Politica economica - Conceptul de politica economica, Obiectivele si tipologia politicilor economice

1. Conceptul de politica economica

Politicile macroeconomice, adica interventiile statului pentru a corija dezechilibre susceptibile de a afecta economia nationala, desemneaza un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite sa atinga, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective sigure privind situatia economica. Din acest enunt se detaseaza trei elemente care definesc continutul acestui concept: adoptarea deciziilor de politica economica, obiectivele urmarite si instrumentele folosite. Astfel, deciziile de politica economica sunt luate de autoritatile economice si monetare dintr-o tara.

Economia contemporana se caracterizeaza prin coexistenta sectorului public cu cel privat, ceea ce defineste asa-numita economic mixta. In aceste conditii trebuie precizat ca politica economica nu se substituie deciziilor private; ea nu se confunda cu economia publica, care se refera la activitatile economice pe care statul le intreprinde in contul propriu, sub propria responsabilitate, de unde apelativul tot mai frecvent de economie a sectorului public. Rezulta de aici importanta deciziilor luate de stat in sectorul sau de activitate, in contextul instrumentelor permanente ale politicii economice. Asadar, aceste decizii influenteaza ansamblul activitatii economice si, in sens invers, va fi posibila modificarea echilibrului economic al ansamblului in serviciul economiei publice.

2. Obiectivele si tipologia politicilor economice

In primul rand,politica economica trebuie sa raspunda unor finalitati certe, care isi au sorgintea in marile obiective de natura politica si sociala. Desi exista numeroase obiective, acestea pot fi sintetizate in patru categorii principale, reprezentate grafic prin 'careul magic' si stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor. Ele sunt: ocuparea, cresterea economica, stabilitatea preturilor si echilibrul extern (balanta externa echilibrata).

Mult timp asemanata cu o politica de mentinere a concurentei pure si perfecte, politica economica va incepe sa influenteze evolutia naturala a activitatii economice odata cu revolutia keynesiana sau perspectiva conform careia economia de piata nu tinde in mod spontan catre echilibre satisfacatoare. Ea era atunci calificata ca o politica de stabilizare, apelativ mostenit din traditia anglo-saxona.

Instrumentele politicii economice sunt numeroase si diverse. Ele corespund marilor domenii ale economiei, insa cele doua instrumente traditionale sunt considerate a fi politica bugetara si fiscala si politica monetara. Alaturi de acestea, o anumita pondere o detin politica veniturilor (adica actiunea puterilor publice asupra formarii veniturilor agentilor economici), politicile concurentei, politicile schimbului s.a. In plus, puterile publice dispun de alte numeroase mijloace de actiune (reglementarea, intreprinderile publice s.a.).

Cu referire la economie ca stiinta a alocarii resurselor rare, politica economica este perceputa ca o optiune a guvernului in functie de conditiile activitatii economice si in scopul satisfacerii anumitor obiective.

Demersul logic al reprezentarii politicii economice se caracterizeaza prin existenta mai multor etape:

- definirea scopurilor politicilor economice. Ele sunt caracterizate prin urmatoarele trasaturi: sunt numeroase, ambigue, contradictorii (vezi dilema inflatie-somaj) si deseori dificil de prevazut intr-o maniera operatorie (ce rata de crestere?);

- precizarea instrumentelor aflate la dispozitia guvernului si care pot fi folosite in realizarea obiectivelor stabilite;

- legatura existenta intre obiective si instrumente, asigurarea compatibilitatii lor.

Politica economica se bazeaza, asadar, atat pe optiunile facute de autoritatile publice din fiecare tara, cat si pe un sistem de restrictii economice. Prima restrictie provine din faptul ca obiectivele certe ale politicii economice sunt contradictorii. In acelasi timp, opereaza si alte categorii de restrictii, precum cele rezultate din interzicerea practicarii unor cresteri prea puternice pentru a nu agrava deficitul tranzactiilor interne, sau restrictia de finantare a protectiei sociale, care impune cresterea cotizatiilor sociale in detrimentul salariului direct. Sunt prezente si unele restrictii internationale, care vizeaza respectarea unor reglementari decise in acord cu alte tari.

Politicile economice se clasifica in functie de mai multe criterii. Astfel, in functie de orizontul de timp avut in vedere, exista:

- politici conjuncturale, al caror orizont este pe termen scurt (de la cateva luni la 1-2 ani);

- politici structurale, ale caror efecte se resimt pe termen mijlociu si lung. Politicile conjuncturale au drept scop mentinerea sau restabilirea marilor echilibre (cele patru obiective ale 'careului magic'). Pentru aceasta sunt utilizate politicile de reglare a cererii, altfel spus, incurajarea sau franarea acesteia. In schimb, politicile structurale au ca obiectiv ameliorarea structurilor si bazelor economiei. In aceasta categorie se includ, de obicei, politica in domeniul cercetarii stiintifice, politica in domeniul transporturilor, politica industriala saupolitica agrara.

In functie de sfera lor de cuprindere, se disting:

- politici economice globale, atunci cand acestea se aplica mai multor aspecte ale activitatii economice (investitii, consum etc.);

- politici economice specifice.

In functie de obiectivele urmarite, se disting urmatoarele politici:

- politici de relansare, care urmaresc stimularea cererii. Anumite masuri pot contribui la stimularea unor componente ale cererii sub forma consumului gospodariilor, investitiilor intreprinderilor, cheltuielilor publice;

- politici de stabilizare, al caror obiectiv esential il constituie lupta impotriva inflatiei. Pentru aceasta se urmareste cererea interna si restabilirea unor echilibre (buget, balanta comerciala). Este exemplul politicilor de austeritate.

De asemenea, politicile economice se pot axa fie pe stimularea cererii, fie pe cea a ofertei. In ultima vreme, unii economisti au argumentat ca politica economica a devenit mult prea orientata catre cerere. Ei au pretins ca preocuparea pentru stabilizarea cererii agregate ameninta pe termen lung vitalitatea economiei. Astfel, in replica la excesul remarcat al economiei cererii, se constituie o noua categorie de economisti, inclusi in asa-numita 'scoala a ofertei'. Seful acestei scoli a fost economistul american Arthur Laffer. Impreuna cu alti economisti ai administratiei Reagan, a adoptat drept repere esentiale urmatoarele: respingerea punctelor de vedere keynesiste; punerea accentului pe modificarile ofertei agregate mai degraba decat pe cererea agregata; sustinerea unor mari reduceri a impozitelor. Acestea ar reprezenta, in conceptia adeptilor ofertei, o cale de stimulare a muncii si capitalului si, prin aceasta, intensificarea cresterii economice.

Realizarea marilor obiective care decurg din optiunile economice pot fi atinse utilizand, in principal, politica bugetara, politica fiscala si politica monetara.

Teme pentru dezbatere

Fundamentele politicilor macroeconomice

Relatia dinte economie si politica

Obiectivele politicilor macroeconomice: limite si contradictii.

Bibliografie:

Gh. CETOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 539 – 541.