EPOCA CLASICA A GRECIEI ANTICE (490-336 i.Chr.)

EPOCA CLASICA A GRECIEI ANTICE (490-336 i.Chr.)

Secolele al V-lea si al IV-lea i.Chr. marcheaza apogeul civilizatiei elene, numita de istorici ca perioada ei 'clasica', adica epoca de maxima inflorire a orasului-stat (polis). Este perioada in care are loc dezvoltarea si inflorirea modelului institutional si cultural propus grecilor de Atena. Aceasta va ajunge, dupa orgolioasa afirmatie a lui Pericles, educatoarea intregii Grecii.

1. Razboaiele greco-persane

La sfarsitul secolului VI i.Chr., lumea greaca si-a epuizat expansiunea coloniala si se gaseste, in multe privinte, in pozitie de aparare. La vest, cartaginezii si etruscii amenintau sudul Italiei si Sicilia. La est, primejdia era mai accentuata. Pe la 550 regatul mezilor a trecut, o data cu Cyrus, fondatorul dinastiei Ahemenizilor, sub dominatia persilor, care s-a extins spre est si sud pana la Indus si Egipt, iar spre vest impunand autoritatea 'Marelui Rege' grecilor din Asia Mica.

Dupa cuprinderea Anatoliei de catre Cyrus si Darius, pentru moment, dominatia persana nu este simtita in toata amploarea ei, nici chiar de catre cetatile grecesti din Asia Mica, cuprinse in acest vast organism economic si politic. Mai mult chiar, dorind efectuarea unor profitabile afaceri comerciale in cadrul noului organism politic, paturile negustoresti ale acestor cetati se arata dispuse sa sprijine politica de expansiune persana in M. Egee si in bazinul M. Negre, fie si cu pretul reducerii autonomiei si a libertatii lor politice. Asa se explica participarea acestora la campania din 514 i.Chr. a lui Darius impotriva tracilor si scitilor. Cu tot esecul din Scitia, persii reusesc sa puna mana pe Tracia pana la Istros, deci si pe stramtori, adica pe drumul maritim spre bazinul pontic. Beneficiarii acestei situatii nu sunt grecii, ci rivalii lor mai vechi, fenicienii, sustinuti de regele persan. In aceste conditii, era nevoie doar de un prilej pentru izbucnirea unui conflict deschis.

1.1. Rascoala Ioniei impotriva persilor (499-494 i.Chr.)

Acest prilej a fost gasit de unele cetati din Ionia in pregatirile ce le facea Darius pentru o vasta actiune de consolidare a dominatiei persane in bazinul Marii Egee. Semnalul a fost dat de Milet, unde Aristagaros a renuntat la tiranie si a instituit un regim democratic, proclamand independenta cetatii. Neputandu-se baza, numai pe fortele proprii, orasele ioniene se adreseaza pentru ajutor polisurilor Greciei continentale. Rezultatul insa nu a fost cel asteptat. Sparta a refuzat sa se angajeze intr-o actiune atat de indepartata, al carui beneficiu imediat nu-l intrevedea, in realitate datorita dificultatilor interne. Doar Atena, probabil din cauza azilului acordat de persi fostului tiran Hippias, dar si din cauza pericolului ce-l reprezenta pentru ea prezenta persilor in stramtori, raspunde favorabil apelului, prin trimiterea a 20 de corabii (jumatate din flota sa). La aceasta, Eritrea adauga inca 5 corabii, in total ajutorul constand din 2000 de luptatori. Inceputul le este favorabil grecilor rasculati. O flota feniciana este nimicita pe coastele Pamphiliei, iar pe uscat, rasculatii, ajutati de atenieni, reusesc sa patrunda in Sardes, capitala satrapiei, fara a putea insa cuceri si citadela sa (498). Nici ridicarea asediului ei, nici infrangerea corpului expeditionar langa Efes, nu au pus capat rascoalei, ci, dimpotriva, aceste insuccese par a contribui la extinderea ei. Sunt cuprinse de revolta numeroase cetati din Cipru, Rhodos, Caria, Hellespont si Propontida. Curand, insa, situatia se schimba. Rand pe rand, Ciprul si cea mai mare parte a cetatilor hellespontice si din Asia Mica, sunt supuse de catre persi. Doar Ionia, in frunte cu Miletul, mai rezista pana in anul 494 i.Chr., cand persii organizeaza, pe mare si pe uscat, asediul asupra acestei cetati. Caderea si distrugerea Miletului nu apare decat ca un sfarsit firesc al unei lupte inegale, dar si inceputul pregatirii represaliilor impotriva Greciei continentale care indraznise, prin Atena si Eretria, sa infrunte pe marele rege.

1.2. Primul razboi greco-persan (490 i.Chr.)

Suveranul ahemenid a pregatit timp de aproape zece ani revansa asupra atenienilor. El a inceput prin a-si apropia pe grecii din Asa Mica, carora le-a acordat mai multa autonomie, permitand instalarea unor guverne democratice in cetatile ionice si usurand obligatiile fiscale care apasau asupra lor. Apoi, trimte pe generalul Mardonios sa restaureze puterea persana in Tracia si Macedonia.

Pregatirea expeditiei de represalii impotriva Eritreii (in insula Eubeea) si Atenei este condusa de insusi Darius, indemnat de Hippias care se afla la curtea sa. Pentru organizarea unei expeditii pe mare, Darius a poruncit tuturor cetatilor maritime pe care le stapanea sa echipeze corabii de razboi. Comanda expeditiei a fost incredintata satrapilor Datis si Artaphernes. Cele 600 de corabii ale flotei persane pornite din insula Samos, strabat M. Egee fara a intampina rezistenta si patrund in canalul ce separa Atica de Eubeea. Dupa o rezistenta eroica, cu tot ajutorul colonistilor din Atica, asezati aici in calitate de cleruhi, insula Eubeea este invadata, iar Eritrea capituleaza, locuitorii ei fiind dusi in robie.

Traversand apoi canalul, persii debarca in apele golfului de la Marathon. Primejdia era iminenta cand un ajutor s-a ivit in persoana lui Milthiades, fost tiran al Chersonesului Tracic si participant la actiunea lui Darius impotriva scitilor, un bun cunoscator al armatei si tacticii persane. Revenit in patrie, insotit de numerosi soldati, el este ales strateg al tribului sau din Atica. Atenienii au cerut ajutoare de la Sparta (care n-au putut sosi la timp din cauza unor oprelisti religioase) si de la plateeni, care, cu 1000 de luptatori s-au alaturat celor 9000 de soldati-cetateni ai Aticii. Adunarea cetateneasca adopta planul de lupta propus de Milthiades, care prevedea atacul direct asupra persilor debarcati la Marathon. Victoria obtiuta de hopliti a fost stralucita, acoperind de glorie pe cei care au participat la batalie. Dupa sfarsitul luptei, au sosit si spartanii, care-i determina pe persii ce suferisera pierderi grele, sa se retraga pe mare.

Atenienii au cinstit victoria obtinuta, avandu-l ca erou pe Milthiades, iar in jurul bataliei s-au tesut o serie de legende. Oracolului de la Delphi i-au fost inchinate ofrande, iar la Atena s-au ridicat monumente, s-au dedicat inscriptii (epigrame funerare) pentru cei cazuti, al caror monument comun, o movila funerara, dainuie si azi. Nemuritoare a ramas si gloria alergatorului care a vestit la Atena victoria.

Semnificatia acestei batalii castigata de Atena este multipla: orasul a scapat de soarta nemiloasa care a lovit Eretria si de reinstalarea tiraniei lui Hippias, sosit odata cu persii. Prestigiul democratiei ateniene a crescut, o consecinta imediata fiind inceputul asa-numitului 'imperiu maritim' atenian.

1.3. Cresterea si perfectionarea democratiei ateniene

Invatamintele Marathonului sunt percepute diferit de cetatile grecesti: regiunile din nord, inclusiv Beotia, se considera sacrificate; Peloponesul cu Sparta se cred in afara oricarui pericol, iar cele mai multe isi urmaresc propriile interese sau diferendele cu vecinii. Singura Atena pare constienta de primejdia reala ce o reprezentau persii si de rolul sau pentru inlaturarea acesteia.

Pe plan intern, sunt consemnate puternice framantari politice, invingatoare iesind partida democratilor, care isi gaseste in Themistocles un abil si priceput conducator. Victoria a fost facilitata si de o serie de reforme, dintre care amintim pe aceea care prevedea largirea bazei de recrutare a arhontilor, prin includera si a cavalerilor, precum si cea privind cresterea rolului strategilor. Acum apare o noua institutie, ostracismul (488). Daca activitatea unui cetatean era considerata a fi potrivnica democratiei ateniene, era consultata Adunarea cetatenilor (Ecclesia) pentru tinerea unui ostracism (exilarea unui cetatean pe baza de vot, votarea facandu-se pe tablite de scoica, ostrakon). In cazul unui raspuns afirmativ, pentru ca propunerea sa fie validata, trebuia sa intruneasca 6000 de tablite (voturi). Themistocles reuseste prin institutia ostracismului sa exilize pe dusmanul sau politic, pe Aristides.

Stapan pe situatie, Themistocles isi indreapta atentia asupra transformarii Atenei intr-o mare putere maritima. In acest scop, el ia o serie de masuri, printre care importanta este crearea unei remarcabile flote pentru acea vreme, compusa din aproape 200 de trireme. Banii necesari pentru constructia de nave sunt obtinuti din exploatarea minelor de argint de la Laurion.

Ca arhonte, Themistocles a initiat vaste lucrari de fortificatie in portul Pireu, constructii de santiere navale si ridicarea marilor ziduri de aparare care legau Atena de portul Pireu. Ca o consecinta pe plan social si politic, este ridicarea thetilor, folositi din plin in flota.

1.4. Al doilea razboi greco-persan (480 i.Chr.).

In perioada care separa primul de cel de al doilea razboi greco-roman (490-480), revolta Egiptului impotriva persilor si moartea lui Darius i-au impiedicat pe persi sa treaca imediat la actiuni de represalii impotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes, dupa reprimarea rascoalei din Egipt (484-483) si-a intors fortele spre Grecia. Planul invaziei prevedea trecerea trupelor de uscat pe un pod peste Hellespont si apoi, sustinute de fortele maritime, care navigau de-a lungul coastelor Traciei, Macedoniei si Greciei, aveau ca prim obiectiv sa patrunda in Atica.

In primavara anului 480 i.Chr., plecata din Sardes, armata lui Xerxes traverseaza Hellespontul pe un pod de vase in Tracia, avand la dispozitia sa un efectiv de cca. 360.000 de soldati (din care 60.000 de cavalerie) si aproximativ 300 de corabii.

