Istorie si memorie a discriminarilor in materie de nationalitate franceza

Istorie si memorie a discriminarilor in materie de nationalitate franceza

Pe 8 martie 1872, cu cateva saptamani inainte de moartea sa, Francis Lieber, profesor ale Universitatii Columbia la New Zork, scrie celui mai bun prieten al sau, Charles Sumner, senator de Massachusetts, lider al republicanilor radicali din Senat si fervent antisclavagist, cum o face aproape in fiecare saptamana de 37 de ani.

Refigiat prusac in Statele Unite in 1827, Francis Lieber a pus bazele studiul sistematic al guvernelor, aadica stiinta politica americana. El a ocupat de fapt prima catdra consacrata acestei discipline la universitatea Columbia din New Zork in 1858. Francis Leber este cel mai bun prieten al lui cxharles Sumner, fara in acelasi timp sa ii impartaseasca ideile. Sumner este de mult timp francofil in timp ce Lieber a regasit mandria originilor sale si se bucura de victoriei Prusiei lui Bismarck in fata Frantei lui Napoleon al III-lea, in razboiul dintre 1870 si 1871. Cu acesta ocazie, el a tinut reuniuni publice de sutinere a Germaniei in Central Park la New York, adunandu-i pe americanii de origine germana.    Iata deci de ce Lieber scrie prietenului sau Sumner cateva luni dupa victoria Prusiei si crearea Imperiului germna:

Am pprimit astazi de la Berlin un apel sa colectez fonduri printre germanii din America pentru a participa la edificarea unei fundatii Bismarck la universitatea din Strabourg. Voi trimite ceva bani si presupun ca voi fi chit???.

Guvernul german este foarte clar atasat ideii de a face la Starsbourg o universitate de prim rang, ceea ce inseamnaa totusi ceva???. Francezii l-au neglijat in mod rusinos. Dar ei au neglijat si neglijeaza tot in afara de Paris. Si aici din nou revin la vechea mea intrebare: Ce face ca francezii sa fie singurul popor capabil sa converteasca popoare cucerite? Acestia nu primesc nicioun beneficiu de la Franta. Si totusi, ei vorbesc pentru Franta. Nici germanii, nici americanii, nici americanii nu ajung la asta. Ce este asta?

Al tau pentru totdeauna,

F.L.

In cartea mea Ce este un francez?, am emis ipoteza ca Sumner raspunsese intr-un anumit fel la acestaa intrebare luptand, de-alungul anilor 1860 pentru introducerea in Constitutia americana a franzei: "toate persoanne Conform biografului sau, iistoricul american David Donald, Sumner imprumutase pasajul "egal in fata legii" din Declartia franceza a drepturilor omului si cetateanului si voia sa fie primul care il introduce in Constitutie si in jurisprudenta americane. Cand a propus acest amendament Senatului american, colegul sau senatorul Howard, l-a rugat "sa scoata orice referire la Constitutiile frantuzesti sau la codurile frantuzesti si sa revina la bunul limbaj anglo-saxon folosit de Parintii nosstri in ordonanta din 1787. Sumner credea ca ai sai colegi conservatorise opuneau acesstui lucru pentru ca acest concept de egalitate nu venea din Anglia, " pentru ca acesta idee gasea putina sustinere in acest regat bazat pe ierarhie." Principiul egalitatii era in inima revolutiei franceze, dar nu era strain vechiului regat al frantei. David Hume sugera deja in 1777 ca unul dintre motivele de succes ale guvernelor absolutiste rezida in absenta diferentei dintre subiectele noi si cele vechi: " Comparti .al frantei cu Irlanda si veti fi convinsi de acest lucru."

Ceea ce facea atasamentul francezilor din Strasbourg pentru Franta era ca era egal celui pentru Paris in timp ce germanul din Strasbourg era inferior prusacului, germanului din Berlin, asa cum scotianul sau irlandezul era inferior englezului. Acest concept de egalitate-intre teritorii sub Vechiul Regim si indivizi de la revolutie este in inima acestei reusite pe care o chestiona??? Francis Lieber.

Putem deci sa emitem ipoteza ca din contra inegalitatile juridice suportate de frnacezi pot explica absenta identificarii la Franta sau la fenomenele de deidentificare. Domeniul nationalitatii ofera un exemplu interesant pentru a verifica acesta ipoteza. Din 1875, cand republica este regimul politic al Frantei, patru categorii de frnacezi au suportat, in materie de nationalitate, ddiscriminari inscrise in lege: femei, musulmanii din Algeria, naturalizati si evrei. Republica ii recunostea ca francezi si totusi ei nu au avut intotdeauna drepturi egale cu alti francezi.

Astazi aceste discriminari au disparut. Dar daca printre cele patru grupe care au suportat discriminari in trecut si la descendentii lor memoria colectiva a discriminarii s-a estompat in anumite cazuri, in alte cazuri, ea subzista. Cateva conserva, in ciuda restabilirii drepturilor lor, si cateodata recunoasterea sau-si repararea prejudecatii lor, urma, memoria, suferinta si trairea discriminarilor trecute. Vom incerca sa intelegem de ce.

Patru discriminari

In 1803, este promulgata prima parte a Codului civil care instaureaza filiata-paterna-numita mai tarziu jus sanguinis, ca modalitate exclusiva de trasnmitere a nationalitatii franceze la nastere. In paralel, incepand cu 1803, femeile frnaceze care se casatoresc cu un strain isi pierd nationalitatea frnaceza, preiau nationalitatea sotului si sunt omediat supuse statutului de strain in Franta. Fenomenul atinge cateva sute de femei in fiecare an in cursul secolului al XIX-lea. Dar, la inceputul secolului al XX-lea, cand imigratai masculina devine mai importanta si mai ales dupa cel de-al doilea razboi modial, cand ea devine masiva, aproape 200 000 de femei nascute franceze au devenit straine prin casatoria lor cu un strain. Sunt aproape 150 000 de femei nascute franceze care sunt contabilizate "straine" in timpul recensamantului efectuat pe 7 martie 1926. ele reprezinta deci in jur de 6,5% din populatia straina si 15% din femeile straine. Odata pronuntata casatoria, femeia frnaceza isi schimba nationalitatea. Devenita straina, ea trebuie imdeiat sa se inregistreze si sa isi procure cartea de identitate de strain conform decretului din 2 aprilie 1917. ea isi pierde locul de munca daca este functionar; supusa legii nationale a sotului sau, ea pierde dreptul de a divorta daca ea se casatoreste de exemplu cu un italain(legea italiana interzice divortul). Se ajunge in sfarsit ca ea sa fie obligata sa parasesca Franta pentru a-si insoti sotul, ceruia ea ii datoreaza supunere. Situatia este cateodata dramatica: pe 2 octombrie 1919, minstrul de Interne prescrie primarilorde a cere toturor chinezilor doritori de a se casatori cu o frantuzoaica "un certificat care sa ateste ca nu are sotie legitima" El afost informat de ambasada Frantei in China ca mai multe femei aduse in China de sotii lor venuti sa muncesca in Franta in timpul Primului Razboi mondial au descoperit ca sotul lor avea deja o sotie legitima in China. Tot atatea situatii intolerabile care antreneaza mobilizarea convergenta a populpolulationistilor si feminstelor si modificarea legislatiei din 1927.

