Grupuri si mecanisme de decizie in politica externa europeana la finele sec. XIX. Cazul italian si roman

Grupuri si mecanisme de decizie in politica externa europeana la finele sec. XIX.

Cazul italian si roman

Prelegerea 3

Decision making process se circumscrie si in cazul Italiei interiorului aceleiasi triade inchise alcatuite din Rege, Presedintele Consiliului si Ministrul de Externe. De-a lungul intregii istorii a Italiei liberale, Coroana si-a rezervat controlul politicii militare si a celei externe, ultima fiind gestionata intr-o maniera ce combina secretul cu excluderea cvasi totala a Reprezentantei Nationale. O atare practica guvernamentala era insa perfect constitutionala, dezvoltandu-se, nici mai mult nici mai putin decat in limitele stabilite de articolul 5 din Statuto Fondamentale del Regno:

"Numai Regelui ii apartine puterea executiva. El este Capul suprem al Statului: comanda toate fortele de uscat si de mare; declara razboi, face tratatele de pace, de alianta, de comert si altele, informand Camerele imediat ce interesul si siguranta Statului i-o permit, si unind comunicarile oportune [s.n.]. Tratatele comportand obligatii financiare sau modificari ale teritoriului Statului nu vor avea efect decat odata cu obtinerea asentimentului Camerelor"[1]. Evident ca Suveranul Italiei isi exercita respectivele prerogative prin intermediul Ministrilor, dar acesti ministri erau "Ministrii sai", respectiv "diplomatii sai" (art. 65), persoane ce se bucurau de increderea sa deplina . «Statutul albertin» nu era totusi o constitutie rigida, drept pentru care, in timp, Parlamentul va ajunge sa aiba o functie co-directiva, chiar daca mai mult informala, in sectorul politicii externe. La 4 martie 1891, de exemplu, deputatul Extremei Stangi, Luigi Ferrari, adresand o interpelare guvernului asupra interpretarii pe care acesta o dadea art. 5 al Statutului, in cazul concret al reinnoirii tratatului de alianta dintre Italia si Imperiile Centrale, primea din partea Presedintelui Consiliului si Ministru de Externe ad interim, Di Rudini, un raspuns formulat in urmatorii termeni: «ca textul articolului citat de on. Ferrari era clar, net si precis, si ca, respectiv, tratatele de alianta puteau fi stipulate, puteau si trebuiau sa aiba efect fara a fi fost supuse aprobarii Camerei. Desigur, Camera are dreptul de a cunoaste care este directia politica [orientarea externa] pe care guvernul intentioneaza sa o dea tarii. Dar eu cred ca multiplele declaratii enuntate in materie de politica externa de catre predecesorii mei si de mine, sunt suficiente pentru a indica care este directia pe care intentionam sa o imprimam politicii externe a tarii (Bine! la dreapta). Mai mult de atat, domnilor, nu cred ca pot spune [s.n.] » . Reprezentanta nationala putea exercita, bineinteles, un anumit control, indirect, votand sau nu bugetul Ministerului de Externe sau alte cheltuieli «speciale», interpeland si ascultand declaratiile ministeriale etc. Insa chiar si asa definirea strategiei externe, evolutia si conduita corpului diplomatic si, in multe momente de criza, chiar decizia finala, ii scapau. Rolul indirect al Parlamentului in gestionarea politicii externe era in buna masura acceptat in epoca, consensul fiind ca de acest domeniu trebuiau sa se ocupe cei in drept si avand o competenta demonstrata:

"Daca in chestiunile de politica interna parlamentul, sufragiul universal, opinia publica, sau coristii si corifeii conteaza imens de mai multa vreme, in chestiunile externe politica ramane in mod necesar restransa, inchisa, geloasa, esoterica, la fel cum era in epoca lui Richelieu. Vorbind drept nu ajunge, simultan, la 25 numarul personajelor ce contribuie la reglementarea afacerilor lumii."[4].