In fata pericolului iminent, la apelul lui Themistocles, delegatii a 31 de orase-stat se intrunesc intr-un congres la Corint (481 i.Chr.), pentru a examina modalitatile unei aparari comune, congres ce va pune bazele unei aliante cu caracter panhelenic. Comanda suprema a fortelor militare, terestre si maritime, care se ridicau la cca. 50.000 de oameni si 270 de corabii este incredintata Spartei (regele Leonidas a fost numit comandant suprem al trupelor de uscat, iar Eurybiades, comandant al flotei confederate). S-a initiat si o intensa activitate diplomatica, solicitandu-se sprijin din partea Cretei, Corcirei si Siracuzei, ajutoare care insa nu au sosit.

1.4.1. Batalia de la Thermopile

Pe cand Xerxes marsaluia de-a lungul coastelor Traciei, grecii si-au fixat locul de aparare la Thermopile, o ingusta trecatoare care asigura trecerea in Locrida (Grecia centrala). Comanda trupelor grecesti, alcatuite din hopliti, era detinuta de regelui spartan Leonidas, avand un efectiv extrem de redus (7000 de luptatori) fata de multimea fortele dusmane. In lupta care s-a dat, Leonidas si soldatii sai au rezistat eroic pana ce au fost rapusi de numarul covarsitor al persilor (august 480).

Dupa victorie, drumul spre Atena era liber. In urma unui decret al Adunarii cetatenilor, Atena a fost evacuata, majoritatea populatiei civile s-a retras la Egina, Salamina si Troizen. Asediul Acropolei a durat timp de doua saptamani, pana cand aparatorii ei au fost ucisi, iar templele jefuite si arse (sept. 480).

Infrangerea suferita i-a determinat pe grecii aliati sa se intruneasca intr-un consiliu de razboi in care, la insistentele Spartei, s-a adoptat un plan tactic ce prevedea apararea istmului de Corint. Deoarece aplicarea acestui plan insemna abandonarea Eginei si a Salaminei unde se aflau refugiatii atenieni, Themistocles se opune aplicarii lui considerand ca nu se tinea cont de interesele Atenei. El l-a convins pe Eurybiades, comandantul flotei, de avantajele unei aparari organizate in apele Salaminei, in locul retragerii armatei si a flotei spre istmul de Corint. Astfel, flota persana a fost silita, printr-o stratagema, sa primeasca lupta. In batalia navala de la Salamina (29 septembrie 480 i.Chr.), navele grecesti, mai rapide si mai usor de manuit, au atacat si invins flota persana, mult mai numeroasa, compusa din vase mari, greu de manevrat in stramtoare. Dupa infrangerea flotei sale, Xerxes, ordona retragerea peste Hellespont, in Asia Mica. Primejdia continua inca sa planeze asupra Greciei deoarece, o buna parte a armatei persane de uscat, ramasa in Thessalia sub comanda generalului Mardonios, astepta intariri in primavara urmatoare pentru a continua lupta. Acest nou atac nu se va produce din cauza rascoalei care a izbucnit in Babilon (479). Cu toate acestea, cu exceptia Atenei, cetatile grecesti in frunte cu Sparta revin la nepasarea dinainte de Salamina. Constient ca Sparta nu mai era dispusa sa lupte pentru apararea nordului Greciei, Mardonios a incercat sa dezbine unitatea polisurilor grecesti, inchegate in Consiliul de la Corint. El il trimite in acest scop pe regele Alexandros al Macedoniei la Atena cu propuneri de pace avantajoase, oferta comandantului persan fiind insa respinsa.

Abia cand Mardonios a reaparut in Atica, dupa indelungi dezbateri, Sparta s-a decis sa trimita trupe in ajutorul Atenei. Lupta s-a dat in august 479 la Plateea, in Beotia, unde regele spartan Pausanias, comandantul trupelor grecesti, a obtinut o victorie stralucita, decisiva. Mardonios si-a pierdut viata pe campul de lupta, iar armata persana, descurajata, s-a retras spre Hellespont. La putin timp dupa acest succes rasunator, flota greaca a atacat si distrus flota persana concentrata in insula Samos, in batalia navala de la capul Mycale, pe coasta asiatica care strajuieste insula (august 479 i.Chr.).

De aici inainte regatul persan nu va mai avea niciodata veleitati de cucerire a Greciei europene. Ciocnirile de interese care au mai aparut in secolele V-IV i.Chr. s-au desfasurat doar in zona asiatica.

1.5. Atacul cartaginez asupra Siciliei

In timp ce grecii din rasaritul Mediteranei luptau impotriva persilor pentru a-si asigura libertatea si propria dezvoltare, cei din partea occidentala a bazinului mediteranean au trebuit sa faca grele sacrificii pentru a infrunta pericolele venite din partea cartaginezilor, etruscilor sau a vecinilor lor locali (siculi, lucaneni, samniti sau mesapi). Confruntarea initiala cu cartaginezii pe planul concurentei comerciale, s-a transformat, incepand cu sec.VI i.Chr., in lupte inversunate, Sicilia si Sardinia devenind adevarate scene de lupta. Alaturi de fenicieni, etruscii, aliatii lor, constituiau un alt dusman al colonistilor greci. In a doua jumatate a sec.V i.Chr. (cca. 535), etruscii au reusit sa-si asigure controlul asupra insulei Corsica, iar cartaginezii asupra unei bune parti a Sardiniei. In acelasi timp, ei amenintau coloniile grecesti din Sicilia.

La inceputul sec.V i.Chr., Sicilia era dominata de regimuri tiranice: Anaxilas din Region era stapanul coloniei Zancle (Mesina), Terillos detinea tirania la Himera, Gelon la Siracuza, iar Theron la Akragas (Agrigent). Un conflict intre Theron si Terillos il determina pe primul, alungat din Himera, sa apeleze la sprijinul Cartaginei. Se pare ca regatul persan si republica cartagineza actionau de comun acord impotriva grecilor. Cele mai valoroase echipaje din flota lui Xerxes erau feniciene. Trimisii lui Xerxes duceau tratative la Tyr si Sidon cu fenicienii pentru subordonarea teritoriilor unde se instalasera grecii, deoarece regele persan aflase ca aliatii din Consiliul de la Corint au cerut ajutor si de la Siracuza.

In anul 48o i.Chr., o numeroasa armata cartagineza condusa de Hamilcar, unul dintre magistratii principali ai republicii cartagineze (sofeti), a traversat marea spre Sicilia pentru a-l ataca pe Theron, care se instalase la Himera. Theron, cu sprijinul lui Gelon, obtine o victorie asupra cartaginezilor, iar Hamilcar isi pierde viata in timpul confruntarii. Aceasta victorie, obtinuta aproape in acelasi timp cu batalia de la Salamina si cu alungarea persilor din Europa, a fost urmata de semnarea unui tratat de pace prin care cartaginezii se obligau sa plateasca siracuzanilor o despagubire de 2000 de talanti, in afara prazii de razboi capturate de greci.

Dupa victoria din anul 480 i.Chr., orasele grecesti din sudul Italiei cunosc o mare inflorire. Lui Gelon ii urmeaza, in 478, fratele sau, Hieron, in timpul caruia Siracuza reuseste sa infranga si veleitatile de cucerire a dusmanilor din nord ai grecilor, etruscii. In anul 474 i.Chr., etruscii au atacat Cumae, colonie greceasca de pe coasta apuseana a Italiei de sud, care ii stanjenea in legaturile lor cu aceasta zona. Printr-o interventie in forta a flotei lui Hieron, incercarea etruscilor este zadarnicita.

Spre mijlocul sec.V i.Chr., grecii din Sicilia au avut de intampinat dificultati venite din partea populatiei locale, sicelii ,organizati intr-o puternica federatie. Sub conducerea lui Ducetios, acestia au incercat, fara succes insa datorita interventiei Siracuzei (450 i.Chr.), sa subjuge orasele grecesti.

2. PERIOADA MAXIMEI INFLORIRI A POLISULUI GRECESC

Intervalul de timp cuprins intre anii 479-431 i.Chr. reprezinta una din cele mai importante perioade din istoria Greciei antice. In urma victoriei grecilor asupra persilor in rasarit si a cartaginezilor in apus, se statorniceste, pentru un timp, un relativ echilibru in bazinul M. Mediterane, al carui prim beneficiar va stii sa fie Atena.

Prin participarea sa la victoriile impotriva persilor, Sparta se credea indreptatita sa devina hegemonul intregii lumi elenice. Cu toate acestea, conservatorismul formei de guvernamant, respingerea oricarui tip de reforma si lipsa initiativei pe plan extern, toate au facut din Sparta o cetate-stat improprie a deveni conducatoarea unei mari uniuni panhelenice.

Totusi, Sparta a intreprins cateva actiuni pentru a se impune pe plan panhelenic. La doi ani dupa victoria de la Plateea (478), regele Pausanias a condus o expeditie navala pentru eliberareae insulei Cipru de sub dominatia persana. Apoi s-a indreptat spre nord, punand stapanire pe Byzantion. Incercarea de a subordona si Sestosul, unde erau instalati atenienii, cu scopul de a controla drumul maritim spre Pont, nu reuseste datorita interventiei flotei ateniene conduse de Kymon, fiul lui Milthiade. In dorinta de a-si impune hegemonia pe continent, Sparta a organizat o expeditie militara in Thessalia pentru a subordona cetatile din spatiul Greciei centrale (476). Gravele tulburari ivite in Pelopones, unde cetatile Arcadia si Ahaia s-au ridicat impotriva hegemoniei Spartei, i-a impiedicat pe lacedemonieni sa obtina succese in nord.

2.1. Atena dupa razboaiele medice

Dupa victoria navala de la Mycale, flota ateniano-ionica, condusa de Xanthippos, dornica sa-si impuna prezenta in M. Egee, cucereste Sestosul, care controla accesul in Hellespont, asigurand astfel libertatea zonei stramtorilor. Astfel era continuata politica de expansiune dusa anterior de Pisistrate si Milthiades care determina impunerea hegemoniei Atenei asupra unei bune parti din spatiul grecesc. Acest fapt este determinat nu numai de retragerea Spartei de la conducerea actiunii de desavarsire a victoriei, sub presiunea unor dificultati interne, ci si de regimul democratic al Atenei, care isi confirmase calitatile in marile incercari de la inceputul sec.V i.Chr. De aici inainte, dupa aprecierea lui Herodot, calea era deschisa pentru organizarea asa-numitului 'imperiu' maritim atenian, cunoscut sub numele de Liga ateniana. Democratia ateniana va descatusa energiile creatoare, dand posibilitate Atenei sa ajunga in aceasta epoca la maxima sa inflorire social-economica, politica si culturala. Prin aceasta, Atena va deveni, cum o spune cu un justificat si indreptatit orgoliu, reprezentantul sau cel mai de seama, Pericles - invatatoarea intregii Elade. De aceea, adesea, intreaga epoca este numita 'secolul lui Pericle'.

