Dezechilibrele, fluctuatiile si crizele economice

DEZECHILIBRELE, FLUCTUATIILE SI CRIZELE ECONOMICE

1. Echilibre, dezechilibre si fluctuatii

Economia reprezinta o realitate dinamica, aflata in continua miscare. Ea se prezinta ca un sistem integrat de sectoare, ramuri si activitati productive, de relatii de repartitie, schimb si consum, juridice, economico-organizatorice si social-culturale. "Fara un astfel de sistem - care sa produca hrana, sa o prelucreze si sa o distribuie, care sa fabrice stofe si sa confectioneze imbracaminte, care sa construiasca case si sa le mobileze, sa asigure servicii medicale si de invatamant, sa legifereze si sa mentina ordinea, sa pregateasca apararea colectivitatii - viata ar fi grea. Iata deci functia lui: Sistemul economic optim este acela care furnizeaza maximum din ceea ce au nevoie oamenii".

La scara intregii economii, aceste activitati nu se pot desfasura in conditii optime, in concordanta cu trebuintele indivizilor si ale societatii, fara o anumita stare de concordanta, denumita echilibru macroeconomic.

Teoria echilibrului presupune o analiza statica a elementelor si interconditionarilor, adica desprinderea conditiilor de echilibru la un moment dat al sistemului.

Echilibrul nu inseamna insa lipsa miscarii. Dimpotriva, echilibrul si miscarea, deci schimbarea starii marimilor economice se afla in relatie de interdependenta.

În acest fel trebuie sa distingem echilibrul static si echilibrul dinamic. Totodata, tinand seama de perspectiva de abordare, distingem echilibrul pe termen scurt si echilibrul pe termen lung. Iar daca tinem seama de nivelul de analiza, se disting echilibrul partial si echilibrul general, echilibrul microeconomic si echilibrul macroeconomic. Iata de ce referirile la un echilibru economic, fara precizarea nivelului sau a perspectivei de abordare, raman ambigue si implica precizarea unor elemente teoretice specifice.

Ca urmare, in teoria economica se fac frecvent referiri la mai multe conceptii si tipuri de echilibru economic.

Primul dintre ele, pe larg analizat in teoria economica, este echilibrul in viziunea scolii neoclasice, care se bazeaza pe studiul miscarii economice pe termen scurt. Se mai numeste si echilibru concurential. Acest echilibru reprezinta o referinta larg utilizata, explicit sau implicit, in teoria cresterii economice generalizate.

Echilibrul concurential consta in descrierea situatiei finale catre care tinde, mai mult sau mai putin, o economie care cunoaste simultan (cumulativ) libertatea totala a alegerilor consumatorului si multiplicitatea intreprinderilor in fiecare sector de productie.

În acest caz, egalizarea de catre consumatori a satisfactiilor marginale pe care le obtin prin consum, sau din detinerea tuturor bunurilor existente, disparitia profitului, care are loc in cazul crearii de noi intreprinderi, determina instaurarea unei stari stabile.

Cand gusturile sau numarul de bunuri se schimba, echilibrul initial este distrus, dar se instaureaza un nou echilibru.

Din punct de vedere teoretic, echilibrul economic cuprinde, inainte de toate, egalitatea dintre oferta si cerere pe piata bunurilor si serviciilor, in functie de evolutia acestui raport avand loc adoptarea deciziilor de catre agentii economici.

Ca urmare, pentru toate pietele, conditia de echilibru este ca nivelul productiei, sau oferta globala (Y) sa fie egala cu cererea globala (D).

Y = D (1)

Daca se are in vedere faptul ca cererea globala cuprinde cererea pentru bunurile de consum (c) si cererea pentru bunurile de investitii (I), iar venitul (productia) este destinat consumului si economiilor (S), se obtin urmatoarele relatii:

D = C + I

Y = C + S

de unde, pe baza relatiei:

Y = D

rezulta ca:

C + S = C+I

Se ajunge deci la una din ecuatiile de echilibru formulate in teoria keynesista:

S = I (2)

Din analiza acestor relatii rezulta ca egalitatea economiilor si investitiilor (2) este echivalenta cu egalitatea dintre oferta globala si cererea globala (1). Prin urmare, prima relatie (1) reprezinta conditia de echilibru pe piata bunurilor economice.

În economia reala exista totdeauna abateri de la conditiile de echilibru.

Aceasta se produc datorita schimbarii unora dintre factorii de formare si miscare a echilibrului.

