 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Dinastia Severilor
Dinastia Severilor reprezinta o etapa de trecere intre epoca Antoninilor si cea a "anarhiei militare" perioada in care criza se submina principatul trece de la faza latenta la cea acuta. Mutatiile cele mai vizibile sunt legate de persoana imparatului, de administratia centrala si de armata. Cresterea si intarirea autoritatii si pozitiei imparatului, precum si a administratiei sale sunt fara precedent, interventia directa a acestor factori afecteaza noi sfere ale vietii econmice, sociale si politice, toate acestea in dauna aristocratiei senatoriale si a senatului. Rolul monarhiei militara si birocratica; promovarea soldatilor si a ofiterilor este usurata atat pe scara ierarhiei militare cat si sociale, patrunderea lor in aparatul administrativ fiind incurajata de imparat.
Provinciile orientale si cele africane se bucura de deosebita atentie a membrilor dinastiei. Paralel cu accesul unor reprezentanti ai acestor regiuni in senat, cunosc o larga raspandire la Roma influentele culturale si religioase orientale. Domnia imparatului Septimius Severus si a succesorilor sai constituie o perioada extrem de favorabila in dezvoltarea Daciei romane, Drobeta, Potaisa obtin rang de colonia, Porolissum de municipium. Numarul marilor centre urbane din Dacia se ridica acum la 10, iar din Moesia Inferior la 5. Populatia autohtona, in plin proces de romanizare, participa activ la viata economica si militara a Imperiului. Din randurile ei au fost recrutate cca. 15 formatii auxiliare alae si cohortes trimise in garnizoana in Cappadocia, Siria, Gallia, Pannonia si Moesia.
Acestei dinastii au apartinut:
"Epoca Anarhiei militare" reprezinta perioada cuprinsa intre anii 235-284p.Chr. Jumatatea de secol cuprinsa intre asasinarea lui Severus Alexander si ocuparea tronului de catre Diocletian, perioada de continue lupte civile si razboaie de aparare a hotarelor Imperiului, reprezinta etapa acuta a crizei sec. III. Toate formele de manifestare a crizei se ascut la maximum. In numai 50 de ani se succed peste 25 de imparati si coimparati, dintre care 2 sau 3 nu au un sfarsit violent. Nici unul dintre imparati nu poate fonda o dinastie proprie. In perioada anarhiei militare, armata se impune ca principal sprijin si garant al autoritatii imperiale. In functie de relatiile stabilite intre autoritatea imperiala centrala si provinciile in care sunt cantonate forte armate, acestea au un rol centralizator (ca in Illyricum) sau centrifug (ca in Gallia si Britannia). In conditiile adancirii crizei, factorul extern dobandeste o pondere si importanta fara precedent in istoria ultimelor 3-4 secole. Obisnuit sa poarte razboaie ofensive, statul roman este constrans acum la o politica militara strict defensiva. Din Britania la Eufrat si din Mauretania in Egipt, limesul este supus unui continuu asediu si strapuns in numeroase locuri, fortele invadatoare patrund adanc in provincii si chiar in Italia. Lupta cvasi-neintrerupta timp de o jumatate de secol pe cele doua principale fronturi, Rin-Dunare si Eufrat, impune o mobilizare nemaiintalnita a potentialului material si militar, duce la diminuarea coeziunii statale, soldandu-se chiar, in anii 258-274 cu o vremelnica dezmembrare a acestuia in trei mari diviziuni politice. Apogeul crizei este atins in anii domniei lui Gallienus (253-268). Reformele interne si victoriile militare din timpul domniilor lui Gallienus, Claudius al II- lea Goticul si Aurelian creeaza premisele depasirii crizei.