Asa se explica locul important ce-l ocupa Atena in istoria Greciei din aceasta vreme. Alte cetati (Corint, Megara, Sparta), care detin inca o pozitie importanta in spatiul grecesc, sunt ingrijorate de ridicarea Atenei. Unitatea panhelenica, atat de greu si de precar injghebata in timpul razboaielor greco-persane, se destrama, cetatile grecesti grupandu-se in doua blocuri ostile (Liga de la Delos si Liga peloponesiaca) care se vor infrunta in razboiul peloponesiac (431-404 i.Chr.).

2.1.1. Constituirea Ligii de la Delos

Ca reactie la politica dusa de lacedemonieni pentru extinderea hegemoniei Spartei asupra intregii Grecii, la initiativa ionienilor, se infiinteaza o confederatie de cetati sub conducerea Atenei, cunoscuta sub numele de Liga de la Delos (478/477). Meritul organizarii acestei ligi a revenit lui Aristides, rivalul politic al lui Themistocles. Aceasta liga, din care avea sa se dezvolte 'imperiul atenian', era indreptata impotriva persilor, avand drept scop continuarea operatiunilor de lupta pe pamant asiatic. La Delos, unde se afla marele sanctuar appolinic, a fost adapostit si tezaurul Ligii. La confederatie au aderat si cetatile eolice de pe coasta asiatica, insulele Lesbos, Rhodos, orase grecesti din Propontida si Thracia, din Ciclade, astfel ca Liga dobandeste caracterul unei mari puteri maritime.

Noua liga se baza, cel putin formal si la inceput, pe principiile respectarii autonomiei fiecarei cetati participante si al egalitatii in drepturi, concretizat in dreptul egal de vot in consiliul comun (synedrion). Atena nu avea alt drept in plus, in afara de cel de hegemon, in caz de razboi, cand trebuia sa i se puna la dispozitie, la Pireu, flota intregii ligi. Deoarece doar cateva cetati mai mari (Lesbos, Samos, Chios, Naxos) puteau sa contribuie cu corabii pentru constituirea flotei comune, majoritatea cetatilor aliate participau cu bani la tezaurul ligii, proportional cu valoarea proprietatii lor funciare.

Inca de acum, Atena se simte capabila sa duca o politica independenta si de perspectiva, in ciuda rezistentei Spartei, care-si simtea amenintata hegemonia. Themistocles in calitate de strateg s-a preocupat de marirea potentialului naval al Atenei. O alta actiune de importanta majora a fost inceperea constructiei unor solide ziduri de fortificatie intre Atena si Pireu, lucrare de proportii terminata abia in anul 458 i.Chr.

Scena politica a Atenei incepe sa fie ocupata tot mai mult de reprezentanti ai aristocratiei funciare, printre care amintim pe Kymon, fiul lui Milthiades. Crescut in spiritul traditiilor aristocratice, simpatiile lui se indreptau mai mult spre regimul spartan, decat spre cel democratic, atenian si de reprezentantul sau de atunci, Themistocles. Cu toate acestea, Kymon si-a dat seama ca viitorul Atenei este in primul rand pe mare, iar instrumentul maririi sale era liga maritima.

Sub comanda lui Kymon, trupele si escadrele confederatiei de la Delos repurteaza o serie de victorii care consolideaza pozitiile grecilor din Ionia si, desigur, pe cea a Atenei, facand ca puterea persana sa bata in retragere. Primul obiectiv a fost eliberarea coastei de sud a Traciei, bogata in minereuri si lemn de constructie. A urmat apoi o expeditie pe coastele sudice ale Asiei Mici. Grecii instalati in Caria si Lycia, eliberati de sub dominatia persana, vor fi obligati sa intre in Liga de la Delos (474-473). Incercarea lui Xerxes de a contracara actiunea lui Kymon in zona bazinului inferior al fluviului Eurymedon, in Pamphilia, s-a incheiat cu un insucces. Cu toata superioritatea numerica a persilor, grecii au obtinut o dubla victorie, pe mare si pe uscat, la gurile Eurymedonului (468), urmarea fiind trecerea partii de sud a Asiei Mici de partea confederatiei ateniene. Prin aceasta, pericolul persan era, pentru un moment, inlaturat, iar prestigiul Atenei consolidat. Un alt obiectiv urmarit si realizat de Kymon a fost eliberarea cetatilor grecesti din Chersonesul tracic (467).

In interior, Atena se va opune oricarei secesiuni a cetatilor apartinand ligii. Incercarile de iesire din Liga a insulelor Naxos (470) si Thasos (465) sunt anihilate prin forta armelor. Acest fapt schimba caracterul confederatiei initiale, Atena dobandind putere dictatoriala. Pentru a evita noi revolte si pentru a exercita un control sever asupra cailor maritime, Kymon a instalat pe teritoriul acestor aliati recalcitranti colonii de atenieni care dispuneau de loturi de pamant luate de la localnici. Aceste cleruhii constituiau, in acelasi timp, pentru Atena, un mijloc de a indeparta excedentul populatiei sale si instrumentul unui imperialism care a sfarsit prin a ridica impotriva ei o parte a polisurilor Greciei.

Ca urmare, spre mijlocul sec.V i.Chr., Liga de la Delos care devenise o putere redutabila, avea trei categorii de membrii: a) cei care furnizau corabii; b) cei care aduceau o contributie baneasca, impusa de Atena si c) cei care au fost siliti sa ramana in Liga, platind sume fixate de Atena. Cetatile din a treia categorie se aflau sub controlul direct al democratiei ateniene, uneori fiind chiar ocupate de garnizoane.

Liga era conceputa ca o retea de tratate intre Atena si fiecare membru al acesteia. Prevederile tratatelor cuprindeau indatoririle ambelor parti. Incepand cu anul 443 i.Chr., Atena a organizat supravegherea directa a cetatilor din Liga, grupandu-le in districte: tracic, hellespontic insular, ionic si carian. La fiecare 4 ani, cu prilejul Panatheneelor se tineau sesiuni ale ligii. Un alt aspect al restrictiilor impuse de Atena cetatilor membre era in domeniul jurisdictiei, procesele de drept penal fiind judecate la Atena.

Kymon, cea mai importanta personalitate politica a Atenei, in calitate de strateg, desi contribuise intr-o masura hotaratoare la consolidarea 'imperiului' atenian, intelegea ca puterea Spartei pe contient sa ramana nestirbita. Mai mult chiar, cu prilejul unei rascoale a hilotilor din Laconia si Messenia (464), la apelul Spartei, cu toata opozitia partidei democrate (Pericles si Ephialtes), Kymon ii vine in ajutor in fruntea a 4000 de hiloti. Opozitia democrata gasea astfel justificare pentru a-l pune pe Kymon sub acuzare si a-l exila (464) ca prieten al spartanilor si dusman al poporului atenian.

Operatiunile intreprinse de Atena impotriva cetatilor rebele, in sanul Ligii de la Delos si instalarea cleruhiilor pe tarmurile M. Egee au starnit nemultumirea si gelozia principalei cetati din Peloponez, Sparta si ale aliatilor ei. Dupa ostracizarea (trimiterea in exil) a lui Kymon si sosirea la putere a democratilor, in frunte cu Ephialtes si apoi, dupa asasinarea acestuia (461), cu Pericles, imperialismul atenian a dobandit un caracter si mai pregnant. Aliatii inceteaza sa mai fie consultati, iar tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena. Inerventiile in problemele interne ale cetatilor se inmultesc. Membrii confederatiei se vad constransi sa adopte moneda si sistemul masuri si greutati ateniene. Noi cleruhii vor fi instalate in Eubeea, Asia Mica si in Tracia.

2.1.2. Atena sub conducerea lui Pericles

Dupa disparitia lui Ephialtes, Pericles, un eupatrid, provenit din familia Alcmeonizilor, nepot al lui Clistenes, in calitate de strateg, fara sa fi dispus de puteri exceptionale a fost timp de trei decenii conducatorul de necontestat al partidei democrate si al Atenei.

2.1.2.1. Reformele interne. Sub conducerea lui Pericles, una din cele mai proeminente personalitati politice ale Atenei, democratia ateniana a parcurs ultima etapa din evolutia ei. Una din primele sale masuri a reprezentat o puternica lovitura data Areopagului, institutie alcatita din fosti arhonti, considerata incompatibila cu progresul societatii ateniene. Areopagul (Cosiliul batranilor de altadata) mai detine doar functii juridice, limitate si religioase (avea un rol in consiliul de supraveghere a proprietatilor cultului zeitatilor de la Eleusis ), fiindu-i luate prerogativele in materie de supraveghere a administratiei de stat si a legislatiei, prerogative care au trecut pe seama Consiliului celor 500.

O alta reforma aplicata acum prevedea deschiderea magistraturilor pentru toti cetatenii Atenei, fara deosebire de avere. Din anul 458 i.Chr., membri Consiliului celor 500, cat si arhontii, sunt retribuiti pentru serviciile aduse statului. Astfel, alaturi de eligibilitatea magistratilor, Atena a introdus si retribuirea functionarilor de stat, oferind posibilitatea reprezentantilor paturilor cu conditii modeste de a candida pentru posturi diferite in ierarhia de stat.

Si sistemul electoral a fost modificat. De aici inainte orice cetatean putea candida la o magistratura ateniana, fara o prealabila selectie. In schimb, Pericles a revizuit cu severitate listele de cetateni cu depline drepturi in stat. O lege din anul 451 stabilea ca pe viitor nu pot fi recunoscuti ca cetateni decat aceia care erau nascuti din ambii parinti atenieni.

Democratia antica nu a cunoscut sistemul reprezentativ. Organul detinator al puterii poporului era adunarea (Ecclesia), care se implica in toate problemele vitale ale cetatii. Ea voteaza legi si decrete, decide asupra razboiului si pacii, alege magistratii cei mai importanti, fixeaza conducerea operatiunilor militare etc, judeca si, la nevoie, conducatorii operatiunilor militare. Toti cetatenii Atenei (aproximativ 40.000 de persoane) sunt membri de drept ai adunarii poporului, ale carei sedinte aveau loc de trei sau patru ori pe luna pe colina Pnyx.

Membri Consiliului celor 500 (Bulé) aveau sarcina conducerii si pregatirii activitatii legislative. Continuitatea afacerilor de stat cerea ca o adunare permanenta sa poata exercita guvernarea cetatii in afara sesiunilor ecclesiei. Bulé, ales prin tragere la sorti (cate 50 de cetateni avand peste 30 de ani pentru fiecare dintre cele zece triburi), era impartit in zece sectii de cate 50 de pritanii, care fiecare la randul ei isi asuma raspunderile puterii pentru a zecea parte din an. Membri consiliului in exercitiu primeau ambasadori, supravegheau magistratii, formulau concluzii asupra proiectelor de legi si puneau in aplicare hotararile adunarii poporului.