1889, este a doua etapa a constructiei dreptului modern al nationalitatii franceze cu reintoarcerea la dreptul de pamant. Prin legea din 26 iunie 1889, copilul nascut in Franta dintr-un parinte deja nascut in Franta este francez prin nastere. Daca parintii sunt nascuti in strainatate, copilul va fi francez in majoritatea sa, cu execptia renuntarii in anul care ii urmeaza. Acesta lege este aplicabila in Algeria. Dupa evreii din Algeria deja facuti din plin francezi prin decretul Cremieux din 24 octombrie 1870, elevii colonilor straini se gasesc astfel integrati in nationalitatea franceza. Raman ..??? de acest proces de integrare musulmanii din Algeria: formali ei sunt francezi, dar este o nationalitate denaturata; pentru a deveni plin plin francez, ei trebuie sa treaca printr-o procedura de naturalizare instituita printr-un senatus-consult din 1865 si care viza atunci si evreii si strainii. Intre 1865 si 1962, mai putin de 7000 de musulmani din Algeria vor deveni in totalitate francezi fie printr-un senatus-consult din 1865 fie printr-o alta procedura instituita in 1919..

Pentru a explica un numar foarte slab de musulmani din Algeria deveniti in totalitate francezi, motivul cel mai frecvent invcat este dorinta unei foarte mari majoritati dintre ei de a conserva statutul personal dictat de Coran. Dar .de numerosi musulmani au fost disuadati de administratia coloniala de a depune o cerere de naturalizare, simplul fapt de a renunta la statutul personal de musulman(adica la 5 cutume incompatibile cu Codul civil) nu era de ajuns pentru a primi nationalitatea completa. Dovada este data de musulmanii convertiti la catolicism studiati de Andre Bonnichon. In anii 1920, ei sunt-dupa evaluarile lor-cateva sute sau cateva mii. Majoritatea sunt naturalizati, dar nu toti, pentru motive care tin cateodata de varsta, cand au mai putin de 21 de ani si nu au avut inca acces la procedura de naturalizare. In acest caz, convertitul non-naturalizat ramane considerat ca un indigen musulman supus la treibunale represie indigene, dar de asemenea la tribunalul cadi acolo unde exista. Pentru a justifica acesta regula, curtea de apel de la Alger a statutat in 1903ca termennul musulman " nu are sens pur confesional, ci desemneaza din contra ansamblul indivizilor de origine musulmana care, deoarece nu au fost de loc admisi l dreptul de cetate???, au conservat in mod necesar statutul lor personal ,usulman, fara sa se fi facut vreo distinctie daca apartin sau nu cultului mahomedan"

Acesta.la originea etnica sau religioasa, care mentine musulmanul convertit in statutul de .??? daca nu face obiectul unei nnaturalizari, adica unei decizii individuale si personale a autoritatii publice, araati caracterul etnico-politic si nu simplu civil sau religios, al statutului de indigen musulman in Algeria.

Mentinuti deoparte de acesta plina nationalitate, musulmanii sunt supusi Codului indigenului???: ei se vad aplicand sanctiunile daca se reunsesc sau daca ei parasesc satul fara autorizare sau daca fac reclamatii prea puternice de langa administratie. Dupa cel de-al doilea Razboi mondial, aceste discriminari sunta tenuate sau suprimate, dar majoritatea musulmanilor mentinuti in al doilea colegiu legat de statul lor personal. Doar in 1962, odata cu independenta ca ei primesc nationalitate comepleta algeriana sau pentru o minoritate dintre ei, rezidand in Franta, nationalitatea franceza.

1927 in sfarsit, este a treia si ultima etapa a constructiei dreptului francez al nationalitatii cu deschiderea naturalizarii. Pe acum inainte pentru a fi naturalizat, este nevoie de trei ani de sejur in Franta in loc de 10 ani. Contrapartida la aceasta deschidere, naturalizatii sunt supusi-intre 1927 si 1984-la incapacitatii elective sau profesionale. Legea din 1927 intinde ineligibilitatea la mandate parlamentare pentru 10 ani, care exista din 1889, la ansamblul functiunilor sau mandatelor elective-nu doar politice ci de asemenea profesionale(de exemplu, delegat al personalului in intreprinderi)

Legea de pe 19 iulie 1934 adauga incapacitatii de a fi ales cele de a fi numit in functii publice retribuite de Stat, inscris la un barou???? Sau numit titular al unui birou ministerial, timp de 10 ani. Avocatii sunt cei care, nerabdatori????? La sosirea in Franta a refugiatilor evrei din Germania sau Austria, diplomati in drept, fac sa se adopte aceasta dispozitie, cu ajutorul colegilor lor din Parlament, intinzandu-l la ansamblul functionarilor. Decretul din 12 noiembrie 1938 adauga limitarilor de drepturi care atingeau deja naturalizatul interdictia de a vota timp de 5 ani. Ordonanta din 1945 mentine imposibilitatea de a vota timp de 5 ani, ineligibilitatea timp de 10 ani, dar reduce intarzierea de acces la functia publica si la barou de la 10 la 5 ani. Legea din 28 aprilie 1952 instituie chiar o incapacitate de 5 ani pentru exercitiul functiilor comunale.

Doar pe 17 iulie 1978 adopta Parlamentul o lege care suprima incapacitatile legate de angajare si interdictia de a vota timp de 5 ani. Incapacitatea de solicita un mandat electiv in timpul unei intarzieri de 10 ani dupa naturalizare subzista inca. Ea nu este suprimata decat de catre legile de pe 8 si 20 decembrie 1983.

