Desfasurarea primei cruciade

Desfasurarea primei cruciade

In ansamblul cruciadei se disting doua subcruciade, cea a saracilor si cea a nobililor. Intre cele doua se poate face cu greu o delimitare. Pentru prima data o actiune de interes general se bucura de adeziunea tuturor claselor sociale din Apus.

Nobilii vedeau in cruciada o actiune militara, iar poporul un pelerinaj. Toti credeau in grandoarea misiunii lor sfinte si in protectia divina, acordata tuturor oamenilor care ridicau crucea pentru eliberarea Locurilor Sfinte.

In scrisoarea adresata pentru convocarea conciliului de la Clermont papa n-a mentionat nimic din planurile sale privind declansarea luptei impotriva necredinciosilor.

1. Conciliul de la Clermont si discursul papei Urban al II-lea

Conciliul s-a deschis la 18 noiembrie 1095. Atunci au fost puse practic bazele organizarii si desfasurarii cruciadelor[1]. De altfel, discursul papei a fost impresionant, putand fi considerat "o capodopera a propagandei papale" .

Timp de 9 zile s-au discutat diferite probleme cu caracter ecleziastic. Canoanele adoptate intre 18 si 26 noiembrie 1095 se refereau la investirea clericilor de catre laici, simonie si reiau unele decrete conciliare anterioare. Doar doua se refera la cruciada. S-a pus problema "pacii lui Dumnezeu" intre toti crestinii , iar al doilea indulgenta plenara (renuntarea la penitenta impusa pentru iertarea pacatelor, nu absolvirea de acestea) pentru toti credinciosii care vor participa la eliberarea Bisericii lui Dumnezeu din Ierusalim. Discutarea acestui punct in graba s-a datorat dorintei de a initia mai repede problema unei cruciade. Primul a luat cuvantul Petru Eremitul, care a infatisat suferintele si umilintele la care erau supusi crestinii. La 27 noiembrie Urban al II-lea a rostit celebrul discurs prin care a declarat necredinciosilor un razboi lung, greu si sangeros care va dura aproape 200 de ani. La inceput a facut un istoric al faradelegilor infaptuite de turci la "locurile sfinte". Arata ca in anul 1009 califul Al-Hakim distrusese biserici in Ierusalim, ca situatia se inrautatise dupa instaurarea stapanirii turcesti, ca noi catastrofe s-au abatut asupra Ierusalimului o data cu venirea selgiucizilor comandati de generalul Atsiz, ca multa lume fusese masacrata, mai ales cei care se refugiasera in biserici, ca turcii n-au cucerit doar Siria si Asia Mica, ci au ajuns in fata Constantinopolului.

Urban al II-lea si-a dat seama ca cele doua biserici nu se puteau uni pe cale diplomatica si era nevoie sa se recurga la forta. Papa urmarea dirijarea fortelor militare ale Occidentului spre Orient, sub pretextul sprijinirii Imperiului Bizantin atacat de "necredinciosi". Discursul sau includea programul prin care cavalerii din Europa occidentala aveau sa cucereasca tarile din Orientul Apropiat.

Papa se adresa in primul rand maselor populare, taranimii, cautand sa salveze feudalismul de amenintarea ridicarii la lupta a fortelor revolutionare ale acestor mase. Taranimea saraca a fost cea care a raspuns apelului papei, fiind atrasa de promisiunea rascumpararii prin lupta, a eliberarii de sub jugul feudal[4]. Saracia lor, foametea si bolile afectau in special aceasta clasa sociala, iar "cerul" era departe . Astfel papa le-a aratat ca victoria asupra necredinciosilor le va aduce rezultate concrete si ca in Rasarit va scapa de saracie, pentru ca acolo "curge lapte si miere" si dadea asigurarea ca drumul nu este lung. Papa se adresa si feudalilor aflati permanent in cautare de pamanturi. Papalitatea isi dadea seama ca in Europa occidentala pamanturile neocupate s-au imputinat, ca populatia era mai numeroasa, iar pozitiile unora din feudali erau precare. El exprima gandurile si dorintele cavalerilor feudali din Occident, atunci cand arata posibilitatea de a acapara pamanturi si averi in Orient. Se rezolva astfel o alta problema a bisericii: indepartarea cetelor de talhari care prejudiciau bunurile bisericesti.

Familiilor ramase in tara li se promitea usurarea conditiilor de viata. Averea si familiile cruciatilor erau protejate de biserica in lipsa acestora. Cata vreme participau la cruciada se amana plata datoriilor.

Discursul sau patetic, declamatoriu, a declansat emotia in randul auditoriului. La final, dupa ce a spus ca Dumnezeu doreste declansarea cruciadei, a adaugat: " Crucea care va straluci pe armele si stindardele voastre va va aminti fara incetare ca Iisus Hristos a murit pentru voi si ca voi trebuie sa muriti pentru el".

Toti cei prezenti au fost cuprinsi de entuziasm. Fanatismul religios s-a imbinat perfect cu ideea prazii pe care urmau sa o cucereasca in Rasarit, in care "trebuia doar sa se arate pentru ca necredinciosii sa fuga in adancurile Asiei" . "Deus lo volt"- "Este vointa lui Dumnezeu" au strigat cei prezenti. Documentele vremii arata ca ei au declarat ca de acum inainte vor trai doar pentru eliberarea locurilor sfinte, cerandu-i papei sa le inmaneze insemnele cruciadei, cerere pe care Urban al II-lea a indeplinit-o imediat. Apoi in cadrul aceleiasi ceremonii papa i-a binecuvantat pe cei prezenti. Episcopul de Puy, Adhémar de Monteil, a ingenuncheat in fata papii, inrolandu-se si devenind primul cruciat. Papa l-a desemnat conducator al cruciadei, dar a exprimat clar ideea ca el vrea sa ramana liderul miscarii, ca teritoriile cucerite sa formeze un patrimoniu al papalitatii, iar popoarele cucerite sa devina catolice.

Rasunetul ulterior al acestui apel si succesul cruciadei au influentat povestirile in aceasta privinta, dar cele mai importante teme ale discursului lui Urban al II-lea razbat din relatarile cele mai apropiate, cele ale lui Foucher de Chartres si ale anonimului Primei Cruciade.

Toate sansele de a fi numit conducator militar al cruciadei le avea contele Raymond al IV-lea de Toulouse, care luptase impotriva musulmanilor in Spania. El va incerca in decursul primei cruciade sa preia comanda, sa stabileasca directia militara a cruciadei . Seful cruciadei de la Constantinopol la Antiohia s-a dovedit a fi normandul Bohemond, personalitate puternica si dominatoare, care inspira o incredere desavarsita celorlalti .

In anii 1095 si 1096 papa a tinut mai multe discursuri in diferite regiuni. A intrat in contact cu genovezii care au pregatit 12 galere si o nava de transport, care sa le intovaraseasca expeditia. Genovezii doreau sa previna concurenta Venetiei si a Pisei in Mediterana de Rasarit.

Dupa Conciliul de la Clermont multi si-au cusut pe haine cate o cruce de stofa rosie, prin care se obligau sa participe la campania care se pregatea. De aici si denumirea de "cruce signati"[10].

Din initiativa papei s-au deplasat spre tarile Europei Apusene numerosi predicatori in favoarea organizarii cruciadei.

Succesul a fost deosebit, avand in vedere situatia taranimii si a nobililor, ducand la declansarea unei adevarate miscari de masa. Succesul apelului papal a avut si alte cauze. Chemarea a survenit intr-un moment in care Europa era capabila de a organiza astfel de expeditii, in care feudalii germani sau francezi nu asteptau decat o ocazie oarecare, iar ocazia a fost furnizata de Urban al II-lea[11].

Papa urmarea sa adune o singura armata, din sudul Frantei sub conducerea lui Adhemar de Puy. Nu credea ca poate aduna trupe de pe domeniile capetiene, pentru ca regele Frantei era excomunicat, sau din Germania unde autoritatea scaunului apostolic scazuse foarte mult. Daca in ceea ce priveste Germania nu s-a inselat cu totul altfel s-au petrecut lucrurile in cazul Frantei. Rezultatul propagandei bisericii si, mai ales, efortul depus de Petru din Amiens au depasit asteptarile papei. Nu doar tarani izolati s-au pus in miscare, ci sate intregi. Colectivitatile rurale isi aratau si de data aceasta coeziunea si puterea de actiune asupra spiritului uman[12].

