Adunarile de stari

Adunarile de stari

Cand se zicea ca pe noul domn l-a ales tara, ce insem­na asta? in principiu, se aduna in graba o "Adunare de stari', adica un consiliu exceptional in care erau reprezen­tati marii boieri, inaltul cler, cateva din orasele tarii, sluji­torii (adica oastea permanenta de la Curte) reprezentand, asa-zicand, tot "norodul'.

Asemenea adunari au fost o adevarata institutie in Evul Mediu, la noi ca si in Oc­cident. Nu erau convocate numai pentru alegerea noului domn, ci si in momente de cumpana, ca de pilda in 1456, cand domnul Moldovei Petru Aron (predecesorul lui Stefan cel Mare) voia sa aiba invoirea "tarii' pentru a plati tribut turcilor, sau, in caz contrar, tara sa-si asume

riscul razboiului.

in practica insa, foarte curand, cand tronul ramanea vacant prin moartea domnului - sau, din nefericire, prin rasturnarea lui! - Adunarea de stari a devenit mai mult o simpla formalitate pentru a consfinti o alegere hotarata, in sfat restrans, doar de marii boieri.

Marii boieri

Ei sunt, de la inceputuri, tovarasii domnului in toate "trebile tarii', si la razboi si la carma statului in vreme de pace. Printre ei isi alege domnul dregatorii, echivalentul ministrilor de azi, care fac parte dintr-un sfat (cuvant slav, inrudit cu modernul soviet!). Numele pe care le poarta dregatoriile sunt mai toate de origine bizantina, dar tre­cute de cele mai multe ori prin intermediar bulgar. Uneori se regaseste aproape neschimbata forma veche latina, de pilda pentru comis (lat. comes, care a dat in ierarhia feu­dala apuseana pe comite sau conte), sau vistierul (de la vestiarius, cel ce tine cheia garderobei domnesti unde se afla si tezaurul tarii, vistieria); spatarul (de la spata sau spada), comandantul oastei; logofatul, echivalentul unui cancelar la apuseni, vine de la numele unui mare drega­tor bizantin, logothelis, literal: pastratorul legilor. Un sin­gur titlu pare a fi o creatie locala, romaneasca: vornic, personaj de prim rang, in termeni moderni ministru de interne si ministru al justitiei. Numele slavon dvornic (de la dvor, palat) pare a fi fost calchiat dupa titlul inaltului slujitor de la Curtea ungara denumit palatinus.

Mai era paharnicul, care gusta vinul din paharul lui Voda, ca sa se asigure ca nu e otravit! Stolnicul, insarcinat cu masa domnului; postelnicul, cu legaturile cu strainii. Mai exis­tau multi altii, de ranguri inferioare, intre care de retinut e parcalabul, comandant de cetate la granita, al carui nume venea, prin intermediar unguresc, din nemteste, Burggraf, comite al burg-ului sau cetatii.

Am pastrat pentru sfarsit gradul cel mai inalt la boierii Tarii Romanesti, Marele Ban al Craiovei, fiindca n-a fost infiintat chiar de la intemeierea tarii, ci abia in veacul al XV-lea, dar e de observat ca s-a pastrat titlul pe care-l dadusera regii unguri banului de Severin, si pe care-l purta si loctiitorul regelui in Croatia (va reamintesc ca "ban'-ul era o mostenire de la avari). Din veacul al XV-lea, in Muntenia, primele ranguri se insirau astfel: mare ban, mare vornic, mare logofat, mare spatar, in Moldova, ordinea era diferita: nu exista mare ban (banul a fost, mai tarziu, un dregator de rang mic), primul in sfat era logofa­tul, iar capeteniei ostirii nu-i zicea spatar, ci hatman - ter­men pe care-l preluasera polonezii si cazacii de la nemti (Hauptmanri). Vornicii erau doi: de Tara de Sus si de Tara de Jos, reminiscenta a progresiunii noului stat format de Dragosesti, apoi de Bogdanesti in nord-vestul tinu­tului, pe vaile Siretului inferior si Moldovei, si extins treptat si asupra micilor formatiuni politice din sud, din regiunea Birladului de pilda. Si in Tara Romaneasca a dainuit multa vreme amintirea celor trei principale regi­uni din care se constituise voievodatul lui Basarab: re­giunea centrala din jurul Argesului, Oltenia constienta de fosta ei autonomie, si cele trei judete de la rasarit, Buzau, Rimnicul-Sarat si Braila, mai legate de regatul ungar prin interesele lor comerciale de la Dunare.

Am insirat cateva nume de dregatori, dar trebuie rea­mintit ceea ce mentionasem cand am pomenit de juramantul de credinta catre regele Poloniei: la inceputurile tarilor noastre, nu dregatoria il facea pe boier, ci invers, adica dintre boieri isi alegea domnul dregatorii. Boierii erau marii stapanitori de pamanturi (mosii), de pe care puteau recruta cete de luptatori.

