PATRUNDEREA OTOMANILOR IN PENINSULA BALCANICA SI EUROPA CENTRALA

PATRUNDEREA OTOMANILOR IN PENINSULA BALCANICA SI EUROPA CENTRALA

Statul otoman va lua nastere din tribul Kayi, care descindea din marea familie a oguzilor. In a doua jumatate al secolului al XIII-lea, Ertugrul primeste de la sultanul selgiucid Alaedin I ca feuda (dirlik), un teritoriu situat in nord-vestul Anatoliei, la Sogut, la granita cu Imperiul Bizantin. Din acest principat de margine (beylik), urmasul lui Ertugrul, Osman, va profita de rivalitatea existenta intre selgiucizi, bizantini, mongolii ilhanizi din Iran, tatarii din hanatul Hoardei de Aur si mamelucii din Egipt pentru a iesi de sub tutela sultanatului selgiucid care se dezmembrase in zece provincii, una fiind emiratul lui Osman. Fiul sau, Orhan, a continuat politica de cuceriri initiata de tatal sau in dauna Bizantului si a unor provincii turcesti invecinate. Fratele sau, Alaedin, devenit vizir al statului, a luat o serie de masuri administrative, militare si fiscale. El va infiinta corpul ienicerilor (infanteria), al carui numar era, la inceput, de 1000 de oameni, fiind insa in continua crestere - si cavaleria (musellim). Puterea militara a otomanilor era mult superioara armatelor bizantine si ale statelor balcanice. Politica otomana de acordare a celei mai mari parti din teritoriile nou cucerite aristocratiei a asigurat statului sprijinul deplin al acesteia in expansiunea teritoriala.

In anul 1321, un corp de oaste otoman patrunde in Thracia pentru a-i ajuta pe bizantinii atacati de ostile bulgaro-sarbe. In 1346, imparatul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino ofera emisarului Orhan pe fiica sa, Teodora, in schimbul ajutorului militar impotriva lui Stefan Dusan, tarul sarbilor. Suleyman-pasa patrunde, in 1352, pe coasta tracica si ocupa fortareata bizantina Tzympe, pe care o transforma intr-un cap de pod ce-i va permite noi cuceriri pe teritoriile europene ale Imperiului Bizantin. Doi ani mai tarziu, sub pretextul ajutorului dat lui Ioan al VI-lea impotriva ginerelui sau Ioan al V-lea, cucereste Gallipoli si alte teritorii din Thracia. Noile cuceriri au fost transformate in feude (timare) si acordate razboinicilor, acestea fiind colonizate masiv cu populatii musulmane.

Urmasul lui Orhan, Murad I (1360-1389), reorganizeza armata, care va fi formata din infanteria regulata (yenicerii), infanteria neregulata (azapii), cavaleria regulata (spahii) si cea neregulata (akingii), si reincepe cuceririle in Peninsula Balcanica: in 1361, sunt cucerite Adrianopole si Didyotichos, iar in 1363 Philipopole (Plovdiv) din Bulgaria. Astfel ca, in cativa ani, Thracia intreaga si o parte din Bulgaria ajung sub stapanirea otomanilor. In anul 1364 este organizata prima cruciada antiotomana, din initiativa papei, la care au participat regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, si despotii Bosniei si Serbiei. In lupta ce s-a dat pe raul Marita, oastea crestina a fost distrusa. In anul 1371, la Cirmen, otomanii inving o noua oaste crestina, conducatorii sarbi Vukasin si Ugliesa cazand in lupta. Din acest an, cnezii sarbi recunosc suzeranitatea otomana. Prin Tratatul incheiat in 1373, Imperiul Bizantin a recunoscut suzeranitatea otomana. In 1382 este asediat Thessalonicul, in 1383 au loc incursiuni in Albania, iar in 1384 - Bosnia, Sofia, Nis si Serres sunt cucerite. Pentru a stopa ofensiva otomana se formeaza o coalitie sarbo-bulgaro-bosniaca, condusa de cneazul Lazar, care reuseste sa-i infranga pe otomani la Plocnik, dar in 1389, la Kossovopolje, otomanii obtin o stralucita victorie, reusind cucerirea Serbiei.

Noul sultan Bayazid I Ilderim (1389-1402) cucereste Macedonia (1392), Taratul bulgar de Tarnovo si cel de Vidin (1393) si Thessalonicul (1394) si asediaza de mai multe ori Constantinopolul. La cererile insistente ale imparatului bizantin Manuel al II-lea Paleologul si papei Bonifaciu IX, statele din Europa centrala si occidentala initiaza o mare cruciada contra lui Bayazid. Armatele crestine, conduse de Sigismund de Luxemburg, sunt zdrobite, la 25 septembrie 1396, la Nicopole. Dupa victorie, sultanul ataca Grecia si Moreea, cucerind noi teritorii. Campania sa de cuceriri este stopata de conducatorul mongolilor ilhanizi, Timur Lenk, care-l infrange la Ankara, in 1402.

