Capitularea Frantei

Capitularea Frantei

Lipsit de reactie eficienta pentru in apararea primului aliat, Polonia, guvernul francez condus de Edouard Daladier isi va prezenta demisia la 20 martie 1940. Dificila misiune de prim-ministru in conditiile date era asumata de Paul Reynaud. Insa nici acest guvern nu va reusi sa iasa din starea de expectativa in relatia cu Germania, astfel ca tot Adolf Hitler va prelua initiativa intr-un moment in care Danemarca era ocupata, iar Norvegia pe cale sa capituleze.

La 10 mai 1940, trupele Wehrmachtului invadau simultan Belgia, Olanda si Luxemburg intr-o reeditare a. planului Schlieffen din primul razboi mondial. Este ziua in care, urmand exemplul lui Daladier, si premierul englez Neville Chamberlain isi va prezenta demisia, fiind inlocuit cu Winston Churchill. Nu este lipsita de interes observatia ca, in ajunul atacarii Frantei, la Londra si Paris domnea instabilitatea politica.

Blitzkriegul german este nimicitor, victoriile venind una dupa alta in fata unui adversar incapabil sa opuna o rezistenta ferma si coerenta. La 11 mai, germanii cuceresc cheia defensivei belgiene, fortul Eben Emael, a doua zi trecand deja fluviul Meuse la Sedan. Aviatia germana declanseaza si ea un puternic atac, care scoate practic din lupta avioanele belgiene si creeaza o stare de dezorganizare completa. Paralel, este decisa soarta Olandei, generalul von Bock avansand pe intreaga linie a frontului. Portul Rotterdam este ocupat la 13 mai, regina Wilhemina se refugiaza la Londra, iar capitularea este inregistrata la 14 mai, dupa doar cinci zile de rezistenta.

Printr-o indrazneata initiativa, Hitler ataca, folosind puternice forte motorizate, celebrele divizii de tancuri Panzer, nordul Frantei. Intre 17 si 21 mai se obtine separarea trupelor franco-belgiene din Flandra de restul armatei franceze. Generalul Gustave Gamelin este inlaturat de la conducerea armatei, la 20 mai, dar succesorul sau Maxime Weygand nu mai pare capabil sa redreseze situatia La 26 mai este inregistrata si capitularea Belgiei din ordinul regelui Leopold III, dupa ce capitala Bruxelles cade in mana germanilor. Tot atunci este cucerit si Boulogne.

Viteza de miscare a trupelor germane va conduce astfel la izolarea a 250.000 de soldati britanici fortati sa se retraga la Dunkerque, cu speranta ca flota engleza va fi capabila sa-i recupereze. Operatiunea Dynamo, declansata de amiralitatea britanica la 26 mai, va fi incununata de un succes aproape miraculos la 4 iunie, atunci cand 338.226 de soldati si ofiteri, potrivit datelor oficiale, intre care si circa 140.000 de francezi, vor fi salvati de vasele britanice. Operatiunea a fost facilitata si de vreme, aviatia condusa de Hermann Göring beneficiind de doar 60 de ore favorabile pentru interventie. Pe de alta parte, viceamiralul Ramsay, care a coordonat retragerea, a stiut sa-si mobilizeze bine unitatile, inclusiv o puzderie de mici ambarcatiuni care au facut numeroase curse in stramtoarea Calais. Astfel, germanii se vor multumi cu cei circa 40.000 de prizonieri pe care i-au mai gasit pe plaje.

La 10 iunie, intr-un moment cand se afla intr-o situatie disperata, Franta va fi atacata si din Sud de trupele italiene. Sperand sa exploateze momentul, Mussolini a declarat razboi Frantei si Angliei, renuntand la neutralitatea afisata in septembrie 1939. In acest caz putem vorbi insa mai mult de efecte de ordin psihologic si politic, fiindca in plan militar armata italiana a demonstrat o data in plus cat de departe era, sub toate aspectele, fata de Wehrmacht. Germanii reusesc sa ocupe Parisul, parasit de guvern, la 13 iunie, si continua ofensiva in fata ramasitelor armatei franceze. Pe langa aceasta situatie pe marginea prapastiei, francezii erau in dezacord si in privinta cailor de urmat. Seful armatei, Weygand, sustinut de maresalul Petain, revenit de la postul de ambasador in Spania credea ca doar capitularea mai poate sa salveze ceva. Ideea era combatuta cu vehementa de consilierul militar al primului ministru, proaspatul general Charles de Gaulle, adeptul unei rezistente disperate in Bretania astfel incat trupele sa fie pastrate intacte si evacuate in coloniile din Africa de Nord, de unde sa continue lupta.