De-abia mai tarziu, prin secolul XVII, a inceput confuzia intre dregatorie si boierie, pentru ca echivalenta sa fie chiar institutionalizata sub regimul fanariot - mult dupa epoca medievala. Marii boieri erau asadar foarte putini la numar, si, cu toate ca existau intre ei rivalitati si crunte dusmanii, ei au format veacuri de-a randul o clasa destul de solidara, care a incercat tot timpul sa limiteze autoritatea voievodului si sa imparta puterea

cu el.

Despre felul cum s-a nascut aceasta clasa privilegiata s-au dus lungi discutii in istoriografia noastra, de mai bine de o suta de ani. Parerea mea, bazata pe contextul istoric, pe vocabularul "conducerii' tarii (voievod, cneaz, ban, jupan, viteaz, voinic, boier etc.), ca si pe numele pro­prii (onomastice) ale primilor voievozi si boieri pomeniti in documente, e ca aceasta clasa, care a inceput probabil sa se formeze chiar in timpul dominatiei primului tarat bulgar (secolele IX-X), a fost la inceputuri predominant slava; ca i s-a adaugat ulterior un insemnat aport turanic (pecenego-cuman), si de-abia dupa totala fuziune a comunitatilor valahe si slave s-ar fi integrat in acest grup din ce in ce mai multe elemente provenite dintre juzii valahi. Apoi, in epoca voievodatelor, desigur ca, pe masura ce se primenea aceasta categorie sociala, elemen­tul valah, numeric precumpanitor, trebuie sa fi devenit, fatalmente, predominant. Originea slava a vechii boie­rimi trebuie sa fi marcat insa multa vreme aceasta clasa pe plan cultural. Altfel nu s-ar intelege cum de a putut cir­cula timp de veacuri o literatura numai in limba slavona, fara sa mai vorbim de liturghie si de limba de cancelarie - oare numai pentru cativa popi si diaci? Toata boie­rimea, mare si mica, trebuie ca mai intelegea slavona pana tarziu. Avem dovezi documentare ca Stefan cel Mare si Neagoe Basarab o mai vorbeau.

Asa s-a intamplat si in Occident cu alta limba moarta, latina, pe care o manuiau mai mult sau mai putin toti clericii si toti oamenii mai invatati.

Iata un alt exemplu eventual (repet, eventual, nu sigur): unul dintre fiii lui Mircea cel Batran, Radu, frate mai mare al lui Vlad Dracul, si care a domnit inaintea acestuia, a ramas cunoscut cu porecla Radu Prasnaglava. il vad tradus in toate cartile noastre de istorie: Radu cel Plesuv, sau Radu cel Chel. Cred ca e o eroare de tradu­cere datorata faptului ca in romana "gol' inseamna si descoperit pe din afara (capul gol) si desert inauntru (o oala goala). Or, in limbile slave, pentru cap gol pe din afara exista termeni inruditi cu termenii romani plesuv sau plesu, dar prasno inseamna numai gol pe dinauntru! in sarba exista chiar termenul prasnoglavac pentru a vorbi de prostul satului! Deci porecla Prasnoglava data dom­nitorului nostru n-ar fi insemnat nicidecum Radu cel Plesuv, ci Radu Prostul! E de neinchipuit ca doar niste scribi de cancelarie sa fi indraznit sa insulte astfel un "os de domn', chiar detronat. O asemenea porecla nu i-a putut fi data decat de boierii mari, continuand a se con­sidera oarecum pe aceeasi treapta sociala cu familia dom­nitoare si manuind inca curent limba slavona. De altfel, si porecla nepotului sau Radu, zis "Cel Frumos' (fratele lui Vlad Tepes), tot o porecla cu iz ironic a fost, pentru ca-i placuse, pe cand era tanar ostatic in Turcia, sultanului Mehmed al II-lea! Povestea e relatata, cu amanunte, in cronica greceasca a lui Laonic Chalcocondilas.

O ultima dovada ca slavona trebuie sa fi fost inteleasa de boierime si de o patura culta a clerului, poate si a negustorimii, pana si la inceputul veacului al XVII-lea, e faptul ca invatatul boier Udriste Nasturel, cumnatul lui Matei Basarab, cand traduce din latineste Imitatio Christi, cea mai populara lucrare mistica din Occident, nu o tra­duce in romana, ci in slavona. S-o fi facut oare numai pentru cativa popi si cativa diaci? Clasa boiereasca, cu toate improspatarile de trei-patru sute de ani, trebuie sa fi continuat a manui slavona ca limba de cultura si poate Si ca limba de distinctie sociala, asa cum se va intampla, in secolul XVIII, cu greaca, iar in secolele XIX-XX cu fran­ceza.