Militarismul japonez

Militarismul japonez

In primul razboi mondial, Japonia a participat la lupte alaturi de Antanta, numarandu-se deci printre statele invingatoare. Cu toate acestea, desi si-a consolidat pozitia in Extremul Orient, clasa politica nipona era nemultumita de rolul minor ce i-a fost rezervat de Marile Puteri dupa victoria finala. Intr-un fel era reeditata, pastrand proportiile, situatia Italiei, astfel ca nu a fost o mare surpriza intrarea Japoniei in randul statelor nemultumite de statutul lor.

Marea majoritate a populatiei era afectata de criza economica in care se cufundase Japonia dupa cateva decenii de crestere si de afirmare in plan international, in special agricultura avand puternice reminiscente feudale mai ales ca maniera de organizare. Se explica astfel problemele legate de productia mica de orez, care a afectat nivelul de trai - in august 1918 va avea loc chiar o puternica rascoala la care participa circa zece milioane de tarani - la inceputul celui de-al treilea deceniu al secolului XX. La aceste dificultati se vor adauga si cele generate de puternicul cutremur din 1 septembrie 1923, care a cauzat moartea a peste 150.000 de persoane.

Este perioada in care incepe sa se manifeste si o forma de fascism specifica Japoniei. Exponentul principal al orientarii de extrema dreapta era Kita Ikki, cel care isi publicase cartea de capatai, inca din 1919, Proiect general de reconstructie a Japoniei, sustinand superioritatea rasei galbene. El se baza in principal pe taranime, clasa sociala cea mai traditionalista si cea mai numeroasa, totodata. Pentru realizarea idealurilor sale, Kita Ikki facea apel la imparat, sfatuindu-1 sa ia masuri pentru incredintarea puterii militarilor, prin suprimarea Constitutiei si dizolvarea Parlamentului. Alaturi de Kita Ikki se vor remarca si alte grupari cu caracter fascist si, desi nu se va ajunge la o coagulare a acestora, ele vor influenta viata politica japoneza.

Dupa moartea imparatului Yoshihito, la 25 decembrie 1926, va incepe domnia lui Hirohito, care marca, in confonnitate cu traditia nipona, o noua era, Showa. Aceasta va fi puternic influentata de tendintele de a se impune ale grupurilor militariste si imperialiste, dornice sa-si extinda controlul asupra statelor din jur. Aceste aspiratii vor fi puse in practica de guvernul condus de generalul Giichi Tanaka, sustinut de unul din partidele importante ale tarii, Seiyukai. Venit la putere in aprilie 1927, Tanaka va promova o politica activa, el fiind adeptul interventiei militare in China, spre deosebire de fostul premier, Shidehara, care urmarise expansiunea pe cale pasnica a Japoniei.

Noua orientare politica este cuprinsa in Memorandumul Tanaka, document prezentat imparatului Hirohito la 25 iulie 1927. Generalul dorea ca puterea Japoniei sa creasca printr-o politica de sange si fier, expansiunea in detrimentul Chinei fiind urmarita chiar cu riscul intrarii intr-un conflict direct cu Statele Unite ale Americii. Totusi, treptat, Tanaka a pierdut sprijinul suveranului, iar evolutiile potrivnice din Manciuria vor conduce la caderea guvernului pe care-1 conducea la 1 iulie 1929.

Actionand conform prerogativelor sale, Hirohito va acorda demnitatea de premier liderului partidului Minseito, celalalt mare partid politic japonez, Hamaguchi Osaki. Noul premier va schimba linia politica externa, readucandu-1 pe baronul Shidehara in fruntea diplomatiei. In plan intern, el se va confrunta cu efectele crizei economice, niponii lovindu-se in special de probleme in doua domenii traditionale, productia de matase si cea de orez. Era creat astfel climatul propice pentru discursul si actiunea fortelor extremiste, cei trei milioane de someri fiind o excelenta masa de manevra. Victima a acestor cercuri a cazut chiar premierul Hamaguchi Osaki, ranit grav in urma unui atentat la 14 noiembrie 1930, care isi va pierde viata in urma acestor rani la 26 august 1931.

