Poate fi "obiectiv' istoricul contemporaneitatii?
Constat deodata ca nu m-am tinut de cuvant, nu mi-am
respectat angajamentul, luat implicit in scurta prefata, de a fi
nepartinitor; nu m-am putut impiedica de a "lua pozitie', de a
exprima o parere critica asupra unei decizii politice din trecutul
nostru recent. Sa va cer iertare? Nu. Fiindca stiu ca
voi mai "recidiva' de cateva ori pana vom ajunge la epoca prezenta.
Atunci sa incerc sa ma justific.
Cand te apropii de perioada cu adevarat contemporana,
adica de cea traita de oameni dintre care unii mai sunt in
viata, perspectiva se schimba, inchipuiti-va ca
in 1913 cand se petreceau aceste evenimente, tatal celui care va
vorbeste era om matur si a fost mobilizat. De asemeni in 1916,
si a murit sub uniforma in 1918. Eu insumi, copil in bratele
mamei, am strabatut Rusia in toamna lui 1917, in plina
revolutie bolsevica. Atunci evenimentele parca ar prinde
alta coloratura, alta dimensiune. Te simti direct implicat.
Nu mai poti doar povesti, esti tentat sa si judeci.
Pasiunea istoricului de a reinvia trecutul si de a-l explica se
impleteste cu preocuparea politica a omului implicat in viata
tarii si ingrijorat de viitorul ei. in contemporaneitate,
istoricul nu se poate abtine - orice ar zice - de a fi si om politic,
adica cetatean preocupat de soarta cetatii, caci
asta inseamna in greaca antica politika, anume stiinta
si arta de a guverna cetatea (polis). Si, de cand a aparut
scrierea istorica, curiozitatea de a cunoaste si intelege
trecutul s-a nascut din dorinta de a sti mai bine cum sa
te calauzesti in prezent, cum sa-ti alegi viitorul.
Ma veti ierta deci daca uneori, evocand momente de grea cumpana
cand se putea alege o cale sau alta, nu ma voi putea impiedica de a
depasi naratiunea pentru a exprima si o judecata de
valoare (caci voi avea simtamantul de a ma afla eu insumi
in situatia celui ce trebuie sa ia hotararea).