Urban al II-lea a inlesnit plecarea cavalerilor si a incercat sa limiteze efectele unui entuziasm necugetat: clericii nu pot pleca fara consimtamantul superiorului lor, credinciosii fara sfatul unui cleric, iar tanarul casatorit fara acordul sotiei, in caz contrar fiind excomunicat.

Apelul de la Clermont a avut un rasunet atat de mare in primul rand pentru ca el exprima numeroase tendinte, mai mult sau mai putin obscure, ale lumii occidentale si pentru ca situatia din Mediterana era favorabila punerii lui in aplicare[13].

2. Liderii cruciadei I:

1)Adhemar de Monteil, episcop de Puy, era legatul papei Urban al II-lea. El se afla in fruntea consiliului nobililor, forul conducator al armatei cruciate, iar autoritatea sa trebuia recunoscuta de toti participantii. Nici unul dintre nobili insa nu-i jurase o supunere fara conditii. Raymond de Saint Gilles, contele de Toulouse era suzeranul familiei lui Adhemar si ii devenise inca din Franta prieten apropiat. Gratie acestei prietenii contele astepta sa obtina rolul de conducator laic al cruciadei. Invocand autoritatea episcopului de Puy incerca sa diminueze autoritatea celorlalti conducatori laici si sa o ridice pe a sa. Godefroy de Bouillon evita sa critice parerile sau deciziile episcopului pentru a nu lasa impresia ca se opune Bisericii. El incerca sa se remarce in plan militar si sa castige aprecierea legatului si a masei de pelerini.

Bohemond de Tarent, etala cartea razboiului sfant si incerca sa evite un conflict cu Adhemar, care avea o popularitate ridicata in randurile sarmanilor si ale nobililor.

Legatul se aseza cu curaj in fruntea trupelor la atacurile impotriva turcilor. La Dorileea a jucat un rol esential prin initierea manevrei de invaluire a inamicilor. Initiativa sa a hotarat soarta acelei mari batalii.

Adhemar era un om de o incontestabila autoritate morala, respectabil, cu o viata exemplara si o judecata echilibrata[14]. Prezidarea de catre el a Consiliului nobililor a adus pondere, echilibru si bune relatii intre razboinicii comandanti.

2)Raymond de Saint Gilles a fost primul nobil care s-a aventurat in razboiul sfant. Participase la o cruciada in Spania si il sfatuise pe papa inainte de conciliul de la Clermont. Averea sa a fost cheltuita pentru inarmarea cruciatilor, asigurarea transportului si a hranei, cheltuieli cu intretinerea saracilor carora le-a permis sa se alature coloanelor sale. Era cel mai bogat si mai puternic dintre cruciati, cel mai rafinat si experimentat in stiinta razboiului. Vladimir Rosulescu considera ca acesta "avea asupra celorlalti superioritatea omului care se angajase in razboiul sfant numai pentru iubirea ce o datora lui Hristos, fara calcule de alta natura. Pe fondul firii sale ambitioase, se lasa orbit de visarile glorioase personale, imping de o parte dorinta de cuceriri personale, imping de o parte dorinta de cuceriri concrete. Il mai caracteriza instabilitatea comportamentala, impulsivitatea si incapatanarea. Nimeni nu i-a contesta virtutile de om modest, demnitatea vietii private, pietatea sincera si respectarea cuvantului dat[15]". A fost mai degraba om de imaginatie decat de actiune.

3)Godefroy de Bouillon, inainte de plecarea in cruciada nu era foarte cunoscut. Prin tatal sau descindea din Carol cel Mare, iar prin mama avea origine normanda. Mostenirea sa ii fusese rapita de Conrad, fiul imparatului Henric al IV-lea. Administrarea averii sale fusese mediocra si destul de dura. I se reprosasera agresiuni impotriva manastirilor de pe domeniile sale si impotriva evreilor.

Godefroy si-a lichidat averile, le-a cedat manastirilor din Brabant sau

le-a transformat in bani pentru cruciada si armata. La fel a procedat si cu celelalte bunuri personale, dupa care s-a stabilit in Orient.

4)Baudouin de Boulogne servea ca secund al fratelui sau Godefroy de Bouillon datorita lipsei de avere si de titlu nobiliar. Plecase impreuna cu sotia si copiii sai pentru a-si constitui un domeniu in Orient, de a nu se mai intoarce in Europa.

In copilarie fusese destinat carierei ecleziastice, primind educatia necesara unui fiu de mare nobil, care sa ocupe o pozitie importanta in cadrul bisericii. A renuntat insa preferand cariera de razboinic, manifestandu-se ca "cel mai inversunat, cel mai cutezator si cel mai neobosit dintre toti. La calitatile fizice se adauga o inteligenta avida si deschisa, supla si rapida"[16]. Avea o vointa puternica, dar si calitati care i-au permis sa obtina numeroase demnitati.

5)Bohemond de Tarent, francez prin limba, ramasese viking prin traditii, temperament si cultura. Participase la numeroase lupte alaturi de tatal sau Robert Guiscard si a fost la un pas de a cuceri cetatea bizantina Larissa, dar a aparut o conspiratie in randul propriei armate, produsa de Alexios care i-a determinat pe insotitorii sai sa paraseasca asediul si sa plece in Italia. Succesul lui Alexios a devenit principala cauza a urii lui Bohemond impotriva Bizantului.

In urma razboiului cu fratele sau Bohemond a obtinut principatul de Tarent. El avea insa aspiratii mai inalte, viza teritoriile bizantine, dar era constient ca nu are forta financiara pentru a face fata unui atac. Declansarea cruciadei i-a prilejuit reluarea planurilor sale. Ura impotriva Bizantului devenise o obsesie. Era un om incapatanat, dar totodata "ros de ambitii, un adevarat animal de prada, cu o inteligenta ascutita si practica, dominata de o idee fixa" . O perioada indelungata a beneficiat de aprecierea armatei fiind considerat eroul razboiului sfant. El nu a dorit sa se consacre cuceririi sfantului mormant, dar a facut multe pe plan militar pentru a asigura triumful cruciadei pe plan militar si pentru instalarea cruciatilor in Siria. Dorintele sale erau mai vaste.

3. Cruciada taranimii:

Aceasta este legata de numele lui Petru Pustnicul (Eremitul) care a exercitat o puternica influenta instigatoare asupra maselor populare. Lucrul acesta era cu atat mai usor cu cat taranimea dependenta se afla intr-o saracie de nedescris[18]. Multimea provenea din nord-estul Frantei, Lorena, Flandra, Germania renana.

Exploatarii feudale i se adauga foametea provocata de seceta indelungata. Oamenii se grabisera sa-si lichideze averea pe un pret de nimic, netinand seama de munca depusa pentru obtinerea ei. O multime de bunuri au intrat in posesia evreilor care au fost siliti sa dea socoteala, desi nu erau vinovati de instrainarea lor.

Toate acestea i-au determinat pe tarani sa se grupeze in jurul diferitilor predicatori. Pentru multi dintre acestia scopul religios al cruciadei se contopea cu ideea vaga despre eliberare, despre o imbunatatire a situatiei taranilor saraci care ar pleca in cruciada. In acea perioada fenomenul predicatorilor populari reprezenta o realitate cotidiana . Acestia nu ezitau sa critice viata grea, puterea nobiliara sau chiar pe cea preoteasca. Printre predicatorii inspirati, a ramas celebru Petru Eremitul, datorita implicarii in prima cruciada.

Dand dovada de energie, strabatand o regiune dupa alta si vorbind maselor, Petru marturisea ca Iisus i s-a aratat in vis si i-a poruncit sa-l determine pe papa sa organizeze o cruciada in vederea eliberarii Locurilor Sfinte. Cu toate ca nu era nici preot, nici calugar, a ramas intotdeauna supus Bisericii, neprimind nici un repros de tentativa de erezie.

Multimile au impins in plan secund meritele papei si ale lui Raymond de Sans Gilles.

El a reusit sa mareasca numarul celor dornici sa participe la eliberarea Ierusalimului. Acest lucru s-a datorat si promisiunii papale ca participantilor li se iarta toate pacatele.

Petru din Amiens si-a inceput predica la Bari, apoi in Orleans, Champagne, Lotaringia si Renania. Iesind din Franta a ajuns la Colonia (12 aprilie 1096) impreuna cu 15 000 de oameni. Multimea era variata: tarani, oraseni, vagabonzi si chiar criminali. Saracimea satelor a atacat in drumul ei castelele feudalilor laici si ecleziastici, manastirile si pe reprezentantii regimului de exploatare si oprimare feudala. De altfel, pe langa predicatorii oficiali, investiti de papa, existau foarte multi predicatori populari care pe langa scopul religios vizau si imbunatatirea situatiei taranimii, mai ales a celei care participa la cruciada. Se poate afirma ca aceasta campanie a taranimii a avut un caracter antifeudal[20].

