Politica externa a lui Roosevelt

Cand a atacat Uniunea Sovietica, Hitler a lansat cel mai amplu razboi terestru din istoria omenirii. Ororile acelui razboi au fost fara precedent chiar si in com­paratie cu barbariile ce au insotit conflictele europene anterioare. A fost un genocid impins la extrem. In vreme ce armatele germane isi croiau drum spre inima Rusiei, Hitler a declarat razboi Statelor Unite, transformand ceea ce fusese un razboi european intr-o conflagratie mondiala. Armata germana a devastat Rusia, dar a fost incapabila sa dea o lovitura decisiva. in iarna anului 1941, a fost oprita la periferiile Moscovei. Apoi, in iarna anilor 1942-1943, ofensiva germana, de asta data indreptata spre sudul Rusiei, s-a impotmolit. intr-o batalie salbatica in Stalingradul inghetat, Hitler a pierdut intreaga Armata a Sasea. Coloana vertebrala a efortului de razboi german a fost franta. Conducatorii aliati - Churchill, Roosevelt si Stalin - se puteau de-acum gandi la victorie si la viitorul aspect al lumii.

Fiecare dintre invingatori vorbea in termenii experientei istorice a natiunii sale. Churchill voia sa reconstruiasca echilibrul puterii in Europa. Aceasta insemna recon­structia Marii Britanii, a Frantei si chiar a Germaniei invinse astfel incat, impre­una cu Statele Unite, aceste state sa poata contrabalansa colosul sovietic, de la est. Roosevelt avea in vedere o ordine postbelica in care cei trei invingatori, impreuna cu China, sa actioneze ca un consiliu de directori ai lumii pentru a impune pacea oricarui raufacator potential, cel mai probabil fiind, dupa el, Germania - o viziune care avea sa fie cunoscuta drept "Cei Patru Politisti'. Modul lui Stalin de a vedea lucrurile reflecta atat ideologia sa comunista, cat si politica externa rusa traditio­nala. El s-a straduit sa speculeze victoria tarii sale prin extinderea influentei rusesti in Europa Centrala. Si a intentionat sa transforme tarile cucerite de armatele sovie­tice in zone tampon pentru protejarea Rusiei impotriva oricarei agresiuni germane viitoare.

Roosevelt o luase mult inaintea poporului sau cand si-a dat seama ca o victorie a lui Hitler ar pune in pericol securitatea americana. Dar el a fost la unison cu poporul sau in respingerea lumii traditionale a diplomatiei europene. Atunci cand a insistat ca o victorie nazista ar ameninta America, el nu avea in vedere inrolarea Americii in restabilirea echilibrului puterii in Europa. Pentru Roosevelt, scopul razboiului era sa-l inlature pe Hitler. care constituia obstacolul in calea unei ordini internationale cooperative bazate pe armonie, nu pe echilibru.

Roosevelt era de aceea neindurator cu truismele ce pretindeau ca incorporeaza lectiile istoriei. El respingea ideea ca o infrangere totala a Germaniei putea crea un vid pe care Uniunea Sovietica victorioasa sa incerce apoi sa-l umple. A refuzat sa aprobe garantii impotriva unor posibile rivalitati postbelice intre invingatori, deoarece aceasta implica restabilirea echilibrului puterii, pe care el vroia, de fapt, sa-l distruga. Pacea avea sa fie protejata printr-un sistem de securitate colectiva mentinut de aliatii din timpul razboiului, actionand concertat, si sprijinit prin bunavointa reciproca si vigilenta.

Nefiind de mentinut un echilibru, ci o stare de pace universala, Roosevelt a hotarat ca, dupa infrangerea Germaniei naziste. Statele Unite sa-si retraga acasa for­tele militare. Roosevelt nu avea de loc intentia sa stationeze permanent forte americane in Europa sau, si mai putin, sa faca asa ceva pentru a contrabalansa sovietele, lucru cu care, dupa el, publicul american nu ar fi fost niciodata de acord. in 29 fe­bruarie 1944, inainte ca trupele americane sa fi pus vreodata piciorul in Franta, el i-a scris lui Churchill:

Va rog sa nu-mi cereti sa mentin trupe americane in Europa. Pur si simplu n-o pot face! Voi fi nevoit sa-i aduc pe toti inapoi acasa. Dupa cum ani sugerat anterior, denunt si protestez paternitatea Belgiei. Frantei si Italiei. Va trebui. intr-adevar, sa va educati si sa va instruiti propriii copii. Avand in vedere ca ei ar putea sa va fie bastionul in perioada urmaioare, ar trebui acum sa platiti cel putin pentru a-i scolariza!

Cu alte cuvinte, Marea Britanie avea sa trebuiasca sa apere Europa fara nici un ajutor din America.

In acelasi spirit, Roosevelt a respins orice responsabilitate americana cu privire la reconstructia economica a Europei:

Nu vreau ca Statele Unite sa aiba povara reconstituirii Frantei, Italiei si a Balcanilor. Aceasta nu este sarcina noastra fireasca, la o departare de 5000 de kilometri sau mai bine. Este, fara discutie, o sarcina a englezilor, de care englezii sunt mult mai vital interesati decat suntem noi .

Roosevelt supraestima mult capacitatea postbelica a Marii Britanii cerandu-i sa rezolve simultan apararea si reconstructia Europei. Pozitia Marii Britanii in acesta schema era cu totul exagerata din cauza dispretului profund al lui Roosevelt pentru Franta. In februarie 1945, la Yalta, cea mai importanta conferinta a invingatorilor. Roosevelt l-a dojenit pe Churchill in prezenta Iui Stalin pentru ca incerca sa faca ,.in mod artificial' din Franta o mare putere. Ca si cum absurditatea unei asemenea stradanii n-ar fi presupus nici o elaborare, el a luat in ras mobilul lui Churchill. pe care 1-a descris drept un efort de a stabili o linie de aparare in lungul frontierei estice a Frantei, in spatele careia Marea Britanie sa-si poata apoi aduna armata . La acel moment, aceasta s-a intamplat sa fie singura modalitate imaginabila de opu­nere inaintea expansionismului sovietic.

Fara sa fie pregatit ca America sa-si asume un rol permanent, Roosevelt vroia ca aliatii victoriosi sa supravegheze dezarmarea si impartirea Germaniei si sa supuna diverse alte tari controlului lor (in mod uimitor, Roosevelt includea Franta in cate­goria tarilor care sa fie controlate). Nu mai tarziu de primavara lui 1942, cu ocazia unei vizite a ministrului de externe sovietic Molotov la Washington. Roosevelt si-a schitat ideea celor ..Patru Politisti' care sa impuna pacea in lumea postbelica. Harry Hopkins a descris modul de a gandi al presedintelui intr-o scrisoare catre Churchill:

Roosevelt i-a vorbit lui Molotov despre un sistem care sa permita doar marilor puteri - Marea Britanie. Statele Unite, Uniunea Sovietica si, posibil, China - sa detina arme. Acesti ..politisti' ar urma sa lucreze impreuna pentru a mentine pacea .

In final, Roosevelt era hotarat sa puna capat imperiilor coloniale britanic si francez:

Dupa ce terminam razboiul, am sa lucrez din rasputeri pentru a ma asigura ca Statele Unite sa nu fie aduse in situatia de a accepta vreun plan care sa urmeze ambitiile imperialiste ale Frantei sau care sa ispiteasca imperiul britanic sa dea curs ambiti­ilor sale imperiale .

Politica iui Roosevelt era un amestec violent de exceptionalism american, idealism wilsonian si intuitie proprie asupra psihicului american, care intotdeauna a fost mai bine acordat la cauzele universale decat la calculul recompenselor si al penalizarilor. Churchill reusise prea bine sa alimenteze iluzia ca Marea Britanie mai era inca o mare putere, capabila sa stavileasca de una singura expansiunea sovietica. Fiindca numai o asemenea convingere poate explica sustinerea de catre Roosevelt a unei ordini mondiale bazate pe retragerea trupelor americane peste ocean, pe o Germanie dezarmata, pe o Franta reduci ia un statut secundar si pe o Uniune Sovietica lasata eu un vid urias dinainte-i. Perioada postbelica s-a transformat astfel intr-un exercitiu din care America a invatat cat de importanta era pentru noul echilibru al puterii.

Schema lui Roosevelt, a celor Patru Politisti care sa determine si sa garanteze pacea mondiala, reprezenta un compromis intre abordarea traditionala a echilibrului puterii, a lui Churchill, si wilsonianismul neretinut al consilierilor lui Roosevelt. asa cum a fost rezumat de secretarul de stat Cordell Huli. Roosevelt a fost determinat sa evite esecurile Ligii Natiunii si sistemul ce fusese stabilit in urma primului razboi mondial. El vroia o anumita forma de securitate colectiva, dar stia din experienta anilor 1920 ca securitatea colectiva reclama existenta unor puteri care sa o impuna, si acesta urma sa fie roiul celor Patru Politisti.

Conceptia lui Roosevelt despre cei Patru Politisti era de fapt structural similara celei a lui Mettemich despre Sfanta Alianta, desi liberalii americani ar fi fost ingro­ziti la un asemenea gand. Fiecare sistem reprezenta o incercare de a mentine pacea pnntr-o coalitie de invingatori sustinand aceleasi valori. Sistemul lui Mettemich a functionat deoarece protejase un veritabil echilibru al puterii, ale carui puteri-cheie impartasisera intr-adevar valori comune, iar Rusia, cu toate ca uneori diversionist, colaborase totusi. Conceptia lui Roosevelt nu putea h implementata deoarece in urma razboiului nu a aparut nici un veritabil echilibru al puterii, ca urmare a faptului ca intre invingatori exista o profunda prapastie ideologica, iar Stalin. odata eliberat tic amenintarea Germaniei, nu mai avea nici o retinere in a urma interesele ideologice si politice sovietice, chiar cu pretui unei confruntari cu aliatii sai de odinioara.

Roosevelt nu a stabilit nici o prevedere pentru ce se putea intampla daca unul dintre politisti refuza sa joace roiul ce i se atribuise - mai ales daca acel politist se vadea a fi Uniunea Sovietica. Pentru ca. in acel caz. dispretuitul echilibru al puterii ar fi trebuit sa fie in cele din urma reconstruit. Si cu cat mai complet erau inlaturate elementele traditionale ale echilibrului, cu atat mai herculeana avea sa devina sarcina crearii noului echilibru.

Sa fi cautat Roosevelt in toata lumea si tot n-ar fi gasit un interlocutor mai diferit de el decat Stalin. In vreme ce Roosevelt vroia sa implementeze conceptul wilsonian al armoniei mondiale, ideile lui Slalin despre felul de a purta politica internationala erau strict cele promovate de conceptul de Realpolitik, al Lumii Vechi. Cand, la Conferinta de la Potsdam. un general american a incercat sa-l flateze pe Stalin observand cat de placut era sa vada armatele rusesti in Berlin. Stalin a replicat taios. "Tarul Alexandru I a ajuns la Paris.'

