Franta

Franta

Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit in urma primului razboi mondial a fost, fara indoiala, Franta. Statisticile vorbesc de la sine: 1.385.000 de morti, 700.000 de mutilati, 2.300.000 de raniti si peste 400.000 de disparuti. Practic, jumatate dintre barbatii care in 1914 aveau intre 20 si 32 de ani fusesera ucisi in timpul conflagratiei. Recuperarea Alsaciei si Lorenei, bucuria victoriei nu puteau sterge aceste realitati, astfel ca dorinta Parisului de a se asigura ca Germania va fi redusa la tacere o perioada cat mai lunga de timp este explicabila.

La 12 iulie 1919 era adoptata o noua lege electorala potrivit careia era introdus scrutinul pe baza de liste, care asigura reprezentarea proportionala pe bancile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se vor infrunta Blocul National condus de premierul Georges Clemenceau si un cartel al stangii, unit sub bagheta lui Edourd Herriott. Socialistii, comunistii si regalistii au preferat independenta. In aceste conditii, Clemenceau si-a asigurat victoria. Totusi, la alegerile prezidentiale din 17 ianuarie 1920, desi miza era mai mica decat la cele parlamentare intrucat presedintele avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi invins de Paul Deschanel, explicatia fiind oferita de nemultumirea populara fata de prevederile tratatului de la Versailles. In consecinta, Georges Clemenceau isi va prezenta demisia si din fruntea guvernului, fiind inlocuit de Alexandre Millerand (19 ianuarie - 24 septembrie 1920). Misiunea acestuia era ingreunata de faptul ca ii succeda lui Raymond Poincare, cel care a condus destinele Frantei intre 1912 si 1920 si care a renuntat la candidatura pentru un nou mandat.

La 23 aprilie era pronuntata sentinta intr-un proces care a afectat grav credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era condamnat la trei ani de inchisoare pentru incheierea unor afaceri cu inamicul. In toamna, din motive de sanatate, presedintele Deschanel va fi nevoit sa se retraga de la post fiind inlocuit cu Alexandre Millerand (1859-1943). Noul sef al Republicii va incerca in cei patru ani de mandat, 19 septembrie 1920 - 11 iunie 1924, sa largeasca prerogativele functiei asa cum erau ele stipulate in Constitutie, continuand, in linii generale, linia politica a predecesorului sau. El era adeptul unui stil mai autoritar de conducere, motiv pentru care initial a numit un premier obedient, Georges Leygues. Pentru romani, de numele lui Millerand se leaga vizita regelui Ferdinand si a reginei Maria la Palatul Elysee, din august 1921.

Tot sub mandatul lui Millerand, in conditiile acutizarii tensiunilor sociale si economice interne, dupa un intermezzo girat de Aristide Briand, conducerea guvernului va fi asumata de Raymond Poincare (15 ianuarie 1922 - 1 iunie 1924). Fostul presedinte va lua masuri in vederea obligarii Germaniei de a-si plati datoriile de razboi, ordonand in ianuarie 1923 trupelor sale sa ocupe bogatul bazin al Ruhrului. Scopul principal al actiunii viza echilibrarea bugetului Frantei, insa, in conditiile stiute, ea se va solda cu un esec.

Tentativa esuata a premierului de a determina guvernul de la Berlin sa-si plateasca datoriile s-a reflectat in rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924. Atunci, victoria a apartinut Cartelului de Stanga condus de liderul Partidului Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru ca acesta controla cel mai puternic grup parlamentar, a reusit sa forteze demisia presedintelui Millerand, la 11 iunie, refuzand sa formeze guvernul atat timp cat acesta era titular la Palatul Elysee. Millerand era acuzat de parlament ca a sustinut o politica personala, contrara spiritului Constitutiei. Astfel, la 13 iunie, Gaston Domergue (1863 - 1937) era ales presedinte, el mentinandu-se in aceasta functie suprema pana in iunie 1931. A doua zi, era format guvernul Herriott, care va gestiona afacerile Frantei pana la 10 aprilie 1925. Una din masurile importante ale acestui cabinet va fi recunoasterea de jure a Uniunii Sovietice, la 28 octombrie 1924. Totusi, caracteristica primului deceniu postbelic ramane insta­bilitatea politica, vizibila mai ales la nivelul executivului. De exemplu, Aristide Briand va conduce nu mai putin de trei guverne de coalitie intre 27 noiembrie 1925 si 15 iulie 1926, fara a reusi sa gaseasca solutii marilor probleme generate in primul rand de esecul in a obtine despagubirile din partea Germaniei si de caderea francului. Aici trebuie gasite si explicatiile pentru infrangerea stangii la alegerile din 1928.

Cel care va reusi sa redreseze economia franceza va fi acelasi Raymond Poincare, prim-ministru al unui guvern de uniune nationala intre 28 iulie 1926 si 26 iulie 1929. Printr-o politica de noi taxe, el va reface bugetul si va opri caderea monedei nationalei, asigurand chiar o revigorare a francului. Potrivit legii din 25 iunie 1928, valoarea francului nou era fixata la 1/5 din cea a monedei antebelice, respectiv la valoarea de 65,5 miligrame aur. Din pacate, dupa demisia premierului determinata de sanatatea sa subreda, pe fondul crizei economice si mai ales al adoptarii de catre aliatii sai a Planului Young, prin care datoriile externe ale Germaniei erau reduse simtitor, ceea ce contravenea liniei si luptei sale politice, instabilitatea guvernamentala se va reinstala. Poincare se va stinge din viata in urma unei comotii cerebrale, la 15 octombrie 1934.