De la jumatatea secolului al XIX-lea si pana la izbucnirea conflictului mondial, nu putine au fost actele internationale de prima importanta asupra carora Parlamentul nu a fost chemat sa se pronunte. Acordurile din 1859 cu Franta, tratatul de alianta cu Prusia din 1866, tratatul Triplei Aliante si reinnoirile sale succesive, acordurile mediteraneene din 1887, acordul de aderare la tratatul austro-roman etc., toate au ramas secrete. La fel si acordurile din 1901-1902 cu Franta si Marea Britanie[5]. In 1911, Parlamentul, aflat in vacanta, a fost lasat de o parte in chestiunea declaratiei de razboi contra Imperiului otoman, iar ulterior, straine i-au fost atat maniera de conducere a ostilitatilor, cat si modul in care s-au incheiat . Si exemplele ar putea continua. Necesitatile diplomatiei secrete mergeau insa, si in cazul Italiei, dincolo de excluderea Parlamentului din procesul de elaborare a deciziei; majoritatii Ministrilor le-au fost straine in tot acest interval, in egala masura, atat existenta tratatelor secrete cat si modul de conducere al afacerilor externe. Chiar si printre diplomati, doar titularii si ex-titularii Ambasadelor la Berlin, Viena, Londra, Paris, Constantinopol, sau Petersburg erau la curent cu tranzactiile cele mai importante, si doar foarte putini dintre ei au ajuns sa cunoasca in ansamblu angajamentele externe ale Italiei.

Conducerea politicii externe revenea asadar triarhiei compuse din Rege, Presedintele Consiliului si Ministrul de Externe, singurii aflati in posesia tuturor informatiilor clasificate si singurii in masura sa decida. In baza Statutului din 1848, responsabilitatea afacerilor externe revenea, spuneam, Regelui. Potrivit insa unei practici incetatenite destul de rapid, Monarhul lasa conducerea, daca nu chiar responsabilitatea acestora, guvernului sau, rezervandu-si insa controlul si pastrand o serie de puteri colaterale deosebite. In fond, Regele era comandantul suprem al fortelor armate, seful unei dinastii cu traditie, sursa onorurilor de diferite grade (numea senatorii, innobila, admitea in ordinele cavaleresti), intervenea direct in alegerea Ministrilor de Externe, ai Marinei si ai Departamentului de Razboi. Selectia Ambasadorilor, a Sefilor de Misiune, in general, nu se facea niciodata fara consensul sau, de multe ori initiativa apartinandu-i, toti acestia, la fel ca si Atasatii Militari, pastrand un contact direct cu Regele (Immediatrecht), contact intarit de altfel de legaturile de fidelitate ce legau aristocratia de Coroana.

In practica curenta, desi Consiliile de Ministri, la fel ca si in Marea Britanie, se desfasurau fara ca Regele sa fie prezent, membrii guvernului se prezentau in mod regulat la Quirinale, in grup sau individual, pentru semnarea decretelor sau pentru a avea ocazia de a se intretine cu Suveranul. Influenta Monarhului se exercita deci de o maniera personala si nu pe parcursul deliberarilor.

Regele era informat asupra afacerilor externe prin intermediul corespondentei diplomatice, corespondenta ce-i era - cel putin rapoartele cele mai importante - comunicata de catre Consulta, prin intermediul rapoartelor Atasatilor militari transmise in dublu exemplar catre Comanda Marelui Stat Major si catre Biroul Primului Adjutant de Camp al Regelui, prin intermediul colocviilor cu Ministrul de Externe, cu proprii diplomati, precum si cu Reprezentantii straini acreditati pe langa Curtea Sa. Suveranul participa de altfel in mod direct la diplomatia activa prin intermediul voiajurilor oficiale in strainatate, al intalnirilor cu alti Sefi de Stat[7], etc. Astfel ca, desi gradul de cunoastere al Regelui era, oficial, acelasi, cu al Ministrilor sai, retele sale de informare erau ceva mai complexe si de multe ori mai sigure . "Este foarte clar - concluziona in anii '60 G. Negri - ca suveranul Statutului putea sa-si joace in profunzime rolul sau, in limitele avizului, al controlului proiectului si al alegerii directiilor, in politica externa" . Evident ca acest rol al Coroanei de influenta si control, desi s-a mentinut neintrerupt pina la Primul Razboi Mondial, a fluctuat in functie de personalitatea Monarhilor ce s-au succedat in tot acest interval pe tronul Italiei. Din pacate, aceasta influenta, dificil de masurat, n-a facut inca obiectul vreunui studiu precis. Cam tot ceea ce avem la dispozitie in aceasta privinta se reduce, grosso modo, la admirabilele pagini asupra perioadei post-unitare din domnia lui Vittorio Emanuele II, lasate de Federico Chabod. Argumentul studiului de fata se circumscrie, este adevarat, perioadelor in care pe tronul Italiei s-au aflat Umberto I si Vittorio Emanuele III. Cele scrise de Chabod ne ajuta totusi sa intelegem mai bine ceea ce, de exemplu, fiul, Umberto I, n-a mai fost rispetto al padre, in complexul act de guvernare, in general, in sectorul afacerilor externe, in particular. Dupa 1870, o stim deja, vremea secretului Regelui, a initiativelor personale in materie de politica externa, a exclusivului monopol regal, apusese in buna masura. Gratie emergentei "burghezilor" din guvern ca factor de decizie, de necontestat dupa Sedan, gratie transformarilor produse la nivelul sistemului european, respectiv datorita dificultatii de a mai gasi ca alta data camarazi de joc pentru o politica secreta si exclusiv dinastica, gratie pana la urma epuizarii, batranetii. Pentru toate aceste motive, dupa 1870, participarea Regelui Vittorio Emanuele II la gestionarea politicii externe italiene, a fost, fara nici un dubiu, mai putin intensa si activa decat fusese in epoca anterioara ocuparii Romei. O mai mica participare nu a insemnat insa nici pe departe completul abandon, imposibil de alfel pentru un om ca Regele gentilom, dintotdeauna din instinct, soldat si constructor de strategii si jocuri diplomatice .