Imperiul Roman tarziu -Dominatul
Dupa restabilirea pacii in timpul domniilor imparatilor Diocletian si Constantin, imaginea pe care statul roman o ofera in noua epoca, a dominatului, este radical schimbata fata de cea a principatului. Acum in cadrul monarhiei absolute de drept divin, in care sistemul ereditatii dinastice este necontestat, imparatul este considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant. Pentru locuitorii Imperiului, care cu toti sunt acum "supusi", monarhul este "dominus et deus", mai presus de legile oamenilor si statului, aureolat de nimbul supranaturalului. El nu mai pastreaza nimic din princeps-ul primelor doua secole, primul dintre cetatenii si magistratii statului, subordonat legilor, a carui desemnare sau consecratio erau aprobate de senat si se bazau, cel putin teoretic, pe consimtamantul poporului. Senatul, toate magistraturile de rezonanta republicana care mai ocupau un loc in arhitectura principatului au disparut sau au fost reduse la simple elemente de decor. Locul lor este luat de atotputernicul si atotcuprinzatorul aparat birocratic care dirijeaza si controleaza toate sectoarele vietii statale. Armata, care in primele doua secole cantona pe limes, pastrand ancestrala structura organizatorica, este supusa si ea unor profunde modificari; se compune acum din limitanei si comitatenses (armata de granita si cea operativa), infanteria a cedat primatul cavaleriei. In unitatile, tot mai numeroase, recrutate dintre barbarii de pe ambele parti ale limesului, care devin principala forta de soc, cu greu mai poate fi inteleasa o comanda data in limba latina.
Barierele clare dintre diferitele categorii sociale ale principatului dispar in statul autocrat, societatea polarizandu-se in doua mari tabere, honestiores si humiliores reprezentantii colegiilor profesionale sunt legati de meseriile lor, colonistii isi pierd libertatea de miscare. Rolul marilor domenii creste. Latifundiarii isi consolideaza puterea creindu-si un aparat de constrangere propriu (villae intarite, sistem administrativ, independet, detasamente armate personale-bucellarii), isi extind domeniile si influienta luand sub ocrotirea lor (patrocinium), in pofida numeroaselor interdictii ale imparatului, pe taranii din imprejurimi care cautau o aparare impotriva impilarii functionarilor imperiali si a impozitelor tot mai apasatoare ale statului. Conflictul dintre marii proprietari funciari -in continua emancipare- si puterea imperiala este unul din factorii care contribuie la subminarea treptata a centralismului statal.
In vremea principatului, numeroasele orase, mandre de drepturile lor, detin un rol de prima importanta in viata statului; la inceputul dominatului, cele care mai supravietuiesc sunt inconjurate de ziduri de incinta ce nu mai ocrotesc decat o redusa parte a orasului de odinioara. In multe dintre provincii, viata urbana, in declin, cedeaza primatul celei rurale asa precum balanta se inclina incet, dar inexorabil, in favoarea economiei naturale si in dauna celei monetare.
Nici viata spirituala nu mai seamana cu cea a secolelor anterioare . Panteonul vechii religii romane, care in vremea principatului tolera sau asimila tot mai usor zei, culte si obiceiuri ale populatiilor supuse din Orient si Occident, este abandonat in secolul IV in favoarea unei religii noi, totalitare si exclusiviste, o religie triumfatoare care, cu numai un secol in urma era inca ignorata si dispretuita-crestinismul.
Multe procese al caror inceput poate fi gasit in anii crizei sec.III se contureaza pregnant in sec.IV : deplasarea centrului de greutate comercial, militar si politic al Imperiului spre limes, spre axa Rin-Dunare, coborarea Italiei la nivelul unei provincii
obisnuite si abandomarea Cetatii Eterne-considerata pana atunci centrul universului-de catre imparat si curte, stabilirea
in numar tot mai mare a barbarilor pe pamantul Imperiului. Acum se profileaza clar desprinderea partii occidentale a Imperiului de cea orientala, iar sortii istoriei inclina in favoarea supravietuirii celei din urma.
Domnia lui Diocletian, cel mai important dintre imparatii iliri
Amplul program de reforme realizat de el, prin care este metamorfozata intreaga structura a statului, reprezinta continuarea, sistematizarea si institutionalizarea masurilor initiate de dinastia Severilor si a celor adoptate sub impulsul necesitatii in vremea "anarhiei militare". Reformele vizeaza intarirea coeziunii interne si sporirea rezistentei Imperiului in fata pericolului extern, consolidarea autoritatii imperiale. Detaliile reformelor administrative, militare, fiscale, financiare sau religioase ale lui Diocletian, infaptuite in etape, nu sunt usor de separat de cele ale lui Constantin cel Mare, care duce mai departe si desavarseste opera reformatoare a precursorului sau.