Întotdeauna vor exista surplusuri de o parte sau alta, la oferta sau la cerere. Piata care functioneaza bine este intotdeauna plina cu marfuri. Pe langa produsele de pe piata exista stocuri care alimenteaza in mod curent si operativ oferta, iar la resurse sunt constituite rezerve.

În economie se pot forma insa si dezechilibre. Cele mai importante cazuri de dezechilibre sunt urmatoarele (in abordarea prof. J. Kornay):

1. Excesul de oferta pe piata bunurilor economice si pe piata muncii, adica O > C, ceea ce are ca rezultat atat o productie fara desfacere, cat si subocuparea fortei de munca, somajul.

În acest caz, dezechilibru economic genereaza o stare de presiune, ale carei trasaturi sunt: resursele nu sunt utilizate integral; subutilizarea capacitatilor de productie, care genereaza risipa; concurenta mai puternica intre vanzatori etc.

2. Excesul de cerere pe piata bunurilor si serviciilor si excesul de oferta pe piata muncii. Daca excesul de oferta pe piata muncii inseamna somaj, surplusul de cerere pe piata marfurilor este rezultatul unei productii mai mici, al penuriei.

În acest caz, dezechilibrele de pe piata marfurilor iau forma absorbtiei. Absorbtia are urmatoarele caracteristici: concurenta este numai intre cumparatori; producatorii gasesc cumparatori pentru tot ce ofera; vanzatorul are posibilitatea sa selecteze cumparatorii; consumatorul nu-si poate satisface pe deplin aspiratiile si dorinta de alegere, iar stimulentii producatorilor pentru calitate slabesc.

Este posibil insa ca dezechilibrele sa cuprinda si celelalte piete, odata cu excesul de cerere pentru bunuri si servicii aparand un exces de moneda, precum si pe piata muncii, ceea ce se concretizeaza in inflatie si somaj, cu implicatii grave pentru conditiile de viata.

În acest caz este vorba de o criza structurala de amploare, in conditiile careia nu mai actioneaza nici absorbtia, nici presiunea si a carei depasire necesita masuri ample si corelate de restructurare a economiei si a mecanismelor ei de functionare.

Frecventa si amplitudinea oscilatiilor activitatii economice la nivel micro si macroeconomic difera in timp si spatiu. Avand in vedere faptul ca in ultima jumatate de secol frecventa si profunzimea crizelor economice nu mai sunt comparabile cu cele precedente, in multe lucrari problema dezechilibrelor este abordata intr-un cadru mai larg - cel al fluctuatiilor sau al ciclurilor de afaceri, explicate prin folosirea unor modele de echilibru dinamice.

Fluctuatiile sunt sau pot fi intamplatoare, sezoniere sau ciclice.

a)              Fluctuatiile intamplatoare (accidentale) sunt cauzate de cataclisme naturale (cutremure, inundatii, molime) sau de evenimente politice si sociale deosebite sau neasteptate (razboaie s.a.).

b)              Fluctuatiile sezoniere sunt specifice agriculturii, turismului si constructiilor, fiind generate de conditii climaterice, obiceiuri si traditii. Ele se deruleaza, de regula, in cursul unui an.

c)              Fluctuatiile ciclice sunt cauzate de factori interni ai economiei. Ele presupun alternanta perioadelor de expansiune (avant) cu cele de stagnare sau chiar de regres; incepand cu al treilea deceniu al secolului XIX, fluctuatiile economice cu caracter de criza s-au produs cu o anumita regularitate (8 - 10 ani), luand forma unor miscari ondulatorii, cunoscute sub denumirea de ciclicitate.

2. Conceptul si tipologia ciclurilor economice

În economie, ciclicitatea reprezinta acea forma de miscare a activitatii economice dintr-o tara in care fazele de expansiune alterneaza cu cele de descrestere si stagnare.

Aprecierea se poate face prin analiza unui singur indicator sau a mai multor indicatori, respectiv prin cresterea agregata a productiei (produsului intern/national brut), a veniturilor si ocuparii fortei de munca, urmata de descresterea cumulativa a acestora.

Pe baza analizei datelor disponibile si a evolutiilor istorice, au fost puse in evidenta trei tipuri esentiale de cicluri generale, ca si cicluri specifice diferitelor ramuri de activitate

1.Cicluri decenale sau cicluri Juglar (numele economistului care le-a studiat in mod special, publicand in 1860 lucrarea "Crizele comerciale si revenirea lor periodica in Franta, Marea Britanie si Statele Unite").