Punerea in aplicare a hotararilor adunarii era acordata magistratilor. Sarcinile care cereau competente aparte (magistraturile financiare si cele militare incredintate strategilor) erau acordate in urma alegerilor si nu prin tragere la sorti. La origine simplii sefi razboinici, strategii, in numar de zece, alesi anual si reinnoiti, au castigat un rol diplomatic, militar si financiar care a facut din ei principalele personaje ale cetatii. Strategii asigura cetatii continuitatea vietii sale politice si permanenta optiunilor sale interne si externe.

Justitia ateniana se supunea, in general, principiului suveranitatii poporului, cu toate riscurile pe care le putea avea adesea exercitarea directa a puterii judiciare de catre comunitatea cetatenilor. Platon considera ca a fi privat de dreptul de a participa la judecati inseamna a fi deposedat de insasi calitatea de cetatean. Din vechiul sistem juridic atenian, in sec.V se mai pastra doar Areopagul, in atributiile caruia, prin diminuarea rolului jucat, mai intrau doar crimele de sange. Ecclesia si Bulé isi rezervau pedepsirea delictelor impotriva securitatii statului, iar judecatorii demelor, creati de Pisisrate judecau cauzele minore.

Cele mai numeroase cauze erau rezolvate de Heliaia, tribunalul popular, constituit din cetateni proveniti din toate clasele censitare. Componenta membrilor acestuia se constituia prin tragere la sorti anuala din listele furnizate de deme. Heliastii trebuiau sa depuna juramant de impartialitate si de incoruptibilitate. Pericles a stabilit un sistem de indemnizatii zilnice (misthoi) care trebuia sa permita celor mai saraci sa fie judecatori, magistrati, membri in Bulé etc. Considerata ca demagogica de membri partidei aristocratice, mistoforia constituia conditia insasi a suveranitatii poporului, baza unei democratii care, in cadrul restrans al cetatii, avea puterea de a se exercita in mod direct.

Sistemul juridic desi era lezat de unele vicii (absenta unui minister public si ca urmare rolul considerabil jucat de delatiune; inconsistenta unor legi in materie penala; subiectivismul marelui tribunal popular etc.) a avut o buna functionalitate. Lui ii datoram faptul de a fi pus pentru prima data accentul pe individ, de a fi rupt cu solidaritatea de clan, de a se fi angajat pe calea unei laicizari treptate. Aceste trasaturi fac ca practicile judiciare sa poata fi considerate cele mai avansate din toata Grecia.

In materie de finante, cheltuielile crescande cereau sa se gaseasca resurse importante, cele ale statului fiind insuficiente. Drepturile de vama, amenzile date de tribunale, veniturile de pe domeniile publice, sumele percepute de la straini nu erau suficiente pentru a alimenta visteria care trebuia sa suporte cheltuieli din ce in ce mai mari (intreprinderi externe, apararea cetatii, gigantice lucrari de infrumusetare etc.). Deoarece pentru cresterea banului public nu se putea recurge la impozit (cetateanul atenian nu admitea sa fie supus unei contributii directe si personale), s-a recurs la taxarea celor cu o conditie materiala buna, instituindu-se sistemul leiturgilor. Aproximativ 1200 de cetateni ai Atenei (din totalul de 40.000) care posedau averi egale cu 2-3 talanti au fost clasati ca 'liturges' si chemati sa indeplineasca un anumit numar de obligatii financiare (De exemplu, ei trebuiau sa contribuie la cheltuielile de instruire si de echipare a unui cor pentru marile ceremonii ale cetatii (horegia), sa finanteze trimiterea unei ambasade sacre, sa suporte cheltuielile unui banchet organizat de trib etc, iar cei mai bogati puteau fi obligati, prin tragere la sorti, sa inarmeze o triera, sa o intretina impreuna cu echipajul ei).

2.1.2.1.1. Trasaturile democratiei ateniene. Analiza institutiilor si practicilor democratiei ateniene nu trebuie sa ne insele in privinta influentei si semnificatiei acestui regim politic in lumea greaca a secolelor VI si V i.Chr. In primul rand pentru ca Atena nu reprezenta intreaga Grecie. Cu toate ca participarea cetatenilor la viata cetatii castiga teren in aceasta perioada, consecinta fiind declinul Spartei, regimurile oligarhice raman totusi puternice in Peloponez si in Grecia continentala.

Ceea ce numim noi 'democratie greaca' apare, daca o comparam cu notiunea moderna de democratie, ca o oligarhie, mai putin coercitiva decat oligarhiile de drept. Doctrina care o sustine, purtatoare in principiul ei de universalism, si care considera libertatea individuala ca fiind nelimitata, a ramas redusa, in aplicarea ei, la comunitatea care traieste pe un teritoriu anume, cu o existenta cotidiana asemanatoare, impartasind valori si credinte identice. Din cei 400.000 de locuitori cati populeaza Atica in epoca clasica, doar aproximativ 150.000 provin din corpul de cetateni. La apogeul erei democratice (451), o lege stabilea calitatea de cetatean doar pentru cei nascuti din ambii parinti atenieni. Observam aici o vointa de restrangere a acestei calitati, consecinta a privilegiilor politice si materiale (mistophoria, asistenta, proprietatea exlusiva asupra pamantului) pe care doar cetatenii le detineau.

Necetatenii reprezentau 2/3 din populatia Atenei. Metecii, strainii admisi oficial sa se stabileasca in Atica (in numar de cca. 70.000), erau oameni liberi, protejati de lege ca si cetatenii, avand aceleasi obligatii (plateau impozitul, satisfaceau stagiul militar). Ei nu puteau fi proprietari de pamant, nu puteau sa se casatoreasca cu o atenianca, nici sa aiba o functie religioasa sau sa participe la viata politica a cetatii. Foarte activi, indispensabili vietii economice si prosperitatii orasului, acumuland mari averi ca negustori sau mestesugari, metecii nu erau admisi ca cetateni decat cu titlu exceptional si in urma unor servicii aduse cetatii.

Existau, de asemenea, sclavii, care formau jumatate din populatie (ceva peste 200.000 la mijlocul sec.V i.Chr.). Conditia de sclav o detineau cei nascuti din parinti sclavi sau puteau deveni sclavi invinsii si captivii. Anumiti sclavi se aflau in serviciul statului (agenti de politie, lucratori in atelierele publice, mineri in minele din Laurion etc.). Cei mai multi insa apartineau particularilor, ei neavand nici un drept si nefiind protejati de legislatie. Deoarece obiceiul recomanda sa nu fie tratati cu brutalitate excesiva, putand chiar sa-si schimbe stapanul, sclavii atenieni, cu unele exceptii (minerii din Laurion), au cunoscut o soarta relativ buna comparativ cu cea a altor populatii servile din cetatile lumii grecesti. Muncind in familii ca servitori, in ateliere mestesugaresti sau in fermele Aticii ei duceau o existenta asemanatoare oamenilor liberi. Lipsiti insa de libertate intr-o societate care punea aceasta calitate in centrul sistemului ei de valori, sclavii ne pun noua, admiratorilor umanismului grec, problema limitelor acestuia.

2.1.2.2. Politica externa a Atenei

In calitate de strateg, Pericles a modificat politica dusa anterior de Kymon, care era favorabila unei aliante cu Sparta. Astfel, a incheiat aliante cu Argos si Thessalia. Asa-numitul 'imperiu' maritim atenian isi facea simtita prezenta acum in cele mai indepartate colturi ale lumii locuite de greci. Impotriva Eginei si a Corinthului, Atena castiga succesiv cateva batalii (458, 455, 453), consolidandu-i prestigiul.

Puterea si ambitiile Atenei ating acum un asemenea grad incat, la solicitarea Egiptului care dorea sa se elibereze de sub suzeranitatea persana, intreprinde o expeditie in valea Nilului. Initial grecii au cucerit Memphisul (458), dar atunci cand regele persan Artaxerxes II a initiat o campanie impotriva Egiptului, operatiunea militara de pe Nil se va termina cu un esec. Sase mii de atenieni si-au gasit sfarsitul in aceasta aventura.

In anul 457 i.Chr., o expeditie spartana care a reinstaurat puterea Thebei asupra confederatiei din Beotia, incercand sa atace si Atena, a fost infranta la Tanagra. In continuare, atenienii au patruns in Beotia, silind cetatile confederatiei beotiene sa intre in Liga ateniana.

2.1.2.2.1. Incheierea pacii cu Persia

Dandu-si seama de imposibilitatea continarii luptei pe doua fronturi - impotriva Spartei si a Persiei -, Pericles il recheama din exil pe Kymon, incredintandu-i initierea unor tratative cu Sparta pentru incheierea unui armistitiu. Dupa finalizarea lor cu succes, prin incheierea unui armistitiu pe durata a cinci ani (451), Pericles ii ofera lui Kymon conducerea operatiunilor militare impotriva persilor. Pornit in fruntea unei flote (200 de corabii) pentru a ajuta insula Cipru (450 i.Chr.), Kymon va muri in timpul blocadei orasului Kition. Expeditia se incheie printr-o dubla victorie obtinuta de greci, pe mare si pe uscat, la Salamina Ciprului.

Succesul obtinut creaza conditii favorabile pentru inceperea unor tratative cu persii regelui Artaxerxes, tratative finalizate prin pacea de la Susa (448), denumita si 'pacea lui Callias', dupa numele ambasadorului care a condus delegatia ateniana. Clauzele tratatului cuprindeau angajamentul Persiei de a nu interveni in M. Egee, recunoscut ca spatiu de influenta al Atenei si al ligii sale, precum si obligatiile Atenei de a nu se amesteca in teritoriile apartinand regelui persan.

Reglementarea relatiilor cu persii permitea Atenei sa treaca la rezolvarea problemelor sale pe continent unde, constituirea unei puternice confederatii beotiene sub conducerea Thebei, ostila democratiei ateniene, putea sa-i prejudicieze puterea si chiar securitatea. O interventie a Atenei se termina insa cu dezastrul de la Coroneia (447 i.Chr.). Profitand de aceasta situatie, cetatile din Eubeea ies din liga, urmate curand si de Megara. Interventia energica a lui Pericles a determinat infrangerea revoltei si transformarea cetatilor eubeene in polisurii supuse, obligate la o serie de noi sarcini, printre care si acceptarea de noi cleruhii.

In anul 445 i.Chr., Atena a fost atrasa intr-un razboi cu Samosul, unul din cei mai importanti membri ai Ligii. Prilejul l-a constituit conflictul izbucnit intre Samos si Milet pentru stapanirea orasului Priene. Pericle, sprijinind Miletul, s-a indreptat cu o flota (44 de corabii) spre Samos unde inlatura regimul aristocratic. Cei alungati au apelat la persi, astfel ca ostilitatile se termina abia in anul 439 i.Chr., cand Samosul a fost constrans sa capituleze si sa plateasca despagubiri de razboi si sa furnizeze soldati armatei confederate.