Cu Diocletian si Constatin cel Mare se incheie procesul trasformarii Imperiului intr-o monarhie absoluta de drept divin. Intreaga putere de decizie se afla in mana imparatului si a sfetnicilor sai, grupati in sacrum consistorium (fostul consiliu al principelui), si este finalizata de un atotputernic aparat birocratic, tot mai ierarhizat si militarizat. Suprafata provinciilor este redusa, numarul lor ajungand la cca 100, grupate in 12 dioceze (fiecare in frunte cu un vicar). Prin aceasta reorganizare administrativa, sunt abolite ultimele privilegii ale Italiei, care, ca si Egiptul, este asimilata unei provincii obisnuite. Puterea militara este separata de ce civila toate numirile in aparatul administrativ si militar ramanand apanajul imparatului. O grija deosebita este acordata intaririi limesului si construirii de numeroase castella si drumuri, care fac din granita o zona fortificata. Efectivele militare sporesc la cca 500.000 de soldati, numarul legiunilor la cca 60 (mai mici si mai mobile); separarea treptata a trupelor intr-o armata centrala mobila, de interventie (comitatenses) si una formata din trupele de pe granita (limitanei), care-si cultiva, paralel loturile de pamant. In cadrul noului sistem fiscal, in care impozitul este platit in natura in functie de noile unitati fiscale, iugo si capita, orasele isi pierd orice autonomie, iar membrii diverselor categorii profesionale sunt legati obligatoriu de meseria si de colegiile lor. Baterea unor noi monede de aur si de argint cu o greutate si un continut sporit in metal pretios incearca sa reduca gravul haos economic lasat de epoca anarhiei militare. Desi Roma ramane capitala Imperiului, necesitatea apararii si unei usoare administratii impune membrilor tetrarhiei alegerea unor noi resedinte (Nicomidia, Antiohia, Sirmium, Thessalonic) orase care beneficiaza in aceasta perioada de un vast program de constructii. Diocletian viziteaza in timpul domniei o singura data Roma.
In timpul domniei lui Diocletian, Dobrogea este separata Moesia Inferior si transformata in provincie separata sub numele de Scythia (cu resedinta in orasul Tomis) apartinand diocezei Tracia, aparata de doua legiuni cu garnizoana la Noviodunum si Troesmis. Prezent in mai multe randuri la frontiera Dunarii de Jos, imparatul ia masuri de consolidare a limesului, de reconstructie a unor orase si cetati (Tomis, Dinogetia) si de refacere a drumurilor.
Incercarea de a reforma viata religioasa prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru intregul Imperiu) duce, in anii 303-304 la promulgarea a 4 edicte anticrestine care declaseaza cea mai mare persecutie din istoria Imperiului impotriva acestei religii.
Pe plan intern si extern Imperiul depaseste in timpul domniei lui Diocletian criza sec III. Daca prin activitatea sa practica, de redresare a Imperiului, Diocletian se dovedeste o personalitate a lumii noi din sec IV, conceptiile sale politice (sprijinirea cultelor politeiste in defavoarea monoteismului, refuzul principiului ereditatii dinastice in favoarea adoptiunii) il situiaza mai degraba in descendenta marilor imparati iliri ai sec III.
Instituirea sistemului de guvernare al tetrarhiei 1martie 293
Sub presiunea unor necesitati imediate (frecventele uzurpari interne si agresiunea continua a "barbarilor" la hotare), Diocletian initiaza o originala reforma costitutionala, sporind la patru numarul conducatorilor Imperiului, grupati acum intr-un colegiu. Celor doi augusti li se adauga doi caesari subordonati acestora. Vizand impartirea responsabilitatilor, in primul rand militare, si nu a Imperiului, sistemul tetrarhiei este menit (si reuseste) sa asigure unitatea acestuia, sporirea autoritatii imperiale. Diocletian, cu resedinta la Nicomedia, in Bithynia, raspunde de administrarea si securitatea provinciilor orientale, avand subordonat pe caesarul C. Valerius Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Illyricum-ului, Macedoniei si Greciei. Maximian, din Mediolanum, administreaza Italia si Africa avand in subordine pe caesarul Galliei, Spaniei si Britanniei. Casatoria lui Maximian vizeaza intarirea tetrarhiei, in care rolul lui Diocletianus ramane predominant.