In acest timp un cavaler sarac, Gautier fara avere desfasura o activitate identica in Ungaria. El a patruns primul in Imperiul Bizantin, iar aceasta armata, "armata doar cu numele"[21], deoarece nu dispunea de armament sau echipament militar, a ajuns sub zidurile Constantinopolului la 20 iulie 1096. Alexios le-a permis sa-si aseze tabara in afara zidurilor capitalei si le-a asigurat cele necesare.

Petru Pustnicul a plecat din Colonia, cu cetele lui, la 19 aprilie 1096. Cruciatii erau impartiti in mai multe coloane. Orientarea era destul de simpla, deoarece existau drumurile pelerinilor pe Rin si Dunare spre Constantinopol. Noaptea dormeau sub cerul liber; uneori erau cazati la orase si sate. A traversat Germania si Ungaria si a primit alimente de la unii feudali germani, dar si de la regele Ungariei. Cu toate acestea ei atacau satele si orasele pentru a le prada. Fiecare ceata se considera o unitate de sine statatoare. Localnicii ii atacau si ei pe jefuitori astfel ca multi dintre cruciati nu ajungeau la destinatie. Pana la Constantinopol numarul cruciatilor se redusese. Greutatile erau tot mai mari pe masura ce se apropiau de Orient.

Cetele conduse de Petru din Amiens au asaltat cetatea maghiara Semlin si au ucis 4000 de oameni. Pentru a scapa de razbunarea regelui maghiar cruciatii au trecut pe teritoriul bizantin. Bizantinii au inteles ca au de a face cu niste cete indisciplinate si au apelat la cumani si pecenegi pentru a restabili ordinea. Cruciatii au jefuit Belgradul, iar la inceputul lui iulie au ajuns la periferia Nisului. Autoritatile au manifestat intelegere deoarece Petru acceptase conditiile lui Alexios de a-i da cativa ostatici, in mod simbolic, pentru a evita evenimentele de genul celor de la Belgrad. Cruciatii insa au jefuit Nisul si au fost sever pedepsiti[22]. Ei au pierdut peste 30 000 de oameni pana sa ajunga la Constantinopol. La Sofia li s-a impus sa nu stea mai mult de 3 zile in oras pentru a primi hrana. Dupa acceptarea conditiilor cruciatii au trecut prin Filipopol si Adrianopol, ajungand la Constantinopol la 1 august 1096 si au facut jonctiunea cu trupele conduse de Gautier fara avere.

Peste tot unde isi faceau aparitia acesti cruciatii lasau impresia unei populatii nomade, mizere si salbatice, cu toate ca se purtau steaguri cu cruce si se intonau psalmi[23].

Alexios a observat indisciplina cruciatilor, lipsa armamentului, situatia foarte dificila a cetelor (in componenta lor intrau si batrani, femei si copii), i-a indemnat sa-i astepte pe cavaleri si le-a cerut sa nu provoace incidente in capitala si in imprejurimi. Cruciatii au recurs insa din nou la jafuri, iar imparatul a hotarat sa-i deporteze in Asia Mica.

La 7 august 1096 au fost trimisi la Chrysopolis si Calcedonia, apoi la Kibotos la 35 km de Niceea, capitala Anatoliei, aflata in acel moment sub stapanire selgiucida. Neascultand de cavalerii putini, dar experimentati aflati printre ei, pelerinii s-au indreptat spre Niceea pentru a-i invalui pe cruciati. Armatele s-au ciocnit in apropiere de Nicomedia.

Confruntarea cu selgiucizii s-a incheiat tragic. Turcii au asediat cetatea Xerigordon si au reusit sa o reocupe. Cruciatii prinsi au fost omorati sau vanduti ca sclavi. Esecul i-a inversunat si 25 000 dintre ei au pornit un mars asupra Niceei si au ajuns acolo la 21 octombrie. Selgiucizii i-au atacat prin surprindere, i-au masacrat, doar 3000 dintre ei au reusit sa scape, fiind dusi la Constantinopol. Printre cei ucisi s-a numarat si Gautier fara avere.

Petru Pustnicul s-a speriat de reactia insotitorilor sai si si-a dat seama de pericolul in care se afla. S-a intors la Constantinopol sperand sa gaseasca sprijin pentru trupele sale.

Comanda unei astfel de actiuni de amploare depasea calitatile unui vorbitor nomad exaltat[24], iar Petru n-a reusit sa faca fata acestei situatii. Lipsa simtului practic si al realitatii l-au impins spre dezastru, in ciuda sfaturilor imparatului.

Alte grupe au pornit spre Germania, au ajuns la Praga si i-au masacrat pe evrei, realizand unul din primele pogromuri evreiesti din istoria evului mediu[25]. Alte masacre au avut loc la Spira, la 3 mai 1096, Trier, Wörms si in alte localitati germane. Au fost jefuiti si ucisi episcopi si inalti clerici, ceea ce dovedeste revolta fata de clerul bogat, un alt aspect al luptei antifeudale a miscarii cruciate taranesti . Majoritatea au fost realizate de cei condusi de Emich de Leising, care sustinea ca detine stigmatele divine, Crucea lui Hristos, miraculos imprimata pe piele. El se considera desemnat de Dumnezeu pentru a deveni imparatul Ierusalimului. Leising nu a inteles cruciada ca pelerin sau militar de cariera, ci ca un cavaler brigand si a trimis trupele sale impotriva evreilor. Petru din Amiens si-a continuat drumul cu armata nobiliara si a jucat in continuare rolul de predicator si animator al multimilor. Prestigiul l-a recapatat treptat in fata soldatilor simpli, nu a celor care cunosteau regulile razboiului.

Cruciada saracimii esueaza astfel in totalitate. Infrangerea sa se datoreaza in primul rand papei care nu era interesat de soarta celor care participau la expeditie, ci de expansiunea puterii sale si de obtinerea de noi teritorii. Taranimea nu era inarmata si organizata, deci incapabila sa lupte impotriva "necredinciosilor". Ea nu era pregatita pentru o asemenea campanie si nici nu-si dadea bine seama de toate greutatile cu care avea sa se confrunte[28].

Sacrificiul primilor cruciati a fost util armatei nobiliare. Kilidj-Arslan si ceilalti emiri au crezut ca au invins o veritabila armata europeana si n-au mai acordat atentie inamicului. Neatentia i-a costat insa pe turci, ducand la una din primele infrangeri, infrangere care pentru cruciada s-a dovedit decisiva .

4. Cruciada nobililor:

Cruciada nu corespundea asteptarilor papei care ar fi dorit sa existe unitate in cadrul trupelor, sub conducerea legatului si a unei capetenii laice. Cu atat mai putin ea corespundea dorintelor imparatului bizantin care ii invinsese pe pecenegi, pe Tzachas si se afla in bune relatii cu Kilidj Arslan

La mai putin de doua luni dupa sfarsitul cruciadei saracilor au aparut primele grupuri de cavaleri, "multime multicolora, zgomotoasa, dar ursuza, greoaie, dar si puternica"[30]. Aceasta multime se constituise de-a lungul si de-a latul Europei in cinci armate.

Cavalerii primei cruciade au decis sa se intalneasca la Constantinopol.

Primul grup de cavaleri se constituia in Lotaringia, sub conducerea lui Godefroi de Bouillon, duce al Lotaringiei de Jos si al fratelui sau Balduin de Boulogne. Intre cei doi frati erau deosebiri esentiale, atat fizice, cat si morale. Despre Godefroy se spunea ca este lipsit de personalitate si usor de manevrat; in schimb Balduin era orgolios, impulsiv si nedrept si a servit drept sfetnic pentru fratele sau. Alaturi de cei doi se afla fratele lor Eustache al III-lea, conte de Boulogne si varul lor Baudouin du Bourg. Armata traversase Germania, Ungaria, Bulgaria si Turcia si ajunsese la Constantinopol la 23 decembrie 1096.

A doua armata era formata din flamanzi si frizoni sub conducerea lui Robert de Flandra a ajuns in aprile 1096.

A treia armata formata din provensali si locuitori ai centrului Frantei, sub conducerea lui Raymond de Sans Gilles, conte de Toulouse si marchiz de Provence a sosit aproape in acelasi timp, trecand prin Italia de nord, prin Dalmatia si Epir.

