Minciuna

"Si, in fond, ce este o minciuna? Adevarul mascat"

Lord Byron

Minciuna este forma activa a secretului. Mincinosul construieste o realitate secundara pentru a insela, in speranta de a convinge. Brower Lincoln, in 1969, descrie mincinosul desavarsit ca fiind un ipocrit, critic al minciunii si pazitor al normelor. Daca majoritatea minte, increderea se dilueaza si toata lumea patimeste, pentru ca banuiala se extinde si asupra celor care spun adevarul. Omul, ca fiinta fizica este la fel ca si alte corpuri, guvernat de legile universale. Ca fiinta inteligenta, el incalca fara incetare legile pe care Dumnezeu le-a stabilit si le schimba pe acelea pe care le-a stabilit el insusi. Minciuna atrage dupa sine aspectul imoral al realitatii.

Machiavelli, in 1513, in Principele ,releva un "alfabet politic" si "lectie de tiranie" pentru a se sti cum sa se mentina puterea, dominatia, in functie de imprejurarile si calitatile personale. Principele este una din cele mai controversate carti ale lumii, cea mai hulita si mai laudata, mai citata decat citita. E hulita cu ipocrizie pentru ca e prea lucida si adevarata. Machiavelli arata adevaruri ce se spuneau doar in soapta, cartea sa cuprinzand mai mult decat sfaturi punctuale. Autorul generalizeaza, categorizeaza, propune precepte fundamentate pe o analiza a institutiilor si raporturilor de forta. Propune un ideal tip unde omul e bun daca poate si rau daca poate. In conceptia sa omul e prin natura sa rau si devine bun doar daca este obligat. Propunerea lui Machiavelli este cea de a ridica cortina din fata scenei puterilor, unde deciziile sunt luate la rece, aranjate, deghizate, unde calculele tin cont de interese si de o rationalitate ascunde o alta. Gandirea machiavelica a devenit o arta a societatii moderne, a puterii, sfaturile Principelui sunt transformate in ratiuni ale lumii moderne, caci ce poate reprezenta o ratiune ce ascunde o alta, scopul fiind de a insela pe celalalt, decat minciuna sub diversele sale forme, unde dupa aproape 500 de ani, incepand cartile de pe tarabe, cu titluri care include cuvantul "succes", si terminand cu literature stiintifica, Machiavelli devine reprezentantul reprezentarii omului modern dornic de ascensiune? Arta aparentelor poate fi rezumata in fraza:"Fiti machiavelici, dar nimeni sa nu stie asta!".Iata ratiunea pentru care politicienii, de exemplu, nu recunosc public Principele, dar au luat cu totii lectii de la acest opuscul ce a prevazut camuflarea propriilor adevaruri.

J.J. Rousseau sustine ca aparenta- si cortegiul sau de ingamfare, de viclenie si inselatorie- creste o data cu inegalitatile politice si economice.[4] Omul, in starea initial naturala nu cunoaste nici vanitatea, nici consideratia, nici stima, nici despotul, de unde pentru om "a fi" coincide cu "a parea". Abia cand apar ierarhiile, rivalitatile din jurul acestora au avut ca efect o prima indepartare intre a fi si a parea. Odata cu evolutia, "a fi " devine un aspect total diferit de "a parea" ceea ce ne duce la inegalitatile sociale. Distanta dintre a fi si a parea creste si devine o trasatura "normala "a conditiei umane. Devin doua lucruri total diferite, iar acesta distinctie duce la fastul stralucitor, la vicleniea inselatoare si la viciile care decurg de aici.

Societatea inegala este construita de "oameni artificiali si de pasiuni nefiresti[ . .] salbaticul traieste in el insusi, pe cand omul sociabil traieste intodeauna inafara sa; el nu poate trai decat in opinia celorlalti . totul devine nefiresc si teatral: onoare, prietenie, virtute si pana si viciile, cu care omul invata in cele din urma sa se faleasca . in mijlocul unui asemenea noian de filosofie, umanitate, politete si maxime sublime nu avem decat un invelis inselator si lipsit de continut: onoare fara virtute, ratiuni fara intelepciune si placere fara fericire"

Georg Simmel raporta fiecare fenomen social la schimbarile de actiuni reciproce dintre indivizi[7], unde in acelasi timp viata si forma se opun. O societate fara forma nu poate exista. Formele sunt definite ca reprezentari simbolice, commune, materializabile in institutii: limbaj, concepte, opere, organizatii, traditii ritualuri. Conflictul intre forma si viata din opinia sa au dezvoltat doua axe ale discursului sau. Prima axa se refera la interactiunea continua catre celalalt, o dispozitie universala. Cea de-a doua axa o gaseste in numarul actorilor aflati in interactiune, secretul unei personae in raport cu alta. Legatura facuta de Simmel intre secret si cunoastere ne dezvaluie o relatie dualista a contrariilor. Imperfectiunii cunosterii; aproximarea si incertitudinea acesteia in raport cu celalalt, se transforma in secret deliberat ( omisiune, minciuna, nespunere).

