Rolul psihomotricitatii in dezvoltarea copilului nteprescolar

ROLUL PSIHOMOTRICITATII IN DEZVOLTAREA COPILULUI NTEPRESCOLAR

Repere generale ale sferei psihomotrice.

Psihomotricitatea este considerata in literatura de specialitate ca o functie complexa, o aptitudine care integreaza atat aspecte ale activitatii motorii, cat si manifestari ale functiilor perceptive.

Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei.

Ca functie complexa ce determina reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de raspuns.

Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea educativa.

Referindu-se la psihomotricitate, DeMeur a evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate. Desi Lapierre considera ca notiunea de psihomotricitate este prea vasta pentru a se preta la o definitie precisa, categorica si indiscutabila, C. Paunescu a evidentiat ca "psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei . ".

Astfel, studiul psihomotricitatii este considerat primordial in organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate varstele si tipurile de deficienti, ca si pentru persoanele obisnuite.

Educarea psihomotricitatii detine un loc important in terapeutica educationala, daca tinem cont de faptul ca deficienta mintala este asociata, in general, cu debilitatea motrica.

In general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilarii, ceea ce impune ca printr-o educatie sistematica se reia si se completeaza achizitiile privitoare la mecanismele motorii si psihomotrice care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregatind formele de activitate intelectuala superioara.

Initierea oricarui program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa fie precedata de o evaluare a achizitiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o comparatie cu cele pe care ar trebui sa le aiba.

Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea. Aceasta se realizeaza de catre muschi in stransa legatura cu SNC si SNP. In acest mecanism complex muschii realizeaza efectiv acomodarea organismului la modificarile permanente ale mediului exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, SN integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muschii cu care intra in legatura prin intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contractiile musculare care se traduc prin mers, precum si prin miscari de orice alt ordin: mimica, vorbire, etc.

In esenta, psihomotricitatea se manifesta ca emergenta a intregului sistem psihosomatic, ea se exprima prin motricitatea globala (generala) si moticitatea fina.

Motricitatea generala (globala) reprezinta miscarea corporala realizata prin muschii mari ai corpului (asigura deplasarile si posturile), in timp ce motricitatea fina - definita de miscarea muschilor mici ai corpului, cuprinde miscarile fine, care pot fi caractarizate printr-o mare precizie si dexteritate.

In mod normal, motricitatea fina este condusa de vedere, initial mana conduce vederea, privirea fiind orientata spre deplasarea mainilor, apoi primele coordonari vizual-motorii fiind stabilite, vederea are rol reglator pentru activitatea mainilor: mana se deplaseaza spre obiectul perceput.

Coordonatele sferei psihomotrice.

Psihomotricitatea in perioada anteprescolara are un caracter global, actele motorii reprezentand instrumentele de adaptare a individului la lumea externa. Miscarea incepe chiar din perioada fetala. Intr-adevar, in ontogeneza functiile se schiteaza odata cu dezvoltarea tesuturilor si a organelor corespunzatoare, inainte de a putea sa se justifice prin functionare. Abia catre luna a IV-a a sarcinii, mama percepe primele deplasari active ale copilului.

Conduitele psihomotrice evolueaza dupa nastere progresiv, in legatura cu maturizarea neuro-motrica si cu interventiile educationale.

Organizarea si conducerea motorie generala include capacitatea fizica, capacitatea de manipulare si cea de comunicare gestuala fundamentala (rotativ, rectiliniu, scripturoplastic, polimorf si de oscilatii).

Pe langa acestea, cele mai importante coordonate ale sferei psihomotrice sunt: structura perceptiv motrica, lateralitatea si schema corporala, incluse in organizarea conduitelor si structurilor perceptiv-motrice.

Lateralitatea.

Lateralitatea este procesul prin care dominanta functionala emisferica se traduce in prevalenta motrica. Asa cum, de regula, domina mana dreapta, tot asa, domina, sub anumite raporturi, unul din ochi, una dintre urechi, fenomenul fiind necesar in ordinea coordonarii intrafunctionale si implicand predominarea unor mecanisme din emisfera cerebrala corespunzatoare.

Dominarea laterala trebuie insa privita ca o prevalenta functionala relativa, deoarece nu se poate vorbii nici de dreptaci, nici de stangaci suta la suta, aceasta trebuind considerata ca o problema de intensitate, care variaza in functie de o cauzalitate multipla.

Fenomenul lateralizarii este generat si nuantat pe parcursul ontogenezei, de numerosi factori. Din prima categorie fac parte factorii de natura biologica, considerandu-se ca din punct de vedere exclusiv clinic asimetria functionala a creierului se exprima cel mai evident in distinctia verbal, non-verbal, in general, de functiile verbale (atat in ceea ce priveste emisia, cat si intelegerea) fiind responsabila emisfera stanga, iar de functiile referitoare la sfera vizualo-spatiala si de orientare in spatiu, fiind responsabila emisfera dreapta.

