John dewey - doctrine pedagogice

JOHN DEWEY - DOCTRINE PEDAGOGICE

PEDAGOGIA PRAGMATISTA

Pedagogia pragmatista este o alta cunoscuta teorie pedagogica, care s-a afirmat incepind cu ultimul deceniu al secolului al XlX-lea. Bazata pe filozofia pragmatista (grec. pragma — actiune) ai carei reprezentanti sunt W. James si J. Dewey, pedagogia pragmatista a cunoscut o larga raspindire in Statele Unite ale Americii. Acest curent pedagogic poarta si numele de pedagogie instrumentalista, deoarece J. Dewey — principa­lul ei reprezentant — considera ideile si teoriile drept instrumente de actiune, unicul criteriu al adevarului fiind succesul in activitatea in­dividuala.

John Dewey (1859—1952), remarcabil pedagog american, a fost pro­fesor de filozofie, psihologie si pedagogie la Universitatea din Chicago si la Universitatea Columbia. In 1896 a infiintat, pe linga Universitatea din Chicago, o scoala experimentala, care a servit si ca seminar pedago­gic universitar. In aceasta scoala, a inlocuit planurile de invatamint, programele si metodele de predare traditionala, prin activitatea prac­tica si jocuri, bazate pe interesele spontane ale elevilor. Ideile peda­gogice, rezultate din activitatea desfasurata in aceasta perioada. J.Dewey le-a expus in lucrarile : Crezul meu pedagogic, Scoala si societatea, Scola si copilul, Scolile de maine.

Activitatea sa practica si teoretica a continuat insa si in deceniile urmatoare, ea concretizindu-se intr-un numar insemnat de lucrari, din care cele mai importante sunt : Democratia si educatia, Educatia de azi (1942), Problemele omului (1946, Experienta si educatie (1947) s.a.

In conceptia sa pedagogica, educatia are ca scop dezvoltarea armo­nioasa si completa a fortelor naturale ale copilului, pentru a-1 integra in societate, pastrindu-i in acelasi timp nestirbita individualitatea. El considera ca este necesara o strinsa legatura intre educatie si societate, educatia fiind unul din mijloacele de renastere a societatii. John D rwey nu crede insa in atotputernicia educatiei, apreciind ca intre indivizi exista diferente de la natura, de care trebuie sa se tina seama in pro­cesul educativ. De aceea sustinea ca este necesara o educatie diferen­tiata.

Pedagogul american preconizeaza organizarea procesului de invatamint nu sub forma de lectii pe clase in care se transmit cunostinte, ci prin organizarea unor activitati prin mijlocirea carora copilul se ins­truieste si isi formeaza deprinderi de munca. Dewey preconiza un invatamint care sa urmeze drumul pe care l-a parcurs omenirea in crearea stiintei : mai intii oamenii au lucrat, au desfasurat o activitate practica, iar din experienta lor a rezultat stiinta. Pornind de la aceasta teza, el critica sistemul traditionalist de instruire din acea epoca, intrucat trans­miterea cunostintelor preceda activitatea desfasurata de elevi. Potrivit conceptiei sale, dupa cum pe plan social-istoric activitatea practica si experienta au precedat teoria si stiinta, tot asa, pe planul dezvoltarii spirituale a individului, orice idee, orice teorie sa fie pregatita printr-o activitate practica. Procedindu-se astfel, elevii se vor instrui lucrind.

J. Dewey nu era de acord cu modul in care concepeau desfasurarea procesului de invatamint unii adepti ai folosirii intuitiei in procesul instructiv. Pentru a se insusi cunostintele nu este suficient sa se per­ceapa obiectele ; important este ca elevii sa lucreze cu aceste obiecte si sa dobindeasca experienta. Rolul scolii — arata pedagogul pragmatist — nu este de a pregati pentru viata transmitind un volum oare­care de cunostinte, ci de a fi insasi viata si de a organiza experienta copilului in acest sens. El sustinea ca scoala trebuie sa fie integrata in viata activa a societatii, faeindu-se din aceasta institutie o comunitate embrionara, care dezvolta spiritul social al copiilor si interesele lor sociale.

J. Dewey punea la baza procesului invatarii, experienta proprie a copilului ; in consecinta, in scolile noi, organizate dupa sisitemul sau, se punea accentul pe activitatea libera si spontana a copilului, iar planul si programele de invatamint erau elaborate dupa interesele fiecarui copil si in conformitate cu cerintele comunitatii scolare respective.

Pedocentrismul conceptiei sale pedagogice a avut la inceput un caracter pozitiv, deoarece pornea de la legatura fireasca dintre pedagogie si psihologia copilului. El a renuntat insa la un invatamant sistematic, sub conducerea profesorului.

Pedagogul american avea dreptate cind critica scoala traditionala In care accentul se punea pe memorarea cunostintelor expuse de inva­tator sau cuprinse in manuale. El avea dreptate si atunci cind isi ma­nifesta dezacordul fata de aceia care exagerau valoarea instructiva a intuitiei.

J. Dewey comitea insa eroarea de a pune semnul egalitatii intre legile procesului de dezvoltare a stiintei si legile procesului de insusire a acesteia de catre tinara generatie. Organizarea procesului de inva­tamint in conformitate cu conceptia lui J. Dewey duce la o accentuare a preocuparii pentru formarea deprinderilor de activitate, dar in acelasi timp si la o minimalizare a rolului cunostintelor teoretice in formarea profilului spiritual al tinerei generatii.