2.1.2.2.2. Pacea de 30 de ani intre Atena si Sparta (446)

Fortele Atenei, ca si ale Spartei, erau sleite de indelungate confruntari. Momentul era prielnic pentru a se pune capat, pentru un timp, confruntarilor care durau de atatia ani. Pacea negociata la Sparta, de Callias, in anul 446 i.Chr., pe o perioada de 30 de ani, prevedea: renuntarea Atenei la cuceririle sale din Pelopones, cu exceptia orasului Naupactos si a Eginei, aceasta din urma avand drept de autonomie; abtinerea ambelor parti de a atrage in alianta cetati care facea parte din cealalta liga, libere fiind fiecare sa-si recruteze aliati din randul cetatilor neangajate.

Prevederile pacii incheiate satisfaceau ambele tabere. Sparta isi consolideaza pozitiile in liga peloponesiaca, iar Atena obtinea, fie si indirect, recunoasterea ligii sale si, mai ales, ragazul de timp necesar pentru a da lumii marile sale realizari - desavarsirea regimului sau democratic si splendoarea 'secolului lui Pericles'.

2.1.2.3. Activitatea constructiva Pentru a arata aliatilor puterea Atenei, protejata de zei, Pericles a organizat un vast program de reconstructie a monumentelor si de ridicare a altora noi. Unul dintre cele mai renumite monumente construite in aceasta epoca a fost statuia din bronz a Atenei Promachos, opera a lui Fidias. Templul inchinat divinitatii, inceput dupa batalia de la Marathon si distrus de persi la 480, este refacut dupa planurile arhitectului Ictinos. Un alt arhitect, Callicrates, a supravegheat executarea planurilor celui mai frumos lacas de cult al Greciei antice, conceput de Ictinos si cunoscut sub numele de Parthenon, templul zeitei Atena Polias. In templu era asezata statuia Atenei, lucrata de Fidias, in lemn, fildes si placi de aur. Acest artist a fost insarcinat si cu decorarea templului. In fata Parthenonului, Callicrates a ridicat micul templu al Atenei Nike, zeita fiind adorata in calitate de victorie (Nike). Pericles a cinstit si alte divinitati protectoare ale Atenei: la poalele colinei Acropolle a fost inaltat, din marmura de Pentelic, un templu in stil doric, inchinat lui Hefaistos, zeu protector al meseriasilor si constructorilor atenieni. Poseidon, al carui templu de la promontoriul Sunion fusese distrus de catre persi, cat si zeitele de la Eleusis, au fost la randul lor cinstiti prin ridicarea de temple si altare. Pericles a initiat si construirea unei imense sali unde se desfasurau concursuri de muzica si poezie, Odeonul.

Grija aratata de Pericles monumentelor de arta nu l-a impiedicat sa se ocupe si de constructiile civile, necesare prosperitatii statului atenian. Pireul, care s-a dezvoltat mult ca asezare maritima, va deveni acum primul port al lumii grecesti. Orasul a fost intarit cu ziduri, largit si infrumusetat prin cheiuri si piete, ca si prin construirea de noi cartiere. Ca urmare, volumul schimburilor comerciale a crescut simtitor, mai ales dupa incheierea pacii cu Persia. Marfurile ateniene au inlaturat atat concurenta feniciana, cat si pe cea etrusca. Ceramica ateniana era ceruta pretutindeni in Sicilia, in sudul Italiei, in coloniile din Hispania si in Gallia. In aceasta actiune, Atena a intampinat concurenta Corintului, care avea importante colonii in vestul Mediteranei. Printre masurile luate de Pericles, a fost si crearea unei noi colonii, Thuroi (443), destinata fiind sa devina un nou Sybaris, orasul distrus in timpul luptelor locale cu Crotona. Pericles impune si in zona Pontului Euxin autoritatea Atenei, organizand o demonstratie de forta cu flota in anul 45o i.Chr., iar apoi prin intemeierea orasului Amphipolis.

3. Razboiul peloponeziac (431-404 i.Chr.)

Conflictul dintre cetatile Greciei continentale si insulare care ocupa ultima treime a secolului V i.Chr. si care marcheaza inceputul declinului atenian, are drept cauza principala rivalitatile dintre doua hegemonii: cea a Atenei, pe mare si pe litoralul M. Egee si cea a Spartei, in Peloponez si in Beotia. Pentru Sparta, puterea crescanda a confederatiei maritime dominata de rivala sa, Atena, constituia un pericol pentru preponderenta sa in Grecia continentala. Sparta va intra in razboi nu pentru a elibera cetatile supuse de Atena, ci pentru a-si sprijini aliatii din zona istmului, Corintul si Megara, direct amenintate de expansiunea ateniana si pentru a impiedica dezagregarea ligii peloponesiace.

Razboiul a inceput printr-o serie de conflicte locale care au opus Atena cetatilor maritime din istmul de Corint, aliate cu Sparta: Corintul pentru ca Atena dorea sa subordoneze doua din coloniile sale, Corcira si Potindeea; Megara, pentru care inchiderea portului Pireu pentru navele sale ducea practic la sufocarea cetatii care avea o activitate comerciala si mestesugareasca deosebite. Pentru a evita erodarea pozitiilor sale continentale de catre rivala sa, Sparta va sprijini cauza celor doua cetati din istm. Astfel, dintr-un conflict local razboiul avea sa cuprinda intregul spatiu grecesc o data cu anul 431.

Aceasta presupunea o confruntare de lunga durata, intre altele, si datorita deosebirilor fundamentale intre cele doua tabere in ce priveste resursele. Atenienii aveau calitatea de putere maritima, iar spartanii dispuneau de o incontestabila suprematie terestra.

Sparta, impreuna cu fortele altor cetati peloponeziace, invadeaza Atica sub comanda regelui Archidamos. In fata asaltului lacedemonilor, Pericles, investit ca strateg cu depline drepturi (strategos autocrator), a adoptat tactica de aparare, adapostind locuitorii Aticii in spatele 'zidurilor lungi' care legau Atena de portul Pireu. Paza Bosforului, drumul graului pontic spre Atena, ca si a cetatilor aliate, mai putin sigure, este intarita. Armata terestra ateniana, potrivit tacticii adoptate de Pericles, nu intervine, desi teritoriul Aticii era supus unei devastari sistematice. Dealtfel, regele spartan ordona, dupa mai putin de o luna, retragerea.

Ca raspuns, represaliile Atenei se vor desfasura pe mare, unde flota ateniana nu avea rival. Coastele Peloponesului sunt, rand pe rand, devastate, mai ales Megara si Egina. A doua invazie a Spartei (430), care i-a adus pe lacedemoneni pana la minele de la Laurion, a fost agravata de izbucnirea ciumei care a facut ravagii in randul refugiatilor din spatele zidurilor cetatii Atena ( o treime din populatie, intre care si peste 4.000 de hopliti, a pierit), determinand, in cele din urma, si moartea lui Pericles (429).

Dupa disparitia acestuia Pericles, Atena devine teatrul unor inversunate lupte pentru putere. Se infruntau doua curente: a) unul radical, reprezentat de cercurile comerciale-mestesugaresti, legate de politica maritima a Atenei, condus de Cleon, care sustinea razboiul ofensiv si o atitudine ferma fata de aliati. b) Celalalt curent, condus de moderatul Nicias, care avea sprijinul clasei de mijloc, sustinea razboiul de aparare. Primul a triumfat, astfel ca razboiul reincepe curand. Fata de aliati Cleon este intransigent, pozitie materializata prin reprimarea cu salbaticie a incercarii de iesire din liga, cu sprijinul Spartei, a orasului Mitilene din Lesbos (428). Dupa capitulare, acesta a fost obligat sa darame zidurile de incinta si sa predea flota.

Sub impulsul politicii ferme aplicata de Cleon, replica Atenei nu se lasa asteptata. Atentia este indreptata asupra Corcyrei, unde oligarhii, sprijiniti de Corint si Sparta, pun mana pe putere, declarandu-se neutrii. Cu ajutorul Atenei insa, democratii resesc sa revina la putere. Corcyra reprezenta pentru Atena un punct strategic important, escala necesara spre adevaratul obiectiv al ambitiilor sale, Sicilia, unde se infruntau, Syracuza, devenita nucleul unei ligi doriene, favorabila ligii peloponesiace si orasele ionio-chalcidice, in frunte cu Leontinoi, Rhegion, care se ataseaza Atenei.

Pentru a-si consolida pozitiile apropiate teatrului de lupta, atenienii debarca la Pylos, pe coasta Messeniei, devenit punct de sprijin pentru actiunile viitoare. Sparta este nevita sa-si retraga trupele din Atica si trimite o puternica garnizoana in insula Sfacteria, situata in fata Pylosului. Garnizoana, care avea sarcina de a bloca pe atenieni, este insa capturata (425).

Actiuni de amploare sunt intreprinse de Atena in anul 424 i.Chr., fara insa ca rezultatele sa fie cele scontate. Incercarea de a cuceri Megara nu reuseste, interventia in Beotia pentru instaurarea unui regim democratic se incheie prin dezastrul de la Delion, iar in peninsula Chalcidica, Brasidas, trimis de Sparta, la cererea regelui Perdicas al Macedoniei, reuseste sa coalizeze nemultumirile indreptate impotriva Atenei si sa cucereasca o serie de cetati, printre care Amphipolis. Caderea acestei cetati constituie o mare pierdere pentru Atena, deoarece Amphipolis reprezenta un punct cheie pe drumul maritim spre graul pontic. Incercarea de recucerire a cetatii Amphipolis din partea atenienilor se soldeaza cu un esec, atat Cleon, cat si Brasidas pierind in aceasta confruntare.

In cele din urma, ambele tabere beligerante, slabite de numeroasele confruntari, vor incheia pace (421), prin care se restabilea status quo-ul de dinaintea declansarii razboiului, fara a inlatura insa si cauzele profunde ale conflictului.

3.1. A doua faza a razboiului (421-404).

Declinul si prabusirea Ligii ateniene

Conditiile pacii nu satisfaceau pe cei care la Atena cereau continuarea expansiunii in afara peninsulei. Noul strateg al Atenei, Alcibiade, ales in anul 420, apropiat de aristocrati prin origine si gusturi, adulat de tineri care-i admirau curajul si laudat de demosul sensibil la generozitatea sa, era preocupat mai ales de gloria sa. Planurile partizanilor extinderii hegemoniei ateniene, sustinuti de Alcibiade, vizau pietele apusene.