In ceea ce le priveste pe femei, Algerienii si naturalizatii, aceste discriminari intervin ca un element cvasi structural de regresie la fiecare etapa a istoriei dreptului nationalitatii franceze.

In privinta evreilor, regimul de la Vichy este cauza rupturii egalitatii drepturilor. Inca din iulie 1940, nationalitatea este o prioritate a noului regim. Chiar daca ei nu sunt explicit vizati de aceste " legi" de pe 22 si 23 iulie 1940 care permit revizuirea naturalizarilor intervenite dupa promulgarea legii din 1027 si ......nationalitatii francezilor plecati in strainatate, evreii sunt tinta acestei noi legislatii. Cateva saptamani mai tarziu in plus, legea de pe 7 octombrie 1940 abroga decretul Cremieux care in 1870 naturalizase toti evreii din Algeria si 110 000 evrei din Algeria sunt adusi la statutul de cetateni la stadiul de subiect.

Pentru a repera evreii, comisia de denaturalizare realizata prin aplicatia "legii" din 22 iulie 1940 reexamineaza ansamblul dosarelor francezilor naturalizati din 1927: in total intre 1940 si 1944, 666 594 dosare.

Cand este reperat un evreu, prin intermediul patronimului sau sau certificatului sau de nastere, comisia ordona o ancheta la prefectura. Paralel cu aceasta procedura care ii vizeaza pe evrei, anumite dosare urmeaza un alt parcurs: cel al semnalarii. Inca de pe 10 august 1940, ministrul de Interne cere prefectilor sa ii semnaleze cazurile de naturalizati care au comis delicte sau crime, sau care pur si simplu au manifestat opinii sau au avut activitati contrare interesului national.

In final, cele doua proceduri reflecteaza doua logici diferite operei: evreii sunt in marea lor majoritate denaturalizati-78% din dosarele tratate de comisie-in afara situatiei in care reprezinta pentru Franta un "interes national", daca sunt prizonieri de razboi sau au decedat. Non-evreii nu sunt denaturalizati decat in mod exceptional, daca au comis acte sau exprimat opinii care ii fac sa fie perceputi ca elemente negative in natiune. In total, din 15 154 denaturalizari, 8000 aproximativ se refera la 630 000 de dosare de non-evrei vizati de comisie. Putin mai mult de 7000 de evrei din 23 640 reperati de comisie au fost denaturalizati; in momentul Eliberarii, 14 000 de dosare de evrei naturalizati erau in curs de instructie in serviciile guvernului de la Vichy.

Anularea de catre Franta Libera a legii de pe 23 iulie 1940 care fusese folosita pentru a retrage nationalitatea lor franceza in primul rand generalilor de Gaulle si Giraud intervine prin act solemn pe 18 aprilie 1943. Decat 6 luni mai tarziu, pe 21 octombrie 1943, evreii algerieni sunt restabiliti in deplina lor cetatenie prin declaratia Comitetului francez al Eliberarii nationale.(CFLN). De la debarcarea aliatilor in noiembrie 1942, si ....a Administratiei Africii de Nord, legislatia antisemita instaurata de Vichy, mai severa in Algeria decat in ....., fusese mentinuta de amiralul Francois Darlan apoi de generalul Giraud. Pe 14 martie 1943, atunci cand generalul Giraud declarase nule, prin ordonanta actele constitutionale, legi si decrete posterioare datei de 22 iunie 1940, el abolise din nou, printr-o ordonanta specifica, decretul Cremieux. Aceasta decizie suscitase reactii vii in presa americana, Comitetul national francez gallist prezentandu-si oficial pe 24 martie dezaprobarea sa. Evreii algerieni se mobilizasera si in final pe 21 octombrie 1943, CFLN "constata... ca decretul Cremieux se afla acum in vigoare."

Mult mai tarziu, prin ordonanta din 24 mai 1944 "actul numit "legea de pe 22 iulie 1940" legat de revizuirea naturalizarilor" este abrogat. Daca generalul Giraud in ordonanta sa de pe 14 martie 1943 ar fi anulat actele de la Vichy posterioare lui 22 iunie 1940, aceeasi ordonanta declarase ca el ar fi statutat " prin ordonante speciale asupra regulamentului situatiei de fapt ce rezulta din punerea in vigoare a actelor declarate nule" in timp ce o alta ordonanta publicata in aceeasi zi acum in vigoare actele declarate nule pana cand a fost statutat asupra sortii fiecarei dispozitii in special. Pe 9 septembrie 1943, Francois de Menthon, rezistent ......., numit pe buna dreptate comisar la Justitie al Comitetului francez al Eliberarii nationale(CFLN) scris lui Rene Libre, in legatura cu legea din 22 iulie 1940 care a permis guvernului de la Vichy de a revizui ansamblul naturalizarilor intervenite din 1927: "Eu intrevad mentinerea acestei institutii noi", spune-el in aceasta scrisoare catre Cassin. Si Menthon de a explica ca "naturalizarile prea numeroase, in anii care au precedat imediat razboiului, de elemente evreiesti indoielnice, au dat pretext unui antisemitism care poate scoate la iveala din nou o anumita problema. Nu ar fi .in avans decat de a anula a priori toate masuile de retragere care au intervenit." Decat in urma unei reactii vii a lui rene Cassin si a Comitetului juridic al Frantei Libere care trebuie sa intervina in doua reprize deoarece Menthon isi mentine mult pozitia, CFLN anuleaza legea de al Vichy asupra denaturalizarilor si denaturalizatii sunt reintegrati in nationalitatea franceza.

Femei si naturalizati: urme sterse

Aceste patru discriminari i-au lasat pe francezo direct atinsi si au lasat la descendentii lor urme foarte diferite. La femei si naturalizati in primul rand, nu exista memoria colectiva a unei discriminari adesea uitate.

Istoria declasarii??? Femeilor care isi pierd nationaltitatea cand se casatoresc cu un strain face obicetul mai multor lucrari in Statele Unite. In Franta, ea nu face cateodata chiar obictul mentiunilor in cele mai cunoscute istorii ale femeilor.