Stalin a definit cerintele pacii in felul in care oamenii de stat rusi o tacusera de secole - drept cea mai lata posibil centura de siguranta de jur imprejurul vastelor frontiere ale Uniunii Sovietice. El a intampinai binevoitor accentul pus de Rooseveit pe capitularea neconditionata, deoarece aceasta ar ii eliminat puterile Axei ca factori ai unui proces de reglementare a pacii si ar fi prevenit aparitia unui echivalent german al lui Talleyrand la o conferinta de pace.

Ideologia intarea traditia. Ca exponent al comunismului. Stalin refuza sa faca vreo distinctie intre natiunile democratice si cele fasciste, desi. fara indoiala considera democratiile mai putin nemiloase si. in aceiasi timp. mai putin inspaimantatoare. Stalin nu poseda nici un aparat conceptual care sa-i permita sa renunte la teritorii pentru buna intelegere, ori la realitatea "obiectiva" de dragul starii de spirit a momentului. De aceea, era sortit sa le propuna aliatilor sai democratici aceleasi aranjamente pe care i le ceruse si lui Hitler cu un an inainte. Cooperarea cu Hitler nu-l facuse cu nimic mai intelegator fata de nazism decat il indemna alianta sa ulterioara cu democratiile sa aprecieze virtutile institutiilor libere. El lua de la fiecare partener temporar tot ce se putea lua prin intermediul diplomatiei si smulgea prin torta tot ce nu i se ofense gratis - atata vreme cat putea face asta fara a risca razboiul. Principiul sau calauzitor ramanea interesul national sovietic, asa cum se refracta acesta prin prisma ideologiei comuniste. Pentru a-l parafraza pe Palmerston. Stalin nu avea prieteni, doar interese.

Stalin se dovedise a fi cel mai bine pregatit sa negocieze conditiile postbelice atunci cand se afla in cele mai dificile situatii militare. Cu cutitul literalmente ia gat. el a incercat sa faca asta in decembrie 1941. cand secretarul pentru afacerile externe Anthony. Eden a vizitat Moscova, si iarasi in mai 1942. cand l-a trimis pe Molotov la Londra si apoi la Washington. Aceste eforturi au rost. oricum, zadarnice deoarece Roosevelt era cu totul impotriva oricaror discutii detaliate cu privre la configuratia postbelica. Dupa batalia de la Stalingrad, Stalin a devenit tot mai sigur ca la terminarea razboiului Uniunea Sovietica avea sa se afle in posesia celor mai multe dintre teritoriile ce pareau a fi in disputa. Avand din ce in ce mai putin, de castigat prin negocieri. Stalin a incredintat forma lumii postbelice posibilitatilor de cucerire ale armatei sale.

Churchill ar li fost destul ele pregatit sa inceapa negocieri cu Stalin asupra ordinii europene postbelice inainte ca Stalin sa-si poata inhata prazile. In definitiv aliati expansionisti precum Stalin mai fusesera intalniti si invinsi in istoria britanica. Daca Marea Britanic ar ti fost mai puternica. Churchill ar fi cautat cu siguranta sa smulga reglementari practice de la Stalin atata vreme cat acesta mai avea nevoie de ajutor - toarte asemanator felului in care Castlereagh obtinuse de la aliatii sai acceptarea libertatii Tarilor de Jos cu mult inainte de terminarea razboaielor napoleoniene.

Churchill se aflase in razboi timp mult mai indelungat decat oricare dintre partenerii sai. Vreme de aproape un an dupa caderea Frantei, in iunie 1940. Marea Britanic se atlase singura impotriva lui Hitler si nu fusese deloc in pozitia, de a reflecta la configuratia postbelica. Simpla supravietuire ii absorbea toate energiile si rezultatul razboiului era destul de nesigur. Chiar si cu ajutor material american masiv, Marea Britanie se poate sa nu fi sperat sa invinga. Daca America si Uniunea Sovietica nu ar fi intrat in razboi atunci cand au facut-o, Marea Britanie ar fi fost tarata in cele din urma la compromis sau infrangere.

Atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941, atacul Japoniei de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 si ciudata declaratie de razboi adresata de Hitler Statelor Unite la cateva zile dupa aceea au garantat ca Marea Britanie se va afla de partea invingatorilor indiferent cat de trenant si de chinuitor avea sa se vadeasca a fi razboiul. Doar din acel moment inainte a putut Churchill sa inceapa sa se gandeasca realist la telurile razboiului. Avea sa trebuiasca sa faca asta intr-un context fara precedent pentru Marea Britanie. Pe masura ce razboiul inainta, devenea din ce in ce mai evident ca telul traditional al Marii Britanii, de a mentine un echilibru al puterii in Europa, se departa tot mai mult si ca, dupa capitularea neconditionata a Germaniei, Uniunea Sovietica va deveni puterea dominanta pe continent, mai ales daca Statele Unite isi retrageau fortele.

Diplomatia lui Churchill din timpul razboiului a constat de aceea in manevrarea intre doi leviatani - amandoi amenintand pozitia Marii Britanii, desi din directii opuse. Sustinerea de catre Roosevelt a autodeterminarii fiecarei tari era o provocare la adresa Imperiului britanic; incercarea lui Stalin de a propulsa Uniunea Sovietica in centrul Europei ameninta sa submineze securitatea britanica.

Prins intre idealismul wilsonian si expansionismul rus, Churchill a facut tot ce a putut, de pe o pozitie de relativa slabiciune, pentru a sustine vechea politica a tarii sale - aceea ca, daca lumea e sa nu sa fie lasata la discretia celui mai puternic si mai necrutator, pacea trebuie sa se bazeze pe un anumit echilibru. El intelegea, de asemenea, foarte bine ca, la sfarsitul razboiului. Marea Britanie nu avea sa mai fie in stare sa-si apere interesele vitale numai de una singura si cu mult mai putin sa urmareasca si sa impuna pastrarea echilibrului puterii. in ciuda sigurantei afisate, Churchill stia - mai bine decat prietenii sai americani, care tot mai credeau ca Marea Britanie va putea sa mentina de una singura echilibrul european al puterii - ca rolul din timpul razboiului avea sa fie ultimul jucat de natiunea sa ca putere mondiala cu adevarat independenta. Pentru Churchill. asadar, nici un aspect al diplomatiei aliate nu era mai important decat crearea de legaturi de prietenie cu America, intr-atat de solide incat Marea Britanie sa nu fie nevoita sa infrunte lumea postbelica de una singura. De aceea, la sfarsitul zilei, el ceda in general preferintelor americane - desi a reusit adesea sa-si convinga partenerul american ca interesele strategice ale Washingtonului corespundeau strans cu cele ale Londrei.

S-a dovedit a fi o sarcina ingrozitoare. Deoarece Roosevelt si asociatii sai erau profund suspiciosi fata de mobilurile englezilor, mai precis fata de posibilitatea ca Churchill sa fie preocupat mai degraba de impunerea intereselor nationale si imperiale britanice si de intarirea echilibrului puterii decat de propria lor modalitate de abordare a ordinii mondiale.

Cele mai multe societati ar fi tratat urmarirea de catre englezi a intereselor nationale ca pe ceva firesc. Pentru conducatorii americani, insa, aceasta reprezenta un cusur al caracterului britanic. In timpul unui dineu neoficial, putin dupa atacul de la Pearl Harbor, Roosevelt a prezentat problema astfel:

S-ar putea ca ideea predominanta la noi cu privire la acest rol sa nu fie cu totul obiectiva - sa nu fie suta la suta adevarata din punctul de vedere britanic, dar ea exista; si am tot incercat sa-i spun [lui Churchill] ca ar trebui sa se gandeasca la asta. Exista in traditia americana aceasta neincredere, aceasta antipatie, ura. chiar, fata de englezi

De vreme ce Roosevelt nu a vrut sa discute configuratia postbelica inainte de Stalingrad, iar Stalin a preferat sa lase liniile de front sa determine ele rezultatele politice, dupa aceea, cele mai multe idei cu privire la o ordine postbelica au venit din partea lui Churchill. Reactia americana starnita de acestea a fost cel mai pertinent surprinsa de secretarul de stat Huli, in noiembrie 1943. in termeni extrem de dispretuitori la adresa adevarurilor traditionale britanice: nu va mai fi nici o nevoie de sfere de influenta, de aliante, de echilibrul puterii sau de vreunul din aranjamentele prin care, in trecutul nefericit, natiunile s-au straduit sa-si pastreze securitatea sau sa-si promoveze interesele[1].

Pe parcursul razboiului, Roosevelt a fost, omeneste, mai apropiat de Churchill decat de aproape oricare dintre americani. Totusi, in anumite chestiuni, putea fi si mai inversunat impotriva primului ministru decat impotriva lui Stalin. in Churchill, el a gasit un camarad de arme pe timp de razboi; in Stalin, a vazut un partener in mentinerea pacii postbelice.

Ambivalenta Americii fata de Marea Britanie era concentrata asupra a trei chestiuni : traditia anticoloniala a Americii; natura strategiei pe vreme de razboi: si configuratia postbelica a Europei. Desigur, Rusia era de asemenea un imperiu urias, dar avea coloniile alaturate teritoriului sau si imperialismul rus nu s-a izbit niciodata de constiinta americana in felul in care a facut-o colonialismul britanic. Churchill se putea plange de faptul ca a compara, cum facea Roosevelt, cele Treisprezece Colonii cu posesiunile britanice din secolul treisprezece demonstra "dificultatile de a compara situatii din diverse secole si de pe diferite scene, unde aproape fiecare fapt material este total diferit'⁸ Roosevelt, oricum, era mai putin interesat de rafinamentele analogiilor istorice decat de trasarea principiilor fundamentale americane. La prima sa intalnire cu Churchill, cu ocazia careia cei doi conducatori au proclamat Carta Atlantica, Roosevelt a insistat ca documentul se aplica nu numai in Europa, ci pretutindeni, inclusiv in zonele coloniale:

Am incredintarea ferma ca daca e sa ajungem la o pace stabila, ea trebuie sa implice dezvoltarea tarilor inapoiate Nu pot crede ca putem sa luptam impotriva sclaviei fasciste si in acelasi timp sa nu luptam pentru a elibera popoarele de pretutindeni din lume de o politica coloniala inapoiata .

Ministerul de Razboi britanic a respins total o asemenea interpretare:

Carta Atlantica a fost indreptata catre natiunile din Europa, pe care am sperat sa le eliberam de sub tirania nazista, si nu a fost gandita sa se ocupe de problemele interne ale Imperiului britanic sau cu relatiile dintre Statele Unite si, spre exemplu, Filipine .

Referirea la Filipine era facuta cu intentia de a se stavili ceea ce Londra considera a fi exuberanta exagerata americana, facandu-i constienti pe conducatorii americani de ce aveau de pierdut daca isi impingeau prea departe argumentatia. Cu toate acestea, demersul a ramas fara efect, deoarece America aplica, de fapt. ceea ce predica - decizia de acordare a independentei singurei sale colonii imediat dupa terminarea razboiului fiind deja luata.