Contingentele din Italia si ale normanzilor din sudul Italiei s-au adunat sub conducerea lui Bohemund de Tarent si a nepotului sau Tancred, trecand marea de la Brindisi la Durazzo si apoi prin Epir si Tracia.

Ultima armata era cea a normanzilor de nord, condusa de Robert Courtheuse, conte de Normandia si de fratele sau vitreg, Etienne, conte de Blois si de Chartres si a sosit in mai 1097.

Deci abia in mai 1097 fortele cruciate s-au adunat in totalitatea lor. Pe parcursul a cinci luni visteria imperiala a trebuit sa suporte cheltuielile cu alimentarea lor, impiedicand jafurile prin prezenta contingentelor din armata bizantina. Deci la cruciada au participat cavaleri din Italia, Franta si Anglia; cei din Germania au fost foarte putini, nu au avut o armata proprie, ci s-au alaturat lorenilor sau frizonilor.

Prima armata a urmat traseul cruciadei saracimii, adica a strabatut Germania si Ungaria. Daca in Germania nu au fost incidente, trecerea prin Ungaria a fost mai dificila din cauza actelor savarsite in timpul cruciadei saracimii. Godefroy de Bouillon l-a asigurat pe Coloman ca soldatii sai se vor comporta exemplar si si-a respectat promisiunea.

A doua armata a debarcat pe coasta Albaniei, la Avlona si s-a indreptat spre capitala Bizantului; cea de-a treia a traversat Italia de Nord, Croatia, Dalmatia, Albania, Macedonia, apoi s-au indreptat spre Constantinopol. Ultima armata a pornit pe uscat, apoi de la Brindisi, in Italia a debarcat la Durazzo. De acolo a traversat Elbassan, Ohrida, Bitolia, Vodena si Salonic si s-a indreptat spre Constantinopol.

Desi initial relatiile dintre cruciati si Bizant au fost bune, treptat s-au deteriorat datorita pretentiilor Bizantului asupra fostelor teritorii asiatice. Bizantinii au inteles ca armatele cruciate urmareau recucerirea locurilor sfinte, in numele Bizantului, acestea fiind foste posesiuni bizantine. Cruciatii intentionau eliberarea acestor teritorii care in acel moment erau "res nullius", adica pamanturi ale nimanui[31]. Astfel relatiile dintre Bizant si cruciati s-au racit.

Alexios a cautat sa ajunga la o intelegere cu Godefroy de Bouillon, dar acesta a refuzat pentru ca nu voia sa trateze cu un eretic si pentru ca spera ca va castiga timpul necesar pana la sosirea celorlalte trei armate pentru a negocia de pe alte pozitii deoarece ar fi avut mai multe resurse militare. Imparatul a cautat sa forteze lucrurile, Baudouin de Boulogne a atacat localitatile din preajma capitalei bizantine. Se contura astfel un conflict intre cruciati si Bizant. Alexios nu dorea acest lucru, astfel ca a decis sa renunte.

Vestea sosirii lui Bohemond de Tarent si a nepotului sau Tancred l-a silit pe Alexios sa porneasca o expeditie impotriva cruciatilor de la Pera. In final s-a ajuns la sistarea aprovizionarii cruciatilor si a aparut foametea in tabara lor, care i-a impins la jafuri. Alexios a profitat si i-a atacat, i-a invins, iar Godefroy de Bouillon a prestat juramant de fidelitate. El s-a angajat sa restituie Bizantului teritoriile pe care urma sa le cucereasca. Alexios s-a ridicat, l-a imbratisat, numindu-l fiul sau. Astfel cruciada devenea o actiune militara subordonata intereselor statului bizantin, iar cruciatii urmau sa aiba aceleasi drepturi si obligatii precum vasalii fata de seniorul lor in Europa apuseana. Dupa incheierea tratativelor armata lui Godefroy de Bouillon a fost trecuta pe malul asiatic pentru a astepta venirea cruciatilor normanzi.

Tratativele dintre Alexios si Bohemond de Tarent au durat foarte putin deoarece normandul considera ca bizantinii ii sunt superiori din punct de vedere militar si nu ar putea face fata unei confruntari militare, dar si pentru ca el spera sa obtina o imputernicire militara care sa-i confere o pozitie privilegiata fata de celelalte capetenii cruciate. El considera ca un comportament plin de respect ar fi demonstrat ca doreste colaborarea cu Imperiul. Desi nu a obtinut ceea ce-si dorea a acceptat sa treaca Bosforul, fara a provoca incidente.

Ultimele doua armate au ajuns aproape in acelasi timp, dar atitudinea lor a fost diferita: Robert de Courtheuse s-a supus, iar Raymond de Saint-Gilles a refuzat, preferand sa moara decat sa faca acest lucru. Acesta din urma a declarat ca nu depune juramant de credinta decat fata de Dumnezeu si prin trasaturile sale de caracter a devenit un apropiat al imparatului.

Atragandu-si amicitia cruciatilor, Alexios spera sa-si atinga scopul de respingere a turcilor, folosindu-se de cea mai dotata armata pe care o putuse aduna vreodata crestinatatea[32]. Cruciatii sperau ca Alexios sa aduca sprijinul armatei bizantine si al populatiilor credincioase imperiului din tinuturile cucerite de turci.

Solicitat de cruciati sa-i insoteasca in campania pentru Locurile Sfinte, Alexios a refuzat motivand ca este ocupat cu apararea teritoriilor balcanice. El insa a plecat intr-o campanie antiturca, dar pe un alt traseu. Si-a echipat armata. O parte din aceasta se afla sub comanda lui Tatikios si s-a alaturat cruciatilor, iar alta sub conducerea sa urmarea sa-l respinga pe inamic din zona litorala a Marii Negre si a Marii Egee.

In realitate cruciatii nu se gandeau sa cucereasca teritorii pentru bizantini, iar bizantinii nu voia sa-si piarda fortele in recucerirea locurilor sfinte, atat de departe si cu sanse de reusita atat de mici. Ambele parti se banuiau de viclenie si neloialitate, dar de fapt isi urmareau propriile scopuri. Isi spuneau cuvantul diferendele de ordin religios, dispretul transmis credinciosilor de ierarhii celor doua biserici rivale[33].

Oricum la inceputul campaniei din 1097 s-a realizat pentru moment unirea crestinatatii impotriva necredinciosilor, dorinta papei Urban al II-lea, spulberata insa curand de interesele militare si lumesti ale celor doi aliati, din Orient si Occident.

Idealul religios a trecut in plan secund si a lasat locul simtului practic: ceea ce urma sa fie cucerit trebuia si pastrat, de aici necesitatea crearii unor principate in stapanirea cruciatilor, inainte ca acestia sa ajunga la Ierusalim[34].

Un cavaler corespundea la o unitate combatanta ce cuprindea inca cinci-sase soldati de elita. In afara lor armata mai cuprindea: arcasi, meseriasi din toate profesiile, tehnicieni pentru masini de asalt, servitori si auxiliari, profesionisti pentru pregatirea armelor, soldati simpli, pedestrimea cu lanci scurte, purtatorii de bate-buzdugan si de sabii scurte.

Transportul armatelor pe teritoriul asiatic s-a realizat cu ajutorul vaselor bizantine. Alexios se temea ca acesti luptatori sa nu cucereasca Imperiul Bizantin, mai ales ca Bohemond participase alaturi de tatal sau, Robert Guiscard, cu cincisprezece ani in urma la incercarea de cucerire a Peninsulei Balcanice si a Constantinopolului.

4.1. Desfasurarea cruciadei feudalilor:

Dupa trecerea armatelor pe teritoriul asiatic, cruciatii s-au asezat la Nicomedia, timp de trei zile, apoi s-au indreptat spre Niceea. Inaintarea s-a realizat fara dificultati. Avangarda numara aproximativ 3000 de oameni. Din experienta cruciadei populare si din sfaturile bizantinilor, cruciatii stiau ca turcii constituiau un adversar redutabil si nu se gandeau ca vor invinge numai prin interventia divina. Turcii controlau drumurile, hrana si sursele de apa, se instalasera in teritoriu si erau foarte numerosi. Erau un popor razboinic, care controla totul cu ajutorul armelor. Nobilii erau constienti de riscurile la care se expuneau.

Drumul cruciatilor trecea prin Niceea, Anatolia, Antiohia si Siria. Era necesar ca turcii sa fie infranti in Asia mica, pentru a restabili dominatia crestina asupra drumului spre Locurile Sfinte. Drumul era plin de pericole pentru cruciati, iar faptul ca Alexios nu li se alaturase ii deranja. Plecand de la Bosfor intrau intr-o etapa ce se putea numi inceputul cruciadei. Nu se mai aflau intr-o calatorie, ci intr-o expeditie militara[35].