Cu toate acestea, datorita implicarii deosebite limbajului in intrega dezvoltare psihica, este posibil sa nu existe functii exclusiv non-verbale. Se mai poate lua in calcul, capacitatile operationale ale emisferelor cerebrale care depind de: mecanismele implicate in realizarea unei functii date si nu de tipul de informatie care trebuie tratata.

Dintre factorii de natura socio-culturala putem enumera: religia, morala, cultura (actionand la nivel individual prin mecanisme multiple, precum imitatia, limbajul etc; scrisul, de exemplu, constituie factorul socio-cultural cel mai important).

Lateralitatea se clasifica, conform lui C. Paunescu, dupa natura sa (lateralitate normala si lateralitate patologica), dupa gradul de intensitate (lateralitate puternica , lateralitate slab conturata, ambidextrie), dupa gradul de omogenitate (omogena, neomogena si contrariata), dupa gradul de participare a membrelor superioare si inferioare: bilaterala, omolaterala, incrucisata si multilaterala

In functie de nivelul la care se exprima prevalenta functionala, lateralitatea este manuala, podala, vizuala, auditiva.

Evaluarea lor conduce la obtinerea unei formule ce caracterizeaza fiecare individ: D- d - A - s -S. Unde:

D - dreptaci categoric (respectiv stangaci categoric) - atunci cand utilizeazeaza mana, piciorul sau ochiul dreapt (respectiv stang), pe baza unei prevalente functionale cerebrale stangi (respectiv drepte);

d - dreptaci mixt (respectiv stangaci mixt) - daca realizeaza unele actiuni cu o parte a corpului si alte actiuni cu segmentul situat de cealalta parte a corpului;

A - ambidextru - cand foloseste cu aceeasi abilitate ambele segmente simetrice

In concordanta cu lateralitatea, motricitatea fina la anteprescolar in primele 6 luni inseamna jocul degetelor si stransul pumnilor. Intre 6-12 luni copilul are o pensa digitala si poate transfera obiecte mici dintr-o mana in alta, apuca lingurita iar spre sfarsitul stadiului poseda o pensa digitala clara. Intre 1 si 2 ani el poate arunca obiectele, deschide o carte, intoarce si mazgaleste paginile. Se descurca bine in rasucirea butoanelor si in apasarea pe clape, poate suprapune intre 2 si 6 cuburi. Spre 3 ani copilul modeleaza nisipul si plastilina, foloseste foarfeca, insira margele, deschide capace si inchide rotundul, ceea ce inseamna o dactilo pictura buna.

Schema corporala

Pentru desemnarea conceptului de schema corporala, in literatura de specialitate s-au folosit o serie de termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea corpului, reprezentarea corpului propriu, schema posturala, imaginea de sine insusi etc.

Schema corporala este o sinteza psihica intre constiinta corporalitatii si experienta subiectiva a corpului, imaginea pe care o are fiecare despre corpul sau, imagine totala sau partiala, perceputa in stare statica sau dinamica sau in raporturile partilor corpului intre ele si, mai ales, in raporturile acestuia cu spatiul si mediul inconjurator.

Schema corporala reprezinta una dintre structurile psihice fundamentale, atat pentru constituirea modelului intern al realitatii externe, cat si pentru constituirea modelului propriului Eu. Astfel, pentru multi autori, Eu l se diferentiaza si i si dezvolta mecanisme integratoare articulate prin expunerea lui la actiuni externe.

Elaborarea Eu lui fizic reprezinta baza constituirii Eu lui psihic.

Schema corporala reprezinta, de-a lungul intregii vieti, principalul punct de reper in cunoasterea mediului, ca si in organizarea raspunsurilor motrice, principalul "punct de sprijin" ce face posibila elaborarea diferitelor sisteme de referinta si cunoasterea realitatii conform acestora. De aceea, perturbarile in evolutia schemei corporale reflecta tulburarea comunicarii cu mediul extern si cu sine, manifestandu-se la trei nivele: motric, cognitiv si al relatiilor sociale.

Procesul complex de elaborare a schemei corporale are la baza sinteza reflectarilor segmentelor propriului corp, in stare statica sau dinamica) si se realizeaza progresiv in timp, prin mecanisme senzoriale multiple, pe baza asocierii repetate a informatiilor primite prin senzatii exteroceptive si proprioceptive (procesare complexa a informatiilor tactile, vizuale, auditive, labirintive, kinestezice etc) si a experientei fiecarui individ.