In 324 Imperiul este reunificat si supus autoritatii unui singur imparat (situatie nemaiintalnita din 285), Constantin, care se revendica alesul pe pamant al divinitatii unice. Politeismul tetrarhiei este abandonat in favoarea monoteismului, care devine fundamentul ideologic al monarhiei despotice, iar principiul adoptiunii este inlocuit de cel al ereditatii dinastice.
Constantin a continuat si a desavarsit toate reformele initiate de Diocletian. Numarul provinciilor este ridicat la 117, grupate in 14 dioceze si 4 prefecturi ( Orient, Illyricum, Italia si Gallia). Armata, in care barbarii gasesc acces in numar tot mai mare, se imparte acum definitiv in trupe de granita si trupe de campanie. Ierarhia functionareasca si ceremonialul de curte, care graviteaza exclusiv in jurul monarhului isi dobandesc statuarea definitiva. Edicte imperiale stipuleaza legarea de glie a coloniilor si de profesiune si localitate a unor largi categorii de locuitori.
Prin crearea unei noi monede de aur (solidusul), este abandonata politica economica a principatului, bazata pe argint, in favoarea aurului, ca baza a sistemului monetar imperial. Aceasta masura favorizeaza clasa marilor proprietari funciari, care devine principalul suport social al noului regim politic si inrautateste situatia economica, politica, juridica a Imperiului.
Consolidarea economica, politica, juridica a Imperiului in timpul domniilor lui Diocletian si Constantin are un firesc corolar in tendinta de redesteptare a vietii spirituale. Un prim simptom al acestei renasteri il constituie noua inflorire a studiilor clasice in stransa legatura cu dezvoltarea invatamantului (sprijinit substantial de ambii imparati). Operele marilor autori latini sunt amplu studiate -sub aspectul limbii, metricii, ideaticii lor (Servius Honorarus este autorul unui celebru comentariu al operei lui Vergilius, Aelius Donatus se apleaca asupra lui Terentius). Literatura isi revine insa cu greu din eclipsa anilor de criza. Elocventa pagana traieste prin Paneginricele unor autori gali, iar lucrarile retorilor crestini Arnobius si Lactantius se inscriu printre primele scrieri cu caracter apologetic. In aceasta perioada, Roma dobandeste ultimele ei edificii monumentale, impresionante mai mult prin masivitate si bogatia ornamentala, decat eleganta si armonia proportiilor (Termele lui Diocletian; Arcul de triumf al lui Constantin). Constructii grandioase se ridica si in noile resedinte imperiale (Basilica lui Maxentius din Roma, palatul lui Constantin din Tier, Termele si Porta Nigra din acelasi oras, vila lui Diocletian din Salona, azi Split, palatul si mausoleul lui Galerius din Salonic). Detasarea de traditia romana, specifica lui Constantin, este vizibila si in sculptura si mai ales in pictura epocii. Motivele clasice de pe sarcofagii cedeaza tot mai mult locul scenelor din Vechiul si Noul Testament, iar realismul -uneori brutal- al secolului trecut este inlocuit treptat in pictura de o tot mai accentuata schematizare.
Interesat in intarirea unitatii bisericii crestine, ca sprijin al puterii imperiale, Constantin a intervenit in conflicte cristologice, luand pozitie impotriva schismelor si ereziilor. Asemenea lui Augustus, fondatorul principatului, prin intreaga sa opera reformatoare Constantin imprima un nou curs istoriei romane, instaurand noul regim politic, dominatul, pregatind, in acelasi timp, nasterea unui nou imperiu, cel bizantin.
In 325 are loc la Niceea, in Asia Mica, primul Consiliu ecumenic al bisericii crestine. Convocat din initiativa lui Constantin, congresul urmarea restabilirea unitatii bisericii, amenintata de conflictul cristologic dintre presbiterul Arius si episcopul Alexandros din Alexandria. Sub presiunea reprezentantilor Alexandriei, tezele lui Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie, iar acesta exilat. Congresul pune bazele dogmatice si canonice ale bisericii crestine.