Primul obiectiv era orasul Niceea. Apropierea relativa de Bosfor si ocuparea de catre turci il transformasera intr-o amenintare pentru Constantinopol. Cazuse in mainile selgiucizilor cu doar saisprezece ani in urma si devenise capitala unui sultanat ce cuprindea intreg centrul Anatoliei.

Cruciatii au ajuns sub zidurile cetatii la 14 mai 1097 si au trecut la asaltarea ei. Dupa sase saptamani de lupte, orasul a capitulat in fata imparatului bizantin. Asediul s-a dovedit dificil deoarece orasul era mare si bine aparat. Cruciatii si bizantinii au colaborat bine, rivalizand in vitejie si abilitate militara. Razboinicii apuseni erau mai numerosi, dar bizantinii mai eficienti datorita masinilor de asediu si a flotei aduse pe lacul Ascanois, sub zidurile orasului.

Cucerirea Niceei a constituit prima mare victorie din campania cruciata (1097), dar a prilejuit si motiv de racire sensibila a raporturilor dintre bizantini si cruciati[36]. Alexios a promis ca-si va aduna fortele si le va indrepta spre Siria.

Cruciatii au trebuit sa paraseasca cetatea cucerita intre 26 si 29 iunie pentru a incepe traversarea Anatoliei. Prima etapa care a durat doua zile a fost strabatuta de cele patru armate in comun, dar in ziua a treia cruciatii s-au impartit in doua grupe datorita dificultatilor aprovizionarii unei armate mari si unice. Prima era formata din normanzii din Italia si Franta, iar a doua din cei condusi de Raymond de Saint-Gilles si Godefroy de Bouillon.

Pe 1 iulie, la Dorileea (Eskisehir), primii au fost atacati de turci, oarecum surprinzator pentru ca dinastiile selgiucida si danishmandita se aflau in razboi. In fata pericolului reprezentat de crestini acestea au lasat neintelegerile deoparte si au trimis o armata importanta pe campul de lupta.

Apelul lui Bohemond a atras ajutorul celorlalti cruciati. La ora doua dupa amiaza toti cavalerii intrasera in lupta.

Bohemond de Tarent, cu sprijinul lui Godefroy de Bouillon si al lui Raymond de Saint-Gilles i-a invins pe turci si au obtinut o mare prada de razboi.

Victoria de la Dorileea a transat pentru zeci de ani renumele fortei de lovire a armatei cruciatilor[37]. Fortele militare ale Orientului si Occidentului au inceput sa se respecte reciproc.

Tactica de lupta a turcilor a surprins pe cruciati, dar pentru turci ziua s-a terminat intr-o deruta tactica completa. Vladimir Rosulescu afirma: "Caii masivi si armurile transformasera luptatorii in turnuri miscatoare. Armurile occidentale erau adevarate carapace de fier si piele facandu-l pe cavaler invulnerabil la sageti si lovituri de sabie. Acesti oameni de fier apareau soldatilor turci ca niste monstri ai infernului"[38]. Importanta era si energia acelor luptatori, pericolul pe care il reprezentau, convingerea ca nu se puteau salva decat prin fuga datorita greutatii armamentului.

Victoria de la Dorileea a creat mitul puterii formidabile a luptatorilor occidentali, iar batalia in sine a devenit un simbol: turcii au devenit dezorientati, iar populatia in majoritate crestina a inceput sa ridice capul nesupunerii[39].

Au avut o pauza de doar doua zile dupa aceasta victorie importanta si un nou mars in timpul caruia au pierdut majoritatea cailor. Au ajuns la Iconium, cu impresia ca au trecut din iad direct in paradis . Cucerirea cetatii a fost usoara deoarece nu era aparata.

Urmatorul obiectiv era cucerirea cetatii Heracleea. Pentru aceasta cruciatii s-au impartit in doua grupuri: unul condus de Tancred si Baudouin de Boulogne si altul care ii cuprindea pe ceilalti crestini. Primul grup s-a indreptat spre Cilicia, in sud, iar al doilea spre nord-est pentru a ajunge la Cezareea.

In Cilicia, Tancred si Baudouin de Boulogne au obtinut un prim succes, la Tars, datorita fortei militare si ajutorului primit din partea populatiei armene si grecesti, ostila turcilor. Cucerirea cetatii a dus la aparitia neintelegerilor intre Tancred si Baudouin. In cele din urma normandul a cedat si s-a indreptat spre Adana si Mamistra. La Mamistra a aparut un nou conflict intre cei doi, incheiat cu acelasi rezultat ca si primul.

Al doilea grup ajunsese la Cezareea la sfarsitul lui septembrie 1097, iar la inceputul lui octombrie a sosit la Comana. A urmat orasul Coxon sau Gocuz si apoi zona numita "Muntii Diavolului" la capatul careia se afla orasul Maras. Primiti de locuitorii orasului ca "protectori providentiali", cruciatii intrara in stapanirea lui fara sa fi fost nevoiti sa scoata o singura data sabia din teaca[41]. De aici se indreptara spre Siria.

Asediul Antiohiei reprezinta un moment esential in desfasurarea primei cruciade: atunci se manifesta primele ambitii teritoriale ale cruciatilor si se consuma ruptura cu Bizantul[42].

Armatele crestine se confruntau cu dificultati. In retragere turcii au

transformat in desert o tara aflata deja in ruina. Foametea si setea au lovit atat oamenii cat si animalele.

Tatikios cunostea bine tara dar, incercand sa conduca armatele prin Frigia s-a trezit intr-un tinut devastat, cu apele secate sau otravite. Cruciatii l-au invinuit ca incearca sa-i duca la pierzanie. Ei nu intelegeau ca in aceeasi situatie se aflau si trupele bizantine si generalul lor.

Marsul prin provinciile bizantine a durat patru luni, cu plecarea de la Niceea la 27 iunie si sosirea la Antiohia la 20 octombrie.

Pentru bizantini Antiohia era obiectivul principal al expeditiei, unul din primele orase crestine ale imperiului. El putea fi considerat cheia strategica a Siriei si a litoralului palestinian. Era necesara cucerirea acestui oras daca se dorea continuarea marsului spre Ierusalim.

Pe parcursul ultimei etape a traseului intre conducatorii cruciati a domnit o atmosfera de pace si intelegere transmisa si trupei. Doar Tatikios era suspectat, vazut ca un tradator sau spion. Antipatia si-a atras-o pentru atitudinea sa rece si distanta fata de cavalerii apuseni si de obiceiurile lor. Era evident faptul ca, "intre lumea lui si cea a cruciatilor era o distanta de secole de educatie, cultura si de filosofia vietii"[43]. Exasperarea si amaraciunea cruciatilor i-a afectat mai mult pe bizantini decat pe turci. Ei considerau ca bizantinii profitasera de pe urma celor patru luni, iar ei nu putusera sa jefuiasca populatiile intalnite.

In cetatile cucerite: Cesareea, Placentia, Maras, Artah se instituisera garnizoane conduse de guvernatori bizantini sau vasali ai Bizantului. Cruciatii jucasera rolul de mercenari si acest lucru i-a determinat pe Baudoiun de Boulogne si Tancred sa se separe de restul armatei inainte de a ajunge la Antiohia. Ei au parasit grupul la 14 septembrie 1097, angajandu-se peste muntii din nordul Ciliciei.

Antiohia erau un oras imens, care putea fi cucerit doar printr-o actiune de surprindere sau prin teroare, dupa cum spunea Raymond de Sans- Giles Guvernatorul orasului a decis sa o predea cruciatilor, evaluand armata lor formidabila. Bohemond si ceilalti au renuntat la actiunea in forta pentru ca orasul sa nu cada in stapanirea bizantinilor. Deci au preferat sa o supuna unui asediu dificil si nesigur, in locul unui atac. Doar daruirea soldatilor pelerini si hazardul a salvat cruciada de la un esec total.

Dupa victoriile neasteptate de la Niceea, Dorileea si Antiohia, cruciatii au dobandit o reputatie de luptatori incomparabili. Dupa asediul Antiohiei, comportamentul armatei cruciate s-a schimbat datorita greutatilor in aprovizionare. Cruciatii au masacrat copii si au luat femeile in sclavie. Au trecut la folosirea terorii, initiativa atribuita de cronicari lui Bohemond.

Aceasta reputatie de partiala cruzime a ramas in constiinta lumii orientale.