Afacerile militare si cele externe au continuat sa fie asadar cele doua sectoare ale vietii nationale spre care si-a indreptat cu precadere atentia pana la moarte, in 1879, potrivit unei traditii seculare ce-si avea radacinile in epoca absolutismului monarhic. Pe principiul les ministres passent, Le Roi reste, a continuat sa se vada in mijlocul si, in acelasi timp, in fruntea piramidei decizionale, drept unicul garant al continuitatii politicii externe; drept maestrul unui numar cit mai restrans de executanti. Astfel ca, nici in perioada de dupa Sedan, mai ales dupa 1876 (cu precadere in relatiile cu Austro-Ungaria), n-au lipsit angajamentele pe calea raporturilor personale, ramase cu totul necunoscute Ministrilor responsabili, n-au lipsit corespondenta directa si instructiunile transmise Ambasadorilor la Berlin, Paris sau Viena, peste capul si fara informarea Ministrului de Externe[11]. N-au lipsit, in fine, presiunile asupra Cabinetului menite sa-l "ghideze", sa-l angajeze pe o linie politica prestabilita. In aprilie 1877, de exemplu, in preajma dezbaterilor parlamentare privind politica externa a guvernului, Depretis primea de la San Rossore instructiuni asupra sensului pe care trebuiau sa-l aiba raspunsurile la variile interpelari! Instructiuni respectuos urmate si de Presedintele Consiliului si de Ministrul de Externe, discursurile lor la Camera nefiind altceva decit o serie de variatii pe tema fixata de vointa suverana .

Prin comparatie cu o atare practica, constitutionalismul lui Umberto I (1878-1900), le va aparea multora dintre contemporani, cel putin in primii ani ai domniei, de-a dreptul "exagerat". Era insa aceasta o sintagma eleganta in spatele careia, de fapt, se ascundea scepticismul si cinica indiferenta demonstrata de Rege fata de afacerile publice. Fatalismul sau resemnat ii izbea la inceputul anilor '80, in egala masura atat pe diplomatii straini cit si pe italieni. Intr-un raport din noiembrie 1880, de exemplu, Ambasadorul austro-ungar Wimpffen nota ca Regele vede foarte clar care este situatia interna a Italiei (referire la agitatiile republicane), dar ca, negasind nici in el, nici in guvern forta si vointa de a-i pune capat "Il s'abandonne au courant et laisse aller les choses, en aimant à dire, comme Il le fit aussi envers moi, qu'Il est un «philosophe»"[13]. De unde pina atunci nimeni nu visase sa-i ceara Regelui gentilom o interventie mai activa in treburile Statului, ba dimpotriva, mai degraba se rugasera ca Pronia sa nu inspire prea multe proiecte personale in fantezia Suveranului, dupa 1880, cu Umberto I se ajungea oarecum in extrema cealalta. Intre italieni, multi erau aceia care lamentau absenteismul politic al Regelui, oameni polititici, diplomati, sau publicisti.