Ales presedinte in iunie 1931 in dauna lui Aristide Briand, la varsta de 74 de ani, Paul Doumer devenea cel de-al 13-lea presedinte al Frantei. Mandatul sau a fost marcat de aceeasi instabilitate guvernamentala, in numai un an el numind doi prim-ministri, Pierre Laval si Andre Tardieu. In plina campanie electorala, de fapt intre cele doua tururi de scrutin programate la 1 si 8 mai, Doumer va fi asasinat. La 6 mai, un emigrant rus, Pavel Gorgulov, considerat de unii a fi nebun, 1-a impuscat pe presedinte in timp ce vernisa o expozitie de carte. La randul lui, Gorgulov va fi condamnat la moarte si executat la 14 septembrie.

Paul Doumer cadea victima violentei la nici doua luni dupa Aristide Briand, ucis la 7 martie, mandatul de presedinte fiind preluat de Albert Lebrun (1871 - 1950). Seria atentatelor la cel mai inalt nivel avea sa fie continuata la 9 octombrie 1934. Atunci ministrul de externe Louis Barthou era asasinat la Marsilia, impreuna cu regele Iugoslaviei, Alexandru. Multi observatori au facut legatura intre acest act si eforturile lui Barthou de construire a unei largi coalitii antinaziste. Un rezultat al acestor diligente poate fi considerat tratatul franco - sovietic din 2 mai 1935.

Alegerile din 3 mai 1936 au condus la victoria, in premiera, a Frontului Popular, o coalitie de stanga formata de socialisti, comunisti si radicali. La 5 iunie, liderul Partidului Socialist, Leon Blum, va forma un guvern sprijinit de Frontul Popular care va propune un program ambitios. Erau avute in vedere, intre altele, incheierea contractelor colective de munca, reducerea saptamanii de lucru la 40 de ore, plata concediilor, nationalizarea Bancii Frantei, dar si interzicerea gruparilor fasciste. Efectele in plan intern ale politicii de reforme, dublate de contextul international ostil guvernului, respectiv ocuparea zonei demilitarizate renane de catre Hitler, atacarea Etiopiei de catre Mussolini sau razboiul civil din Spania vor conduce la devalorizarea puternica a francului.

La 19 iunie 1937, Leon Blum va demisiona in fata refuzului Senatului de a acorda guvernului puteri in domeniul politicii fiscale. Se va forma un nou cabinet in frunte cu radical-socialisrul Camille Chautemps, Blum fiind mentinut in structura executivului ca vicepremier. Instabilitatea guvernamentala va ramane accentuata si dupa ce, la 13 martie 1938, socialistii au retras sprijinul acordat lui Chautemps, determinand caderea cabinetului, Leon Blum va forma un nou guvern de Front Popular.

Fara a reusi sa-si asigure sprijinul Senatului, Leon Blum nu va rezista nici o luna ca prim-ministru. La 10 aprilie, Edouard Daladier (Partidul Radical Socialist), beneficiind si de suportul lui Blum, va prelua conducerea guvernului. Impreuna cu noul ministru de externe Georges Bonnet, el se va ralia politicii de conciliatorism promovate de Chamberlain si va fi de acord cu solutia propusa in septembrie 1938 in chestiunea cehoslovaca, decizie care afecta unul din cei mai importanti aliati ai guvernului francez din Europa de Est. Practic, dupa cum au demonstrat evenimentele ulterioare, a fost subrezita chiar siguranta nationala a Frantei.

Efectul va fi resimtit si in plan intern, marcand sfarsitul Frontului Popular. Criticat de socialisti si comunisti pentru decizia de la München, Daladier va rupe relatiile cu acestia si va cauta noi aliante la dreapta spectrului politic. In martie 1939, Daladier va obtine din partea Parlamentului puterea de a conduce prin decrete, situatie fara precedent in istoria celei de-a treia Republici. Pe de alta parte, la 5 aprilie, presedintele Lebrun obtinea, inca din primul tur, un nou mandat la Elysee.

Edouard Daladier va folosi ultimele luni de pace schimband linia politica externa. El a luat masuri pentru a reinarma Franta si a semna aliante cu statele estice cu care existau legaturi de prietenie traditionale, dorind, la fel ca si Marea Britanie, sa atraga si Uniunea Sovietica. Daladier a acordat garantii pentru Polonia, Romania, Grecia si Turcia, cu Varsovia incheind chiar un acord militar, la 25 august, prin care garanta granitele aliatului estic.

Fara a avea rezultate notorii in urma noului curs, Franta isi va respecta totusi angajamentele internationale si va declara razboi Germaniei la 3 septembrie 1939. Daladier anunta vestea prin intermediul radioului, la cateva ore dupa o declaratie similara a premierului britanic Neville Chamberlain. La acea data, tara era slabita si divizata, iar armata nepregatita sa faca fata unei confruntari cu Hitler.

Efectele s-au vazut in primavara lui 1940, chiar Daladier fiind nevoit sa se retraga din fruntea guvernului pentru a-i lasa locul lui Paul Reynaud, la 20 martie 1940. Noul premier nu a mai avut insa timpul necesar pentru a schimba datele problemei, astfel ca atacul german din 10 mai a fost o reusita deplina.