Razboiul cu cruciatii nu i-a atins pe turci in interesele vitale; era de importanta redusa. Mult mai importante erau pentru ei teritoriile traditional musulmane, stapanirea acestora si luptele feudale.

Cruciatii patrunsesera in sufletul lumii orientale ca un corp strain, ca un animal necunoscut impotriva caruia nu se cunostea inca modul de lupta[44]. Cruciada a creat, initial, un dezechilibru de forte in lumea orientala, dezechilibru de care s-a folosit. Mai tarziu puterea cruciatilor s-a integrat in ecuatiile fortelor din Orientul Apropiat.

4.2. Cruciada bizantina:

Dupa cucerirea cetatii Niceea, Alexios pregati si el o cruciada. In fruntea acesteia se afla Ioan Ducas, iar in cea a flotei amiralul Kaspax.

Cruciatii se indreptara spre Smirna, care se supuse rapid emirul Tzachas neopunand rezistenta dupa ce fiica sa fusese luata prizoniera de crestini o data cu cucerirea orasului Niceea. Drept rasplata a fost lasat in viata de bizantini.

De la Smirna bizantinii s-au indreptat spre Efes, iar in anul urmator, 1098, ocupara Lidia si Frigia. Astfel o parte a Asiei mici a intrat in stapanirea bizantinilor, iar amenintarea musulmana asupra Constantinopolului a fost indepartata. Cuceririle realizate au fost pentru bizantini mai importante decat tinte suprema pe care si-au propus-o si pe care o vor realiza cruciatii:cucerirea Constantinopolului[45].

Alexios nu poate fi acuzat ca nu s-a implicat si ca i-a lasat pe aliati sa lupte in locul sau. El a recucerit o parte din teritoriile pierdute, dar a ramas aproape de capitala si de provinciile din Peninsula Balcanica. Nu era interesat de cucerirea Siriei si Palestinei, teritorii mult prea indepartate.

Istoricii occidentali l-au acuzat pe Alexios ca i-a privat pe cruciati de o victorie si i-a impins spre un masacru din parte turcilor. In realitate situatia era alta. Imparatul considera armata cruciata o forta militara numeroasa care daca era condusa bine putea face fata atacurilor turcesti dispersate. El spera ca teritoriile cucerite sa-i revina sub stapanire, in baza promisiunilor si juramintelor cruciatilor. El a urmat o politica proprie in raport cu statele si conducatorii turci, de divizare si eliminare esalonata a acestora. Interesele teritoriale si politice ale lui Alexios nu coincideau cu cele ale cruciatilor.

Teritoriile atacate de cruciati depindeau teoretic de sultanatul selgiucid din Iran. Existau conflicte puternice intre sultanul Kilidj Arslan si emirul Ghazi ibn-Danishmened, sistate dupa caderea Niceei pentru a se opune crestinilor. Alte conflicte erau intre selgiucizii din Asia si Fatimizii din Egipt, cauzele fiind politice si religioase. Fatimizii au atacat si cucerit Ierusalimul (august 1098). Un rol important l-a avut sprijinul obtinut de cruciati de la populatia armeana din Asia Mica. Cruciada a avut efecte majore asupra populatiei crestine din Asia Mica si Orientul Apropiat. Bizantinii au recucerit provinciile Bitinia, Ionia cu Smirna si Efes, Lidia si coastele Asiei Mici.

Cucerind aceste provincii, ei au fost primiti ca eliberatori. In unele cazuri populatia crestina a alungat sau masacrat garnizoanele turce si a deschis poarta noilor cuceritori. Sirienii si armenii au avut sperante mari in raport cu ocupatia cruciatilor. Apusenii ii considerau crestini pe toti cei care aveau ca semn al credintei crucea. In Antohia cruciatii au uitat de adevaratul lor scop, cucerirea Ierusalimului. Adhemar de Monteil, episcopul de Puy, conducatorul rascoalei si totodata cel care reusea sa calmeze antagonismele dintre cruciati a murit la 1 august 1098. Cel care dorea sa preia sefia cruciadei era Raymond de Sans Gilles, singurul care nu-si epuizase resursele banesti. El avea avantajul varstei, bogatiei, reputatiei, dar nu se bucura de increderea nobililor si a armatei. Disputele dintre nobili au dus la o revolta care a cuprins intreaga armata, iar soldatii au decis sa demoleze orasele si cetatile cucerite pentru a-i determina pe nobili sa continue drumul spre Ierusalim.

La 13 ianuarie 1099, o mare parte a armatei si-a inceput marsul spre sud. In fruntea sa se afla contele de Toulouse, invesmantat in haine de pelerin, cu picioarele goale si cu crucea in mana. Acest gest i-a adus o popularitate pe care nici un alt nobil n-a reusit sa o obtina.

Contele de Toulouse a condus armata drept spre Ierusalim. La trei ani dupa plecarea din Europa si la patru ani dupa predicarea cruciadei, armata lui Christos patrundea pe Pamantul Sfant.

4.3 Cucerirea Ierusalimului:

La sfarsitul lui octombrie 1097 Baudouin si-a parasit aliatii pentru a cuceri un teritoriu. A fost interesat de Malatiya, stapanita de un aventurier armean numit Khoril. Acesta a cautat un aliat in tabara cruciatilor si l-a gasit rapid. Conducatorii cetatilor Karsun si Edessa i s-au supus lui Baudouin. Astfel acesta a devenit stapan pe acest teritoriu, devenit comitatul de Edessa in primavara lui 1098. Paralel cu actiunea lui Baudouin, Bohemond a cucerit Antiohia. Cu aceasta victorie se incheia a doua etapa a cruciadei, ea marcand si episodul laicizarii cruciadei[46].

Dupa constituirea primelor state feudale cruciate, un numar mare de nobili a renuntat la scopul initial, cucerirea Ierusalimului, dorinta de a insusi pamantul cucerit fiind mai puternica. Cruciada a continuat datorita pelerinilor inrolati, a micii nobilimi, dar mai ales a taranilor, care crezusera in "caracterul ei sfant si in visul dreptatii sociale, ce avea sa se indeplineasca la Ierusalim"[47].

Infrangerile de la Dorileea si Antiohia i-au determinat pe turci sa fie in expectativa la trecerea cruciatilor pe teritoriile lor si nu i-au atacat. Raymond de Sans Gilles a asediat Arka si Tripoli. Godefroy de Bouillon, vazand ca Baudouin si Bohemond cucerisera doua regate, la Edessa si Antiohia, a decis sa cucereasca si el un principat in Orient si a inceput asediul Jabalei. A fost lansat un zvon fals, ca in sprijinul orasului Tripoli a venit califul de Bagdad, iar Godefroy a renuntat la Jabala pentru a-la ajuta pe Raymond de Saint-Gilles. S-a constatat ca fusese o capcana, iar relatiile dintre nobili au devenit mai tensionate. S-a ajuns la ridicarea asediului de catre Raymond de Saint - Gilles.

La 10 aprilie 1099, Alexios a trimis o scrisoare in care isi anunta sosirea impreuna cu armata si cerea sa fie asteptat in fata orasului Tripoli pana la Sfantul Ion. Dorea sa-si reuneasca armatele cu ale lor si sa contribuie la cucerirea Pamantului Sfant si a Ierusalimului. Au aparut astfel noi tensiuni intre nobili. Raymond de Sans Gilles era de acord cu venirea lui Alexios, dar ceilalti nobili preferau sa invinga cu forte proprii, desi riscurile erau mai mari. Astfel a esuat un punct de cruciada comuna a crestinilor orientali si occidentali.

In timp ce cruciatii asediau Antiohia, vizirul de Cairo a cucerit Ierusalimul, actiune ce i-a afectat pe cruciati care sperau in neutralitatea Egiptului.

Ei au atacat Ierusalimul la 13 iunie 1099, rezultatul fiind un esec. Lipsa apei, drumurile nesigure, caldura excesiva au creat o situatie grea pentru cruciati. Raymond de Saint-Gilles si-a pierdut intaietatea castigata la parasirea Antiohiei, conducator devenind Godefroy de Bouillon. Pe timpul asediului crestinii "urcau cu picioarele goale pe Muntele Maslinilor, inaltand rugaciuni si intonand psalmi; iubirea pentru Orasul sfant si ura impotriva paganilor se intretineau aprinse intr-o atmosfera mistica si profunda"[48].

Pe 13 iulie 1099 s-a dat asediul general asupra Ierusalimului, iar succesul a venit dupa trei zile de lupta cand Godefroy de Bouillon si fratele sau Eustache au patruns in oras. Cucerirea orasului a devenit o chestiune de ore.