Inaugurarea oficiala a Constantinopolului (fondat pe locul vechiului Byzantion, intemeiat de colonistii greci din Megara la 660 a.Chr.) ca noua capitala a Imperiului roman a avut loc la 11 mai 330 p.Chr. Recunoscand excelenta pozitie strategica si comerciala a orasului de pe Bosfor, situat la granita dintre Orient si Occident, Constantin initiaza in 324 un vast program de constructii care transforma Constantinopolul intr-o stralucita metropola. Organizarea administrativa a noii capitale este identica cu cea a Romei, iar locuitorii ei obtin aceleasi privilegii ca si cei din orasul de pe malurile Tibrului. Stabilirea capitalei la Constantinopol este, in acelasi timp, o marturie graitoare a preponderentei dobandite de provinciile orientale ale Imperiului roman fata de cele apusene. Capitala a Imperiului bizantin, "Noua Roma" va supravietui inca un mileniu, Cetatii Eterne, prabusite in 476 sub loviturile "barbarilor".
Moartea lui Constantin cel Mare survine la 22 mai 337 in Asia Mica, la Nicomidia, in drum spre granita orientala a Imperiului unde izbucnise un nou razboi cu Imperiul sasanid. Pe patul de moarte Constantin este botezat in religia crestina de catre episcopul Eusebios.
Imperiul este impartit intre fii sai:
In pofida impartirii atributiilor imperiale intre doi sau mai multi coimparati, mod de guvernare care se impune treptat ca o necesitate ineductibila, unitatea Imperiului este zdruncinata. In 353-364 si 394-395 intregul Imperiu este din nou reunit sub autoritatea unui imparat unic. Daca pana in 363/364 profunda restructurare statala realizata de Diocletian si Constantin cel Mare asigura o anumita stabilitate interna si externa, treptat, situatia interna se deterioreaza, iar presiunea la hotare se intensifica. Dupa 376 Imperiul nu mai poate izgoni de pe teritoriul sau populatiile germanice, care strapung limesul, fiind constrans sa accepte stabilirea acestora, ce-si pastreaza organizarea sociala si politica specifica, in teritoriul statului roman. Armata se compune acum in cea mai mare parte din contingente barbare, cu o structura si conducere proprie.
De la jumatatea sec. IV, autoritatea statala trece in repetate randuri la masuri antipagane inchiderea templelor si confiscarea bunurilor acestora, interdictii de celebrare a sacrificiilor, de venerare a idolilor, care culmineaza cu edictele imperiale din 391-392 ce interzic definitiv cultele pagane pe intregul cuprins al Imperiului si impun crestinismul ca unica religie. Statul, care a facut din biserica un aliat, considera unitatea acesteia o necesitate politica vitala si intervine direct in disputele cristologice si in combaterea ereziilor.
Renasterea spirituala inceputa sub Diocletian si Constantin se continua si desavarseste in sec. IV, a carui cultura, se situeaza sub semnul incontestabil al clasicismului. Literatura pagana -in amurg, ca si aceea crestina -in inflorire- isi gasesc un esential suport in traditia clasica, gratie careia cea dintai realizeaza ultimele sale opere viabile, cea de-a doua -primele scrieri artistice autentice. Studiul patrimoniului culturii latine se imbogateste acum cu acel adevarat "muzeu literar" care este opera lui Macrobius, Saturnalia.
Unitatea Imperiului roman ramane teoretic, necontestata si dupa 395. In realitate, cu fiecare an sunt tot mai pregnante separarea si diferentierea celor doua parti devenite, practic, doua state diferite. Atat politica interna cat si cea externa a fiecaruia sunt dictate de necesitati proprii; iar dupa publicarea concomitenta a Codexului Theodosian (438-439), legislatia juridica evolueaza si ea complet independent. Cu exceptia tensiunilor din vremea lui Stilicon (395-408), relatiile dintre Apus si Rasarit sunt bune, angajarea fiecaruia in depasirea propriilor dificultati nu mai lasa loc colaborarii sau intrajutorarii.