In 1882, Visconti Venosta, fostul Ministru de Externe al Dreptei, deplangea aceasta pasivitate laolalta cu lipsa de incredere in sine a Regelui. La randul sau, Ambasadorul la Viena, Di Robilant, in 1885 - cu opt ani asadar mai inainte ca Ruggero Bonghi sa fi publicat eseul sau L'ufficio del Principe in uno Stato libero (1893) - deplora si el conduita rezervata a Suvernului, intr-o scrisoare catre reprezentantul italian la Constantinopol, Corti: "Constitutionalismul. Majestatii Sale este frumos, fara indoiala, mai ales daca-l privesti din punct de vedere teoretic, dar dupa parerea mea nu e deloc practic. Cred ca si in cazul celei mai scrupuloase observari a principiilor constitutionale, o parte notabila in conducerea Statului ramane mereu Regelui. Voi spune chiar mai mult, ca a-si gasi demn de lauda un Presedinte al Consiliului care sa inceapa din acel punct repunerea in functie a carului Statului, ce de atita vreme se misca, pentru a spune in putine cuvinte, pe marginea prapastiei"[14].

Era aceasta nimic altceva decat teoria bonghiana anticipata a principelui ce trebuia sa vegheze atent si constant asupra conduitei puterilor publice, ce trebuia sa se simta mai mult, sa fie mai mult decat vroiau sa se simta si sa fie parlamentarii, constitutionalistii; era cererea unei Coroane mult mai active, mult mai energice. Pana si placidul Domenico Farini, fostul Presedinte al Camerei, gasea in 1898 ca Regele ar fi trebuit "sa se miste mai mult", "sa viziteze mai des cazarmile", pentru a concluziona ca inactivismul, ori lipsa de energie era pacatul M. S. Umberto I, in vreme ce tatal, Vittorio Emanuele II pacatuise "prin defectul opus: vroia sa faca prea mult"[15]. De talia parintelui sau, Umberto I n-a fost, fara indoiala, si probabil ca nici nu si-a dorit-o. Ar fi insa exagerat sa credem ca in vremea sa, Monarhia a devenit o umbra sau, mai rau, o marioneta. Umberto I, dincolo de slabiciunile si lipsurile sale a gasit, in momentele cheie, resursele necesare pentru a-si impune rolul sau de mediator, iar uneori de ultima ratio. Si pentru a ne rezuma doar la sectoarele de interventie traditionale, al afacerilor militare si al celor externe, am putea lua in considerare, de exemplu, episodul 1881-82 si nasterea Triplei Aliante. Este arhicunoscut in fapt ca, in geneza aliantei, forta ce a atarnat cel mai greu in balanta, ce a contribuit decisiv la concretizarea pactului, a fost Coroana, Umberto I. Dealtfel, Suveranul va si reclama mai tarziu un merit special in aceasta privinta. "[Regele] - avea sa noteze G. Finali in Memoriile sale - se complacea sa repete in intimitate ca fusese primul ce se gandise la Tripla Alianta". Mai mult chiar, "Regele considera Triplicea, in originea sa [formula din 1882] drept opera proprie" . Interventia sa va fi, in fond, la fel de importanta, pentru a nu spune decisiva, si in cazul tratativelor menite sa asocieze Italia la acordul austro-roman, in 1888.

Succesorul sau, Vittorio Emanuele III, ce accede la tron in 1900, a fost un Suveran de o factura sensibil diferita, o personalitate forte mai aproape de aceea a bunicului decat a tatalui, foarte putin inclinata insa spre demonstratii stralucitoare, si de o statura intelectuala deosebita. A fost singurul Monarh italian care a vizitat vreodata Romania, e adevarat din postura de Principe Mostenitor, in primavara lui 1890. Foarte instruit, Vittorio Emanuele III cunostea latina si clasicii, era capabil sa-l citeasca pe Shakespeare in original, era familiarizat cu scrierile lui Comte si Stuart Mill, incuraja studiile istorice si arheologice. Spirit clar, pozitiv, precis si metodic, detesta improvizatiile la fel ca si retorica. Laconismul, luciditatea si sarcasmul sau, contrastau destul de vizibil cu inclinatiile si trasaturile peninsulare traditionale. O copilarie dificila, in conexiune cu dizgratiile fizice, il facusera rezervat si dezvoltasera in el un fel de cinism ce se traducea politic intr-un fel de indoiala fata de oameni si idealurile lor, atari particularitati nefiind insa neaparat defecte atunci cind venea vorba de politica externa[17].