Marea insula mediteraneana, Sicilia, ale carei cetati aveau, in majoritate, institutii democratice, indurau in a doua jumatate a secolului V i.Chr., hegemonia Syracuzei. Orase ca Leontinoi, Catania, Rhegion si Segesta, temandu-se pentru independenta lor, se apropiasera de Atena. Pretextul pentru interventie in acest spatiu (Sicilia) il constituie ajutorul cerut de Segesta si Leontinoi, care se simteau amenintate de Syracuza. Dupa o apriga disputa intre cele doua grupe de interese, conduse de Nicias si Alcibiade, a invins punctul de vedere al ultimului, care a reusit sa convinga adunarea sa trimita in Sicilia o expeditie militara. Resurse importante in vase (134 triere), oameni (1500 de hopliti) si bani sunt puse la dispozitia conducatorilor expeditiei. Atenienii scontau pe numeroase ajutoare, mai ales printre grecii din Grecia Magna.

Succesul acestei expeditii nu este insa cel asteptat deoarece cetatile grecesti, cu exceptia lui Naxos, refuza sa se implice in actiune. Prima debarcare are loc in portul Syracuzei (toamna anului 415 i.Chr.), fapt ce-l determina pe Hermocrates sa ceara ajutor Corintului si Spartei. O noua debarcare ateniana (mai 414 i.Chr.), in partea de nord a orasului, este urmata de ocuparea inaltimii Epipolai si de construirea unor puternice intarituri care intrerupeau legatura orasului de teritoriul sau. Trupele spartane sosite in ajutor, conduse de Gylippos, dupa organizarea fortelor locale, vor administra atenienilor (august-septembrie 413 i.Chr.), o dubla infrangere, pe uscat si pe mare.

Cu un an inainte, Sparta isi reluase razboiul impotriva rivalei sale, antrenand aliati tot mai numerosi si obtinand in schimbul pastrarii cetatilor Ioniei, sprijinul financiar al Marelui Rege. Aurul persan ii permite Spartei sa organizeze o puternica flota de razboi si sa cumpere prietenii printre cetatile confederatiei de la Delos, carora le promitea eliberarea de sub autoritatea ateniana.

Cu forte militare reduse, Atena va trebui sa se opuna unei mari rascoale ale aliatilor, cuprinzand cetatile ionice, in frunte cu Miletul. Ea va rezista apeland la ultimele sale rezerve, beneficiind si de contributia putinilor sai aliati ramasi credinciosi (Samos, devenit baza de lupta in Orient). In acelasi timp, lacedemonienii au ocupat fortareata Decelia din Atica, de unde puteau lansa atacuri impotriva teritoriului atenian si puteau impiedica aprovizionarea capitalei cu cereale, ca si incetarea activitatii minelor din Laurion.

Aceste infrangeri determina la Atena o grava criza politica, provocata de o lovitura de stat oligarhica (411 i.Chr.), in urma careia vechile magistraturi sunt abolite, iar puterea este preluata de un sfat compus din 400 de notabili. Drepturile politice sunt atribuite doar acelor atenieni (cca. 5000) care erau capabili sa se echipeze si sa aiba arme pe cheltuiala lor. Regimul nou creat nu dureaza mult datorita politicii sale filospartane si, mai ales, datorita opozitiei flotei din Samos, care il reinstaleaza la Atena pe Alcibiade.

Atena se implica prin Alcibiade in dispute militare cu persii in Asia Mica, unde obtine cateva victorii navale (Cynessema si Cyzic sau in Asia Mica, 411-408). Se creau astfel conditii prielnice pentru o actiune de amploare care ar fi putut da castig de cauza Atenei, conditii care nu sunt insa folosite.

Cetatea, desi era epuizata, va rezista fortelor aliate ale inamicilor ei. Coalitia pe care trebuia sa o infrunte avea forta si sansa de a numara printre capeteniile ei doua personalitati de prim rang: noul comandant persan al Ioniei, Cyrus cel Tanar, pretendent la tronul ahemenizilor si lacedemonianul Lysandros, comandantul flotei spartane, devenit stapan pe pozitiile strategice din M. Egee. Dupa victoria navala obtinuta in insulele Arginuse (406), escadrele ateniene au fost distruse in anul urmator la Aigos Potamos de catre Lysandros. Cele 180 de triere ateniene sunt nimicite, iar 3000 de luptatori, luati prizonieri, vor fi ucisi (august 405). Dupa victorie, Lysandros se indreapta spre Atena, inlocuind in drumul sau, regimurile democratice cu unele oligarhice, sustinute de garnizoane spartane. In noiembrie ajunge cu flota sa in fata Pireului, in timp ce regele Pausanias asediaza Atena pe uscat. Pentru Atena conditiile pacii impuse de invingator sunt umilitoare: dizolvarea confederatiei maritime, abandonarea tuturor posesiunilor exterioare, distrugerea fortificatiilor Pireului si a zidurilor lungi, reducerea flotei la 12 nave destinate serviciului de patrulare, rechemarea exilatilor, alianta defensiva si ofensiva cu Sparta.

4. Grecia dupa razboiul peloponeziac. Hegemonia Spartei.

La sfarsitul razboiului peloponeziac, Sparta si-a atins telul pentru care luptase: distrugerea Ligii maritime ateniene. Dupa victoria asupra Atenei, lacedomonienii, care promisesera cetatilor din confederatia maritima libertatea, n-au facut altceva decat sa inlocuiasca dominatia invinsilor cu cea spartana. Acum, Sparta doreste sa se substituie puterii detinute vreme indelungata in bazinul M. Egee de catre Atena, sa preia rolul de 'liberator' si de 'protector' al insulelor si cetatilor asiatice grecesti, amenintate de persi. Peste tot si-a impus garnizoane, a inceput sa perceapa tribut si a inlocuit regimurile democratice cu guvernari oligarhice. O epoca de reactiune va domni asupra unei mari parti a lumii grecesti.

La Atena conducerea statului este trecuta unei comisii de 30 persoane, (cunoscuti si sub numele de cei 30 de tirani). Desi numiti doar pana la aplicarea unei noi constitutii, acestia practica o politica de represiune si teroare. Ei au executat 1500 de cetateni favorabili democratiei, ale caror bunuri confiscate au servit la plata mercenarilor spartani. In aceste conditii, nu este de mirare ca in curand nemultumirile incep sa se arate nu numai in randurile invinsilor, ci si a fortelor aliate Spartei, deoarece aceasta nu si-a respectat angajamentele. In capitala Aticii, dictatura celor 30 nu a durat mai mult de cateva luni. In 430, democratii refugiati la Theba, condusi de Trasibul, au recastigat puterea cu asentimentul regelui spartan Pausanias si au reinstaurat democratia in schimbul unei amnistii generale.

Prilejul unui contact direct al grecilor cu Persia s-a ivit o data cu planurile lui Cyrus cel Tanar, fratele regelui Artaxerxes II, de a-si inlatura fratele si a prelua puterea. Pentru a-si constitui o armata bine pregatita, Cyrus a recrutat mercenari greci (13.000 de luptatori), iar Sparta il sustine cu 700 de hopliti. Pornita spre zona Mesopotamiei, in vara anului 401 i.Chr., armata lui Cyrus cel Tanar se confrunta cu trupele regelui in campia Babilonului, langa localitatea Cunaxe. Cyrus, desi invingator, a fost prins si ucis in timpul bataliei. Mercenarii greci, amenintati de loviturile persilor, si-au gasit in Xenofon, pe cel ce si-a asumat raspunderea conducerii lor spre patrie. Acest mars de intoarcere (mercenarii greci au atins la inceputul anului 400 i.Chr. tarmul sudic al M. Negre, la Trapezunt, colonie a orasului Sinope), rezultat al curajului si perseverentei, a fost descris de Xenofon in lucrarea 'Anabasis'.

A urmat un lung razboi de 10 ani care va opune Sparta persilor si unei coalitii a cetatilor grecesti. Consolidandu-si domnia, Artaxerxes II incearca sa ia in stapanire formala posesiunile grecesti din Asia Mica. Amenintate, cetatile grecesti solicita ajutor Spartei, singura capabila in acel moment sa le ajute. Actiunea Spartei este incredintata lui Agesilaos, care a reusit sa se impuna, printr-o serie de victorii, in Frigia (396) si in Lydia (395), ajungand pana la Sardes.

Cand actiunile intreprinse erau favorbile Spartei, Agesilaos este rechemat in Grecia, unde se contura o puternica coalitie antispartana (Liga corintica), in care, alaturi de Atena, Theba, Corint si Argos, intra si alte cetati, nemultumite de politica Spartei. Unele succese spartane, la Nemeea langa Corinth sau Coroneea (394), raman fara urmari. Ele nu pot compensa marile pierderi suferite in Asia Mica, unde, flota persana, comandata de Conon, obtine o stralucita victorie la Cnidos (394). Sparta si-a gasit salvarea acceptand sa lase cetatile grecesti din Asia Mica pe seama Marelui Rege, in schimbul sprijinului sau diplomatic si financiar. Atena si aliatii ei au trebuit, in aceste conditii, sa accepte semnarea (386) 'pacii lui Antalcidas' (de la numele negociatorului spartan), care facea din suveranul persan arbitrul lumii grecesti. Suzeranul recunoscut al Asiei Mici restabilea Sparta in hegemonia ei continentala. Dar aceasta hegemonie nu putea exista decat in masura in care o cereau interesele Persiei.

Una dintre clauzele pacii privea autonomia cetatilor grecesti. Sparta, intelegea sa traga toate avantajele din situatia creata de pacea regelui, printr-o interpretare proprie a principiului autonomiei. Astfel, in Peloponez, Sparta cere dizolvarea tuturor incercarilor de uniuni, ca aceea dintre Corint si Argos, precum si obligarea Corintului si a Megarei sa reintre in liga peloponeziaca. Mai mult chiar, cand Theba refuza sa participe la campania impotriva Olinthului, comandantul spartan ocupa citadela Thebei (Cadmea), instaland o garnizoana spartana si un regim despotic filospartan, in frunte cu Leontiades (379). In aceste conditii, nu este de mirare ca cetatile grecesti, in special Atena si Theba, sunt tot mai putin dispuse sa suporte dictatul Spartei.

4.1. Hegemonia thebana(371-362)

Semnalul este dat de Theba care reuseste, cu sprijinul Atenei si sub conducerea a doi barbati de seama - Pelopidas si Epaminondas -, sa inlature regimul despotic si dominatia spartana si sa reconstituie in jurul ei liga beotiana.

Anii care au urmat sunt marcati de actiuni ale Spartei menite sa-i restabileasca autoritatea. Doua interventii succesive (377, 376), conduse de Argesilaos pentru restabilirea vechii situatii la Theba, s-au soldat cu un esec. Acelasi rezultat il are si incercarea flotei spartane de a intrerupe legaturile Atenei cu Pontul Euxin, datorita victoriei corabiilor ateniene in apele insulei Naxos. Aceasta victorie este completata de izgonirea din M. Egee a tuturor garnizoanelor spartane. Mai mult chiar, o flota pusa sub comanda lui Timotheos, fiul lui Conon, pustieste tarmurile Peloponesului, reusind sa atraga si Corcyra in liga ateniana.

