o banca comerciala era imposibil sa acorde imprumuturi prin deschiderea de credite in contul debitorului, cu exceptia unei sume neglijabile. Indata ce un debitor platea cu un cec urma retragerea sumei respective de la banca. Numai firmele mari priveau depozitele ca pe niste substitute monetare. Desi bancile centrale din majoritatea acestor tari nu erau supuse nici unor restrictii legale care sa le afecteze gestionarea depozitelor, ele au fost impiedicate sa intrebuinteze acest instrument ca pe un vehicul de expansiune a creditelor pe scara mare, deoarece clientela monedei-depozit era prea redusa. Practic singurul instrument al creditului circulant si al expansiunii creditelor erau bancnotele.

In anii optzeci ai secolului al XIX-lea guvernul austriac s-a lansat intr-un proiect de popularizare a monedei-cec prin infiintarea unui departament de conturi de cecuri in cadrul Serviciului de Economii al Oficiului Postal. Initiativa a fost intr-o anumita masura incununata de succes. Depozitele din cadrul acestui departament [p.446] al Oficiului Postal erau tratate ca substitute monetare de catre o clientela mai larga decat cea a departamentului conturilor de cecuri din cadrul Bancii Centrale de Emisiune a tarii. Sistemul a fost pastrat de noile state, care i-au succedat imperiului habsburgic in 1918. El a fost adoptat de asemenea de numerose alte tari europene, cum ar fi Germania. Este important sa observam ca acest tip de moneda depozit a fost o initiativa pur guvernamentala, iar creditul de circulatie acordat de acest sistem a fost destinat exclusiv guvernelor. Este graitor faptul ca numele institutiei austriece de economii din cadrul Oficiului Postal, ca si cel al majoritatii replicilor sale din strainatate, nu a fost Banca de Economii, ci Oficiu de Economii (Amt). In afara acestor depozite la cerere gestionate de sistemul postal de stat, in majoritatea tarilor non-anglo-saxone principalele vehicule ale creditului circulant sunt bancnotele si, intr-o masura mai redusa, depozitele de la Banca Centrala de Emisiune controlata de stat.

In Statele Unite multi patroni platesc indemnizatii si chiar salarii prin emitere de cecuri. In masura in care beneficiarii preschimba imediat cecurile in bani lichizi si retrag intreaga suma de la banca, aceasta metoda nu inseamna decat ca povara oneroasa a manipularii de monede si bancnote este transferata de la casieria patronului la casieria bancii. Ea nu are implicatii catalactice. Daca toti cetatenii ar proceda in felul acesta cu cecurile pe care le primesc, depozitele nu ar fi substitute monetare si nu ar putea fi utilizate ca instrumente ale creditului circulant. Ceea ce face ca depozitele sa fie ceea ce se numeste indeobste moneda-cec sau moneda depozit este doar faptul ca o parte considerabila a opiniei publice le priveste ca substitute monetare.

Este o greseala sa se asocieze notiunii de libera competitie bancara imaginea unei stari de lucruri in care toata lumea este libera sa emita bancnote si sa insele publicul ad libitum. Se invoca adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: "Liberul schimb in domeniul bancar inseamna liber schimb in activitatea de escrocare" ("Free trade in banking is free trade in swindling"). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil intrebuintarea acestora, daca nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de ancheta asupra activitatior bancare din 24 octombrie 1865: "Cred ca ceea ce se numeste libertate bancara ar avea drept rezultat disparitia completa a bancnotelor din Franta. Doresc sa acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel incat nimeni sa nu le mai accepte." [19]

Se poate sustine opinia dupa care bancnotele sunt mai comode decat moneda metalica, astfel incat intrebuintarea lor este recomandata de considerente practice. In masura in care lucrurile stau astfel, publicul ar fi dispus sa plateasca o prima pentru evitarea inconvenientelor legate de transportul de greutati mari de monede in buzunare. Astfel, bancnotele emise [p.447] de banci a caror solvabilitate era nepusa la indoiala se tranzactionau candva cu un mic adaos fata de moneda metalica. Astfel, cecurile de calatorie sunt destul de populare, desi bancile care le emit percep un comision pentru aceasta operatie. Dar nimic din toate acestea n-are legatura cu problema care ne preocupa. Lucrurile acestea nu justifica politicile care urmaresc sa convinga publicul sa recurga la utilizarea bancnotelor. Guvernele nu au favorizat intrebuintarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumparaturi. Ideea lor era de a reduce rata dobanzii si de a deschide o linie ieftina de credit pentru trezoreriile lor. In ochii lor, augmentarea cantitatii de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunastarii.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reusitele economice ale capitalismului ar fi existat si daca ele n-ar fi aparut niciodata. In plus, moneda depozit poate furniza toate serviciile pe care le furnizeaza bancnotele. Iar amestecul statului in gestionarea depozitelor bancilor comerciale nu poate fi justificat prin pretextul ipocrit ca sarmanii salariati si fermieri ignoranti trebuie sa fie protejati impotriva bancherilor cei rai.