2. Cicluri Kondratieff (numele economistului care le-a studiat) sau cicluri lungi, "seculare".

3. Cicluri scurte, cu o durata de la 6 la 40 de luni, legate de variatia stocurilor, care se intercaleaza in interiorul ciclurilor decenale.

Ciclul decenal

A polarizat atentia analizei economice, formand obiectul unor ample cercetari, dezbateri si controverse. Deosebirile de opinii privesc atat definirea ciclului si a fazelor acestuia, cat si cauzele si factorii. Prin ciclu se intelege fie ansamblul de fenomene care se realizeaza intr-o ordine determinata, prin alternanta fazelor de dezvoltare si prosperitate cu cele de depresiune, fie fluctuatiile recurente ale activitatii economice, fie perioada de timp de la inceputul unei crize pana la inceputul alteia.

În determinarea fazelor din care se compune ciclul s-au conturat doua orientari. Prima o reprezinta cei care se situeaza pe pozitiile lui I. Clement Juglar (Paris, 1819-1905), care a analizat in lucrarea amintita mai sus trei faze: expansiunea sau avantul economic, criza si depresiunea. Cei mai multi economisti disting insa patru momente (faze) ale ciclului. Dupa P.A. Samuelson ele ar consta in restrangerea (contractia), inviorarea, expansiunea si apogeul; Grand Larousse Encyclopedique le numeste criza, depresiunea, refacerea incompleta si expansiunea.

Independent de denumiri, fazele ciclului economic sunt expansiunea (avantul), criza (recesiunea), depresiunea si reluarea (inviorarea) activitatii economice.

Schematic ciclul decenal arata astfel:

Fig. nr. 1

a) Faza de expansiune (avant economic) - intervalul A-B se caracterizeaza prin: cresterea productiei si a preturilor. La baza cresterii productiei se afla cresterea investitiilor, prin sporirea veniturilor si a creditului. Este o perioada de afaceri prospere, in care au loc cresterea profiturilor si a salariilor si ridicarea gradului de ocupare a fortei de munca. Creste cursul actiunilor la bursa de valori.

b) Criza (recesiunea) - intervalul B-C urmeaza dupa punctul maxim de crestere dintr-un ciclu si se exprima printr-o inversare a evolutiei, prin scaderea productiei, a preturilor si a cursului la bursa de schimb. Bancile restrang creditul acordat industriasilor si comerciantilor, se acumuleaza stocuri de marfuri nevandute, se reduc investitiile, iar cei ce nu fac fata ies de pe piata. Numarul falimentelor si somerilor creste, salariile muncitorilor ocupati scad, apar tendintele inflationiste.

c) Depresiunea (C-D) este faza ciclului care succede crizei si se caracterizeaza prin lancezirea activitatii economice; productia stagneaza, iar somajul creste. Neincre­derea afirmata deja in faza de recesiune se raspandeste, intreprinderile mai slabe dau faliment. Cererea se diminueaza, are loc reducerea ratei profitului, a cursului actiunilor si a nivelului de trai.

În faza de depresiune, intreprinderile care au rezistat crizei procedeaza la inlocuirea capitalului fix.

d) Înviorarea (D-E) este faza ciclului economic caracterizata prin reluarea treptata a procesului de crestere a cererii globale, iar pe aceasta baza se realizeaza depasirea punctului cel mai inalt al ciclului precedent. Revigorarea procesului investitional, atat pentru noi capacitati cat si pentru innoirea celor existente alimenteaza cererea de mijloace de productie si de forta de munca, iar prin ocupare se reduc proportiile somajului. Pe aceasta baza cresc veniturile si cererea pentru bunuri de consum. Astfel, inviorarea se transforma treptat-treptat in expansiune (avant).

Alternanta celor patru faze nu inseamna incetinirea cresterii economice. Este interesanta precizarea facuta in acest sens de Paul Heyne, care arata ca "daca o recesiune ar fi numai o incetinire a ritmului cresterii economice, recesiunile s-ar bucura de popularitate printre adeptii cresterii economice zero, dar ele nu se bucura de popularitate, intrucat determina "incetiniri neintentionate si, deci, abrupte ale ritmului cresterii economice", iar "costurile unei recesiuni sunt, in mare masura, costuri ale sperantelor inselate"[5]. Dupa el, venitul pierdut este cel care il dezamageste pe producator si venitul in scadere este cel care il determina pe producator sa reduca ritmul productiei.