Dezbaterea anglo-americana asupra colonialismului nu se mai sfarsea. intr-un discurs din 1942, cu ocazia Zilei Comemorarii, prietenul si confidentul lui Roosevelt, subsecretarul de stat Sumner Welles, a reiterat opozitia istorica a Americii fata de colonialism:

Daca acesta este in fapt un razboi pentru eliberarea popoarelor, el trebuie sa asigure calitatea de suverane popoarelor de pretutindeni din lume, inclusiv in lumea Americilor. Victoria noastra trebuie sa aduca pe fagasul sau eliberarea tuturor popoarelor Epoca imperialismului s-a sfarsit .

Ulterior, Roosevelt a trimis o nota secretarului de stat Huli. informandu-l ca declaratia lui Welles avea deplina autoritate - genul de gest care nu are tocmai darul de a intari legaturile de afectiune dintre un secretar de stat si adjunctul sau. deoarece implica faptul ca adjunctul are legaturi mai stranse cu presedintele. Hull a reusit in final sa obtina inlaturarea lui Welles.

Vederile lui Roosevelt in legatura cu colonialismul erau cunoscute dinainte[1]. El voia ca America sa o ia inainte in eliberarea inevitabila a zonelor coloniale de teama ca actiunile in vederea obtinerii autodeterminarii sa nu se transforme intr-o lupta rasiala - dupa cum s-a confesat Roosevelt sfatuitorului sau, Charles Taussig:

Presedintele mi-a spus ca era ingrijorat de populatiile de culoare din Orient. Mi-a spus ca sunt 1.100.000.000 de persoane de culoare. in multe tari orientale, sunt con­dusi de o mana de albi si situatia nu le convine. Telul nostru trebuie sa fie sa-i ajutam sa-si obtina independenta- 1.100.000.000 de dusmani potentiali sunt periculosi .

Dezbaterea pe marginea colonialismului nu putea avea nici o consecinta practica pana la terminarea razboiului, moment pana la care Roosevelt nu avea sa mai fie in viata. insa controversa asupra strategiei avea implicatii imediate, reflectand larg diferite concepte nationale referitoare la razboi si pace. Cata vreme conducatorii americani aveau tendinta sa creada ca victoria militara era un scop in sine, omologii lor englezi cautau sa puna in relatie operatiunile militare cu un plan diplomatic precis referitor la lumea postbelica.

Experientele militare cele mai semnificative ale Americii fusesera propriul sau razboi civil, care fusese dus pana la capat, si primul razboi mondial. Amandoua terminate prin victorie totala. in gandirea americana, politica si strategia externa erau compartimentate in faze succesive de politica nationala. in universul ideal american, diplomatii se aflau in afara strategiei, iar personalul militar isi indeplinea sarcinile in momentul in care incepea diplomatia - optica pentru care America a avut de platit amarnic in razboaiele din Coreea si Vietnam.

Prin contrast, pentru Churchill strategia de razboi si politica externa erau strans legate. De vreme ce resursele Marii Britanii erau mult mai limitate decat cele ale Statelor Unite, strategiile sale fusesera nevoite intotdeauna sa se concentreze asupra mijloacelor in aceeasi masura ca si asupra scopurilor. Si, fiind aproape sleita de primul razboi mondial, conducatorii britanici erau hotarati sa evite un nou carnagiu asemanator. Orice strategie care promitea sa minimizeze pierderile ii atragea.

Prin urmare, aproape imediat dupa intrarea Americii in razboi, Churchill a propus un atac asupra ceea ce el numea locul moale de sub centura Axei, din sudul Europei. La sfarsitul razboiului, insistent dar zadarnic, el l-a indemnat pe Eisenhovver sa ia Berlinul, Praga si Viena inaintea armatelor sovietice. Pentru Churchill. atractivitatea acestor obiective nu era data nici de vulnerabilitatea Balcanilor (care, de fapt, sunt terenuri extrem de dificile), nici de potentialul militar al capitalelor Europei Centrale, ci de utilitatea lor pentru limitarea influentei sovietice postbelice.

Conducatorii militari ai Americii au reactionat la recomandarile lui Churchill cu o nerabdare la limita izbucnirii violente. Vazand in strategia locului moale de sub centura inca un exemplu al tendintei englezilor de a incerca sa inroleze America in urmarirea intereselor nationale britanice, ei au refuzat sa-i dea curs pe motiv ca nu aveau sa riste vieti pentru atingerea unor asemenea obiective secundare. De la inceputul operatiunilor comune, comandantii americani au fost nerabdatori sa deschida un al doilea front in Franta. Indiferenti fata de amplasamentul liniei frontului de vreme ce razboiul avea sa se termine cu victoria totala, ei sustineau ca doar asa putea fi adusa in lupta forta principala a armatei germane. in martie 1942, generalul George Marshall, seful Statului Major al Armatei Statelor Unite, infuriat pe opozitia britanica fata de planul sau pentru deschiderea unui al doilea front, a amenintat cu inversarea asa-numitei decizii ABC-1, din anul anterior, care daduse prioritate teatrului european, si comutarea efortului american principal in Pacific.

Roosevelt a aratat acum ca era un conducator in vreme de razboi la fel de puternic precum fusese si atunci cand isi condusese tara sa intre in razboi. Suprapunan-du-se lui Marshall, Roosevelt le-a amintit generalilor ce se certau ca decizia initiala de a se da prioritate infrangerii Germaniei fusese luata in interesul comun, nu ca o favoare acordata Marii Britanii:

Este de cea mai mare importanta sa apreciem ca infrangerea Japoniei nu inseamna infrangerea Germaniei si ca o concentrare americana impotriva Japoniei anul acesta sau in 1943 sporeste sansele Germaniei de a domina complet Europa si Africa infrangerea Germaniei inseamna infrangerea Japoniei, probabil fara tragerea unui foc sau pierderea unei singure vieti .

Roosevelt a fost de acord cu mare parte a strategiei lui Churchill, dar a tras inspre o debarcare in Balcani. Roosevelt sustinea debarcarea in Africa de Nord in noiembrie 1942 si, dupa cucerirea tarmului nordic al Mediteranei, o debarcare in Italia in primavara lui 1943, ceea ce scotea Italia din razboi. Cel de-al doilea front in Normandia nu a aparut inainte de iunie 1944, moment la care Germania era atat de slabita incat pierderile aliatilor erau mult reduse si era posibil de obtinut o victorie decisiva.

Stalin era la fel de infocat sustinator al unui al doilea front ca si conducatorii americani, insa motivele sale erau mai degraba geopolitice decat militare. In 1941, el era. fara indoiala, nerabdator sa scoata fortele germane de pe frontul rusesc. De fapt, era atat de disperat dupa ajutor militar, incat a invitat Marea Britanie sa trimita o forta expeditionara in Caucaz . In 1942, in timpul avansarii germane prin sudul Rusiei, el a continuat sa faca presiuni insistenta pentru un al doilea front, desi nu a mai amintit de o forta expeditionara aliata.

Faptul ca Stalin a continuat sa ceara zgomotos un al doilea front chiar si dupa batalia Stalingradului, spre sfarsitul lui 1942, a semnalat ca valul se intorcea impotriva Germaniei. Ceea ce gasea Stalin atat de atractiv la un al doilea front era, mai presus de orice, distanta acestuia fata de Europa de Est si Centrala si de Balcani, unde era foarte probabil ca interesele sovietice sa fie atinse. Si mai era asigurat si faptul ca, astfel, capitalistii nu aveau sa scape nevatamati de razboi. in mod caracteristic, Stalin, chiar si cand insista sa aiba dreptul sa-si spuna cuvantul in elaborarea planurilor operatiunilor din Occident, refuza democratiilor si cel mai neinsemnat acces la planurile sovietice sau la ceva mai mult decat o cunoastere minima a amplasamentelor militare sovietice.

Dupa cum s-a vadit, aliatii au atras in Italia atatea divizii germane - vreo treizeci si trei - cate pretinsese Stalin in cererile sale pentru un al doilea front in Franta (el a cerut intr-una intre treizeci si patruzeci) . Cu toate astea, Stalin si-a intensificat protestele impotriva strategiei sudice. Din punctul lui de vedere, principalul cusur al acesteia era apropierea geografica de tarile care formau obiectul ambitiilor sovietice. Stalin a presat pentru un al doilea front in 1942 si 1943 din acelasi motiv din care Churchill a cautat $-1 amane: deoarece el i-ar fi tras pe aliati departe de zonele disputate politic.

In dezbaterile asupra originii razboiului rece, s-a ajuns sa se sustina de catre unii distinsi critici ca nedeschiderea mai devreme a unui al doilea front a provocat intran­sigenta lui Stalin in Europa de Est. Potrivit acestui mod de a gandi, amanarea des­chiderii unui al doilea front a starnit mania si cinismul sovietic mai mult decat orice altceva[1]. Sfideaza credulitatea, totusi, ideea ca batranul bolsevic, care abia incheiase cu Hitler un pact si o negociere privitoare ia impartirea lumii cu conducatorul nazist, sa fi putut fi ,,deziluzionat" de Realpolitik - daca. intr-adevar, asa ceva a fost politica aliatilor. Este greu sa ti-l imaginezi pe organizatorul proceselor de epurare si al masacrelor de la Katyn impins spre cinism de decizia strategica de a pune in relatie obiectivele militare cu cele politice. El a jucat gambitul celui de-al doilea front asa cum a facut cu toate celelalte - cu raceala, cu calcul si realist.

Sefii reuniti ai statelor majore, in orice caz, abia daca au reflectat convingerea conducatorului politic al Americii, care era de a amana orice discutie asupra lumii postbelice pana dupa ce va fi fost castigata victoria. Aceasta a fost decizia fatala care a structurat lumea postbelica si a facut razboiul rece inevitabil.

Ca regula generala, tarile ce ravnesc la stabilitate si la echilibru trebuie sa faca tot ce le sta in putere sa-si obtina termenii generali ai pacii inca din timpul razboiu­lui. Cata vreme inamicul este pe campul de lupta, forta sa o sporeste indirect pe cea a partii pasnice. Daca acest principiu este neglijat si chestiunile esentiale sunt lasate nerezolvate pana la conferinta de pace, puterea cea mai hotarata sfarseste prin a ajunge in posesia parghiilor si nu poate fi scoasa de pe pozitie decat printr-o con­fruntare majora.

Un acord al aliatilor asupra telurilor postbelice sau macar o discutare a lor era extrem de necesara in timpul celui de-al doilea razboi mondial, din cauza politicii de capitulare neconditionata facuta cunoscuta de Roosevelt si Churchill la Casa-blanca. in ianuarie 1943. Roosevelt propusese aceasta politica dintr-o diversitate de motive. El se temea ca o discutare cu Germania a termenilor pacii se putea dovedi decisiva, iar el vroia sa concentreze toate energiile aliatilor asupra castigarii razboiu­lui. Era, de asemenea, doritor sa-l linisteasca pe Stalin, aflat atunci in chinurile bataliei de la Stalingrad, ca nu avea sa fie nici o pace separata. Dar mai presus de orice, Roosevelt vroia sa previna o runda ulterioara de pretentii revizioniste ger­mane, cum ca Germania fusese pacalita sa puna capat razboiului pe baza unor pro­misiuni neimplinite.