Muncitor neobosit, Vittorio Emanuele a fost intotdeauna constient de indatoririle sale de Suveran. Intr-un colocviu cu Gabriel Hanotaux, din 1915, avea sa caracterizeze raporturile Coroanei cu Guvernul in urmatorii termeni: "Atunci cand Ministerul este slab, Coroana trebuie sa fie puternica. Cand Ministerul este puternic, Coroana trebuie sa stie sa fie slaba; astfel ea asigura continuitatea si echilibrul"[18]. In materie de politica externa, considera ca nu se poate vorbi de diplomatie veritabila decat atunci cand aceasta era sprijinita de forta reala, economica si militara. O atare viziune asupra lucrurilor il purta evident spre o maniera de evaluare in termeni de Realpolitik si la acceptarea principiilor imperialiste potrivit carora maretia unei tari nu se masura prin raportare la influenta morala in lume, ci prin raportare la putere sa teritoriala, obtinuta prin diplomatie si prin forta . Desi documentele explicite, la fel ca si analizele aprofundate pe marginea acestui argument sunt inca de asteptat, se poate totusi intui destul de bine ponderea unui asemenea Suveran intr-un sistem in care "trebuia sa asigure continuitatea si echilibrul".

Potrivit studiului lui G. Negri, "unitatea - celula - de elaborare si de decizie pentru conducerea cotidiana a politicii externe" se naste din tandemul Presedinte al Consiliului - Ministru de Externe, in timp ce in schema originara Regele pastreaza o pozitie de influenta, nu determinanta, dar puternica; asadar, alaturi de figura Ministrului de Externe emerge aceea Presedintelui Consiliului, cel care devine - in claitatea sa de lider al Cabinetului si coordonator al activitatilor ministeriale - purtatorul vointei politice a Guvernului . Oficial, prerogativele Presedintelui Consiliului in materie de politica externa, precum si regula prevazand ca Ministrul de Externe trebuia sa-i comunice tot ceea ce putea angaja guvernul, au fost fixate prin decretul regal din 14 decembrie 1901 (art. 9) . Dar pasul respectiv nu era altceva decat consacrarea definitiva a unei realitati de mult functionale. Si se poate studia in acest sens exemplul controverselor din toamna lui 1881, nascute pe marginea proiectatei vizite a Regelui Umberto I la Viena si a ipotezei aliantei cu Imperiile Centrale. Rezistentelor lui Depretis, ce ar fi dorit ca "decizia finala sa fie discutata si acceptata de intregul Cabinet", Ministrul de Externe Mancini, le raspundea exprimandu-si vehement perplexitatea: "ar fi, cred, o maxima imprudenta sa ocup preventiv [atentia guvernului] cu o afacere de o natura atat de delicata si personala a Regelui, mai ales ca nu e vorba inca de a se asuma nici un angajament politic". Data fiind urgenta unei decizii era mai degraba cazul "de a se aplica norma scrisa in Regulamentul intern al Consiliului nostru de Ministri, potrivit careia in cele mai importante raspunsuri diplomatice, chiar si atunci cind acestea pot angaja politica noastra, este suficient acordul Ministrului de Externe cu Presedintele Consiliului" . Tocmai in atari situatii interventia Regelui devenea imperativa si, in acelasi timp, decisiva in elaborarea unei decizii finale. Cum de altfel a si fost in 1881, Umberto I sfarsind prin a-l sprijini deschis pe Mancini. "Majestatea Sa - ii scria Mancini Secretarului General al MAE, Blanc, la 10 octombrie 1881 - demonstrand o actiune viguroasa si inteleapta si asociindu-se ideilor noastre a invins, de acum aprope in intregime, ezitarile si incertitudinile lui Depretis" .