Desi ciclul are elemente definitorii comune, nu exista un model general al ciclului economic. Ca urmare a actiunii diferitilor factori, ciclurile si crizele pot imbraca variate forme, de la scaderea catastrofala a productiei, cum a fost in timpul marii crize economice din 1929-1933, pana la reduceri mai putin profunde ale ritmului de crestere economica sau la plafonarea acestuia, asa cum s-a intamplat de multe ori in perioada postbelica.

Criza economica poate fi definita ca o manifestare a unor perturbari si dereglari de amploare in desfasurarea activitatii economice si inversarea de la faza ascendenta la cea descendenta a ciclului, exprimata prin cresterea stocurilor de produse nevandute si reducerea productiei, prin scaderea preturilor (pana la cel de-al doilea razboi mondial), prin somaj si caderea cotatilor bursiere.

Crizele care definesc ciclurile economice se caracterizeaza prin mai multe trasaturi. În primul rand, spre deosebire de crizele anterioare modului de productie capitalist, care erau crize de subproductie, rezultate mai ales din recolte slabe, ca urmare a unor factori naturali (seceta, inundatii) sau razboaie, crizele care au avut loc in perioada moderna sunt crize de supraproductie.

În al doilea rand, crizele ciclice nu se rezuma la o ramura sau la un sector de activitate, ci cuprind diferite ramuri si sectoare, economia nationala si, in anumite conditii, economia mondiala.

În al treilea rand, crizele sunt periodice si definesc ciclurile economice, indiferent daca in analiza teoretica ele sunt situate la inceputul sau la sfarsitul acestora. Ele s-au repetat la intervale de 8-11 ani. Astfel, pentru perioada de timp dintre 1825, cand o criza economica a cuprins economia Angliei, si 1938 analistii au desprins 13 cicluri Juglar, cu o durata ceva mai mare de opt ani. Cele mai puternice crize au fost cele din 1873 si 1929-1933. Ele au consecinte economice si sociale importante - intre 1929 si 1933, caderea productiei in S.U.A. a fost de 46%, iar a preturilor de 30%; in 1933 numarul somerilor era de 13,5 milioane in S.U.A., 3 milioane in Marea Britanie, 5,5 milioane in Germania. Comertul international a suferit o contractie de 61% intre 1929 si 1933, rezultata atat din scaderea preturilor, cat si din reducerea volumului.

În perioada postbelica frecventa si amploarea crizelor s-au redus. Cele mai importante momente de criza au fost indeosebi cele din 1973-1975; 1981-1982 si 1990-1991; prima, care a urmat primului "soc petrolier", a fost mai puternica, dar scurta; a doua, mai putin profunda, a durat mai mult.

Costul unei recesiuni in termenii productiei este dat de decalajul de productie prin care se intelege deviatia procentuala de la PIB potential. El este expresia subutilizarii capacitatilor de productie si a potentialului uman si se rasfrange in nivelul de trai.

S-a stabilit ca dintre cele 19 recesiuni anterioare Marii Crize, numai trei au durat mai putin de un an, in timp ce dintre cele 11 recesiuni produse dupa Marea Criza numai trei au durat mai mult de un an. Si expansiunea s-a modificat: dintre cele 21 de asemenea faze care au avut loc inainte de al Doilea Razboi Mondial numai trei au durat mai mult de trei ani, dar din cele zece expansiuni postbelice, doar trei au durat mai putin de trei ani

Pe ansamblul perioadei de dupa al doilea razboi mondial, cresterea economica in tarile dezvoltate a fost insa "cea mai puternica dintre cele cunoscute vreodata; [] mai lenta in Marea Britanie, apreciabila in Statele Unite, [] deosebit de importanta in Franta si Germania si inca si mai substantiala in Japonia. Aceasta dezvoltare se sprijina destul de putin pe sporirea efectivelor de angajati; ea se bazeaza, in principal, pe cresterea productivitatii muncii []".

În aceste conditii, nu de putine ori, in perioada postbelica a fost pusa in discutie existenta ciclului economic. Chiar daca majorarea sensibila a locului sectorului de servicii, precum si a noilor tehnologii in economiile dezvoltate a adus mai multa stabilitate activitatii economice (serviciile fluctuand mai putin in raport cu bunurile materiale) "ciclurile de afaceri nu vor disparea definitiv toate economiile trecand prin perioade de crestere si declin, reflectate in evolutia somajului, a gradului de utilizare a capacitatilor si a nivelului general de productie"

Declansarea crizei financiare in 2007 cu epicentrul in SUA, devenita apoi economica globala a demonstrat falsitatea ideilor privind disparitia ciclului economic si perfectiunea pietei libere.