Insa refuzul lui Roosevelt de a discuta configuratia lumii postbelice inca din tim­pul razboiului a aruncat imensa influenta americana inapoia unui rezultat caruia ii lipseau elemente cruciale precum un echilibru al puterii sau vreun criteriu pentru solutiile politice. in toate chestiunile pentru care premizele wilsoniene cu privire la armonia esentiala erau relevante, Roosevelt a jucat rolul major in modelarea lumii postbelice. Sub egida sa, o serie de conferinte internationale au elaborat planuri pen­tru componentele cooperative ale ordinii lumii postbelice: pentru ceea ce a devenit Natiunile Unite (la Dumbarton Oaks), pentru finantele mondiale (la Bretton Woods), pentru alimentatie si agricultura (la Hot Springs), pentru asistenta si refacere (in Washington) si pentru aviatia civila (in Chicago) . Dar el a fost de neclintit in re­fuzul de a discuta scopurile razboiului sau de a risca dezacorduri cu sovieticii in aceasta privinta.

La inceput, Stalin a tratat evitarea de catre Roosevelt a discutiei despre regle­mentarile postbelice la nivel geopolitic drept o manevra tactica menita sa exploateze dificultatile sale militare. Pentru el, razboiul fusese pe punctul de a crea un nou si mai favorabil echilibru al puterii din vidul lasat de dezintegrarea iminenta a Axei. Mult prea traditionalist pentru a se astepta ca Occidentul sa lase termenii pacii finale pe seama rezultatelor operatiunilor militare. Stalin incercase sa-l implice pe Eden, in decembrie 1941, in stabilirea de reglementari postbelice in ciuda faptului ca tru­pele germane se apropiau de periferiile Moscovei. Observatiile introductive ale lui Stalin cu acea ocazie au clarificat faptul ca nu se referea la Carta Atlantica. Decla­ratiile de principiu, a spus el, erau ca algebra; el prefera aritmetica practica. Stalin nu vroia sa piarda vremea cu abstractii si prefera sa faca schimb de concesiuni reci­proce, sperand ca sub forma de teritorii.

Ceea ce avea Stalin in minte era pura Realpolitik, de moda veche. Germania tre­buia dezmembrata, iar Polonia se deplasa spre vest. Uniunea Sovietica se reintorcea la frontierele din 1941, mai exact Linia Curzon cu Polonia si retinerea statelor baltice - o violare clara a principiului autodeterminarii asa cum era acesta proclamat in Carta Atlantica. In schimb. Uniunea Sovietica avea sa sprijine orice cerere ar fi dorit Marea Britanie sa formuleze pentru baze in Franta, Belgia, Olanda, Norvegia si Danemarca¹⁹ - toate aliate ale Marii Britanii. Stalin vedea situatia la fel cum ar fi vazut-o un print din secolul optsprezece: trofeele se cuvin invingatorului.

Pe de alta parte, Stalin inca nu formula nici o cerere cu privire la viitorul politic al tarilor est europene si indica o anumita flexibilitate in legatura cu frontiera cu Polonia. Cu toate acestea. Marea Britanie nu putea viola complet Carta Atlantica la numai trei luni de la proclamarea acesteia. Iar conducatorii Americii nu prea luau in seama ceea ce lor li se parea a fi o intoarcere la aranjamentele secrete care infes­tasera diplomatia primului razboi mondial. Chiar si asa. termenii oferiti de Stalin. oricat de brutali, erau mai buni decat cei care au rezultat in cele din urma din razboi - si probabil ca ei ar fi putut fi imbunatatiti prin negociere. Eden a evitat un impas promitand sa raporteze asupra conversatiei sale cu Stalin lui Churchill si Rooses^relt si sa continue dialogul dupa aceea.

In ciuda situatiei sale militare critice - si poate din cauza ei - Stalin a revenit asupra subiectului in primavara lui 1942. Churchill era destul de pregatit sa exploreze o quid pro quo sovietica pentru recunoasterea frontierelor din 1941. insa Roosevelt si consilierii sai, inclinati spre evitarea oricaror aranjamente asemana­toare echilibrului puterii, au respins o discutie pe chestiuni postbelice. Huli i-a scris lui Churchill, din partea lui Roosevelt:

ar fi un curs indoielnic abandonarea declaratiilor noastre foarte generale asupra politicii, principiilor si practicii. Daca acestea sunt despartite intr-unui sau doua cazuri importante, cum propuneti dumneavoastra, atunci nici una dintre cele doua tari parte ale unui asemenea act nu va avea vreun precedent pe care sa se bizuie sau reguli stabile dupa care sa se conduca ea insasi si sa insiste ca si alte guverne sa se conduca[1].

In continuare, Stalin a incercat sa rezolve problemele trimitandu-l pe Molotov la Londra, in aprilie 1942. Pe parcursul discutiilor preliminarii pentru acea vizita din aprilie 1942. ambasadorul sovietic, Ivan Maiski, a sporit pretentiile lui Stalin din urma cu patru luni[1]. Uniunea Sovietica cerea acum pacte de asistenta reciproca cu Romania si cu Finlanda pentru perioada postbelica. Tinand cont de faptul ca armatele germane se aflau inca adanc pe teritoriul Uniunii Sovietice, asta reprezen­ta o noua expresie extraordinara a obiectivelor pe termen lung ale lui Stalin - desi, trebuie remarcat, tot era mai putin, atat ca extindere, cat si ca substanta, decat orbi­ta satelitilor, care a aparut la sfarsitul razboiului in absenta unui acord.

Churchill a intampinat o opozitie violenta din partea Washingtonului relativ la purtarea acestor discutii. Huli a descris schimburile anglo-sovietice drept contrarii Cartei Atlantice, drept o sfidare a opunerii istorice a Americii fata de modificarile teritoriale operate prin forta si drept o intoarcere la politica de forta a unui trecut discreditat.²² Roosevelt l-a tratat pe Stalin in mare masura cu aceleasi argumente. Stalin a raspuns cu o scurta nota prin care confirma primirea mesajului lui Roose­velt, dar fara sa-l comenteze, semn clar ca nu fusese primit favorabil. intr-o nota trimisa in acelasi timp lui Churchill, Stalin il indemna pe acesta sa ignore "amestecul american' .

La inceputul razboiului, Stalin era in mod clar dornic sa faca un aranjament pri­vitor la frontierele din 1941; si era mult prea cinic ca sa nu se fi asteptat la soli­citarea unei oarecare qtiiclpro quo. Nimic nu este mai inutil decat s-ar-fi-putut-urile istorice; pretul pe care era dispus sa-l plateasca Stalin nu va fi niciodata cunoscut, deoarece Roosevelt a intrerupt imediat dialogul anglo-sovietic invitandu-l pe Molotov la Washington.

Cu ocazia vizitei lui Eden la Moscova, in decembrie 1941, Stalin isi indicase flexibilitatea cu privire la problema frontierelor Poloniei, numind-o "o chestiune deschisa" . Privind faptele prin perspectiva istorica pe care o ofera trecerea tim­pului, Stalin se poale sa fi fost dispus sa recunoasca frontierelor din 1941 in schim­bul acceptarii guvernelor-in-exil ale tarilor est-europene (pe care el inca nu le contestase), cu notificarea tarilor baltice de a reveni la statutul lor independent din 1940 si de a permite amplasarea de baze sovietice pe teritoriul lor. Aceasta ar fi putut atunci conduce pentru tarile est-europene la un rezultat de tipul modelului fin­landez - cu respect fata de securitatea sovietica, dar in acelasi timp democratic si liber de a urma o politica externa nealiniata. Ar fi fost cu siguranta mai bine pentru bunastarea popoarelor Europei de Est decat ceea ce s-a intamplat si, pana la urma, chiar si pentru Uniunea Sovietica.

Toate aceste perspective s-au spulberat imediat ce Molotov a ajuns la Washing­ton la sfarsitul lui mai, 1942, si a aflat ca America cerea Uniunii Sovietice nu un aranjament politic, ci un acord privitor la o noua abordare a ordinii mondiale. Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa americana la ideile lui Stalin (si ale lui Churchill) despre sferele de influenta. Pe scurt, formula era intoarcerea la con­ceptul lui Wilson, de securitate colectiva, modificat prin ideea celor Patru Politisti. Un asemenea aranjament, sustinea Roosevelt, avea sa ofere Uniunii Sovietice o securitate mai buna decat traditionalul echilibru al puterii .

De ce credea Roosevelt ca Stalin. care ii facuse lui Churchill asemenea propu­neri machiavelice, avea sa gaseasca conducerea mondiala atractiva nu este limpede. Probabil, el s-a gandit ca, daca mai raul se transforma in cel mai rau si Stalin insista sa pastreze teritoriul pe care-l cucerisera armatele sale, ar fi fost mai simplu pe plan intern sa accepte un fait accompli decat sa fie de acord cu cererile lui Stalin cata vreme rezultatul militar era inca incert.

Roosevelt era mai specific cu privire Ia chestiunile coloniale. El a propus un con­siliu de administratie international pentru toate fostele colonii care "ar trebui, pen­tru propria noastra siguranta, sa fie luate natiunilor slabe' (categorie in care el includea Franta) . Si a invitat Uniunea Sovietica sa devina membru fondator al Consiliului de Administratie.

Daca Molotov ar fi fost mai filozof, el ar fi reflectat la circularitatea istoriei prin care, in decurs de optsprezece luni, ii fusese oferita calitatea de membru in doua aliante diferite, opuse: de Hitler si Ribentrop intr-un pact tripartit constituit de Ger­mania, Italia si Japonia: si de Roosevelt intr-o coalitie incluzand Statele Unite, Marea Britanie si China. in fiecare caz. petitorul incercase sa-1 incante pe Molotov cu perspectiva tinuturilor exotice din sud: Berlinul oferise Orientul Mijlociu: Wa­shingtonul, un loc in consiliul de administratie colonial. In nici unul dintre cazuri. Molotov nu si-a permis sa se lase abatut de la urmarirea hotarata a obiectivelor sovietice imediate, aflate la indemana armatei sovietice.

Si nici nu a vazut Molotov vreo nevoie de a-si adapta tactica la interlocutor. in Washington, la fel cum facuse si mai inainte la Berlin. Molotov a fost de acord in principiu sa se alature aranjamentului propus. Faptul ca Cei Patru Politisti l-ar fi plasat in compania dusmanilor declarati ai gruparii ale caror oferte le acceptase. de asemenea, cu optsprezece luni mai devreme nu parea sa-l tulbure. Si nici. la fel ca la Berlin, nu reprezenta acordul sau de principiu vreun motiv de abandonare a ambitiilor teritoriale ale lui Stalin in Europa. La Washington, la fel ca la Berlin, Molotov a fost de neclintit in privinta granitelor din 1941, in privinta cererii unei influente sovietice dominante asupra Bulgariei, Romaniei si Finlandei si a unor drepturi speciale in stramtori. in ambele ocazii, el a amanat chestiunea coloniala pentru o data ulterioara.