Atacata permanent si tot mai putin sprijinita de fostii sai aliati, Sparta este nevita sa accepte un compromis cu Atena, care, din cauza lipsei resurselor financiare, doreste incetarea ostilitatilor. In plus, ambele combatante erau nelinistite de cresterea puterii Thebei. Pacea, incheiata la Sparta (371), stipuleaza principiul autonomiei, interpretat insa in favoarea Atenei si a Spartei, fapt ce a determinat nemultumirea Thebei. Epaminondas, reprezentantul Beotiei la tratative, avea pretentia ca liga beotiana sa fie tratata pe picior de egalitate cu celelalte doua ligi(spartana si ateniana). Refuzand sa semneze tratatul in numele beotienilor, acesta se retrage din liga.

Urmarile desprinderii Thebei au fost deosebit de grave. Noua putere ce apare acum in viata politica a Greciei, Theba, emite la inceput pretentia de a fi tratata ca egala celor doua, Atena si Sparta. La ridicarea Thebei au contribuit mai multi factori, dar mai cu seama regimul sau politic, democratic. Liga beotiana si-a creat, sub hegemonia Thebei, un instrument politic pe masura ambitiilor sale. Dotati cu o infanterie care utiliza noile tehnici de lupta, trupe de elita ('batalionului sacru') si o cavalerie foarte mobila, thebani dobandesc sub conducerea lui Epaminondas la Leuctra (371) o stralucita victorie asupra spartanilor. In urma infrangerii suferite, Sparta si-a pierdut, pentru totdeauna, prestigiul militar si politic, precum si baza hegemoniei sale. Astfel, Liga beotiana devine, prin Theba, o mare putere. Infrangerea suferita de spartani, determina in Pelopones o puternica reactie impotriva dominatiei spartane, precum si inlocuirea oligarhiilor locale. In Arcadia se incheaga o uniune federala panarcadiana, cu capitala la Megalopolis si cu o constitutie redactata dupa model beotian. Incercarea de interventie a Spartei se izbeste de rezistenta cetatilor federate, care cer ajutorul Thebei. Intervenind in conflict, Epaminondas, dupa ce infrange rezistenta spartana, se indreapta spre Sparta, pradand sudul Laconiei. Invazia beotiana in Pelopones a determinat si desprinderea Messeniei de sub autoritatea Spartei si constituirea federatiei cu o constitutie democrata si cu o capitala noua, Messene (369), ridicata langa muntele Ithome.

Timp de un deceniu Theba va incerca sa-si stabileasca dominatia asupra Greciei centrale si a Peloponezului, obtinand sprijinul regelui persan. In nord, profitand de tulburari interne, Theba a reusit sa integreze in liga beotiana o parte din Thessalia. Dupa moartea regelui macedonean Alexandru, o noua expeditie thebana (369-368 i.Chr.), condusa de Pelopidas, obliga regenta instituita in Macedonia sa recunoasca suprematia Thebei si sa dea, ca garantie a fidelitatii ei, un numar de ostateci. Printre acestia se numara si tanarul Filip, fauritorul de mai tarziu al puternicului stat macedonean, care, educat la Theba, a invatat de la Epaminondas arta militara. Theba se va opune si Atenei in M. Egee si in stramtori, iar tentativele de secesiune din sanul confederatiei beotiene sunt reprimate cu salbaticie. Astfel, Theba va determina formarea unei coalitii ostile scopurilor sale hegemonice care cuprindea Atena, Sparta si alte cetati din Peloponez. In confruntarea de la Mantineea, din 362, desi armata thebana este victorioasa, moartea pe campul de lupta a lui Epaminondas face sa dispara o data cu el si hegemonia thebana.

4.2. A doua Liga ateniana (377-355)

Fata de comportamentul insolent al Spartei, Atena va trece la reconstituirea ligii sale maritime, indreptata impotriva hegemoniei spartane. La constituirea acesteia, Atena invita sa ia parte toti dusmanii Spartei, ca si pe cei amenintati de pretentiile ei de hegemonie (377). Tragand invataminte din trecut, Atena s-a straduit sa-si faca mai usor simtita tutela. Principiul autonomiei era garantat prin: absenta garnizoanelor, a magistratilor atenieni si a cleruhiilor in cetatile aliate. Pentru asigurarea egalitatii intre cetatile aliate, nici o masura de interes comun nu era valabila fara aprobarea ecclessiei ateniene si a synedrionului aliatilor. Tezaurul comun se constituia prin contributii benevole pentru cetatile mici care nu participau, in caz de nevoie, cu soldati sau flota. Sediul si administrarea tezaurului erau la Atena, care raspundea si de comanda militara pe timp de razboi. Scopul infiintarii Ligii era clar definit, ea urmarind 'sa-i sileasca pe lacedemonieni sa ingaduie celorlalti greci sa se bucure de pace, in libertate si independenta, fara ca teritoriile lor sa fie incalcate'. Principalele orase admise in noua confederatie erau, in primul rand, vechii 'aliati': Chios, Byzantion, Theba, orase din Peninsula Chalcidica, orase tracice, din Thesalia si Epir, Corcyra etc.

Pentru a contracara actiunile Thebei in Thesalia si Macedonia, Atena a echipat o flota puternica, care sub comanda lui Timotheos, fara a tine cont de conditiile 'pacii lui Callias', cucereste Samosul dupa un asediu de zece luni (366-365 i.Chr.). In schimbul serviciilor aduse satrapului Frigiei, Arinbarzanes, care se revoltase impotriva regelui persan, Timotheos obtine pentru liga ateniana cateva cetati aflate in Chersonesul tracic, printre care si Sestos. Aceasta reprezenta pentru liga un mare succes, asigurandu-i traficul de marfuri, indeosebi de grane, spre Pontul Euxin.

Dupa cucerirea insulei Samos, Atena aseaza aici 2.000 de cleruchi atenieni, ceea ce, cu toate ca insula nu facea formal parte din liga, era ingrijorator pentru aliatii sai. Aceasta cu atat mai mult cu cat, intre timp, synedrionul aliatilor devenise tot mai mult o anexa a ecclesiei ateniene. De aceasta situatie va profita cu abilitate Epaminondas, care, dupa crearea unei flote, printr-o actiune indazneata in Hellespont (364), reuseste sa desprinda de liga ateniana cateva importante cetati (Byzantion, Chios si Rhodos). Actiunea sa reprezenta un grav avertisment pentru Atena, chiar daca interventia prompta a lui Timotheos duce la recuperarea Byzantionului si la restabilirea situatiei in stramtori.

In mai putin de un secol, spatiul grecesc a cunoscut, succesiv, hegemonia Atenei, cea a Spartei si apoi a Thebei. Nici una dintre acestea nu a supravietuit coalitiilor pe care ambitiile si practicile acestor state le-au trezit printre celelalte cetati ale lumii grecesti. Pe la 360 i.Chr. un anumit echilibru parea sa se fi stabilit intre thebani, cetatile din Peloponez si noua confederatie maritima ateniana, prea slaba pentru a constitui un nou pol hegemonic. In timp ce se profila la orizont amenintarea macedoneana, Grecia ramanea un conglomerat de mici state, dornice de a-si pastra independenta si incapabile de a se uni in fata unui pericol extern.

4.2.1. Atena si razboiul aliatilor

Atena face tot mai greu fata pretentiilor sale de hegemonie, nemultumirile in randul aliatilor fiind tot mai numeroase, ca si iesirile din liga (Pheri, Chorcyra etc.), iar pericolul unei revolte tot mai amenintator. Cauzele care au dus la confruntarea care s-a numit 'razboiul aliatilor' sunt multiple, de natura politica si economico-financiara. Ele pot fi rezumate la faptul ca, dintr-o symarchie, noua liga ateniana s-a transformat tot mai mult, ca si vechea liga delio-atica, intr-un adevarat imperiu (arché).

Cele mai puternice cetati aliate vor profita de aceasta situatie pentru a se revolta impotriva Atenei. Prilejul razvratirii a fost oferit de solicitarea de noi contributii in vederea sustinerii unei campanii in Thracia. Semnalul revoltei este dat de Chios, sustinut de o liga separatista constituita in anul 357 i.Chr. Desi avea mari dificultati financiare, Atena printr-un efort deosebit, echipeaza o flota pe care o trimite impotriva cetatilor rebele. Rezultatele nu sunt favorabile pentru Atena deoarece, cetatile rebele erau sustinute in actiunea lor de catre regele Persiei, Artaxerxes II.

Astfel, Atena a fost silita sa se retraga, iar pacea, incheiata in 355 i.Chr., declara independente pe Rhodos, Cos, Chios si Byzantion, iar Pirinth, Selymbria, Chorcyra sunt recunoscute autonome. Mai raman credincioase metropolei doar Cycladele, insulele de langa coasta septentrionala, cateva porturi din Thracia si Chersones, impreuna cu cleruhiile din Lemnos, Imbros, Skyros si Samos. Astfel, sfarsea si ultima incercare de unificare a Greciei.

4.3. Grecia apuseana in sec. IV i.Chr.

Cetatile grecesti din spatiul apusean (Grecia Magna, Sicilia) asezate la periferia lumii grecesti, in contact permanent, amical sau ostil, cu lumea 'barbara', au fost silite sa-si adapteze existenta la aceasta realitate.

Soarta cetatilor grecesti din bazinul apusean al M. Mediterane a fost legata de la inceput nu numai de atitudinea populatiei bastinase, dar si de a cartaginezilor. Pentru Sicilia si Grecia Mare, prezenta cartaginezilor incepe a deranja odata cu sec V i.Chr., cand, din proprie initiativa sau instigati de persi, acestia isi concentreaza eforturile impotriva lumii grecesti.

Aproape trei sferturi de veac, dupa infrangerea cartaginezilor la Himera (480), grecii apuseni nu au mai fost tulburati din aceasta parte, probabil mai mult de teama flotei ateniene decat de a fortelor locale. Asa se explica de ce abia dupa distrugerea puterii maritime ateniene la Aigos Potamos (405), Cartagina va indrazni sa-si faca reaparitia in Sicilia.

Interventia ei este provocata chiar de greci, mai precis de cererea Segestei de a fi ajutata de Cartagina impotriva rivalei sale, Selinus (410). Distrugerea acesteia (409) este urmata apoi de cucerirea si distrugerea Himerei (409), cu care ocazie, pentru a compensa infrangerea suferita aici in anul 480, sunt sacrificati 3000 de greci.

10.4.1. Tirania lui Dionysios la Syracuza

In perioada 413-337 i.Chr. si, mai ales, sub Dionysios I, Syracuza si cu ea intreaga Sicilie si Grecia Mare, ajunge una din marile puteri ale antichitatii. El este unul dintre 'salvatorii' lumii grecesti. Fara a avea amploarea si, mai ales, organizarea din marile monarhii elenistice, intinsa stapanire a lui Dionysios I este prima incercare de constituire a unui stat teritorial, deasupra polisului.