Cucerirea Ierusalimului s-a desfasurat sub semnul unui masacru odios, care a ramas o pata pe obrazul umanitatii[49]. Peste 40 000 de oameni au fost ucisi. Moscheile au fost profanate, cartile sfinte ale acestora au fost incendiate, iar slujitorii cultului masacrati cu mai multa violenta decat ceilalti civili. In special saracii s-au comportat astfel; cei bogati s-au purtat mult mai rezonabil, incercand chiar sa salveze unii oameni. In final nobilii s-au prezentat la biserica Sfantului Mormant pentru a obtine mila si iertarea lui Dumnezeu si a lui Iisus Hristos. Despre aceste evenimente avem informatii din doua surse: musulmane si crestine. Relatarile istoricilor musulmani au fost contestate de crestini pe motivul ca arabii au exagerat realitatea.

Cucerirea Ierusalimului va deveni pentru islam semnul intolerantei crestine, iar pentru cruciati marcheaza indeplinirea pelerinajului si transformarea lui intr-o garda la mormantul lui Hristos .

Victoria cruciatilor a umplut de bucurie inimile crestinilor din Apusul Europei. Papa Urban al II-lea nu a apucat sa se bucure. El a murit la 21 iulie 1099, la sase zile dupa cucerirea Ierusalimului.

Avand la baza existenta populatiei crestine si refugierea celei mahomedane, intemeierea unui stat crestin in Orient a aparut justificata, ca o speranta pentru unii crestini si ca un factor de ordine in zona. Masacrul de la Ierusalim a compromis sperantele legate de existenta unui stat crestin intemeiat de apusenii catolici; "aparea ca un stat modelat de maini ucigase si cu temeliile scaldate de sange"[51].

Politica cruciatilor s-a schimbat, ideea colonizarii implica apropierea fata de indigeni. Jaful si exploatarea "au imbracat forme mai rafinate"[52]. Rezultatul va fi aparitia unui stat feudal cruciat.

S-a pus problema cui urma sa revina conducerea orasului si au aparut doua tabere: una care il sustinea pe Raymond de Saint-Gilles si alta pe Godefroy de Bouillon.

Rege al Ierusalimului a fost ales Godefroy de Bouillon la 22 iulie 1099. Au fost relevate calitatile sale de comandant, dar nici un defect astfel ca s-a transformat curand intr-un personaj de legenda cu sprijinul contemporanilor si al cronicarilor. Trebuia mentinut prestigiul cruciadei in Orient si increderea soldatilor. A atras atentia prin faptul ca a refuzat sa preia coroana de rege, afirmand ca nu poate purta o coroana de rege acolo unde Hristos a purtat una de spini si s-a declarat aparator al Sfantului Mormant. Astfel a atras sprijinul clerului si al papei.

La doar trei saptamani de la cucerirea Ierusalimului, cruciatii erau nevoiti sa lupte din nou. In confruntarea cu egiptenii condusi de vizirul Al-Afdal, la 12 august 1099, ei au iesit invingatori la Ascalon, victorie prestigioasa. Orasul insa nu s-a predat datorita neintelegerilor dintre cruciati si a fost cucerit abia 53 de ani mai tarziu. Godefroy a pierdut sprijinul aliatilor si incerca sa relanseze ideea de cruciada pentru inrolarea de ostasi. In cateva luni au fost cucerite Betleem, Hebron, Ramla, Lydda, Jaffa, Naplus, Caiaffa, Betsan, Tiberiada si Nazareth. Un rol important l-a avut decadenta lumii arabe, rivalitatile din interiorul ei si faptul ca nu a fost speculata slabiciunea noilor veniti[53]. Godefroy a primit un ajutor insemnat de la venetieni si genovezi si a cucerit Jaffa, Damascul. Ascalonul, Cesareea si Akra s-au supus, acceptand plata tributului. A murit la 18 iulie 1100, dupa o domnie marcata de razboaie, expeditii si marsuri, intr-o tara pe jumatate supusa. Orasul Sfant a revenit prin testament papei.

Bohemond de Tarent a fost inchis timp de trei ani la Neocaesareea. Baudouin de Boulogne a fost incoronat rege in locul fratelui sau si a cedat prerogativele de la Edessa varului sau Baudouin de Bourg.

Baudouin de Boulogne, "rege improvizat si acceptat cu greu de patriarh, razboinic cu trecut improvizat, dar om sigur de drepturile sale si de datoriile ce le avea in derularea aventurii"[54] a intemeiat o adevarata domnie ereditara. El a domnit aproape doua decenii si a murit din cauza unei rani teribile. Se folosise de sprijinul genovezilor si pisanilor, cucerind Arsuf si Cesareea si a obtinut o mare victorie la Ramla, salvand regatul (1101). In 1102 a fost zdrobit la Ramla, dar dupa doua saptamani a pus pe fuga armata egipteana. Astfel campania se incheia cu un nou succes.

Victoriile s-au succedat una dupa alta in beneficiul regatului, al cruciatilor si a regelui. Akra a cazut in 1103, Beirutul in 1108, iar Sidonul in 1110. Regatul Ierusalimului, precum si Antiohia, Edessa, Tripoli, au inceput sa se puna in valoare tot mai mult, "efectul de surpriza asupra lumii occidentale adaptandu-se perfect la obiceiurile si conditiile locale"[55].

Tancred a devenit regentul Antiohiei din octombrie 1100 pana la eliberarea lui Bohemond in 1103. Dupa moartea lui Godefroy, el a cucerit Haifa, cu sprijinul venetienilor.

Flota genoveza a fost folosita si pentru cucerirea principalelor orase ale viitorului comitat de Tripoli, intemeiat de Raymond de Toulouse, care a pus stapanire pe Tortous (1102) si a cladit cu ajutorul bizantinilor Muntele Maslinilor, fortareata care a blocat accesul spre Tripoli dinspre uscat (1103) si a cucerit Djebalilul cu ajutorul genovezului Ugo Dembriacco. In 1109 asediul orasului Tripoli este dus la bun sfarsit de o flota genoveza si provensala.

Dupa moartea sa Bertrand, care il ajutase la asediul orasului Tripoli, devine conducator si vasal al lui Balduin. Acesta juca rolul de arbitru intre ceilalti printi cruciati si capatase o autoritate morala pe care avea sa o puna in slujba intregii Sirii france pentru apararea celorlalte state[56]. Balduin a stiut sa se adapteze conditiilor politice si sa se alieze, dupa imprejurari, cu turcii si arabii pentru a intari statul intemeiat de cruciati in mijlocul lumii islamice .

Comitatele de Antiohia si Edessa cunosteau o evolutie interna si externa mult mai framantata decit cea a regatului Ierusalimului. Bohemond si Balduin sunt infranti langa Harran (1104). Balduin este luat prizonier, turcii recuceresc o serie de cetati ce duc spre campia Antiohiei, iar bizantinii ocupa orasele Ciliciei. Bohemond porneste spre Occident pentru a provoca o noua cruciada indreptata impotriva bizantinilor, dar este invins la Dyrrachion si nevoit sa devina vasalul lui Alexios, sa-l sprijine impotriva dusmanilor sai si sa-i cedeze Antiohia. Tancred refuza sa recunoasca tratatul si recucereste teritoriile pierdute.

Deci, in urma cuceririlor, au aparut o serie de formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramalah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale[58].

5. Aparitia ordinelor militar-religioase

Cuceririle cruciate au fost transformate in comitate, marchizate, seniorii mai mari sau mai mici, incredintate unor nobili ca Raymond de Toulouse, Baudouin de Bourg, Roger de Salerno, care din nevoi strategice au ridicat un numar mare de castele de-a lungul tarmului palestinian. Ei aveau nevoie de o armata permanenta, capabila sa reziste presiunii turcilor care nu au intarziat sa declanseze djihadul. Astfel au luat nastere ordinele militare religioase. Primul infiintat a fost ordinul ospitalierilor sau al Sfantului Ioan, de la numele patronului ordinului, de aici si numele de ioaniti sub care vor fi cunoscuti ulterior. In 1099 au ajuns la Ierusalim la putin timp dupa venirea cruciatilor si preluau conducerea si intretinerea spitalului de acolo. In 1130, sub influenta ordinului templierilor s-a transformat dintr-un ordin cu caracter de asistenta sociala intr-unul militar.