Totusi traumatismul individual in sensul " starii care survine cand cadem intr-o situatie periculoasa fara sa fim pregatiti" a trebuit sa fie important: casatorindu.se cu un strain, femeia franceza isi schimba nationalitatea adesea fara sa o stie. Informatia asupra acestei consecinte automate a casatoriei nu facea de fapt deloc parte din formalitatile prescrise in momentul celebrarii sale. Ofiterul starii civile(articolul 75 din Codul Civil) dadea citire bucasilor relative starii viitorilor soti, ii intreba daca fusese facut un contract de casatorie. Apoi culegea declaratia lor de angajament reciproc. Asta era totul! Odata casatoria pronuntatt, femeia isi pierdea in afara de nationalitatea sa, meseria sa de functionar, dreptul sau de a divorta, etc. Acest traumatism individual, care a lovit probabil puternic cele 200 000 de femei in acesta categire in anii 1920, a disparut astfel din memoria coelctiva. Aceste femei erau izolate intre altele, dificil mobilizabile. Miscarile feministe franceze aveau ca obictiv prioritar dreptul de vot de care toate femeile franceze erau private si egalitatea femeilor si a barbatilor casatoriti. In sfarsit, din momentul in care fenomenul de pierdere a nationalitatii franceze a luat o dimensiuune de masa, legea din 1927 a venit sa dea posibilitatea femeii franceze sa isi pastreze nationalitatea cand se casatorea cu un strain si, pentru cele care o pierdusera, sa o recapete.

Pentru un numar de naturalizati, perioada de stagiu in vigoare intre 1927 si 1984 a putut sa semnifice intedictia sau ..accesului la anumite meserii. Ea a putut din acest punct de vedere sa aiba consecinte importante. Dar aceste incapacitati erau temporare-cinci sau sase ani. Statutul desi inferior de naturalizat era mai protector decat cel al strainului. In sfarsit, aceste incapacitati dispareau automat .acestor si individul putea sa se topeasca in egalitatea drepturilor in sfarsit atribuite.

La evrei si musulmaniii din Algeria, si la descendentii lor, traumatismul si stigmatul suportate sub regimul de la Vichy pe de-o parte si pe tot partcusul colonizarii pe de alta parte au supravietuit restabilizarii sau atribuirii egalitatii drepturilor in conditiile care procoava cateodata astazi neantelegerea altor francezi. Noi vom incerca sa intelegem de ce.

La evrei: o "nevroza traumatica"

In cea ce-i priveste pe evrei, politica nationalitatii face parte din ansamblul dispozitivului de persecutie care se pune in practica intre 1940 si 1944. ea priveste direct o larga majoritate de 440 000 de evrei din franta: totalitatea celor 140 000 de straini, cei 110 000 evrei din Algeria si 55 000 "naturalizati"-toate procedurile confundate- din 1927. ea nu este izolabila de ansamblul politicii rasiale, prioritar antisemita, al regimului de la Vichy, ass cum o confirma in 1941 Francois Rochat, secretar general al ministrului Afacerilor externe, intr-o scrisoare adresata ..:

"Guvernul nostru, de la armistitiul, are o politica rasiala. Pe de-o parte, o comisie a Cancelariei nostre procedeaza la revisiunea naturalizarilor mult prea usor acordate; de pe alta parte, o legislatie recenta elimina foarte usor pe evrei din economia franceza. Politica nationalitatii se inscrie de altfel in centrul unei duble dezbateri istoriografice: acel de local locului politicii rasiale in politica generala a guvernului de la Vichy si cel de autonomie a politicii de la Vicchy in raport cu exigentele naziste. Am tendinta de a gandi faptul ca politica rasiala este in inima regimului de la Vichy. Ea se dezvolta inca din iulie 1940 la fel de bine in metropola ca si-cum o arata Eric Jenning-in colonii, acolo unde totusi presiunile naziste sunt slabe. Ea nu distinge pe de-o parte legle antisemite si pe de alta parte legile xenofobe, care.. cand consideram procesul de elaborare a textelor si consecintele lor concrete. Ele fac parte dintr-un proiect general de "regenerare" a natiunii. Franta Liberanu se inselaa cand , inca de pe 23 septembrie 1940, adica foarte exact a doa zi de la prima reuniune a comisiei de revizuire a naturalizarilor realizate de catre guvernul de la Vichy, deschide in., 18 Carlton Gardens la Londra, un registru destinat inregistrarii declaratiilor legate de nationalitate. La Eliberare, aceste declaratii isi vor pierde valoarea oficiala.

Politica de denaturalizare permite de asemenea sa."autonomia"de la Vichy in raport cu exigentele naziste. Legea din 22 iulie 1940 este preluata dintr-o lege nazista din 14 iulie 1933 a carei adoptare fusese deja ceruta de numeroase figuri ale extremei drepte frantuzesti, si anume cativa specialisti in imigratie la sfarsitul anilor 1930. in aplicarea sa, comisia nu denaturalizeaza 100% din evrei a caror situatie o examineaza dar cum am vazut 80% se ajunge chiar sa renaturalizeze cativa evrei. Dar, daca, in iulie 1943, petain si Laval refuza, sub presiunea Vaticanului-cu si.a reamintit recent Serge Klarsfeld- sa..deanturalizarea totalitatii evreilor, cee a ce ajunge la denuntarea de catre nazisti pe 19 august 1943 a distinctiei evrei straini7evrei francezi care era sa protejeze pe ultimii de la deportare, denaturalizarile nu mai continua. Ele chiar se accelereaza dupa septembrie 1943 si comisia de denaturalizari isi continua munca inexorabil si cu yel pana in iulie 1944. in momentul Eliberarii, ea astepta rezultatele cererilor de anchete asupra 14 601 presupusi evrei asupra carora ea nu statutase inca si propunea sa se intreprinda revizuirea achizitiilor nationalitatii franceze asupra copiiilor de evrei straini, nascuti in Franta.

Dar daca centralitatea politicii rasiale si antisemite, iinscrirea sa in politica nationalitatii mult dupa august 1943 era admise, asta ar schimba ceva la ceea ce Henry Rousso-singurul apoi cu Eric Conan-a descris ca o obsesie "o obsesie a regimului de la Vichy"? Pentru a incerca sa inteleaga raportul francezilor in general si al evreilor in particular cu trecutul de la Vichy, henry Rousso a utilizat in Sindromul vichy concepte imprumutate din psihanaliza. Organizandu-si prezentarea in jurul nevrozei traumatice, in care Freud vede factorul determinant in frica "stare care apare cand cadem intr-o situatie periculoasa fara a fi pregatit", el discerne, de la Eliberare pana in zilele noastre, un prim moment care este cel al muncii de doliu, urmat de un timp de refulare care provoaca o intoarcere a refulatului, inainte de faza actuala pe care el o califica drept "obsesionala".