Insa, se pot intreba unii, cum ramane cu posibilitatea cartelizarii bancilor comerciale? Oare n-ar putea bancile sa se inteleaga intre ele in vederea expansiunii nelimitate a emisiunilor lor de mijloace fiduciare? Obiectia aceasta este ridicola. Cata vreme publicul nu este lipsit, prin interventii guvernamentale, de dreptul de a-si retrage depozitele, nici o banca nu-si poate risca bunavointa de care dispune prin intelegeri cu banci a caror reputatie nu se ridica la acelasi nivel. Nu trebuie sa uitam ca orice banca care emite mijloace fiduciare se afla intr-o pozitie mai degraba precara. Atuul sau cel mai pretios este reputatia. Ea este condamnata la faliment indata ce se nasc indoieli cu privire la credibilitatea si solvabilitatea ei ireprosabila. Pentru o banca care se bucura de un bun renume ar fi o sinucidere sa-si lege numele de acelea ale altor banci cu o reputatie mai proasta. Intr-un sistem de libera competitie bancara, un cartel bancar ar distruge intregul sistem bancar al tarii. El nu ar sluji interesele nici unei banci.

Cel mai adesea bancilor cu o buna reputatie li se reproseaza conservatorismul si indaratnicia de care dau dovada cand este vorba de expansiunea creditelor. In ochii celor care nu merita credite, aceasta abstinenta apare ca un viciu. Insa ea este prima si cea mai importanta regula pentru gestionarea operatiunilor bancare in regim de libera competitie bancara.

Pentru contemporanii nostri este extrem de dificil sa-si imagineze o situatie de libera competitie bancara, deoarece ei iau amestecul guvernului in activitatile bancare drept de la sine inteles si necesar. Insa trebuie sa ne amintim ca acest amestec guvrnamental s-a bazat pe presupozitia eronata ca expansiunea creditelor este mijlocul potrivit de reducere permanenta a ratei dobanzii, fara a dauna nimanui cu exceptia capitalistilor cei lipsiti de scrupule. Guvernele s-au amestecat tocmai pentru ca stiau ca libera competitie bancara asigura mentinerea expansiunii creditelor in limite reduse.

Economistii pot avea dreptate atunci cand afirma ca actuala situatie a bancilor face ca interventia guvernamentala in activitatile bancare sa fie recomandabila. [p.448] Insa aceasta situatie actuala a bancilor nu este rezultatul functionarii economiei de piata neobstructionate. Ea este produsul tentativelor diverselor guverne de a crea conditiile necesare pentru expansiunea creditelor pe scara larga. Daca guvernele nu s-ar fi amestecat niciodata, atunci utilizarea bancnotelor si a monedei-depozit ar fi fost limitata la acele segmente ale populatiei care stiu foarte bine cum sa distinga intre bancile solvabile si cele insolvabile. In acest caz nu ar fi fost posibila vreo expansiune a creditelor pe scara mare. Numai guvernele sunt responsabile pentru raspandirea extazului superstitios cu care omul de rand priveste fiecare bucatica de hartie pe care trezoreria sau agentiile pe care le controleaza aceasta au tiparit cuvintele magice: mijloc legal de efectuare a platilor (legal tender).

Amestecul guvernului in actuala configuratie a intreprinderilor bancare s-ar putea justifica, daca obiectivul sau ar fi de a pune capat situatiei nesatisfacatoare, impiedicand, sau cel putin reducand orice expansiune suplimentara a creditelor. In fapt, principalul obiectiv al amestecului guvernamental contemporan este intensificarea noilor expansiuni ale creditelor. Politica aceasta este destinata esecului. Mai devreme sau mai tarziu ea trebuie sa conduca la o catastrofa.