Ciclurile lungi

Ideea existentei unor cicluri lungi a fost formulata cu circa opt decenii in urma, cand economistul rus (N.D.) Kondratieff, analizand serii de date statistice pentru Anglia, Franta, S.U.A. si Germania referitoare la preturi, ratele dobanzii, salarii, comertul exterior, energia si productia de minereuri, a pus in evidenta o serie de miscari cronologice de circa 50-60 de ani.

Miscarile observate de el pot fi impartite in patru faze: o perioada de expansiune de circa doua decenii, urmata de o recesiune zisa primara si de o plafonare care dureaza circa 10 ani, inainte de a se declansa o depresiune de circa doua decenii. De exemplu, Kondratieff a pus in evidenta o faza ascendenta, din 1790 pana in 1814, apoi una descendenta, de la 1814 la 1840; un nou progres a avut loc in intervalul 1849-1873, dupa care a urmat o faza descendenta pana la primul razboi mondial. El a subliniat ca miscarile lungi erau simultan internationale si atingeau principalele sectoare ale vietii economice si sociale.

Metoda lui Kondratieff are la baza analiza mecanismelor preturilor; perioadele ascendente in analiza sa se caracterizau printr-o miscare continua a preturilor cu ridicata, iar cele descendente, dimpotriva, prin scaderea indicelui general al acestor preturi.

Aceasta evolutie a preturilor corespunde, dupa el, "uzurii, reinnoirii si maririi bunurilor de capital fix, a caror producere necesita investitii si un proces lung"; vor exista astfel mari valuri ("unde") tehnice, care vor antrena unde economice; in faza difuzarii, acumularea se amplifica, rata profitului creste, dar odata cu generalizarea noilor tehnici concurenta reduce ratele profitului si supraacumularea devine intolerabila.

Analiza lui Kondratieff a preturilor nu mai poate fi aplicabila la economia postbelica, intrucat preturile au urmat o tendinta ascendenta.

Analiza ciclurilor lungi a fost dusa mai departe de economistul american de origine austriaca Joseph Schumpeter (1883-1950), care, in timp ce maestrii sai vorbeau de echilibrul general, publica o carte intitulata "Teoria evolutiei economice".

Dupa ce analizeaza mai intai functionarea unei economii stationare, Schumpeter se ocupa in mod deosebit de trendul cresterii pe o perioada lunga de timp, care include fluctuatii economice ciclice pe termen scurt. Dupa acest autor, exista rupturi ale fluxurilor stationare, care conduc la evolutia economica si care provin din modificarea functiilor de productie datorita inovatiei. Inovatia, spune el, este revolutionara, intrucat determina schimbarea combinarii productive a factorilor si in organizarea productiei. Acest proces, calificat de Schumpeter ca o "distrugere creativa", intrucat demoleaza structuri de productie anterioare, nu se manifesta decat ca urmare a unor inovatii majore.

Din motive economice, sociologice si tehnice, aceste inovatii, spune Schumpeter, apar "in ciorchine" (par grappes), existand deci o concentrare spatiala si temporala a inovatiilor.

În aceasta conceptie, cresterea se face prin "unde" (valuri) ce se suprapun: valul primar, sanatos, determinat de inovatii, dar care cunoaste un reflux cand productia masiva de bunuri rezultate din aceste inovatii determina o crestere a preturilor; urmeaza lichidarea normala a avantului, ce aduce o activitate economica la un nivel superior echilibrului initial, ca urmare a cresterii productivitatii pe baza inovatiilor. Astfel, lungimea si intensitatea ciclului este legata de ciclicitatea si importanta inovatiei tehnice, marile inovatii tehnice incheind cicluri lungi. Am avea, astfel, ciclul aburului (1787-1848), ciclul caii ferate, (1848-1897), ciclul automobilului, al electricitatii si chimiei (1897-1942).

Dezvoltarea economica este influentata, desigur, de numerosi factori econo­mici, tehnici, social-culturali etc. În acest spirit, in alte abordari, tipologia ciclurilor economice este pusa in legatura cu: interactiunea si dinamica diferita a indicatorilor care caracterizeaza formarea si evolutia principalelor componente ale aparatului productiv; efectul-ecou al proceselor demografice; reproductia capitalului fix; carac­teris­ticile resurselor de materii prime si energie; ciclurile progresului tehnico-stiintific; mecanismul de functionare a economiei.