Crestinismul- factor al romanizarii in spatiul carpato-danubiano-pontic

Crestinismul- factor al romanizarii in

spatiul carpato-danubiano-pontic

Este cunoscuta sintagma ca poporul roman s-a nascut crestin.Acest indelungat proces s-a desfasurat pe parcursul a mai multe secole din primul mileniu dupa Christos, in arealul in care s-a produs insasi formarea poporului roman si a limbii romane.

In capitolul "Faptele Apostolilor" din Sf. Scriptura aflam ca apostolului Andrei i-a revenit sarcina transmiterii noii credinte in Peninsula Balcanica. Istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea consemneaza ca acesta a predicat Evanghelia in Scitia. Traditia de mai tarziu afirma ca el a trecut din Asia in Scitia Mare( sudul Ucrainei de azi) in Scitia Mica( Dobrogea) unde a predicat in orasele de pe tarmul Marii Negre. Existenta unor colinde sau alte creatii folclorice din Dobrogea, ca si unele toponimice( pestera Sf. Andrei, Paraiasul Sf. Andrei) pot atesta prezenta si propovaduirea sa pe aceste teritorii. Cu siguranta ca a randuit pe aceste plaiuri episcopi si preoti care i-au continuat lucrarea de increstinare a locuitorilor din zona.

Popoarele crestine europene se impart in doua mari grupe: cele care au fost crestinate in antichitate( grecii, romanii) si cele care au trecut prin acest process abia in Evul Mediu( popoarele germanice, slave, mongole) .

Romanii fac parte din prima categorie si o datoreaza colonizarii Daciei de catre romani. Pe langa soldatii romani, au fost adusi dupa cucerire colonisti proveniti din orasele romane. Sa nu uitam ca dupa crucificare trecuse destul de mult timp iar noua credinta patrunsese in randul cetatenilor romani, e adevarat- in mod subversiv, deoarece erau persecutati de puterea de atunci, chiar executati. De teama acestor persecutii, crestinii se ascundeau in locuri ferite pentru a-si indeplini obiceiurile ritualice sau slujbele religioase.

Aceste comunitati crestine ascunse au existat si in Dacia lui Traian, formate mai ales la orase de catre negustori proveniti din Asia sau din Grecia. Scriitorul roman Tartulian( 160-240) descrie raspandirea crestinismului in diferite provincii ale Imperiului roman, intre care numeste si Dacia. Este de amintit aici inscriptia gasita la Cluj-Napoca ce cuprinde formula "Sit tibi terra levis" (sa-ti fie tarana usoara) scrisa in piatra si ridicata de o asociatie de negustori veniti in Napoca din Asia. Intre persoanele pomenite sunt si multi romani, dintre care unul era veteran. Acest lucru dovedeste ca religia crestina se raspandise in randurile armatei romane din Dacia. Aceasta nu este insa singura.

Raspandirea noii religii in randul dacilor nu s-a facut cu greutate deoarece acest popor era monoteist si mare parte din preceptele vechii lor credinte se pliau pe noile concepte religioase.

Crestinarea masiva a daco-romanilor s-a facut in secolele IV-V cand credinta crestina a fost recunoscuta si oficializata in timpul domniei imparatului Constantin cel Mare(306-337), deci dupa retragerea aureliana.

In 313s-a dat un edict la Milano care dadea libertate de cult crestinilor din Imperiul roman.Cu aceasta ocazie s-au remarcat episcopii din Tomis dar si din Bretanion si Teotim, dupa cum arata Florin Constantiniu. Chiar si dupa acest edict, unii dintre imparati s-au intors la credinta politeista si au prigonit pe cei care credeau si propovaduiau crestinismul.

Nici poporul care traia pe aceste meleaguri nu era lipsit de sangele martirilor care si-au dat viata pentru credinta lor.Asa este cazul celor patru martiri din Dobrogea: Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, apoi Emilian executat de Dorostorum, Sava Gotul de la Buzau in secolul IV si inca multi altii amintiti in scrierile vremii.

Propagarea crestinismului in randul populatiei romanice din vechea Dacie este sustinuta de episcopatele infiintate in acea perioada pe linia Dunarii: basilica de la Slaveni, la Sucidava si probabil si la Drobeta. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca raspandirea noii religii in spatiul daco-moesian, mai ales dupa secolul III, a continuat pana tarziu in secolele VI-VIII si a fost un proces ce a contribuit intr-o mare masura la difuzarea culturii romane.

In acelasi timp, reprezentanti ai aceleiasi populatii au plecat spre vestul Europei pentru raspandirea invataturilor extrase din operele sfintilor parinti din Orient dar si a punerii bazelor monahismului, pe atunci inca extrem de putin practicat. Este cazul Sf. Ioan Cassian , originar din Scytia Minor- undeva pe valea Casimcei din Dobrogea de azi. A ajuns in Franta, a intemeiat o manastire si a facut cunoscuta populatiei din acea zona viata de calugar.

Tot din Scytia Minor a ajuns la Roma(500-545) Dionisie cel Mic supranumit Exiguus, cel care a calculat era crestina dupa anul nasterii lui Christos, ramanand prin calculele sale, desi putin eronate cu patru ani, la temelia calendarului nostru.

Mai putine date exista la stanga Dunarii privitor la raspandirea crestinismului. Cu toate acestea trebuie luate in calcul denumirile de origine latina intalnite pe intreg teritoriul romanesc de azi, care atesta credinta inca din cele mai vechi timpuri, in tot ceea ce inseamna denumirea tuturor notiunilor de baza. Cel mai semnificativ este chiar termenul "biserica"din "basilica", la celelalte limbi romanice derivand din grecescul "ecclesia". Alte denumiri sunt: Dumnezeu de la Domine Deus, inger de la angelus, Pasti=Paschae, crestin=christianus, duminica=Dies Dominica, rugaciune=rogation, a ruga=rugare, cruce=crux, altar=altare, a boteza= baptisare si inca multe altele. Este adevarat ca biserica crestina de azi utilizeaza si termini din slavona dar acestia sunt putini, de mai mica importanta, semn ca au fost introdusi mai tarziu.

Argumentul lingvistic atesta vechimea crestinismului nostru dar si originea lui rasariteana, deoarece termenii folositi de Biserica apuseana sunt diferiti. Poporul roman nu are o data precisa de increstinare, cum au cam toate popoarele din jur. Crestinarea lui s-a facut prin convertiri individuale mai ales in secolele II-IV Si este un process paralel cu etnogeneza sa, dacantat in timp.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantiniu, Florin- O istorie sincera a poporului roman- Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997
2. Panaitescu, P. Petre- Istoria romanilor, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1990
3. Pacurariu, Mircea- Istoria Bisericii Ortodoxe Romane- Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 1996
4. Scurtu, Ioan si colectivul- Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri si pana azi- Ed. Petrion, Bucuresti. 1999.