Dupa toate probabilitatile, lui Stalin nu i-a venit sa creada ca are un asemenea noroc cand Molotov 1-a informat despre refuzul Washingtonului de a lua in dis­cutie o reglementare politica atata timp cat razboiul era in curs. Deoarece aceasta insemna ca el nu avea nevoie sa faca vreo concesie cat timp armata germana mai era pe teren. Fapt semnificativ, odata ce Stalin a inteles ca America amana o regle­mentare politica pentru perioada postbelica, el si-a abandonat stilul ingamfai obis­nuit, insistent, si nu a mai atacat niciodata subiectul. Avand o pozitie de negociere ce se imbunatatea cu fiecare pas cu care se apropia victoria aliatilor, Stalin astepta sa castige cat se putea de mult prin amanarea discutiilor politice si smulgand cat mai multa prada, fie si numai pentru a folosi acest castig ca moneda de schimb la o conferinta de pace. Stalin era mai constient decat oricare altul de vechea zicala conform careia posesia inseamna nouazeci la suta din lege.

Retinerea lui Roosevelt de a nu periclita cooperarea postbelica cu Uniunea Sovietica prin discutarea prematura a scopurilor razboiului se poate sa fi avut si o motivatie strategica, dupa cum a avut una wilsoniana. Se poate ca Roosevelt sa fi fost constient de posibilitatea expansiunii sovietice postbelice, dar e posibil ca el sa se fi simtit prins intre convingerile poporului sau si pericolul strategic abia intrezarit. Pentru a mentine efortul de razboi, Roosevelt trebuia, mai presus de orice, sa faca apel la idealurile americane, care dezaprobau total sferele de influenta si echilibrul puterii. Nu erau, in definitiv, decat cativa ani de cand Congresul aprobase cu entuziasm Legile Neutralitatii si ideile ce se aflau la baza acestora nu fusesera uitate. Se poate ca Roosevelt sa fi ajuns la concluzia ca, indiferent de intentiile sovie­tice, strategia sa optima era de a-i oferi lui Stalin o reputatie de sustinut. Deoarece numai pe un asemenea fundal ar fi avut el sansa de a mobiliza America pentru a se opune expansiunii sovietice, daca ea avea sa se adevereasca.

Aceasta este optica lui Arthur Schlesinger Jr., care a sustinut ca Roosevelt prega­tise o pozitie de retragere pentru cazul in care relatiile sovieto-americane se inrau­tateau: "o mare armata, o retea de baze dincolo de ocean, planuri pentru pregatirea militara obligatorie pe vreme de pace si monopolul anglo-american asupra bombei nucleare" .

Intr-adevar, Roosevelt avea toate aceste mijloace la dispozitie. insa motivatia sa de a le pune laolalta era mai degraba infrumusetarea efortului de razboi decat ridicarea unei protectii impotriva expansionismului sovietic. Bazele fusesera achi­zitionate pentru a face posibil transferul distrugatoarelor catre Marea Britanie; bomba atomica era destinata nazistilor si Japoniei; si toate indiciile arata ca Roosevelt ar fi demobilizat rapid armata si ar fi adus-o acasa - intr-adevar, a spus asta in multe ocazii. Fara indoiala, o data convins de reaua credinta a lui Stalin. Roosevelt ar fi devenit un adversar abil si hotarat al expansiunii sovietice si ar fi avut la dispozitie instrumentele descrise. Sunt slabe dovezi, totusi, ca el ar fi ajuns vreodata la un asemenea mod de a vedea lucrurile sau ca si-ar fi vazut capacitatea militara in termenii unei posibile confruntari cu Uniunea Sovietica.

Pe masura ce razboiul se apropia de sfarsit, Roosevelt s-a aratat, intr-adevar, iritat de tacticile lui Stalin. Totusi, pe parcursul intregului razboi, Roosevelt a ramas remarcabil de consecvent, elocvent chiar, in angajarea sa fata de cooperarea sovieto-americana si nu a considerat nimic mai important decat invingerea neincre­derii lui Stalin. Walter Lippman se poate sa fi avut dreptate cand a spus despre Roosevelt, ,,Nu avea incredere in nimeni. Ceea ce credea ca putea face era sa-l intreaca in siretenie pe Stalin, ceea ce este cu totul altceva" . Daca asta i-a fost intentia, Roosevelt nu a reusit.

Roosevelt se bizuia pe relatiile personale cu Stalin intr-un mod in care Churchill nu ar fi facut-o niciodata. Cand Hitler a invadat Uniunea Sovietica, Churchill a explicat decizia Marii Britanii de a-l sprijini pe Stalin cu o fraza care nu implica nici o adeziune personala sau morala: "Daca Hitler ar fi invadat Iadul, el [Churchill] ar fi facut, cel putin, o referire favorabila la adresa Diavolului!"[1] Roosevelt nu a aratat nici o asemenea rezerva. Putin dupa intrarea Americii in razboi, el a incer­cat sa aranjeze o intalnire cu Stalin in Stramtoarea Bering. fara participarea lui Churchill. Trebuia sa fie ,,o vizita neoficiala si cu totul simpla, de cateva zile, intre dumneavoastra si mine' pentru a se ajunge la "o intalnire a mintilor". Roosevelt ar fi venit numai cu Harry Hopkins, cu un interpret si cu o stenografa; focile si pescarusii le-ar fi fost martorii .

Intalnirea din Stramtoarea Bering nu a avut loc niciodata. Dar doua intalniri la nivel maxim au avut loc - la Teheran, de la 28 noiembrie la 1 decembrie 1943, si la Yalta, de la 4 la 11 februarie 1945. in ambele ocazii, Stalin s-a straduit cat a putut sa le demonstreze lui Churchll si lui Roosevelt ca ei aveau mai multa nevoie decat el de intalnire; pana si locurile de desfasurare aveau menirea sa reduca incre­derea anglo-americanilor in propriile puteri de a obtine concesii de la el. Teheranul era la numai cateva sute de kilometri de teritoriul sovietic, iar Yalta, desigur, se afla pe teritoriu sovietic. In ambele cazuri conducatorii occidentali au fost nevoiti sa calatoreasca mii de kilometri, o conditie extrem de obositoare pentru un om cu handicapul lui Roosevelt, chiar si la momentul intalnirii de la Teheran. La momen­tul Yaltei, presedintele era bolnav de moarte.

Yalta a dat nastere nemultumirii privitoare la configuratia lumii postbelice. Totusi, cand a avut loc intalnirea, armatele sovietice isi depasisera deja toate fron­tierele din 1941 si se aflau in situatia de a impune unilateral controlul politic sovie­tic asupra restului Europei de Est. Daca o reglementare postbelica ar fi fost sa fie negociata candva in cadrul vreunei intalniri la nivel inalt, momentul potrivit ar fi fost la Teheran, cu cincisprezece luni in urma. inainte de acel moment. Uniunea Sovietica se luptase sa evite infrangerea; la momentul Teheranului, batalia pentru Stalingrad fusese castigata, victoria era sigura si o intelegere separata sovieto-nazista era extrem de improbabila.

La Teheran, Roosevelt planuise initial sa stea la legatia americana, ia oarecare distanta de ambasadele Marii Britani si a Uniunii Sovietice, care erau situate spate in spate. Exista grija permanenta ca, in drum spre o intalnire la sediul ambasadei britanice sau sovietice, Roosevelt sa nu cada cumva victima atacului cu bomba al vreunui simpatizant al Axei. Prin urmare, la cea dintai sedinta plenara, care s-a tinut la ambasada americana, Roosevelt a acceptat invitatia lui Stalin de a se muta intr-o vila din cadrul complexului sovietic. Aceasta era mobilata conform stilului preten­tios si tipator al interioarelor sovietice destinate personajelor inalte si, fara indoiala, era garnisit cu aparatura de ascultare, potrivit ocaziei.

Roosevelt nu ar fi putut oferi o mai buna dovada de incredere si bunavointa decat acceptarea gazduirii sovietice oferite de Stalin. Totusi, gestul nu a avut nici un impact asupra strategiei lui Stalin. care era aceea de a-i critica aspru pe Churchill si pe Roosevelt pentru amanarea deschiderii celui de-al doilea front. Lui Stalin ii placea sa-si puna interlocutorii in defensiva. in aceasta situatie, el avea avantajul suplimentar de a-si concentra atentia asupra unei regiuni aflate departe de zonele ce urmau sa se afle curand in disputa. El a obtinut promisiunea formala de des­chidere a unui al doilea front in Franta, in primavara lui 1944. Cei trei aliati au mai cazut de acord asupra demilitarizarii totale a Germaniei si asupra zonelor de ocu­patie ce aveau sa revina fiecaruia. intr-o ocazie, cand Stalin a propus executarea a 50.000 de ofiteri germani, Churchill a iesit afara si a revenit numai dupa ce Stalin a venit dupa el sa-l asigure ca facuse numai o gluma - ceea ce, in lumina faptelor pe care le cunoastem despre masacrarea la Katyn a ofiterilor polonezi, probabil ca nu era adevarat . Atunci, in cadrul unei intalniri private, si-a schitat Roosevelt, inaintea unui Stalin sceptic, ideea cu Cei Patru Politisti.

Toate aceste chestiuni au amanat discutarea aranjamentelor postbelice, care a fost lasata pentru ultima zi a conferintei. Roosevelt a fost de acord cu planul lui Stalin de a muta frontierele Poloniei spre vest si a indicat ca nu avea sa-l preseze pe Stalin in chestiunea statelor baltice. Daca armatele sovietice ocupau statele bal­tice, a spus el, nici Statele Unite, nici Marea Britanie nu aveau sa ,.intoarca lucrurile' - cu toate ca tot el recomandase tinerea unui plebiscit. Fapt este ca Roosevelt era in aceeasi masura impotriva unei discutii detaliate asupra lumii postbelice pe cat fusese atunci cand Molotov vizitase Washingtonul, cu optsprezece luni in urma. De aceea, el si-a infatisat comentariile la planurile postbelice ale lui Stalin cu privire la Europa de Est atat de ezitant incat acestea au sunat aproape a scuza. Roosevelt i-a atras atentia lui Stalin asupra celor 6 milioane de votanti americani de origine poloneza care erau in masura sa influenteze realegerea sa in anul urmator. Desi ..per­sonal, era de acord cu vederile maresalului Stalin cu privire la necesitatea refacerii unui stat polonez, [lui] i-ar face placere sa vada frontiera estica mutata mai departe spre vest si frontiera vestica mutata chiar pe Oder. Spera, oricum, ca maresalul sa inteleaga ca din motivele politice subliniate mai sus el nu putea participa la luarea nici unei decizii aici, in Teheran, sau chiar in cursul iernii viitoare, cu privire la acest subiect si ca nu putea lua parte public la nici un asemenea aranjament in momentul actual'[1]. Asta cu greu i-ar fi putut transmite lui Sialin ca acesta isi asuma un mare risc procedand unilateral: implica, intr-adevar, ca acordul Americii dupa alegeri era mai mult o formalitate.