Dupa o perioada de anarhie politica (1402-1413), situatia este restabilita de catre Mehmet I Celebi (1413-1421), care se indreapta in directia Dunarii de Jos: Ungaria (1415), Tara Romaneasca (1416, 1420), Moldova (1420), reusind sa cucereasca cetatile de la Dunare - Giurgiu, Turnu si Dobrogea.

Urmasul sau, Murad al II-lea (1421-1451), incepe in anul 1422 un nou asediu al Constantinopolului, reusind sa readuca statul bizantin in situatia de stat tributar (1424). In 1430, recucereste Thessalonicul de la venetieni si invadeaza Transilvania (1432, 1438). La cererea papei se organizeaza o noua cruciada, insa sub conducerea regelui Ungariei si al Poloniei (Wladislaw Jagello), a voievodului Transilvaniei (Iancu de Transilvania), care obtinusera o serie de victorii la sud de Dunare in campania din anii 1443-1444.

Dupa ce reusesc sa cucereasca cateva cetati otomane, ostile cruciate (formate din unguri, polonezi, romani, sarbi) sunt surprinse de otomani la Varna (10 noiembrie 1444) si zdrobite. Considerand ca Imperiul Bizantin este raspunzator de criza creata in statul otoman, Murad al II-lea hotaraste un asalt final asupra Constantinopolului. Dar mai intai trebuie sa-i supuna pe vasalii balcanici razvratiti: in 1446, initiaza o campanie in Moreea; in 1448 si 1450 - impotriva lui Skanderbeg (Gheorghe Castriotul), conducatorul albanezilor, iar in 1448 reuseste, printr-o lovitura de forta, sa respinga atacul lui Iancu de Hunedoara la Kossovopolje.

Cucerirea Bizantului i-a revenit lui Mehmed al II-lea (1451-1481) care, pentru indeplinirea acestui scop, a incheiat tratate de pace cu Ungaria si Venetia obtinand controlul asupra Bosforului, prin construirea fortaretei Rumeli Hisari (pe tarmul european). Dupa un asediu de 54 de zile (6 aprilie -29 mai 1453), otomanii, dispunand de o armata formata din 50.000 de oameni, au reusit sa patrunda in Constantinopol (29 mai 1453). Considerandu-se succesorul legitim al imparatilor bizantini, Mehmed al II-lea a inceput cucerirea tuturor teritoriilor ce au apartinut Imperiului Bizantin: in 1460, cucereste Moreea, in 1463, Bosnia si Hertegovina, in 1464 Albania si in 1470 insula Eubeea (Negroponte). Frontiera nordica a Imperiului otoman va deveni Dunarea. Tarile Romane, aflate dincolo de aceasta frontiera naturala, sunt obligate sa plateasca tribut si sa accepte suzeranitatea otomana.

Dupa ce Bayazid al II-lea (1481-1512) cucereste Chilia si Cetatea Alba de la Stefan cel Mare, domnitorul Moldovei, si posesiunile venetiene din Moreea -Lepanto, Modon si Coron - cel care reuseste sa extinda cuceririle si spre Europa centrala este Suleyman Kanuni (1520-1566) - Soliman Magnificul. Acesta cucereste, in 1521, Belgradul si, in 1526, infrange armatele maghiare la Mohacs. Dupa o serie de conflicte cu Ferdinand de Habsburg, in 1541, Buda cu tinuturile inconjuratoare este transformata in beylerbeylik. Printr-o noua campanie, in 1543, cucereste mai multe cetati in frunte cu Esztergom-ul, fiind creat Beylerbeylicul de Buda. Pacea intre otomani si habsburgi se incheie pe 19 iunie 1547 si legalizeaza disparitia statului maghiar si impartirea acestuia intre cele doua mari puteri²⁴⁰.

In lumea islamica existand necesitatea crearii unei baze economice pentru politica de extindere si intarire a noii religii, a aparut inca din timpul intemeietorului, Muhammad, institutia numita "fi" (fay sau fey), care cuprindea toate veniturile comunitatii islamice (Umma) cele mai importante fiind haraciul si djizia²⁴¹.