Simmel vede acest fenomen ca o conditie a comunicarii, fara de care celalalt ar avea imposibila misiune de a incerca mereu sa descalceasca tot ce ne trece prin cap:" haosul mental care locuieste in noi".[8]Prezenta nespunerii, a non-cunosterii teleologice ii apare lui Simmel ca o conditie prealabila, a priori absolut al comunicarii ce inglobeaza diferentele relative pe care le numim revelare -sincera- de sine si disimulare-mincinoasa. Un mod de a patrunde "ilegal" in intimitatea celuilalt se poate face prin observatie si reflectie. Marile absente sunt nespunerile mincinoase,la fel ca si minciunile altruiste si ludice, notiunile de pudoare, si politete nu primesc nici o atentie, la fel ca si aluzia, ironia, parabola, confesiunea, falsificarea istoriei, tehnicile narative, etc. Timp de 60 de ani, (1900-1960) intre Simmel si Goffman, preocuparea pentru aceste forme de interactiune nu au mai fost aprofundate.

Revenind in spatiul organizational, jocul intre a fi si a parea este parte a vietii. Este scena unde nu este permisa minciuna in totalitate dar nici sinceritatea in aceeasi masura. Minciuna reprezinta forma individului de a-si pastra autonomia.

Goffman vede interactiunea sub virtutea unor norme,mai exact atunci cand fiecare stie ca intre definitia privata si definitia publica a unei situatii exista un spatiu care nu coincide cu realitatea, unde clar exista minciuna. Acest spatiu are doua alternative: minciuna sau sinceritatea absoluta.

Prezenta sinceritatii absolute conduce la un control strict si intolerabil al fiecariu individ. Preluand ideea de "a fi si a parea" a lui Simmel, Goffman, stabileste o corelatie intre acestea, stabileste o dedublare a fi/ a parea unde se exclude autenticitatea totala si falsitatea totala. El nu "rupe" situatiile a fi-a parea , ci le lasa sa decurga conform rolurilor sociale cristalizate deja, expunerea lui Goffman fiind explicatia conform careia individul fiind prins in flagrant delict de reprezentarea inadecvata sau frauduloasa, incerca un sentiment de rusine, declanseaza suspiciune si repingere din partea publicului social. Acesta experienta traumatizanta, va determina subiectul la mai lulta atentie in viitor, in a se abate prea mult de la "a fi si a parea". Astfel se explica si teoria conform careia cea mai buna minciuna este cea crea are o baza de adevar. Un alt aspect de interes al lui Goffman este studiul cadrelor interpretative. Mai exact adopta un demers etnometodologic unde in viata cotidiana le permite actorilor sa raspunda la intrebarea:"Ce se intampla aici?" pentru a putea descoperi versiunea adevarata sau minciuna. Pune in evidenta faptul ca relatiile noastre cotidiene se bazeaza in mare masura pe interpretari comune, non-problematice. Mai exact: daca cineva povesteste ca a mancat un mar, noi nu intrebam "Ce vrei sa spui prin a manca un mar?". Goffman spune ca acest mod de interpretari care-vin-de-la-sine implica intersubiectivitatea noastra devenind vulnerabile. O actiune non-problematica se preteaza usor la o explicatie mincinoasa. Este posibil si usor sa induci false cadre interpretative pentru a induce false erori. Goffman isi constrieste ipoteza pe cadrele primare care nu se refera la interpretari ci sunt elementele centrale ale culturii de grup.

Acestea sunt generatoarele naturale cu capacitati modulabile putand da sensuri cameleonice aceleiasi activitati: serios sau ludic, fantasma sau scenariu. Acestor modulatii se adauga fabricatiile. Aici actorii folosesc cadrele doar pentru a induce false convingeri asupra evenimentului; secrete puse la incercare, camuflaj, minciuni bine intentionate sau perfide, fabricarea probelor.

Minciuna devine joc asupra cadrelor interpretative. De exemplu tanara care nu-i povesteste mamei sale despre amantul sau pentru a-i intretine imaginea confortabila de domnisoara virtuoasa. Minciuna prin inducerea indirecta de false cadre interpretative sunt celputin minciuni de gradul al doilea. Inducerile directe sunt situatii cand subiectul inventeaza o falsa interpretare a starii interne si a livrat-o direct celuilalt. De exemplu cand copilul este foarte flamand si matusa sa ii ofera un fel de mancare care nu ii place,acesta zice ca nu-i este foame. Astfel induce o falsa convingere utilizand o conventie de limbaj. Distinctia intre sinele public si sinele privat intalneste distinctia noastra intre natura invizibila a reprezentarilor mentale si natura vizibila a semnificatiilor. Tratam diferit ceea ce este nemijlocit public(obiceiuri, coafura, gesturi) si ceea ce avem libertatea de a expune sau a ascunde. Contributia lui Goffman este explicatia autoreglarii intre "a fi si a parea", dublul nivel aparut din constiinta disocierii intre sine si prezentarea de sine.