Motivul pentru care Roosevelt infatisa atat de ezitant telurile politice americane era acela ca el isi vedea ca principal obiectiv la Teheran stabilirea conceptului Celor Patru Politisti. Una dintre metodele prin care a incercat el sa castige increderea lui Stalin a fost sa se disocieze ostentativ de Churchill, dupa cum i-a relatat lui Frances Perkins, un vechi prieten si secretarul Ministerului Muncii in cabinetul sau:

Winston s-a facut rosu la fata si a inceput sa se uite urat si. cu cat el facea asa. cu atat mai larg zambea Stalin. in cele din urma. Stalin a izbucnit intr-un hohot de ras adanc, din toata inima, si pentru prima oara dupa trei zile. am vazut lumina. Am tinut-o tot asa pana cand Stalin a ras impreuna cu mine si atunci a fost cand i-am zis "Unchiule Joc'. Cu o zi inainte m-ar fi crezut impertinent, dar in ziua aceea a venit si mi-a strans mana.

De atunci inainte, relatiile noastre au fost personale Gheata fusese spana si am discutat ca intre barbati si ca fratii."

Reinventarea lui Stalin, organizator de epurari si colaborator recent al lui Hitler. ca ,,Unchiul Joe', culmea moderatiei a fost, desigur triumful final al sperantei asupra experientei. Cu toatea acestea, accentul pus de Roosevelt pe bunavointa lui Stalin nu era o idiosincrazic personala, ci reprezenta expresia atitudinii unui popor cu mai multa incredere in bunatatea innascuta a omului decat in analiza geopolitica. El prefera sa vada in Stalin mai degraba un prieten cu aer de unchi decat un dictator totalitarist. in mai 1943, Stalin a dizolvat Cominternul, instrumentul formal al revo­lutiei mondiale a Partidului Comunist. Faptul a venit intr-un moment in care revolu­tia mondiala cu greu putea constitui o prioritate de varf. fie si sovietica, sau o posibilitate intr-adevar. Cu toate acestea, senatorul de Texas. Tom Connally, membru-cheie al Comitetului Senatului pentru Afaceri Externe si putin dupa aceea presedintele acestuia, a salutat miscarea lui Stalin drept o intoarcere fundamentala spre valorile occidentale: "De ani de zile, rusii isi modifica economia si isi pregatesc abandonarea comunismului si intreaga lume occidentala va fi incantata in fericitul moment culminant al eforturilor lor" . Chiar si revista Fortune, un bastion al capi­talismului american, a scris intr-un stil similar .

Prin urmare, la terminarea Conferintei de la Teheran, poporul american nu a vazut nimic neobisnuit in rezumarea rezultatelor acesteia printr-o evaluare personala a dictatorului sovietic:

As putea spune ca m-am "inteles bine' cu maresalul Stalin. Este un om care imbina o extraordinara, implacabila hotarare, cu o viguroasa buna dispozitie. Cred ca este intr-adevar reprezentativ pentru inima si sufletul Rusiei: si cred ca ne vom intelege foarte bine cu el si cu poporul rus - intr-adevar foarte bine.

Cand, in iunie 1944, aliatii au debarcat in Normandia si au inaintat dinspre vest, soarta Germaniei a fost pecetluita. Pe masura ce situatia militara se intorcea ire­vocabil in favoarea sa, Stalin isi ridica treptat pretentiile. In 1941, el ceruse accep­tarea frontierelor din 1941 (cu posibilitatea de a le modifica) si indicase o anumita bunavointa fata de recunoasterea guvernului liber polonez din Londra. In 1942, el a inceput sa se planga de alcatuirea guvernului-in-exil polonez. In 1943, a creat o alternativa la acesta in asa-numitul Comitet liber de la Lublin. Spre sfarsitul lui 1944, recunoscuse grupul de la Lublin - dominat de comunisti - drept guvern provizoriu si i-a scos in afara legii pe polonezii din Londra. In 1941, problema numarul unu a lui Stalin fusese cea a frontierelor; in 1945. ea devenise controlul politic asupra teritoriilor de dincolo de aceste frontiere.

Churchill a inteles ce se petrecea. Dar Marea Britanie devenise prea dependenta de Statele Unite pentru a sustine initiative solitare. Si Marea Britanie nu era nici destul de puternica pentru a se opune ea insasi tot mai indraznetei creari de catre Stalin a sferei de influenta sovietice in Europa de Est. in octombrie 1944, Churchill a intreprins o aproape exotica incercare de a reglementa viitorul Europei de Est direct cu Stalin. In timpul unei vizite de opt zile la Moscova, Churchill a schitat un aranjament al sferelor de influenta si i l-a inmanat lui Stalin. in el, lua in consi­derare o delimitare a sferelor de influenta sub forma de procente, conform careia Marea Britanie obtinea 90 de procente in Grecia, iar Uniunea Sovietica 90 de pro­cente in Romania si 75 in Bulgaria; Ungaria si Iugoslavia erau impartite egal, cu cate 50 de procente. Stalin a acceptat pe loc - desi Molotov, in cea mai buna tra­ditie a comertului cu cai, a cautat in cursul unui dialog cu Eden sa ciunteasca pro­centajele acordate englezilor, facand sovietelor o mai mare parte in fiecare dintre tarile est-europene, cu exceptia Ungariei .

Efortul britanic continea un anumit patos. Niciodata pana atunci sferele de influ­enta nu mai fusesera definite pe baza de procentaj. Nu exista nici un criteriu pen­tru masurarea intelegerii sau vreun mijloc de impunere a sa. Influenta era definita prin prezenta armatelor de sustinere. in acest fel. Grecia a cazut in sfera britanica, cu sau fara voie, in vreme ce toate celelalte state - cu exceptia Iugoslaviei - au devenit sateliti sovietici indiferent de procentajul ce le fusese atnbuit. Chiar si liber­tatea de actiune a Iugoslaviei a rezultat nu din intelegerea Churchill-Stalin, ci din faptul ca aceasta s-a eliberat singura de sub ocupatia militara germana printr-un important efort propriu de guerila.

La momentul Conferintei de la Yalta, din februarie 1945, din acordul Chur­chill-Stalin nu a mai ramas nimic. Armata sovietica era deja in posesia tuturor teri­toriilor in disputa, facand chestiunea frontierelor discutabila in mare masura. Mai mult, ea intervenea masiv in afacerile interne ale tuturor tarilor ocupate.

Deja cu sanatatea grav afectata. Roosevelt a fost nevoit sa zboare din Malta spre aeroportul inzapezit din Saki. in Crimeea. si de acolo sa parcurga cu masina cei o suta si cincizeci de kilometri pana la Yalta, aproape cinci ore de mers pe drumuri dificile, acoperite cu zapada. Resedinta sa a fost un apartament de trei camere in palatul din Livadia. (in secolul nouasprezece, Livadia fusese o statiune de iama pre­ferata a tarilor: in 1877, Alexandru al II-lea aici isi facuse planurile pentru invadarea Balcanilor; in 1911 tarul Nicolae al II-lea construise un palat din granit alb pe falezele ce se ridicau deasupra Mani Negre, palat care a devenit locul conferintei celor Trei Mari.)

Tacticile participantilor nu s-au schimbat cu noua ambianta. Churchill era nerab­dator sa discute aranjamentele politice postbelice, dar era tinut in frau de cei doi colegi ai sai, care isi urinau fiecare propria-i agenda. Roosevelt urmarea sa obtina un nou acord asupra procedurilor de votare pentru Natiunile Unite si sa bata in cuie participarea sovietica in razboiul impotriva Japoniei. Stalin era destul de bucuros sa discute ambele subiecte, deoarece timpul consumat cu ele avea sa nu mai fie disponibil pentru o discutie asupra Europei de Est si deoarece era nerabdator (nu impotriva, cum credeau unii dintre americani) sa intre in razboi impotriva Japoniei, actiune care urma sa-i ofere acces si la parte din beneficiile acelei victorii.

Churchill era, mai presus de orice, preocupat de echilibrul european al puterii. Vroia sa redea Frantei statutul de mare putere, sa se opuna dezmembrarii Germaniei si sa reduca exorbitantele pretentii reparatorii sovietice. Desi Churchill a avut suc­ces cu toate trei chestiunile, ele erau colaterale reglementarii Europei de Est - careia, chiar atunci. ii era zilnic refuzat dreptul la rascumparare prin comportamentul Armatei Rosii. in acest timp, Stalin isi pregatise riposta la stratagema lui Roosevelt prin care Uniunea Sovietica urma sa faca concesii pentru a-l scuti pe acesta de mania opozitiei de acasa: cand Rooseveh a intrebat daca orasul Lvov ramanea Poloniei pentru ca el sa-si poata astfel domoli criticii polonezi din tara, Stalin a raspuns ca, oricat i-ar placea sa-1 oblige pe Roosevelt. propria-i populatie ucrainiana i-ar crea lui insusi o problema interna de nedepasit[1].

In cele din urma, Churchill si Roosevelt au acceptat frontierele din 1941 ale Rusiei, un pas dureros pentru Churchill, a carei tara pornise la razboi pentru a pro­teja integritatea teritoriala a Poloniei. Au mai cazut de acord si ca frontierele ves­tice ale Poloniei sa fie mutate spre Oder si Neisse. De vreme ce existau doua rauri Neisse, delimitarea finala a ramas nerezolvata. Churchill si Roosevelt au acceptat guvernul de la Lublin creat de Moscova, cu conditia sa fie largit pentru a include si unele figuri de politicieni democrati din guvernul-in-exil polonez aflat in Londra.

Concesia lui Stalin fata de aliatii sai a fost o Declaratie Comuna asupra Europei Eliberate, care promitea alegeri libere si stabilirea de guverne democratice in Europa de Est. Stalin, evident, s-a gandit ca promitea versiunea sovietica de alegeri libere, mai ales ca Armata Rosie ocupase deja tarile aflate in discutie. Asta este ceea ce s-a intamplat in fapt, desi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau, in mod traditional, documentele juridice. Mai tarziu, cand s-a hotarat sa organizeze rezistenta impotriva expansiunii sovietice. America a facut aceasta bazandu-se pe faptul ca Stalin nu-si tinuse cuvantul - asa cum fusese dat la Yalta si asa cum il intelesesera conducatorii si publicul americani.