Mai tarziu, in 1994, in Vichy, un trecut care nu trece, el denunta cu Eric Conan ceea ce "de cativa ani marcheaza triumful anacronismului". Stim din ce in ce mai multe lucruri, arhivele de la Vichy sunt din ce in ce mai deschise, sute de asteapta inca sa fie studiate de cercetatori, si totusi ele sunt denuntate ce ascunse sau inaccesibile; se cere si se obtine sa se comemoreze din ce in ce mai mult, dar nu intotdeauna intr-un mod coerent, confundand adesea persecutia nazista cu cea de la Vichy si neglijand rezistenta interioara; in sfarsit, s-ar organiza confuzoa reprezentarilor in jurul unui "iudeocentrism" care nu vede in Vichy decat persecutia evreilor. Si Conan si Rousso sa faca apel la necesitatea "de a intelege si chiar mai mult de a accepta. De a nu se resemn, ci de a accepta acest trecut si poate mai mult felul in care a fost girat dupa razboi de catre generatia care l-a suportat."

In alte cazuri de minoritati nationale persecutate, de exemplu in cazul armenilor, istoria ramane contestata. Pentru comunitatea neagra din SUA, repararea nu a avut loc. Cateodata in plus, absenta recunosterii persecutiei de catre natiune contribuie la mentinerea memoriiei grupului in resentiment.

In cazul evreilor din Franta persecutati de catre Vichy, cele trei operatii au avut loc.

Istoria persecutiilor a fost facuta si continua sa fie efectuata; acestea au fost recunoscute de comunitatea nationala prin acte semnificateive de remuscare sau de comemorare. In sfarsit, fondata pe o munca de reconstructie istorica, ceea ce numim justitia reparatorie a .cu munca misiunii Matteoli si crearea Fundatiei pentru memoria Shoah. In domeniul insusi al nationalitatii, dupa anularea legilor de la Vichy, evreii francezi refugiati in Statele Unite in timpul razboiului sau in Israel dupa razboi, care isi pierdusera nationalitatea franceza devenind americani sau israeliti, au putut sa o recupereze. In sfarsit, pentru viitor, cum a aratat-o Erik Bleich, legislatia franceza de lupta contra rasismului structurata prin legea din 1972 este direct inspirata de lupta contra antisemitismului si amintirea persecutiei naziste. Dar cunossterea, recunoasterea, restitutia si reparatia nu par sa fi provocat nici uitarea nici iertarea.

Productia de marturii sau de istorii individuale nu ar trebui sa fie totusi calificate de obsesie. Daca multi evrei din Franta si Algeria revin asupra traumatismului suportat in diferite feluri-de maniera savanta(vezi Jacques Derrida) si7sau narativa-, trebuie constatat ca a povesti, a folosi scrierea, inseamna a contribui la cunostere si la recunoasterea si sa se permita punerea la distanta????.

Aceste marturii ii pot viza atat pe cei care au suportat direct persecuiia cat si pe copii lor. Deoarece traumatismul are acesta particularitate de a se transmite adesea de la o generatie la alta, Alain Finkielkraut pare sa uite, cand face ironii asupra suferintei "celei de-a doua generatii" luandu-se pe sine ca exemplu: "Eu mosteneam o suferinta pe care nu o suportam; din persecutat pastram personajul, dar nu mai induram opresiunea. Altii suferisera si eu pentru ca eram descendentul lor, culegeam din asta orice beneficiu moral.(:::::) Liniajul facea din mine concesionarul genocidului, martorul sau si aproape victima sa. " Violenta imaginara, suportata de generatiile urmatoare la care traumatismul s-a "transmis", poate mai inspaimantatoare inca decat ceea ce a trait in realitate cel care a fost agresat."

Multiplicarea marturiilor in sine ale persecutatilor poate fi deci in acelasi timp semnul unui proces de .ca si a unei vointe de a-si aminti si de a transmite. Pentru Michael Pollak, a scrierii autobiografice "pentru a surmonta traumatismul este un motiv care apare in aproape toate povestirile(.) si din ce in ce mai explicit dupa 1956 pentru a deveni motivul principal, adica exclisiv al publicarii." Janine Altounian arata necesitatea vitala a scriiturii traumatismului pentru descendentii supravietuitorilor genocidului, in cazul genocidului armean. Ea permite inscrierea in genealogie,.al lacunei unui cuvant absent in relatiile de rudenie, constituirea unei medieri intre obiectul traumatizant si generatiile persecutate, in sfarsit creatia unei relatii triunghiulare intre sine, ascendenti si lume: cand legatura intre generatii a fost rupta prin violente. Trebuie sa se scrie acesta ruptura, acest exil, ca sa fie cules, transmis lumii ceea ce nu a putut sa fie spus, ca sa fie desemnat locul fiecaruia in acest..

.., ceea ce poate sa reiasa dintr-un comportament nevrotic, "obsesional", este credinta, certitudinea de multe ori afirmata ca s-ar vrea inca sa se ascunda multe lucruri: asupra guvernului de la Vichy, asupra rolului Administratiei in persecutia evreilor, si ca istoricii oficiali participa la acesta intreprindere. De unde paradoxul subliniat de Conan si Rousso:" Cu cat progreseaza cunoasterea, cu atit vorbim mai mult despre tabuuri"

Doritor sa evite orice contestare metodologica, Henry Rousso indica faptul ca "imprumuturile din psihanaliza" nu au in Sindromul Vichy "valori decat de metafore nu de explicatie".Fara sa vreau sa ma opresc aici asupra extinderea metodei psihanalitice-adaptate la interpretarea fenomenele individuale-la fenomene colective, constatam cel putin cu Paul Ricoeur ca "justificarea folosirii metodei psihanalitice a nevrozei si obsesiei isi gaseste fecunditatea euristica in eficacitatea sa hermeneutica"

Intrebarea pe care voiam sa o pun este urmatoarea: daca obsesia este un bun diagnostic, am extras din ea concluziile interpretative adecvate?