Intre musulmani si nemusulmani era incheiat un tratat (ahd) prin care musulmanii se obligau sa respecte: neamestecul in treburile interne si in sistemul judiciar, mentinerea religiei si a ierarhiei ecleziastice, pastrarea administratiei proprii, lipsa unor trupe de ocupatie, posibilitatea de a face apel (in cazul unei nedreptati) la autoritatea islamica etc. In schimbul respectarii acestor conditii, nemusulmanii trebuiau sa plateasca un tribut in natura si sa ajute militar pe musulmani³⁰⁶. In cazul teritoriilor ce erau supuse pe cale pasnica, locuitorii acestora deveneau zimmi (protejati nemusulmani ai comunitatii islamice) iar pamanturile lor erau supuse la plata haraciului (un impozit funciar cedat cuceritorului musulman). Cealalta dare a nemusulmanului era djizia, un impozit personal ce semnifica recunoasterea suzeranitatii musulmanilor²⁴². Haraci au platit de-a lungul timpului Imperiului Otoman si unele state suverane, cum ar fi Venetia sau Imperiul habsburgic, asta neinsemnand ca otomanii voiau sa-si impuna dominatia asupra acestora, ca era evidentiata superioritatea statului islamic. Acestea primeau statutul de ahl-i fidya (rascumparati)²⁴³.

Scolile juridice islamice au creat trei statute politico-teritoriale: dar ul-Islam (Casa Islamului), ce cuprindea teritoriile aflate sub stapanirea islamica; dar ul-Harb (Casa Razboiului), ce cuprindea teritorii care, prin djihad (razboi sfant), trebuiau aduse in dar ul-Islam; dar ul-ahd sau dar as-suh (Casa Pacii), teritoriu care trebuia sa-si rascumpere pacea prin plata haraciului sau djizei²⁴⁴. Statutul de dar ul-ahd se stabilea printr-o intelegere intre imam (seful islamic) si conducatorul nemusulman, care era obligat sa accepte plata haraciului in schimbul pacii. Acordarea acestui statut printr-un act (ahd-name) era considerata de catre partea musulamana ca un imens privilegiu, de el beneficiind doar evreii si crestinii, limitat in timp, deoarece acest regim era provizoriu, pana la introducerea in dar ul-Islam²⁴⁵. Un astfel de act garanta teritoriilor nemusulmane inviolabilitatea teritoriala, mentinerea conducatorilor locali si a armatele lor, libertatea religiei, legislatie proprie etc.²⁴⁶

Musulmanii ocupau unele puncte strategice si economice importante din teritoriile incluse in dar ul-Islam. Nemusulmanii trebuiau sa-si alinieze politica externa la cea a autoritatii islamice²⁴⁷. Insa pacea ferma si durabila se va instala doar dupa infrangerea necredinciosilor si inglobarea teritoriilor lor.

Teritoriile europene incorporate in Imperiul otoman au fost organizate in noua beylerbeylikuri: Rumelia, Bosnia, Silistra (Oceakov), Kanija, Buda, Eger, Arhipelagul egeean, Cipru si Creta. Dubrovnikul (Raguza) a continuat sa existe ca stat autonom sub suzeranitate otomana. Cele mai importante beylerbeylikuri erau Rumelia, Buda si Silistra, conducatorii acestora avand rangul de viziri (ministri) si faceau parte din divanul imperial de la Constantinopol. Beylerbeylicuri-le erau impartite in sangeakbeylykuri sau liva-le. Pe teritoriul Greciei existau sangeakuri-le Moreea (in Pelopones), Ianina (in nord-vest), Tarhala (Thessalia), Salonic (nord-est) etc., subordonate Rumeliei in timp ce sangeakuri-le Lepanto, Lesbos, Rhodos, Naxos si Chios tineau de Arhipelagul egeean. In Albania se aflau sangeakuri-le Valona, Delvina, Elbasan si, partial, Ohrida.

Cea mai importanta provincie europeana a Imperiului Otoman era Rumelia. Aceasta era impartita in 24 de sangeakuri si dispunea de un efectiv de 58.500 oameni. Bosnia cuprindea 7 sangeakuri, cu o populatie de 7.000 de oameni. Buda, Eger si Konya aveau 17 sangeakuri, cu 11.000 oameni; Cipru, 8 sangeakuri, cu 5.000 si Arhipelagul 17 sangeakuri, cu 7.000 oameni. Existau in total 69 sangeakuri, cu 83.500 soldati. Unitatile administrative otomane erau impartite in kazale conduse de kadii (judecatori si primari), impartite, la randul lor in nahiye-le (raioane), conduse de naibi (ajutori de kadii) si karye (sate), conduse de muhtari²⁴⁸.