In anii marii crize, mai precis in septembrie 1930, un grup de militari din Tokio vor pune bazele organizatiei secrete Societatea ciresului (Sakurakai), liderul miscarii fiind locotenent-colonelul Kingoro Hashimoto. Gruparea isi propunea sa actioneze prin mijloace violente impotriva principalelor partide burgheze, Seiyukai si Minseito, sperand ca astfel vor impune o noua epoca de stralucire pentru Japonia. Trebuie remarcat faptul ca alaturi de Societatea ciresului actionau alte grupari de extrema dreapta, numarul lor depasind 200.

Pe plan extern, prima victima a fost China vecina, in urma agresiunii din Manciuria si a proclamarii statului Manchuko (18 februarie 1932), guvernul de la Tokio luand masura de a se retrage de la Liga Natiunilor la 27 mai 1933, obtinand astfel o mai mare libertate de actiune.

Dupa revolta tinerilor ofiteri din 26 februarie 1936, atunci cand au fost asasinati contele Saito si ministrul de finante Tokahashi, 17 rebeli fiind condamnati la moarte, la 9 martie s-a format guvernul Koki Hirota. Cabinetul era clar dominat de militari, care si-au impus punctul de vedere mai ales in privinta unei linii politice externe mai dure. In urma alegerilor de la 30 aprilie 1937, printul Fummimaro Konoye va forma un guvern de uniune nationala, fostul premier Hirota detinand portofoliul externelor, in timp ce ministru de razboi era Sugiyama. La 7 iulie incepea atacul impotriva Chinei, o continuare a actiunii din Manciuria, intr-un moment in care economia japoneza trecuse deja masiv la productia de razboi. De altfel, in martie 1938 era decretata mobilizarea generala, moment cu profunde semnificatii. Prin controlul total pe care autoritatile il obtineau pe baza acestei legi, statul totalitar capata drepturi depline.

La izbucnirea conflictului dintre Germania si Polonia, guvernul condus de generalul Abe a anuntat ca se va mentine pe o pozitie de neutralitate conditionata, prioritara fiind solutionarea favorabila a conflictului cu China. Mai mult, noul premier desemnat de imparat in ianuarie 1940, amiralul Yonai, era adeptul ideii potrivit careia tara sa isi putea realiza planurile din Extremul Orient fara ajutorul Germaniei, el fiind unul dintre adversarii aliantei cu Berlinul. Totusi, niponii se vor asocia cu Hitler si Mussolini la 27 septembrie 1940, necesitatile ce decurgeau din buna conducere a razboiului prevaland. Potrivit artico­lului 2 al Pactului Anticomintern, Germania si Italia recunosteau drep­tul Japoniei de a crea o "noua ordine in marele spatiu rasaritean asiatic".

Vizita ministrului de externe Yosuke Matsuoka in Europa va fi un bun prilej si pentru incheierea unui tratat de neutralitate cu Uniunea Sovietica, la 13 aprilie 1941. Potrivit documentului valabil pentru o perioada de cinci ani, cele doua mari puteri se angajau sa-si respecte reciproc integritatea teritoriala. Pactul se va dovedi extrem de util pentru Stalin, care a evitat, dupa declansarea planului Barbarossa, un razboi pe doua fronturi.

Atacul asupra Uniunii Sovietice a provocat puternice controverse la Tokio intre ministrul de externe Matsuoka si premierul Konoye, primul fiind adeptul intrarii in razboi alaturi de Hitler. Decizia finala va fi luata la conferinta imperiala din 2 iulie 1941, atunci cand a fost adoptat un program ce viza crearea "sferei de co-prosperitate a Marii Asii Orientale". Practic, prevalau continuarea razboiului cu China si extinderea conflictului spre Sud, Japonia pastrandu-si neutralitatea fata de conflictul germano-sovietic, fara a fi insa exclusa varianta unei interventii in anumite conditii.

La 16 octombrie 1941, printul Konoye era fortat sa-si prezinte demisia, fiind inlocuit cu fostul ministru de razboi, generalul Hideki Tojo. Adept deschis al atacarii Statelor Unite, acesta va impune trecerea la planificarea unui atac decisiv, care se va produce la 7 decembrie 1941, momentul din care cele doua mari tabere erau pe deplin conturate. Era o victorie a cercurilor militariste care va fi scump platita de japonezi in doar cativa ani.