Evocand obsesia, Freud vorbeste de asociarea unei stari emotive cu o idee care nu este idee "in raport cu etiologia obsesiei, ea este un inlocuitor, o substituire(:::::) Ideile substituite au caractere comune, ele corespund impressilor intr-adevar penibile ale vietii(sexuale) ale individului pe care acesta a incercat din greu sa il uite. El a reusit doar sa inlocuiasca ideea ireconciliabila printr-o alta idee prost apropriata a se aocia unei stari emotive, care de partea ei a ramas aceeasi. Acesta mezalianta a starii emotive si a ideii asociate este cea care ..caracterul de absurditate proprie obsesiilor"

Ceea ce vrea Freud sa spuna este ca obiectul obsesiei nu este obiectul real intr-adevar penibil pe care individul se forteaza sa il uite. Daca evreii francezi sufera deci individual sau colectiv de o nevroza care ii face sa fie obsedati in legatura cu Vichy nu ar fi deci adevarata cauza a problemei. In cazul nevrozelor obsesionale individuale, nu exista deci vindecare fara redescoperirea ideii sau a evenimentului inconciliabil. In situasia colectiva care ne ocupa, nu ar servi deci la nimic sa uitam de Vichy si sa "acceptam acest trecut" deoarece probelema care provoaca nevroza ar fi alta si s-ar pune deci problema sa o descopere.

Care ar putea fi acesta cauza, acest moment penibil din viata evreilor francezi pe care acestia sunt fortati sa il uite? Ipoteza mea este ca acest moment.obiect, cauza reala a obsesiei, este socul avut, pe 27 noiembrie 1967, cateva luni dupa razboiul de Sase Zile care a opus Israelul vecinilor sai arabi, la primirea cuvintelor generalului de Gaulle.

In acea zi, la o conferinta de prea, de Gaulle declara: " Cativa chiar se temeau ca evreii, pana atrunci dispersati, care ramasesera ce fusesera ei tot timpul, un popor de elita, sigur de sine insusi si dominator, nu ajung odata stransi pe locul fostei lor grandori, sa schimbe in ambitie ardenta si cuceritoare, urarile foarte emotionante pe care ei le formau de 19 secole."

Aceasta declaratie provoaca o emotie intensa evreilior din Franta. Contrar razboiului din 1956, condamnat de exemplu de Pierre Vidal-Naquet, razboiul de Sase Zile a provocat un elan de solidaritate evreilor din Franta, de fapt evreilor din lumea intreaga. Annette Wieviorka isi aminteste ca "in timpul perioadei de asteptare care precedase vistoria izraelita,angoasa care pusese stapanire pe populatia evreiasca, traise sub "modul genocidului si cu o intensitate aproape identica de catre toti evreii din Franta: "Toti evreii din Franta, oricare ar fi implicarea lor in institutiile comunitare, ..lucrurile la fel."

Blocusul maritim al golfului Aquaba, concentrarea de armate egipteana, siriana si iodaniana la frontierele Statului Israel, face ca lumea sa se teama de o distrugere, amintirea unei alte distrugeri. Razmond Aron "totusi putin.intime", scrie pe 4 iunie, in ajunul razboiului: "Se ridica in noi un sentiment irezistibil de solidaritate. Nu conteaza de unde vine. Daca marile puteri, dupa calculul rece al intereselor lor, lasa sa fie distrus micul Stat Israel care nu este al meu, acesta crima, modesta la scara lumii, mi-ar rapi forta de viata"

Cateva luni mai tarziu, declaratiile li De Gaulle provoaca tuturor evreilor din Franta un soc profund. Raymond Aron scrie cateva zile mai tarziu: "Sfidez orice om de buna credinta sa ma contrazica, generalul de Gaulle nu putea sa nu previna reactiile pasionale pe care le-a provocat, mai precis suscitat. Niciun om de Stat nu vorbise de evrei in acest fel, nu ii caracterizase ca "popor"prin doua adjective. Acest stil, aceste adjective, le cunoastem toti, ele apartin lui Drumont, lui Maurras." Pierre Vidal-Naquet spune: "Cand le-am auzit, reflexul meu a fost imdeiat si am evocat-de altfel nu am fost singurul- Protocoalele Inteleptilor Sionului, in masura in care cuvantul "dominator" in primul rand, (..) evoca o tema clasica a antisemitismului, si anume ideea unei conspiratii evreiesti."

Razboiul de Sase Zile reprezinta un moment hotarator in istoria evreilor din Franta, dar in acelsi timp a evreilor americani, englezi, germani, etc. Vichy constituise in persecutie "comunitatea" evreiasca unificand destinul de evrei la istoria diferita in metropola si in Algeria; incepand cu razboiul din 1967, unificat din nou, ea se dezvolta. Este momentul in care in Statele Unite cercetarile universitare si filmele asupra Shoah se multiplica. Cercetatori lucreaza si produc asupra abandonului evreilor europeni de catre Statele Unite in anii 1930, dar nu se gaseste fenomen de acuzare obsesionala a statelor american sau britanic precum in Franta.

Dar evreii americani se simt sustinuti de statul lor in solidaritatea lor cu israelul. In timp ce pentru evreii din Franta, sentimentul de abandon sau de neintelegere produce o redublare a traumatismului care .intr-o legatura de nespus persecutia de la Vichy. Vichy era dusmanul, dusmanul istoric, dusmanul cunoscut deoarece antisemitismul era o ideologie politica puternica de la afacerea Dreyfus, dusman care este vistorios provizoriu, adus in bagajele victoriei naziste. In timp ce de Gaulle, este parintele protector, salvatorul natiunii, omul admirabil, eroul de neatins.

Imaginati-va ca sunteti un copil: reveniti de la scoala si spunti ca dusmanul vostru declaratcu violenta. Si cateva ore mai tarziu, tatal vostru reia nu gesturile ci cuvintele acestui dusman declarat si va spune ca gresiti.Ce va va rani mia mult, atacul fizic al acestui dusman sau cuvintele dureroase ale tatalui? Ale tatalui care nu a inteles angoasa si te-a abandonat?

Sa il ataci pe de Gaulle ar insemna in plus sa risti sa vezi..acuzatia de dubla..deja proferata in.razboiului de Sase Zile, contra careia parada este dificila asa cum solidaritatea in privinta Statului Israel pare reala fara sa fie resimtita de evreii din Franta ca readucand in cauza loialitatea lor si apartenenta lor la Franta.