In primul an de viata copilul dedica foarte mult timp descoperirii propriului corp. Inca din primele luni de viata, el incepe sa ia cunostinta de propriul corp pornind de la diversele actiuni de stimulare realizate de parinti (care il tin in brate, il imbaiaza, il mangaie sau ii fac masaj etc) - actiuni care, pentru copil au o rezonanta afectiva pozitiva - si pana la experienta durerii fizice (cazaturi, dureri de burta, aparitia dintilor etc).

Nou-nascutul raporteaza totul la corpul sau, ca si cum ar fi centrul lumii, dar un centru care se ignora, astfel incat subiectul actiunii nici macar nu constientizeaza sursa actiunilor sale. Acestea sunt lipsite de intetionalitate si sunt centrate pe corpul propriu (centrare care nu este nici voita nici constienta), in timp ce energia psihica este fixata spre exterior.

La 6 luni copilul manifesta interes pentru propria imagine in oglinda (stadiul oglinzii- J. Lacan).

Parintii au o influenta deosebita in evolutia copilului si doar prin faptul ca au o prezenta fizica.

Inainte de aparitia permanentei obiectului, exista un sistem de reguli de relationare a obiectelor, in care "corpul celorlalti" exista intr-o maniera dinamica.

De-a lungul procesului extrem de complex, inceput din aceasta perioada, de prelucrare a imaginii corpului altei persoane (prima fiind mama), copilul ajunge a-si cunoaste propriul corp si a-l diferentia de celelalte obiecte din mediu.

In timpul contactului fizic cu alte persoane, el incepe sa cunoasca, pe langa elementele de schema corporala si starile emotive care acompaniza miscarea diferitelor persoane.

La 15 luni (la sfarsitul perioadei prelingvistice) indica elemente ale schemei faciale, putin mai tarziu le va denumi, impreuna cu alte elemente ale schemei corporale.

Odata cu inceputul functiunii semiotice si inteligentei reprezentative (18-24 de luni) se produce descentarea actiunilor in raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca pe un obiect printre celelalte, intr-un spatiu care le cuprinde pe toate.

Imaginea corpului incepe sa se formeze in mintea copilului, care devine din ce in ce mai constient de posibilitatile, dar mai ales de limitele sale. El incepe sa se cunoasca pe sine ca sursa sau chiar ca stapan pe miscarile propriului corp.

In aceasta etapa si de-a lungul intregului proces de formare a schemei corporale, copilul incepe sa-si dezvolte si capacitatea de a intelege raporturile in care se afla diferitele obiecte din mediu si raportul in care se afla propriul corp cu acestea: distinge ceea ce este realmente posibil sa faca, de ceea ce este sortit esecului .

Dupa o etapa in care se afla intr-o puternica legatura cu mama, interesul se concentreaza asupra propriului corp (caracter narcisist). In acelasi timp copilul realizeaza ca persoana sa este distincta de modelele parintilor. Atentia pe care copiii o acorda animalelor este trezita si de descoperirea diferentelor dintre propriul corp, corpul adultilor si al altor forme de existenta.

Structura perceptiv-motrica.

Structura perceptiv-motrica implica coordonarea spatio-temporala si perceptia miscarilor proprii si de ritm. Aceste capacitati le faciliteaza integrarea informatiilor senzoriale exteroceptive si interoceptive cu functiile motrice, astfel incat se realizeaza armonizarea spatio-temporala si energetica a miscarilor pe criterii actionale.

Componenta importanta a psihomotricitatii, idemotricitatea este mecanismul intim al legarii reprezentarii cu miscarea. Ea exprima rolul reprezentarii miscarii in realizarea actului motric si, in aceelasi timp, rolul miscarii in generarea imaginilor. Ideomotricitatea asigura trecerea de la imaginea perceputa a modelului miscarii, la transpunerea in reprezentarea miscarii proprii si la elaborarea programului de actiune.

Sistemul capacitatilor coordonative implica: capacitatile de conducere si control (capacitatea de legare si combinare a miscarii, de diferentiere, de echilibru), si capacitati de adaptare (capacitatea de echilibru, de orientare, de ritm, de reactie, transformare, modificare), in baza carora copilul reuseste sa i-si mentina capul, sa stea in sezut sprijinit, sa se tarasca, dupa care sa merga cu sprijin si ulterior independent in perioada 3-12 luni.

De la varsta de un an, anteprescolarul poate sa se aplece pentru a ridica un obiect, sa rostogoleasca mingea, sa sara pe loc, necesitand asistenta doar la coborarea scarilor. De la varsta de 2 ani pana la terminarea stadiului copilul poate sta intr-un picior pana la 5 minute, merge pe varfuri, sare si alearga.