Activitatea pe care urmeaza sa o desfasoare elevii in scoala, arata filozoful si pedagogul american, nu trebuie sa fie impusa dinafara, ci aleasa de ei, in conformitate cu interesele lor. Acestea, la rindul lor, sint dependente de „instinctele rudimentare ale naturii umane' — in­stinctul social, instinctul de constructie, instinctul artistic si instinctul de cercetare. Activitatea copilului — desfasurata in vederea instruirii lui — va tine seama de stadiile de manifestare si dezvoltare a acestor instincte. Sustinind astfel de teze, J. Dewey voia sa demonstreze nece­sitatea unei educatii care sa porneasca de la tendintele firesti ale copi­lului. Prin aceasta conceptie el isi manifesta dezacordul fata de sistemul de educatie intemeiat in exclusivitate pe influenta exterioara si care neglija cerintele de natura interna ale copilului.

Pedagogul american nesocoteste rolul societatii in formarea profi­lului spiritual al omului, deoarece el cerea ca, influenta mediului sa co­respunda stadiilor de dezvoltare a instinctelor si sa asigure adaptarea individului la realitatile sociale.

De aceasta teorie a subordonarii in­fluentei societatii fata de datele ereditare in procesul de formare a omului, J. Dewey leaga o alta teza a conceptiei sale : nefiind inzestrati cu aceleasi capacitati intelectuale, oamenii trebuie sa primeasca o educatie diferentiata. De aici concluzia organizarii unui invatamint in care elevii sa poata alege disciplinele care corespund intereselor lor. Si aceasta teza a lui Dewey este indreptatita. El insa nu se opreste aici. Teoria sa asupra instinctelor cuprinde inca o afirmatie eronata : inclinatiile, im­pulsurile marii majoritati a oamenilor sint ,,strict practice', putini au inclinatii intelectuale. De aci decurge o alta concluzie : principala preo­cupare a scolii trebuie sa fie dezvoltarea capacitatilor practice.

Iata cum pedagogul american ramine credincios filozofiei pragmatiste; omul sa se pregateasca pentru actiune, insusindu-si capacitatea de a adapta mijloacele la scopul pe care vrea sa-1 atinga.

J. Dewey a fost preocupat sa elaboreze un sistem pedagogic a carui aplicare sa asigure cultivarea „armoniei sociale'. Urmarind ca prin pro­cesul educativ sa se realizeze adaptarea omului la societate, supunerea lui la regulile sociale, el credea in mod eronat ca s-ar putea sa se ajunga in acest fel la nivelarea asperitatilor existente intre diferitele clase so­ciale si chiar la instaurarea unei societati democratice, libere si prospere, in care sa nu mai existe lupta dintre oameni si in care succesul fiecarui indi­vid ar fi doar rezultatul autodezvoltarii sale si al adaptarii, cit mai perfecte, la aceasta societate.

Teoria pedagogica a lui J. Dewey a avut un larg ecou nu numai in S.U.A., ci si in alte tari din America, Asia si Europa. Acest succes se explica prin critica facuta scolii traditionale (in centrul careia se afla profesorul, si a carei programa nu corespundea nevoilor copilului, o scoala deci in care exista un divort intre stiinta si aplicarea ei)- si prin tendinta manifestata de pedagogul american de a depasi unele teze teoretice asupra educatiei care se infruntau in acea perioada (edu­catia este un fenomen pur psihologic dupa unii, pur sociologic dupa altii; in educatie trebuie sa se formeze deprinderi de activitate, sustineau unii, in timp ce altii insistau asupra inarmarii elevilor cu cunostinte).

Critica sa a stimulat cautarea unor noi cai de formare a tinerei generatii si a

provocat numeroase experiente (planul Dalton, sistemul Winetka s.a.). Teoria lui J. Dewey a dat- prin partea ei pozitiva- o orientare mai practica scolii americane, mai apropiata de nevoile unei tari industriale dezvoltate.

Teoria pedagogica pragmatista, prin tezele pe care le-a sustinut, n-a reusit insa sa se ridice la valoarea criticilor pe care le-a facut scolii traditionale. „Scolile de miine' preconizate de el nu corespundeau- asa cum sustinea Dewey- nevoilor copilului, ci emanau din necesitatile societatii capitaliste americane de la inceputul secolului al XlX-lea. Scoala insasi nu era- in teorie si practica- decit un mijloc de adaptare a tinerei generatii la conditiile specifice ale acestei societati.

Evident, nu intreg invatamintul american s~a organizat potrivit teoriei pedagogice a pragmatistilor. In ultimele sale lucrari pedagogice- Educatia de azi (1942), Problemele omului (1946), J. Dewey continua sa critice unele aspecte ale scolii din Statele Unite. In acelasi timp insa devenisera mai evidente si lacunele teoriei sale pedagogice, ceea ce a facut sa creasca in intensitate si pozitiile antipragmatiste.

In tara noastra, activitatea si opera lui J. Dewey au fost cunos­cute si raspindite mai ales in perioada dintre cele doua razboaie mon­diale. Au fost traduse unele lucrari ale sale Scoala si copilul, Scolile de miine si s-au elaborat unele studii in care s-au prezentat principalele sale idei pedagogice.