Chair daca o resimt, evreii nu pot deci sa spuna"de Gaulle ne-a tradat", deoarece de Gaulle este de neatins. Daca reluam de altfel criticile "obsesionale"adresate regimului de la Vichy-subiect tabu, ascundem ceva, arhivele sunt interzise-trebuie sa remarcam ca nejustiifcate pentru Vichy, nu este cazul pentru obiectul istoric "de Gaulle": de Gaulle ramane un personaj istoric tabu. Acolo intr-adevar, arhivele sunt greu de accesat si lucrarile de istorie critica asupra lui de Gaulle sunt putin numeroase. Ipoteza mea este deci ca daca unii se intorc asupra guvernului de la Vichy pe care il putem agresa fara ricul de a fi dezmintiti, adevarul este ca ei ar fi vrut, ca ar fi vrut sa il agreseze pe de Gaulle, dar nu pot face acest lucru din motive pe care tocmai le-am evocat.

Musulmanii din Algeria: o istorie uitata

In ceea ce ii priveste pe musulmanii din Algeria si copii lor, nationalitatea este in centrul intrebarilor lor explicite. Cum remarca Bdelmalek Sazad, " imigrantii algerieni(:::::::::::)se gasesc intr-un raport de-a dreptul exceptional cu in legatura cu naiionalitatea franceza. Independenta Algeriei a avut ca efect, logic si imediat, o schimbare in statutul politic al "imigrantilor"(.): de la o zi la alta, aciasi imigranti, care in trecut, fusesera facuti francezi printr-o serie de masuri colective deveneau in imensa lor majoritate, ca urmare a altei masuri colective, imigranti algerieni, adsica imigranti ca si altii." Mai tarziu, totusi, copii lor au devenit francezi automat prin efectul dublului drept al solului care atribuie nationalitatea copilului nascut in Franta dintr-un parinte nascut in Franta: Algeria, era Franta inainte de 1962 si cel ami adesea acesti copii nascuti in Franta dupa 1962 erau nascuti din parinti nascuti in Algeria inainte de acea data. Cativa dintre ei voisera sa refuze aceasta nationalitate franceza dar consimtisera in final la a pleca din !983 in contextul acceptarii caracterului permanent al instalarii lor in Franta si abandonul "mitului" intoarcerii. O evolutie se producese la cei care, cativa ani mai inainte, puteau striga sus si tare refuzul de a fi francezi"impotriva propriei dorinte", evolutie fin analizata acolo inca de catre Abdelmalek Sayad: " Beneficiarii nationalitatii (franceze) primite fara a o fi cerut in prealabil se acomodeaza bine cu ea, si nu nu proteste de circumstanta(care pot fi perfect sincere de altfel) care pot convinge de contrariu. Anturajul lor, care nu ar fi acceptat actul de naturalizare dupa procedura obisnuita, se arata., dupa lovitura, ca nationalitatea franceza("hartiile frantuzesti" cum li se spune) adin ea insasi,.o constrangere impusa colectiv: este..comun tuturor si nu rezultatul unui act individual si voluntar prin care anumite persoane s-ar singurariza si s-ar separa de altele. In ciuda protestelor de toate felurile ca este de bon ton sa .., in ciuda sentimentului de culpabilitate sau de rau care continua sa ii incerce pe naturalizati, naturalizarea pe care o numim "fortata" sfarseste prin a suscita ca o satisfactie care, pentru o serie de motive, cere sa ramana secreta si cateodata, resemnata."

In acesta perioada la mijlocul anilor 1980 se nascuse-la dreapta- contestarea dreptului solului care viza direct copiii de algerieni. Acesta contestare ajunge in 1993 la reforma codului nationalitatii care nu ii mai privea juridic in marea lor majoritate, dar care ii obliga pe copii altor straini sa ceara sa fie francezi, decat ca nationalitatea sa le fie atribuita automatic intregii majoritati.

Iata ce scrie Stephane Beaud, vorbind de unul dintre tineri, "Nassim" care face obiectul anchetei sale sociologice publicate in 80% la bac si dupa..?: "In sfarsit, raportul sau cu Algeria nu poate sa mai fie inteles independent de istoria colectiva a generatiei sale. Algeria va ramane, orice ar fi "tara sa", adica cea in care niciodata nimeni nu va putea sa ii conteste dreptul de a locui, in care el este in mod natural(si juridic) la el acasa. Acesta revendicare de apartenenta la Algeria in Franta anilor 1986-1995(.). Sunt anii in timpul carora, o vedem bine cu, copiii imigrantilor magrebieni, vizati in primul rand de refomra codului nationalitatii, au simtit intr-un anumit fel ca au devenit nedoriti pe pamint francez, ca erau pur si simplu tolerati. Erau de asemena anii in care cei nascuti in Franta din parinti algerieni au trebui sa invete sa se considere..ca "francezi de hartie" Copii de algerieni nu erau deci vizati practic de acesta reforma(erau in majoritate francezi de la nastere prin efectul dublului jus soli) dar se simteau vizati simbolic.

Ce poate explica in 1993-10 ani dupa "marsul." care putea semnifica o cere sau manifestarea apratenentei la Franta-acesta distantare si aceasta "reintoarcere" la patria parintilor? Dificultatile niciodata invinse pentru a gasi o locuinta sau un loc de munca, expunerea cotidiana in oras sau asupra locurilor de munca la discriminare si la rasism?

Probabil acest context contribuie la acesta "dezidentificare". Dar nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc ca extrema sensibilitate la acesta dezbatere si la acesta reforma a dreptului nationalitatii, aocul primit si traumatismului pe care a putu sa-l creeze tinea de faptul ca ele simbolic acesti descendenti ai musulmanilor din Algeria cu statu anterior pe care parintii lor il suportasera deja in Algeria coloniala. Acestia de fapt erau "oficial"francezi, dar nu puteau sa devina francezi in totalitate fara sa o fi cerut in prealabil. Niciodata in alta parte ca in Algeria coloniali, Franta nu impinsese atat de departe confuzia dintre cuvintele dreptului si lucrurile traite si nu golise de continutul lor termenul insusi de nationalitate si de altfel ensamblul procalmatiilor, "fictiunile"drepturlui republican. Traumatismul transmis de generatiile anterioare fusese deci reactivat in dezbaterea contemporana. Cei care, la stanga, au propus cateodata sa acorde cetatenia fara nationalitate buclasera.., intr-un fel farar sa stie, bucla regresiei algeriene. Cetatenia, er ceea ce propusesera Leon Blum si Maurice Viollette, in lipsa de a putea sa acorde musulmanilor din Algeria deplina nationalitate. In anii 1980, o dezbatere care avusese loc in Algeria fusese deci trnasferata, cum o arata foarte fin Benjamin Stora, din fost colonie in metropola, aducand simbolic pe copii acestor emigrati in patria parintilor lor.