Reactia lui Stalin la apelul lui Roosevelt de a i se alatura in razboiul impotriva Japoniei a ilustrat masura in care regulile sale de joc in cadrul coalitiei se deose­beau de cele ale lui Roosevelt. intr-o discutie de la care Churchill a fost exclus - desi Marea Britanic fusese una dintre primele victime ale agresiunii japoneze - nu s-a auzit nimic despre unitatea aliatilor ca propria ei rasplata sau despre evita­rea chestiunilor politice pentru crearea preconditiilor favorabile celor Patru Politisti. Stalin nu s-a simtit catusi de putin inhibat in formularea insistentelor sale de obtinere a unor beneficii speciale cata vreme razboiul era inca in desfasurare si de a fi platit in moneda strategica, nu emotionala. Quid pro quo-ul cerut de el era reinviat linistit din zilele tarilor.

Pretentiile lui Stalin asupra partii sudice a insulei Stalin si asupra insulelor Kurile aveau o certa, desi vaga, relatie cu securitatea sovietica si cu istoria Rusiei. Dar cererea sa de a obtine porturi libere in Darien si Port Arthur si dreptul de a administra caile ferate manciuriene era scoasa direct din manualele imperialiste tariste de la inceputul secolului. in cea mai putin de inteles decizie a sa de la Yalta. Roosevelt a dat curs acestei cereri. in cadrul unei intelegeri secrete care echivala cu revenirea catre Moscova a rolului predominant in Manciuria, pierdut in razboiul ruso-japonez - rol pe care Moscova nu avea sa-l mai piarda pana cand comunistii chinezi au preluat Beijingul. in 1949.

Dupa Conferinta de la Yalta, toata lumea jubila. in raportul sau catre Congres. Roosevelt a scos in evidenta intelegerea realizata in privinta Natiunilor Unite, dar nu si decizia privitoare la viitorul politic al Europei sau al Asiei. Pentru a doua oara pe parcursul unei generatii, un presedinte american se intorcea din Europa pentru a proclama sfarsitul istoriei. "Conferinta de la Yalta", a afirmat Roosevelt.

ar trebui sa pronunte sfarsitul sistemului actiunilor unilaterale, al aliantelor exclu­sive, al sferelor de influenta, al echilibrului puterii si al tuturor celorlalte expediente care au fost incercate vreme de secole - si au dat intotdeauna gres. Noi propunem sa inlocuim toate acestea printr-o organizatie universala in care sa aiba sansa de a se reuni, in sfarsit, toate natiunile iubitoare de pace. Sunt increzator ca Congresul si poporul american vor accepta rezultatele acestei conferinte drept inceputurile unei structuri permanente a pacii[1].

Cu alte cuvinte, Roosevelt ii acordase lui Stalin o sfera de influenta in China pentru a-l incuraja sa participe la o ordine mondiala care avea sa faca sferele de influenta irelevante.

La terminarea Conferintei de la Yalta a fost celebrata numai unitatea aliantei pe vreme de razboi: fisurile care aveau mai tarziu sa o anuleze inca nu erau vizi­bile. Speranta era inca stapana, iar "Unchiul Joe' era vazut ca un partener nesofisti­cat. Reflectand asupra Yaltei. Harry Hopkins si-a exprimat ingrijorarea ca Stalin, presupusul moderat, ar putea sa cedeze sub presiunea celor care imprimau o linie dura la Kremlin:

Rusii au dovedit ca pot fi rezonabili si ca pot avea perspectiva si nu a existat nici o indoiala in mintea presedintelui sau a vreunuia dintre noi cum ca nu am putea con­vietui cu ei si ca nu ne-am putea intelege pasnic pentru un viitor atat de indelungat cat ne putem imagina oricare dintre noi viitorul. Dar trebuie sa aduc un amenda­ment acestui fapt - cred ca am avut cu totii in minte rezerva ca nu puteam spune dinainte care ar fi rezultatele daca i s-ar intampla ceva lui Stalin. Am fost siguri ca puteam conta pe el pentru a fi rezonabil si sensibil si intelegator - dar nu puteam fi deloc siguri cine sau ce s-ar putea afla in spatele sau la Kremlin .

Ideea ca titularul de la Kremlin era adanc in sinea sa un moderat care avea nevoie de ajutor pentru a-si invinge colegii intransigenti avea sa ramana o constanta a dis­cutiilor americane de atunci inainte, indiferent cine era conducatorul sovietic. intr-a­devar, asemenea aprecieri au supravietuit chiar si in perioada postcomunista, cand i-au fost aplicate mai intai lui Mihail Gorbaciov, apoi lui Bons Eltin.

Importanta relatiilor personale dintre conducatori si a existentei unei armonii esentiale intre natiuni a continuat sa fie afirmata de America in timp ce razboiul se apropia de sfarsit. in 20 ianuarie 1945, in cel de-al patrulea discurs inaugural al sau, Roosevelt si-a atitudinea citand din Emerson: ".. singura modalitate de a avea un prieten este sa fii tu unul" . La scurt timp dupa Yalta, Roosevelt l-a caracterizat pe Stalin inaintea cabinetului sau ca ,.mai avand ceva in el, in afara de revolutio­narismul lui bolsevic". El a atribuit acea calitate speciala educatiei de preot a lui Stalin: "Cred ca in natura lui a patruns ceva din felul in care ar trebui sa se comporte un gentleman crestin" .

Stalin, insa, era un practician al Realpolitik-ului, nu un gentleman crestin. Pe masura ce armatele sovietice inaintau, Stalin implementa ceea ce ii spusese lui Milovan Djilas in particular, atunci unul dintre conducatorii comunisti iugoslavi:

Razboiul asta nu este ca in trecut: cel care ocupa un teritoriu ii impune si propriul sau sistem social. Fiecare isi impune propriul sistem pana unde ii poate ajunge armata. Altfel nu se poate[1].

Regulile de joc ale lui Stalin au fost dramatic demonstrate in stadiile finale ale razboiului. in aprilie 1945, Churchill l-a presat pe Eisenhower ca, in calitate de co­mandant sef al fortelor aliate, sa ia Berlinul, Praga si Viena inaintea armatelor sovie­tice care inaintau. Sefii de stat major americani nu au luat in considerare cererea, folosind-o drept ocazie de a-si invata aliatii britanici necesitatea planificarii mili­tare neinfluentate de considerente politice: "Asemenea avantaje psihologice si politice, precum cele care ar rezulta din posibila cucerire a Berlinului inaintea rusilor, nu trebuie sa prevaleze asupra considerentului militar imperativ care, in opinia noastra, este distrugerea si dezmembrarea fortelor armate germane".

De vreme ce nu mai ramasese nici o forta germana semnificativa de dezmem­brat sau de distrus, respingerea apelului lui Churchill era clar o chestiune de prin­cipiu pentru sefii de stat major americani. intr-adevar, sefii tineau atat de mult la vederile lor, incat generalul Eisenhower si-a luat sarcina de a-i scrie direct lui Stalin. la Moscova, in 28 martie 1945, pentru a-l informa ca nu va avansa spre Berlin si pentru a-i propune ca trupele americane si cele sovietice sa se intalneasca langa Dresda.

Fara indoiala uimit ca un general se adresa unui sef de stat, indiferent in ce pro­blema, nemaivorbind ca intr-o problema de o asemenea importanta politica, Stalin nici nu avea obiceiul de a refuza darurile politice facute gratuit. in 1 aprilie, el i-a ras­puns lui Eisenhower ca era de acord cu aprecierea sa; si el considera ca Berlinul era de un interes strategic secundar si avea sa aloce numai forte minore sovietice pentru capturarea sa. Mai era de acord si cu o jonctiune in lungul Elbei, in regiunea Dresdei. Darul fiindu-i oferit, Stalin a purces la a arata ca el, cel putin, avea prioritatile sale politice clare. incalcandu-si asigurarile date Iui Eisenhower, el a ordonat ca princi­pala directie a ofensivei terestre sovietice sa fie indreptata spre Berlin, dandu-le mare­salilor Zukov si Koniev doua saptamani pentru a lansa un atac despre care ii spusese lui Eisenhower ca nu va avea loc inainte de a doua jumatate a lui mai .

In aprilie 1945, doua luni dupa Yalta, violarea de catre Stalin a Declaratiei de la Yalta asupra Europei Eliberate devenise flagranta, mai ales cu privire la Polo­nia. Churchill a fost silit sa-i trimita o scrisoare plangareata in care facea apel la ..prietenul meu Stalin'. Acceptand propunerea lui Stalin ca nici o persoana ostila Uniunii Sovietice sa nu faca parte din noul guvern polonez, Churchil pleda pentru includerea catorva dintre membrii guvernului-in-exil polonez din Londra, care cores­pundeau cerintei. La acest moment, simpla lipsa de sentimente ostile nu-i mai ajungea lui Stalin: doar un guvern total prietenos se putea. in 5 mai 1945, Stalin a raspuns:

nu putem fi satisfacuti ca persoane care, cum v-ati exprimat dumneavoastra. ,,nu sunt fundamental anti-sovietice", sa fie asociate cu formarea viitorului guvern polonez, sau ca numai persoanele care, in opinia dumneavoastra, sunt "extrem de neprietenoase fata de Rusia' sa fie excluse de la participarea la aceasta lucrare. Nici unul dintre aceste criterii nu ne poate satisface. Insistam si vom insista sa fie aduse la consultari pentru formarea viitorului guvern polonez numai acele persoane care au aratat in mod activ o atitudine prietenoasa fata de Uniunea Sovietica si care sunt in mod onest si sincer pregatite sa coopereze cu statul sovietic[1].

Adjectivele "activ' si "prietenos' erau, desigur, aplicabile numai membrilor Par­tidului Comunist Polonez si, dintre acestia, numai acelor membri de partid total aserviti Moscovei. Patru ani mai tarziu, chiar si comunistii de o viata suspectati de sentimente nationale aveau sa fie epurati.

Dar era posibila o strategie alternativa? Sau faceau democratiile tot ce le statea in putinta, date fiind realitatile geografice si militare existente la acel moment? Sunt intrebari care revin mereu, obsesiv, deoarece, privind retrospectiv, tot ce s-a intam­plat pare a fi fost inevitabil. Cu cat este mai lung intervalul, cu atat mai dificila devine imaginarea unui rezultat alternativ sau dovedirea viabilitatii acestuia. Iar isto­ria refuza sa fie data inapoi precum o bobina de film careia i se pot aplica sfarsituri dupa plac.

Restabilirea frontierelor sovietice din 1941 era aproape imposibil de evitat. O politica occidentala mai dinamica ar fi putut conduce la obtinerea unor anumite mo­dificari, chiar si la redarea unei oarecare forme de independenta statelor baltice, poate legate de Uniunea Sovietica prin tratate de asistenta mutuala si prin prezenta de baze militare sovietice. Daca aceasta s-ar fi putut realiza vreodata, atunci momen­tul ar fi fost numai in 1941 sau 1942. cand Uniunea Sovietica se clatina la un pas de catastrofa. Si a fost de inteles ca Roosevelt sa fi fost putin inclinat sa puna povara unor asemenea alegeri neplacute asupra factorilor de decizie sovietici intr-un moment cand, America nefiind inca intrata in razboi, cea mai mare temere era prabusirea sovietica iminenta.