Situatia creata favorizeaza reaparitia tiraniei la Syracuza, in persoana lui Dionysios. Acesta, de origine modesta, dupa o scurta cariera functionareasca, se dedica carierei militare, devenind prietenul si ginerele lui Hermocrates. Distingandu-se in luptele pentru Acragas, el procedeaza in asa fel incat, ca membru al colegiului strategilor, apoi ca strateg autocrator sa devina, de fapt, stapanul Syracuzei. Preocupat de consolidarea puterii sale in interior, el incheie in anul 405 i.Chr. pace cu cartaginezii, pace prin care recunoscand cuceririle Cartaginei (ultima fiind Gela), proclama independenta pentru Messina si Leontinoi, in schimbul recunoasterii teritoriului siracuzan si, mai ales, a puterii sale.

La Syracuza, pericolul extern a contribuit la aparitia si durata stapanirii lui Dionysios. Baza sa social-economica o va constitui masele saracite (tarani si mestesugari) din care recruteaza sprijinul cel mai de seama al puterii sale, armata de mercenari. O atentie deosebita acorda Dionysios intaririi puterii militare a Syracuzei. Orasul este transformat, printr-un sistem complex de fortificatie, intr-o cetate inexpugnabila. Flota si-a sporit numarul corabiilor de la 200 la 400. La aceasta se adauga si o armata terestra de 50.000 de hopliti si 10.000 de calareti. Dionysios introduce, imprumutate de la cartaginezi, masinile de razboi pentru asedierea cetatilor (catapulte, masini de apropiere si escaladare). Inovatii importante sunt aduse in strategie si tactica, prin actiunea combinata a tuturor armelor: infanteria grea si usoara, cavalerie si masini de razboi. Resursele financiare necesare intretinerii armatei le asigura prin mijloace diferite: confiscari, impozite, alterarea monedei, spolierea templelor sau expeditii de jaf.

Astfel pregatit, Dionysios incepe sa-si puna in aplicare planurile sale de consolidare si extindere a puterii Syracuzei. Primele actiuni le intreprinde impotriva cetatilor grecesti si a asezarilor bastinase din rasaritul Siciliei (403), actiuni prin care aproape toata Sicilia de est, cu cetati ca Etna, Catane, Naxos, Leontinoi ajung in mainile sale, netinand cont de clauzele tratatului cu Cartagina (405).

Curand sunt incepute si ostilitatile cu Cartagina, Dionysios, cerand evacuarea insulei din partea cartaginezilor. El dispune masacrarea cartaginezilor din posesiunile sale si inceperea ostilitatilor. Gela, Camarina, Acragas, Therma trec, fara lupta, de partea lui Dionysios. Reactia Cartaginei nu se lasa asteptata. Sunt trimise in Sicilia forte puternice, sub conducerea lui Hamilco care cuceresc Eryx, Motya, iar printr-o manevra abila, pun mana si pe Messina, prin aceasta controland practic partea rasariteana a insulei. Lupta navala de la Catane se termina cu infrangerea lui Dionysios care este silit sa se retraga la Syracuza. Timp de aproape un an, orasul este supus unui asediu, pe mare si pe uscat. Primind ajutor din partea Spartei, el trece la ofensiva care va duce la infrangerea, pe uscat si pe mare, a cartaginezilor (396).

In timpul armistitiului care urmeaza, deoarece cartaginezii se confrunta cu dificultati interne, Dionysios consolideaza dominatia Syracuzei in Sicilia. Sunt ocupate, rand pe rand, prin tradare, lupte sau intelegeri, Enna, Kapphloidion, Menoi, Herbita, Kentoripa, Agyrion si Herbessos.

Abia in anul 392 i.Chr., dupa reluarea ostilitatilor de catre cartaginezi sub conducerea lui Magon, are loc incheierea unui tratat de pace, potrivit caruia intreaga Sicilie, cu exceptia unui spatiu ingust din vest, este recunoscuta a apartine lui Dionysios.

Dupa reglementarea situatiei cu Cartagina, el isi indreapta atentia spre sudul Italiei, unde reuseste intr-un timp scurt (390-379), prin lupte sau pe cale diplomatica, sa-si subordoneze cea mai mare parte a Greciei Mari, cu centre ca : Rhegion, Crotona, Hipponion. Doar Elea, Neapolis, Thurioi si Tarentum isi mentin independenta. Influenta lui Dionysios se extinde si in M. Adriatica, prin puncte inaintate fondate pe coasta adriatica (Ancona si Adria) sau illyrica (Issa). Sunt de mentionat si eforturile sale, adesea incununate de succes, de a interveni in treburile interne ale Greciei propriu-zise.

Dionysios gaseste timpul si mijloacele necesare pentru continuarea disputelor cu Cartagina. Desi clauzele tratatului de pace din anul 392 i.Chr. il satisfaceau, el redeschide conflictul in 382 prin ocuparea unor orase din Sicilia, ramase in subordinea Cartaginei. Razboiul insa se sfarseste prin infrangerea lui Dionysos de catre Hamilco intr-o batalie data la Cronion. Pacea incheiata (376) fixa noile granite intre posesiunile lui Dionysios si cele ale Cartaginei: in nord la Himera, iar in sud la fluviul Halycos, cu pierderea oraselor Thermae, Selinus, Heracleia Minoa si o parte a teritoriului orasului Acragas.

Urmasii lui Dionysios vor incerca sa pastreze si sa consolideze opera acestuia, utilizand nu intotdeauna aceleasi metode. Dionysios II, sub influenta unchiului sau Dion, s-a lasat un timp sedus de reformele propuse de Platon, revenind apoi la metodele de guvernare ale tatalui sau. Dion, acuzat de conspiratie s-a refugiat la Atena, unde si-a constituit o puternica armata de mercenari, cu care revine, punand mana pe Syracuza (357). Asasinarea lui Dion (354) nu face decat sa sporeasca anarhia.

Cartaginezii vor profita de situatia creata pentru a interveni. Adversarii lui Dionysios II se adreseaza pentru ajutor metropolei (Corinthul), care il trimite pe Timoleon (344), insotit de 10 corabii. Dionysios II, obligat sa renunte la domnie, s-a refugiat la Corinth. Timoleon intelege sa fie la Syracuza si in toata Sicilia, ca altadata Solon la Atena, un adevarat arbitru intre partide. El reuseste sa dea Syracuzei si, dupa modelul ei, si altor orase siciliene, o constitutie democratica.

4.4. Criza polisului grecesc

Razboiul peloponeziac, ca si conflictele care au insangerat lumea greaca la inceputul secolului IV i.Chr. au bulversat raporturile de forta dintre cetati, compromitand si echilibrele interne din aceste mici state si zdruncinandu-le bazele. Mai intai razboiul a determinat pierderi umane si materiale ireparabile. Pe langa pierderile de pe campurile de lupta, pentru multe cetati care se revoltasera impotriva puterii tutelare, infrangerea insemna decimare, deportare, sclavie. Razboiul purtat pe teritoriul altui stat determina, pe de alta parte, jaf si distrugere, populatii persecutate (Atica si Beotia au avut cel mai mult de suferit).

Frecventa ostilitatilor a avut consecinte dezastruoase si asupra finantelor beligerantilor. La Atena, intretinerea flotei, soldele platite hoplitilor, ca si despagubirile de tot felul, in contul interminabilelor campanii, costau foarte mult tezaurul public. In Sparta, impartirea functiilor intre casta razboinica si hiloti nu a rezolvat decat temporar problema, pentru completarea efectivelor lacedemonienii fiind constransi sa recurga la serviciile mercenarilor. In sec.IV practica mercenariatului a tins sa se generalizeze, ca o consecinta a penuriei de soldati-cetateni si a unor crize sociale care facea sa prolifereze masa celor deposedati de pamant, pentru care meseria armelor constituia unicul mijloc de a subzista. Oferindu-si serviciile, mercenarii destul de costisitori pentru cetati, reprezentau un adevarat pericol pentru democratie. Atrocitatile comise de acesti profesionisti in cautare de jafuri si sacrilegiile comise acompaniau frecvent trecerea lor (jefuirea sanctuarului de la Olympia de catre arcadieni, in 364 sau a celui de la Delfi de catre focidieni, in 356).

Mentalitatile timpului au fost puternic afectate de aceste manifestari. Jafurile din sanctuare reprezinta un semn al reculului general al sacrului, dar si al unei increderi mai reduse fata de zeii panthonului grec. Semnificative sunt si schimbarile care afecteaza marile sarbatori ale cetatii, vazute tot mai mult ca spectacole si succesul mereu crescand de care se bucura divinitatile straine (Adonis, Isis).

Recrudescenta pericolelor care amenintau elenismul a facut pe greci sa constate ca institutiile democratice nu mai corespundeau noilor cerinte, dorind un sef carismatic, capabil sa regrupeze fortele, formand un front comun in fata pericolului extern. De aici revenirea tiraniei, realizata la Syracuza sau Siciona, in conditii si cu scopuri diferite de acelea ale Greciei arhaice. Tiranul din sec.IV era cel mai adesea un profesionist in ale razboiului, care se face stapanul cetatii cu sprijinul unei trupe de mercenari, impunand domniei propriile legi. Tirania gaseste teren prielnic in cetatile de la sfarsitul epocii clasice deoarece si tensiunile sociale au devenit explozive. Razboiul a ruinat partial proprietarii mici si mijlocii, clasa zeugitilor pe care atenienii isi intemeiau institutiile si etica democratiei. Reveniti dupa lungi campanii, gasindu-si adesea proprietatile distruse, pamantul in paragina, multi dintre ei ajung fie sa se indatoreze pentru a-si reface domeniul, fie sa-l abandoneze, ingrosind randurile unei clase populare citadine confruntata cu multe neajunsuri. De aici rezulta o concentrare a proprietatii funciare care are drept urmare adoptarea unei economii rurale bazate pe profit si pe folosirea pe scara tot mai larga a mainii de lucru salariate ori a sclavilor. In secolul IV se dezvolta, pe fondul abundentei de masa monetara, datorata noilor mine din muntele Pangeu (Thracia), o economie de profit care a stimulat activitatea bancara, comertul si care a dus la concentrarea averilor.

Adancirea conflictelor sociale in Grecia secolului IV reprezinta un fenomen aproape general. La Atena, unde reconstituirea imperiului maritim a compensat partial urmarile razboiului, prosperitatea si politica adoptata in favoarea paturilor nevoiase a limitat efectele exodului rural. In multe din cetatile Greciei insa, ca si in Magna Grecia, ruinarea micilor proprietari si degradarea conditiilor de viata ale straturilor populare de la oras au provocat tulburari, au determinat lupte partizane care au degenerat in razboaie civile.