Acesta hipersensibilitate, pe care am putea-o judeca ca aproape irationala, se intelege mai bine daca se remarca faptul ca, asemeni cazurilor evreilor, cea care provoaca nevroza traumatica este redublarea respingerii.

Cel putin evreii au avut sansa de a putea sa gireze acesta rana investind guvernul de la Vichy intr-o nevroza obsesionala. La fel tinerii descendenti ai musulmanilor din Algeria pot sa se investeasca intr-o identificare mitica a Algeriei cum s-a vazut cu ocazai meciului de fotbal Franta-Algeria de pe 14 septembrie 2001.

Nu este czul unei minoritati printre descendentii musulmanilor din Algeria in franta, harki "repatriati" in metropola adesea impotriva vointei guvernului ferancez atunci cand erau in pericol de moarte si a caror situatie psiho-colectiva era mai putin favorabila: ca si evreii, ei ii poarta pica intangibilului de Gaulle care i-a abandonat, dar nu pot-ca ei- sa se reintoarca impotriva Algeriei sau sa se refugieze mitic ca tinerii franco-algerieni despre care am vorbit. "Ei nu mai pot sa se intoarca, sa isi reia locul printre ai lor si nu au gasit niciodata in Franta integrarea pe care o sperau. In Algeria, ei nu mai sunt nimic, decat tradatori. Aici ei nu vor fi niciodata nimic altceva decat arabi."

Concluzie

Sa recapitulam: la inceput patru categorii de francezi discriminate pe probleme de nationalitate. ., doua dintre aceste patru discriminari, cea a statului francez impotriva evreilor, cea a republici franceze contra musulmanilor Algeriei in timpul perioadei coloniale au lasat urme care se traduc printr-un sentiment de discriminate sau de nerecunoastere, care exista dincolo de discriminarile intr-adevar suportate astazi in viata cotidiana.

In cele doua cazuri, un al doilea evweniment se produce-discursul lui De Gaulle din 1967, reforma codului nationalitatii din 1993-care reactiveaza trecutul dureros si a provocat un fenomen de desidentificare. Acest al doilea eveniment survine in perioada de egalitate formaa a drepturilor si in timpul discriminarii. Dar legatura este..pentru evrei si confuza pentru musulmani. Aplicatia psihanalizei la istorie bulverseaza astfel jocurile de: o mica fraza-cea a lui De Gaulle in 1967-o reforma care nu vizeaza direct ci simbolic un grup-putand sa aiba impacte atat de importante din punct de vedere al identitatilor colective incat fapte importante au trebuit sa fie constatate.

Aceste ipoteze de legaturi de nespus sau confuze nu fac apel doar la istorie. Dar sa faci mai bine istoria zonelor de umbra ale Republicii, nu inseamna oare sa iti iei riscul de a instala definitiv non-identificarea..definitiv acesta republica? Din contra. Cand istoricul munceste la a trece de la istoria care este povestita(Historie), legenda intr-un fel, la istoria care se face(Geschichte), Michel de Certeau ne aminteste ca munca sa devine atunci eveniment. "pentru ca nu repeta, el are ca efect sa schimbe istoria-legenda in istorie-munca".

Experintele durabile de dominatie au marcat si ancorat in.. .si reprezentari, decalajele intre discursurile juridice si practice. .sa fie descrise si analizate, aceste experintein contemporane si sa faci mai multa istorie a colonizarii sau mai degraba a colonizarilor si nu pur si simplu a razboiului din Algeria, este sa se restabileasca sau sa faca identificarile posibile din nou. Antoine Tazbaud arata bine ca din timpul colonizarii, un fenomen important-pe care il noteaza de asemenea Luarent Dubois pentru ceea ce este sclavia in timpul Revolutiei franceze-va fi declupajul prezentei coloniale si orizontul francez: "inca din perioada interbelica, metropola, in ceea ce ea difera de practicile coloniale, va contitui pentru colonizati de asemenea un exemplu de fel de viata, o practica a stiintei, o organizare politica, o capacitate de critica sociala-la limita, exemplul..contra scenei coloniale."

Sa faci de asemenea mai mult istorie foarte contemporana care se ..contradictiilor intre politicile de dupa-razboi si oamenii care le simbolizeaza.si deja diferite munci???de cercetare au araatat tensiunea care exista in politicile de imigratie si de nationalitate la Eliberarea intre o conceptie etnica a natiunii si o conceptie egalitara insensibila la origine. De Gaulle a sustinut-o pe prima dar s-a raliat, in fata reactiei puternice a mai multor juristi din rezistenta+Teitgen, Parodi, Cassin, Tissier-la cea de-a doua. In anumite momente, altii decat el au fost astfel incarnarea valorilor republicane de egalitate si fraternitate si munca istorica permite sa il demonstreze.

A cunoaste si a preda istoria colonizarii si sclaviei si mai generla a traumatismelor istorice, a tine cont de memoriile colective speciale si diferite de o memorie metropolitana si centrala, este de asemenea o maniera de a permite sa se creeze o legatura intre cetateni in ceea ce privette memoria si trecutul diferite. Chiar daca nu au fost sclavi in Savoia si .., pentru ca francezii sa poata sa se simta ca apartin toti aceleiasi comunititi de cetateni, fiecare trebuie sa poata sa inteleaga si deci sa invete putin din istoria celorlalti. Perceptia istoriei celorlalti, acesta este ceea ce ti-a lipsit lui de Gaulle in 1962 pentru a nu-i lovi pe harki, in 1967 pentru a tine cont de.si de sensibilitatea evreilor francezi si de majoritatea de dreapta,..reformei codului nasionalitatii in 1993, pentru a-si aminti discriminarile legale in Algeria coloniala.

In sfarsit, sa accepti cu incredere diversitatea apartenentelor inseamna sa faci in domeniul politicii generale a Statului ceea ce a fost deja facut in domeniul nationalitatii. Confruntat in 1922 cu situatia juridica a germanilor instalati in Alsacia-Lorena si doritor sa devina francez, pastrandu-si nationalitatea de origine, Parlamentul francez a acceptat principiul dublei nationalitati:"Trebuie sa admitem, pana la proba contrarie ca o persoana care a primit nationalitatea franceza nu este deloc suspecta si periculoasa prin simplul fapt ca ea pastreza interese morale si pecunaire in tara pe care a parasit-o", concluziuona raportorul acestei propuneri de lege.