In noaptea de 14 iunie, Charles de Gaulle pleca la Londra pentru a sonda punctul de vedere al lui Churchill. Dupa discutii tensionate la care particpa presedintele Albert Lebrun, premierul, Weygand si Petain, in dupa-amiaza zilei de 16 iunie, de Gaulle transmite de la Londra propunerea unei uniuni britanico-franceze. Solutia nu este agreata, iar Reynaud isi anunta demisia si, de la orele 23.30, premier devine maresalul Philippe Petain, figura legendara a primului razboi mondial. Batranul soldat anunta in prima sedinta de guvern decizia de a capitula, fapt devenit public a doua zi.

Cererea va fi aprobata de Hitler si, la 22 iunie, se va semna armistitiul de la Compiegne, in acelasi vechi vagon unde germanii capitulasera in 1918, de aceasta data actorii fiind generalii Huntziger si Keitel. Victoriosi acum, germanii vor impune dezarmarea armatei franceze si ocuparea a 3/5 din teritoriul francez. In zona libera se va instala guvernul condus de Petain, care isi va muta resedinta la Vichy. Dupa doua zile se va semna si armistitiul cu Italia.

Totusi, lupta francezilor va continua, inca de la 23 iunie seful Comitetului National Francez, generalul Charles de Gaulle, refugiat la Londra, chemand la continuarea razboiului. El fusese unul din putinii militari ce atrasesera atentia asupra rolului pe care il pot juca tancurile in razboiul modern, dar vocea sa nu a fost ascultata de Marele Stat Major la timp. Desfasurarea campaniei din mai - iunie 1940 avea sa-i dea dreptate, diviziile motorizate germane avand rolul principal in scoaterea rapida din lupta a armatelor aliate. Trupe ale francezilor liberi vor lupta alaturi de cele britanice, dupa cum problema flotei si a posesiunilor coloniale franceze se va dovedi extrem de delicata.

Guvernul de la Vichy va merge pe calea colaborarii cu Germania si, la 5 iulie, va rupe relatiile cu Marea Britanie in urma atacului flotei engleze asupra celei franceze de la 3 iulie din portul Oran. In plan intern, parlamentul reunit la Vichy, la 9 iulie, se va declara favorabil unui regim autoritar condus de maresalul Petain (1856 - 1951), un rol important jucandu-1 Pierre Lava), desemnat initial drept vicepremier. Treptat, el se va manifesta ca fiind adevaratul sef al regimului instalat la Vichy, militand pentru colaborarea cu germanii, motiv pentru care, de la 18 aprilie 1942, va deveni virtual dictator. De altfel, la 17 noiembrie 1942, Petain 1-a desemnat pe Laval drept succesor, acordandu-i dreptul de a conduce prin legi si decrete, in fapt, se putea constata cresterea influentei si a controlului german.

Dupa atacul aliat din Africa de Nord, Hitler va decide sa ocupe si zona libera administrata de la Vichy, de la 11 noiembrie 1942, dorind sa evite astfel orice surpriza. Totusi, vasele franceze vor fi scufundate de propriile echipaje, care au evitat capturarea lor de catre germani. In ceea ce priveste posesiunile franceze din Africa de Nord, la 1 decembrie 1942, amiralul Jean Francois Darlan se va proclama sef al acestor teritorii, beneficiind de aprobarea Statelor Unite si a Marii Britanii. Darlan va fi insa asasinat la 24 decembrie si va fi inlocuit de generalul Henri Giraud. La 15 martie 1943, in conditiile trecerii initiativei de partea Aliatilor, Giraud va anunta ca intreaga legislatie adoptata dupa capitularea Frantei de catre regimul de la Vichy este fara efect.

Pentru a coordona viitoarele actiuni de eliberare a Frantei, la 4 iunie 1943, s-a format in exil un Comitet National de Eliberare, figurile centrale fiind generalii Henri Giraud si Charles de Gaulle (1898 - 1970). Ei vor pune la dispozitia Aliatilor trupele pe care le comandau, precum si resursele coloniilor, avand un rol important in debarcarea din iunie 1944 care a condus la eliberarea Frantei.