Instrainarea progresiva dintre cele doua imperii se produce si la nivel lingvistic -cultural; in Orient, limba si cultura greaca cunosc o irezistibila renastere, care va duce la depasirea celei latine pe aproape toate planurile. Dupa 395 se profileaza tot mai evident liniile evolutive care vor determina ca in Occident criza sa se adanceasca ireversibil, culminand cu insasi disparitia statului, iar in Orient vor impune Imperiul Bizantin ca o noua entitate istorica. Partea orientala a Imperiului roman reuseste sa depaseasca criza economico -social -politica, sa impiedice stabilirea unor popoare straine pe teritoriul sau si sa evite acapararea aparatului de stat de catre elementul "barbar".
In partea occidentala, criza se agraveaza subminand posibilitatile de rezistenta a statului; apararea granitelor devine imposibila, iar infiltrarea elementului germanic in structura statului ireversibila. Odata cu crearea statelor barbare pe teritoriul Imperiului roman de apus, suprafata statului scade, resursele materiale si umane se reduc catastrofal; uzurparile si rivalitatile dintre generali nu mai pot fi controlate. Distrugerea oraselor si satelor, devastarea culturilor, prabusirea sistemului monetar accentueaza deteriorarea economiei si trecerea la o economie naturala, fac, ca saracia sa fie tot mai dur resimtita de masele largi. Lupta de clasa ia o amploare fara precedent accelerand destramarea autoritatii statale. De la jumatatea sec. V, Mediterana inceteaza definitiv (dupa aproape opt secole) de a mai fi o mare romana, legaturile dintre bazinul occidental si cel oriental se intrerup, axa comerciala meridionala dispare. Dupa 401, Imperiul roman de rasarit este eliberat de pericolul vizigot, in schimb este confruntat la frontiera dunareana, pentru aproape patru decenii, cu cel hun.
Deja existenta diferentierea de ordin lingvistic si cultural dintre cele doua parti ale Imperiului capata o pregnanta deosebita in aceasta perioada in care "optiunea" Occidentului pentru limba si civilizatia latina si a Orientului pentru cea greaca este categorica. Roma care in 395 isi pierde definitiv calitatea de resedinta imperiala si ale carei magnifice monumente cad prada jafului vizigot in 410, intra intr-o nemiloasa decadenta iar fostele provincii occidentale sunt substituite complet in 476 de regate barbare. Cetatea Eterna ramane doar un simbol elocvent al vechii maretii si civilizatii romane, dupa cum literatura traditionala devine deja o realitate a trecutului. In fata impresurarii barbare, biserica occidentala are un rol esential in pastrarea si programarea culturii si gandirii antice de la care ea insasi se revendica acum. Actuala in aceasta perioada literatura crestina, care, prin sinteza filozofica a lui Aurelius Augustus De civitate dei si prin opera primului mare poet crestin, Prudentius, atinge valori artistice de mare autenticitate.
In Imperiul roman de rasarit, mult mai ferit de vicisitudini, viata intelectuala si artistica isi continua cursul infloritor. Centrul acestei activitati este noua capitala imperiala, Constantinopolul, care beneficiaza si de apropierea unor vechi focare de cultura ca Atena, Nicomedia, Niceea, Pergam, Caesarea, Antiohia, Alexandria. Pe temeliile clasicitatii greco-romane, care este tot mai mult incorporata religiei crestine, se dezvolta acum o literatura si arta noua, straina de anticul spirit rational si stiintific, ce-si va gasi implinirea in cultura ulterioara a Bizantului.
Din 395 pana in 476 unitatea impusa lumii mediteraneene, unor populatii atat de diferite de pe trei continente, se naruie. Nici un alt stat nu reusise in antichitate si nu a reusit nici in epocile care au urmat, sa asigure o coeziune atat de indelungata intr-un spatiu de o atare vastitate. Pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus se cristalizeaza, incepand din sec. V, o serie de regate "barbare", cu a caror istorie incepe un nou ev, si o noua oranduire sociala -feudalismul. Pe cuprinsul tuturor acestor state supravietuiesc elemente ale civilizatiei romane; inglobate in noile structuri economice, sociale, politice, spirituale.
Dreptul roman, creatie majora a geniului latin, sta la baza jurisdictiei moderne, latina ramane limba oficiala si de cult, iar pana in secolele XVI-XVII si limba de invatamant, a vietii stiintifice si culturale a Occidentului. In evolutia ei necontenita, latina s-a transformat in actualele limbi neolatine sau romanice, rafinate instrumente de exprimare a gandirii si sensibilitatii omului modern.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