In interiorul acestui tandem, echilibrul a variat inevitabil, in functie de personalitatea si situatia politica a celor ce-l alcatuiau. Intre 1881 si 1887, in vremea in care in fruntea guvernului s-a aflat Agostino Depretis, rolul de prim plan in gestionarea politicii externe a revenit Ministrilor de resort, datorita nu doar autoritatii si competentei demonstrate, in aceiasi masura, de Mancini si Di Robilant, ci si ca urmare a conceptiilor Presedintelui Consiliului, in optica caruia politica interna isi avea preeminenta ei necontestata asupra celei externe[24]. In egala masura Presedintii Di Rudini si Pelloux vor lasa cea mai mare parte a responsabilitatii pe umerii venerabilului expert al Dreptei, Visconti Venosta (11 iulie 1896 - 1 iunie 1898; 14 mai 1899 - 15 februarie 1901), gratie atit comunitatii de vederi existente intre Presedinte si Ministrul de Externe, cit si increderii depline de care Visconti Venosta se bucura . Preponderenta Ministrului Afacerilor Externe in conducerea politicii externe se va mentine si in epoca lui Giulio Prinetti (1901-1903), Presedintele Consiliului, Giuseppe Zanardelli, nefiind, in fapt, nici specialist si nici in mod veritabil interesat de acest sector. Pe undeva si din acest motiv, tendinta lui Prinetti va fi aceea de a se dispensa de avizul Sefului guvernului si de a trata afacerile direct cu Regele, cu care, dealtfel, intretinea relatii foarte bune. Ruperea relatiilor diplomatice cu Elvetia, de exemplu, in aprilie 1902, s-a decis si consumat fara acordul prealabil al lui Zanardelli ultimul protestind ulterior si condamnand precipitarea cu care se actionase in respectiva afacere . Instalarea lui Tommaso Tittoni (1903-1905; 1906-1909) la Consulta, odata cu guvernul Giolitti, va modifica raporturile de forta existente intre Ministrul de Externe si Presedintele Consiliului. Noul Ministru, fost prefect, deloc familiarizat cu afacerile externe, a fost considerat de toti, la inceput, drept o creatura a celui din urma, sau chiar mai rau, omul de paie al Regelui dornic sa promoveze o politica personala . In noiembrie 1903, de exemplu, Ambasadorului francez Barrère, uimit de o declaratie a noului Ministru relativa la relatiile franco-italiene si la Triplice, Giolitti, ii confesa urmatoarele:

".que son Ministre avait trop parlé en ajoutant qu'il s'était exprimé sans se concerter préalablement avec lui et bien qu'il fût entendu que toute manifestation [sur la] politique extérieure devait avoir son approbation. D'ailleurs, a-t-il dit - continua diplomatul francez - les affaires politiques de première importance seront traitées et arrêtées entre vous et moi, avec le concours de M. Luzzatti, dont je partage toutes les idées sur nos relations avec la France. M. Tittoni ne sera pas, soyez-en convaincu, le seul Ministre des Affaires étrangères"

Cu timpul insa, pozitia Ministrului de Externe s-a intarit, o mai clara autonomie revenindu-i in tratarea afacerilor externe. Si asta gratie unei mai mari experiente acumulate progresiv, dar si datorita jocului de pondere si contrapondere pe care a stiut sa-l provoace intre Rege si Presedintele Consiliului[29].

Expresia cea mai fericita a acestui tandem decizional o regasim in cazul Giolitti - San Giuliano (dec. 1905 - feb. 1906; 1910-1914), nici una dintre echipele guvernamentale precedente neputandu-se lauda cu relatii atat de stranse si de france, cu un acord atat de complet intre Presedintele Consiliului si Ministrul de Externe. "Eu si Giolitti - ii scria San Giuliano fiicei sale Maria, in august 1912 - lucram in perfect acord si este dificil intr-o lucrare comuna, realizata in colaborare, sa distingi partea ce revine fiecaruia"[30]. Giolitti la rindul sau, referindu-se la relatia cu San Giuliano si la modul in care se elabora strategia externa scria in Memorii:

".Je me rappelle que souvent, après une conversation que nous avions eue ensemble et dans lequelle nous avions examiné une question sous ses aspects divers avant de prendre une décision, il se retirait dans une pièce voisine de mon cabinet de travail et rédigeait en quelques minutes la note diplomatique qui était expédiée après une dernière révision. .Même de loin, il me tenait toujours minutieusement au courant de tout, et ne prenait aucune décision sans s'être au préalable mis d'accord avec moi. Le seul point sur lequel je n'étais pas de son avis, c'était une certaine tendence qu'il avait à s'avancer trop rapidement; mais il suffisait de peu pour lui faire reconnaitre l'avantage d'aller moins vite et d'apporter une plus longue pondération"

Marturie in favoarea acestei stranse colaborari pot fi considerate de altfel si ultimele manifestari ale aliantei italo-romane, in 1913, in egala masura, decizia de prelungire a tratatului secret, in martie, precum si optiunea de a sprijini Romania in chestiunea Silistrei, in cadrul conferintei de la Petersburg, fiind rezultatele unui perfect acord existent intre cei doi oameni de stat.