Dupa batalia de la Stalingrad, insa. chestiunea viitorului Europei de Est putea fi ridicata fara a se risca un colaps sovietic sau o pace separata cu Hitler. Ar fi tre­buit facut un efort pentru reglementarea structurii politice a teritoriilor de dincolo de frontierele sovietice si pentru obtinerea pentru aceste tari a unui statut similar celui al Finlandei.

Ar fi incheiat Stalin o pace separata cu Hitler daca democratiile ar fi fost mai insistente? Stalin nu a apelat niciodata la o asemenea amenintare, desi a reusit sa creeze impresia ca asa ceva era oricand posibil. Doar doua episoade au iesit la lumina indicand faptul ca Stalin se poate sa fi luat in considerare o intelegere sepa­rata. Primul dateaza din primele zile ale razboiului, cand panica era exacerbata. Se

spune ca Stalin, Molotov si Kaganovici i-au cerut ambasadorului bulgar sa exa­mineze impreuna cu Hitler posibilitatea unei reglementari privitoare la tarile baltice, Basarabia si portiuni din Belarus si din Ucraina - in esenta, frontierele sovietice t'in 1938 -, dar ambasadorul se presupune ca a refuzat sa transmita mesajul[1]. Iar Hitler cu siguranta ca ar fi refuzat un asemenea aranjament de vreme ce armatele germane se indreptau spre Moscova, Kiev si Leningrad si trecusera deja mult peste ceea ce sugera "oferta de pace' - daca asta a fost. Planul nazist era ca Uniunea Sovietica sa fie depopulata pana Ia o linie trasata intre Arhangelsk si Astrahan, mult dincolo de Moscova, si populatia ce va fi reusit sa evite exterminarea sa fie redusa la sclavie .

Cel de-al doilea episod este inca si mai ambiguu. S-a petrecut in septembrie 1943, la opt luni dupa Stalingrad si la doua luni dupa batalia de la Kursk, in care a fost nimicita cea mai mare pane a blindatelor germane de atac. Ribbentrop s-a prezentat inaintea lui Hitler cu o poveste intr-adevar stranie. Un ministru de externe adjunct sovietic, care fusese candva ambasador la Berlin, se afla in vizita la Stockholm, iar Ribbentrop a interpretat asta ca pe o ocazie de a puna discutii exploratorii cu privire la o pace separata, in lungul frontierelor din 1941. Era aproape sigur o gandire generata de dorinta, deoarece in acel moment armatele sovietice se apropiau oricum de frontierele din 1941.

Hitler a respins presupusa ocazie ivita, spunandu-i ministrului sau de externe. "Vezi tu, Ribbentrop, daca astazi as ajunge la o intelegere cu Rusia, maine as ataca-o iar - pur si simplu nu ma pot abtine.' in acelasi fel i-a vorbit si lui Goebbels. Momentul era "total nepotrivit'; negocierile trebuiau sa fie precedate de o victo­rie militara decisiva . Pana in 1944. Hitler tot mai credea ca. dupa respingerea celui de-al doilea front, avea sa fie in stare sa cucereasca Rusia.

Inainte de orice, o pace separata, chiar si in lungul frontierelor din 1941, nu ar fi rezolvat nimic, nici pentru Stalin, nici pentru Hitler. L-ar fi lasat pe Stalin fata in lata cu o Germanie puternica si cu perspectiva ca, intr-un alt conflict, democrati­ile sa-si abandoneze perfidul partener. Si ar fi fost interpretai de Hitler ca o avansare a armatelor sovietice spre Germania fara nici o asigurare ca acestea nu ar fi rein­ceput razboiul cu prima ocazie.

Conceptia lui Roosevelt despre cei Patru Politisti se impotmolea in acelasi obsta­col in care se blocase si conceptul mai general al lui Wilson, de securitate colec­tiva: cei Patru Politisti pur si simplu nu-si percepeau telul global in acelasi fel. Combinatia mortala de paranoia, ideologie comunista si imperialism rusesc a lui Stalin a tradus conceptul celor Patru Politisti, impunand impartial-pacea mondiala pe baza valorilor universal impartasite, fie printr-o ocazie oferita sovietelor, fie printr-o capcana capitalista. Stalin stia ca Marea Britanice de una singura nu reprezenta deloc o contragreutate pentru Uniunea Sovietica si ca aceasta avea fie sa creeze un imens vid in fata Uniunii Sovietice, fie sa serveasca drept preludiu unei confruntari ulterioare cu Statele Unite (ceea ce. ca bolsevic din prima generatie, Stalin era obligat sa considere a fi rezultatul cel mai probabil). Pe baza oricareia dintre cele doua ipoteze, cursul actiunilor lui Stalin era clar: avea sa impuna puterea sovietica cat mai spre vest cu putinta, fie pentru a culege prada de razboi, fie pentru a se situa in cea mai favorabila pozitie de negociere in cadrul unei ulterioare etalari diplomatice.

La drept vorbind, America era ea insasi nepregatita sa accepte consecintele ideii celor Patru Politisti, a presedintelui sau. Daca era ca acest concept sa functioneze, America trebuia sa fie dispusa sa intervina oriunde era amenintata pacea. Totusi, Roosevelt nu obosise niciodata spunandu-le aliatilor sai ca nici trupele, nici resur­sele americane nu aveau sa fie puse la dispozitie pentru restabilirea ordinii in Europa si ca ocrotirea pacii trebuia sa fie o sarcina britanica si ruseasca. La Yalta, el le-a spus colegilor sai ca trupele americane nu aveau sa ramana mai mult de doi am in serviciul de ocupatie .

Daca acest lucru era adevarat, Uniunea Sovietica era menita sa domine Europa Centrala, lasand Marii Britanii o dificultate insurmontabila. Pe de o parte, aceasta nu mai era suficient de puternica pentru a asigura de una singura echilibrul puterii cu Uniunea Sovietica. Pe de alta parte, in masura in care avea sa incerce vreo initia­tiva solitara. Marea Britanic era de asteptat sa intampine obiectiile americane traditionale. De pilda. in ianuarie 1945. The New York Times a redat o comunicare secreta a lui Roosevelt catre Churchill cu privire la incercarea britanica de a mentine un guvern necomunist in Grecia. Potrivii acelui raport, Roosevelt tacuse foarte clar faptul ca dispozitia favorabila a publicului american fata de cooperarea postbelica anglo-americana era fragila: ..englezilor li s-a spus cu forta si autoritate ca dis­pozitia se poate schimba la fel de rapid ca vremea in Anglia daca poporul ameri­can apuca sa prinda ideea ca acest razboi [nu este] decat o noua lupta intre forme rivale de imperialism.

Dar daca America refuza sa apere Europa si incercarile britanice de actiune soli­tara erau etichetate drept imperialiste, doctrina Celor Patru Politisti avea sa con­duca la acelasi vid la care condusese si conceptul de securitate colectiva in anii 1930. Pana cand conceptiile americane nu aveau sa se schimbe, opunerea la expansionis­mul sovietic avea sa fie imposibila. Cand America s-a confruntat cu acest pericol si a reintrat in conflict, rezultatul a fost tocmai existenta sferelor de influenta pe care le evitase cu atata stradanie in timpul razboiului, desi cu o linie de demarcatie mult mai putin favorabila. La sfarsitul zilei, geopolitica nu mai putea fi negata. America era trasa inapoi in Europa: Japonia si Germania erau reconstituite pentru a fi reconstruit echilibrul; iar Uniunea Sovietica era imbarcata pentru patruzeci si cinci de ani de tensiune si supraincordare strategica ce aveau sa conduca la colap­sul sau final.

Asia prezenta o alta problema dificila. Roosevelt indusese China intre cei Patru Mari, partial din curtoazie, partial pentru a avea o ancora asiatica pentru planul sau global. Totusi, China era chiar mai putin capabila decat Marea Britanie sa indepli­neasca misiunea pe care i-o atribuise Roosevelt. La sfarsitul razboiului. China era o tara subdezvoltata, aliata in chinurile razboiului civil. Cum putea ea actiona ca politist al lumii? Cand Roosevelt si-a discutat ideea celor Patru Politisti la Teheran, Stalin ridicase chestiunea rationala a modului in care aveau sa reactioneze europenii in situatia in care China ar incerca sa le reglementeze disputele. El a adaugat ca, in opinia sa, China nu avea sa fie suficient de puternica pentru un asemenea rol mondial si a sugerat in schimb crearea unor comitete regionale pentru mentinerea pacii . Roosevelt a respins aceasta sugestie ca ducand inspre sferele de influenta; pacea trebuia aparata pe o baza globala sau deloc.

Si totusi, dupa ce toate aceste ambiguitati inconjurandu-l pe Roosevelt au fost catalogate, ramane intrebarea daca vreo alta abordare ar fi putut comanda sprijinul poporului american. in fond. americanii au fost intotdeauna mai inclinati sa creada ca un sistem bazat pe respingerea explicita a principiilor democratice si-ar putea schimba brusc cursul decat ca ei ar putea avea ceva de invatat din reglementarile de pace anterioare - dintre care nici una, in lumea reala, nu propasise fara echili­bru sau durase oarecare timp fara un consens moral.

Analiza geopolitica a lui Churchill s-a dovedit a fi fost mult mai precisa decat cea a lui Roosevelt. Cu toate acestea, aversiunea lui Roosevelt de a privi lumea in termeni geopolitici era reversul aceluiasi idealism care propulsase America in razboi si o autorizase sa apere cauza libertatii. Daca Roosevelt ar fi urmat instructiunile lui Churchill, el ar fi imbunatatit pozitia de negociator a Americii, dar se poate sa-i fi sacrificat acesteia capacitatea de a sustine confruntarile razboiului rece, care ii stateau inainte.

Faptul ca Roosevelt a mers in razboi mai departe decat proverbiala mila in plus a fost conditia preliminara pentru importantele initiative prin care America avea sa restabileasca echilibrul mondial - desi Statele Unite au negat tot timpul ca asta era ceea ce faceau de fapt. Conceptia lui Roosevelt despre lumea postbelica se poate sa fi fost mult prea optimista. Dar in lumina istoriei Americii, aceasta pozitie a reprezentat aproape sigur un stagiu necesar pe care America trebuia sa-1 traverseze daca spera sa invinga criza ce urma. in cele din urma, Roosevelt si-a condus soci­etatea prin doua dintre cele mai inspaimantatoare crize ale istoriei. Cu siguranta ca nu ar fi fost atat de plin de succes in aceste stradanii daca ar fi fost mai imbibat de sentimentul relativitatii istoriei.

Oricum inevitabil, razboiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzator a ramas Imposibil de formulat. Perioada postbelica avea sa se transforme intr-o lupta prelungita si dureroasa pen­tru realizarea in fapt a reglementarilor care scapasera printre degete conducatorilor inainte ca razboiul sa ia sfarsit.