Ordinul templierilor dateaza din 1118, cand opt cavaleri cruciati, condusi de Hugues de Payen, au intemeiat o confrerie religioasa cu scop militar, pentru a proteja convoaiele de pelerini. In 1128 s-au stabilit in Templul lui David din Ierusalim. A fost unul din cele mai puternice si importante ordine calugaresti din Orient si Europa. Bula papala din 1163 le acorda un rol privilegiat in cadrul bisericii catolice, avand dreptul la sigiliu si steag propriu. Steagul lor, cunoscut sub numele de Beauséant, avea culorile negru si alb. Desi deviza ordinului era " Non nobis, Dominae, sed nomini tuo da gloriam" ("Nu pe noi, Doamne, ci numele Tau ridica-L in slava"), templierii s-au imbogatit prin danii si jaf. Ei au devenit bancherii papilor, regilor si principilor, au capatat o influenta deosebita in viata politica devenind incomozi.

In jurul anului 1920 a fost infiintat un alt ordin, cel al teutonilor, confirmat in 1190 de papa Celestin al III-lea. Membrii sai se distingeau prin pelerina alba cu cruce neagra pe umarul stang pe care o purtau ca semn distinctiv. Ordinele erau conduse de un magistru, membrii lor nu aveau voie sa se casatoreasca sau sa aiba avere personala, dar nu erau obligati la abstinenta sau posturi. Erau impartiti in doua categorii: cavalerii, recrutati dintre nobili si sergentii dintre orasenii instariti si clericii de rand.

Din punct de vedere cultural, ordinul teutonilor este "marele propagator al stilului gotic in arhitectura civila si religioasa din regiunile Orientului latin" . Dupa caderea Ierusalimului membrii ordinelor s-au raspandit in intreaga Europa si au avut un rol militar important. Ordinul templierilor va fi desfiintat in 1312, cel al ioanitilor s-a retras in Malta, s-a reorganizat si i-au infruntat pe otomani. Ordinul templierilor, dupa ce a stat o vreme in Asia Mica, s-a mutat in Venetia, Polonia (Marienburg), Ungaria si Transilvania (Bran) sau Germania (Königsberg). In cele din urma a ajuns in Austria unde a supravietuit pana in secolul XIX ca stat independent.

Crearea ordinului templierilor si militarizarea celorlalte ordine au asigurat o armata redutabila, bine organizata, dotata si disciplinata, care a adus servicii deosebite statelor latine din Orient.

Marea epoca a ordinelor religios militare nu a durat asadar decat doua secole, al XII-lea si al XIII-lea: atunci actiunea lor a corespuns, in general, cu misiunea lor. Apoi au trebuit sa se adapteze intr-un context in care idealul lor nu-si gasea locul, iar modul de functionare cu atat mai putin[60].

Concluzii

Urmarile cruciadei au fost atat pozitive, cat si negative. Departe de a fi o "sfasiere continua intre doua lumi si doua civilizatii" , aceasta a reprezentat primul contact Occident-Orient de durata, cu consecinte mai ales pentru Europa, mai deschisa la influente. Ea echivala cu o descoperire geografica. Orientul era cunoscut doar din carti, nu ca atare. A luat nastere notiunea de Orient Indepartat, in opozitie cu cel Apropiat si o noua disciplina, orientalistica. Influentele orientale au insemnat introducerea unor culturi noi, dezvoltarea vietii urbane, ceea ce a determinat dezvoltarea industriei si agriculturii. Structurile feudale s-au cristalizat, dreptul feudal s-a dezvoltat, mai ales institutia cavaleriei.

Consecintele negative au decurs din distrugerile de bunuri si masacrele din timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse

In statele din Orientul Apropiat, desi limba folosita era franceza, iar institutiile erau in mare parte franceze, nu s-a creat o unitate psihica. De aici a decurs slabiciunea si caracterul efemer al acestor state. Cu toate acestea ele au contribuit la raspandirea moravurilor apusene in Orient, adoptate de clasa conducatoare. Feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental pe care le-au adus in Europa.

Expeditiile militare au saracit Occidentul. S-au inregistrat pierderi de vieti omenesti si de bunuri. In ciuda avantajelor obtinute (taxe pentru subventionarea cruciadelor, bunuri care i-au fost incredintate sau daruite), Biserica a avut mai mult de pierdut decat de castigat.

Pe termen scurt, in Orient a fost stavilita pentru o vreme inaintarea turca, dar pe termen lung au accentuat in Orient ruptura dintre crestini si musulmani si au creat o prapastie intre catolici si protestanti care dureaza si astazi

In plan material, pentru occident rezultatele au fost pozitive, prin intensificarea schimburilor comerciale cu Orientul si monopolizarea cailor comerciale din Marea Mediterana, in detrimentul bizantinilor. Venetia, Genova si Pisa au obtinut profituri enorme de pe urma cruciatilor pe care i-au ajutat cu corabii, hrana, imprumuturi de bani.

Avantaje de ordin material nu au existat pentru ca stiinta si filosofia greco-araba, precum si o multime de tehnici orientale in diverse domenii, era cunoscute de mai mult timp de europeni, pe cale pasnica, in urma contactelor cu Bizantul si Spania musulmana.

Plecarea cavalerilor in cruciada a adus perioade de pace si liniste si a data posibilitatea unor monarhi sa se consolideze si sa continue procesul de centralizare politica. Pentru taranime au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile pe care le facusera nobilii. Totusi ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit.

In ciuda avantajelor, bilantul cruciadei este in general negativ.

Bibliografie:

Lucrari generale:

***, Cruciadele, Editura Artemis, Bucuresti, f.a.

CAZAN, Florentina, Cruciadele, Editura Academiei Romane, Bucuresti 1990.

COLUMBEANU Sergiu, RADU Valentin, Cruciadele, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti 1971.

GRAMADA Ilie, Cruciadele, Editura Stiintifica, Bucuresti 1961.

GROUSSET René, Histoire de croisades et du royaume franc de Jérusalem, I. L'anarchie musulmane et de monarchie franque, Paris, 1960.

IDEM, L'epopee des croisades, Librairie Académique Perrin, Paris 1968.

MANOLESCU, Radu, COSTACHEL, Valeria, BREZEANU, Stelian, CAZAN, Florentina, MAXIM, Mihai, Istoria Medie Universala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980, p. 273.

Mantin Peter, Pulley, Richard, Cruciadele Editura All, Bucuresti, 2001.

MORRISSON Cécile, Cruciadele, Editura Meridiane,

Bucuresti, 1998

OLDENBURG Zoe, Les Croisades, Gallimard, 1965.

Rosulescu Vladimir, Cruciadele, Editura Scorilo, Craiova 1999.

Vasold Manfred, Cruciadele, Editura Enciclopedia Rao, Bucuresti, 2001.

Lucrari speciale:

BREZEANU, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, 1981.

DASKOV, S. B., Dictionar de imparati bizantini, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1999.

DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

DEMURGER, Alain, Cavalerii lui Hristos, Editura Cartier, Chisinau, 2003.

DIEHL, Charles, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Scorillo, Craiova, 1999.

DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii si civilizatiei, vol. 5, Editura Saeculum si Vestala, Bucuresti, 2001.

DUBY, Georges, Anul o mie, Editura Polirom , Iasi, 1998.

LE GOFF, Jacques, SCHMITT, Jean Claude, Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental, Editura Polirom, Iasi, 2002.

LE GOFF, Jacques, Civilizatia Occidentului medieval, Editura Stiintifica, Bucuresti

Idem, Evul Mediu si Nasterea Europei, Editura Polirom, Iasi, 2005.

FLORI, Jean, Razboi sfant, Jihad, Cruciada, Editura Cartier, Chisinau, 2003.

IORGA, Nicolae, Scrieri istorice, vol. 2, Bucuresti, Editura Albatros, 1971.

MAUREL, Bl., EQUI, Jean, Histoire de France, Paris, f.a.

RENDINA, Claudio, Dogii Venetiei. Istorie si secrete, Bucuresti, Editura All, 2003.

STOIAN, Ioan M., Dictionar religios, Editura Garamond, Bucuresti, 1994.

TREADGOLD, Warren, O istorie a statului si societatii bizantine, vol. I-II, Institutul European, 2004.

Idem, O scurta istorie a Bizantului, Editura Artemis, Bucuresti, 2003.

Studii si articole:

CARRIER, Marc, Perfidous and effeminate greeks: the representation of the byzantine ceremonial in the Western chronicles of the crusades in Anuario. Anno 4 (Instituto romeno di cultura e Ricerca Umanistica), Venetia,...

COJOC, Marin, Cruciadele si populatia romaneasca din sudul Dunarii in Mitropolia Olteniei, anul XLII, nr. 4-6, Editura Mitropoliei Oltenia,....