Primele alegeri libere: 20 mai 1990

Primele alegeri libere:    20 mai 1990

Unul din principalele puncte programatice ale revolutiei a fost realizarea de alegeri libere, inca din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. O importanta trasatura a alegerilor prezidentiale din perioada 1990-2004 este aceea ca ele s-au desfasurat simultan cu cele parlamentare, datorita mandatului de patru ani atat pentru presedinte cat si pentru parlament. Simultaneitatea elegerilor prezidentiale cu cele parlamentare a avut importante consecinte politice: dependenta partidelor de imaginea si performantele electorale ale liderilor lor, acestia actionand, adesea, ca locomotive electorale; accentul foarte mare pus pe calitatile si imaginea candidatului la presedentie in dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesiva a vietii politice si transformarea partidelor dupa personalitatea liderului lor[1].

Alegerile din 20 mai 1990 au fost al 81-lea scrutin electoral din istoria moderna si contemporana a Romaniei. Cifra are o anumita semnificatie, deoarece, intre 1859-1990, adica pentru o perioada de 131 de ani, ciclul electoral normal (o data la 4 ani) ar fi trebuit sa cunoasca 33 de chemari la vot, adica de doua ori si jumatate mai putin decat a cunoscut Romania pseudodemocratica[2].

In ciuda calitatii joase a ofertei politice, la primele alegeri libere, desfasurate in baza Decretului-Lege nr. 92/1990, care restabilea sistemul electoral al reprezentarii proportionale din perioada interbelica (mai putin prima electorala), s-a inregistrat o participare electorala de peste 80%: din cei 77 200 722 alegatori inscrisi pe liste s-au prezentat la urne 14 826 616. Aceste cifre ale participarii politice releva cu deosebita forta vointa sociala reala de schimbare a sistemului monopartidist[3]. Cu circa 40% muncitori, 28-29% tarani si sub 20% in servicii, Romania se inscria in categoria tarilor subdezvoltate, iar FSN era beneficiarul politic al acestei subdezvoltari. De fapt, Frontul avea aceiasi baza sociala pe care conta Partidul comunist, dar Ceausescu ii inselase si ii dezamagise pe muncitori si pe tarani, iar Frontul ii cultivase si le satisfacuse cerintele dupa revolutie . Desi declarase anterior ca avea sa serveasca tara doar ca guvern interimar pana la organizarea de alegeri libere, FSN isi declara acum intentia de a fi un competitor la urmatoarele alegeri .

Campania electorala din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisa oficial in 19 martie[6]. In cursa prezidentiala s-au inscris trei candidati: Ion Iliescu din partea Frontului Salvarii Nationale (FSN), presedintele Partidului National Liberal, Radu Campeanu si reprezentantul Partidului Natinal Taranesc- Crestin si Democrat, Ion Ratiu. Rezultatul Votului din 20 mai 1990 a fost urmatorul : Ion Iliescu - 85,3%, Radu Campeanu - 10,6% si Ion Ratiu - 4,1% . Rezultatul alegerilor de la 20 mai 1990 este de asemenea natura incat raspunderea decisiva in privinta continuarii procesului de democratizare a tarii care asupra Frontului Salvarii Nationale .

Rezultatele consultarii electorale au consfintit o formula sistemica de un dezechilibru frapant. Din cele 71 de partide si de formatiuni politice care au prezentat liste de candidati, reusesc sa obtina reprezentare parlamentara prin vot 18 (15 partide si 3 formatiuni ale organizatiilor minoritatilor nationale) si un independent; alte 9 organizatii ale minoritatilor au primit cate un mandat din oficiu, conform prevederilor Decretului-Lege nr 92/1990. In total, deci, 27 de formatiuni aveau reprezentare parlamentara. Dar aceasta imensa paleta de formatiuni prezente in forul legislativ al tarii se caracteriza printr-un dezechilibru sistemic iesit din comun prin ponderea cu total debalansata a suportului electoral: FSN castigase nu mai putin de 2/3 din voturi si tot atatea mandate, urmat de UDMR cu 7,2 si PNL cu un procentaj mediu de 6,7%; celelalte formatiuni nu reuseau sa atinga nici macar 3 procente din voturi; mai mult, 8 formatiuni izbutisera sa intre in parlament cu procentaje subunitare. In consecinta, din cele 524 de mandate ale celor doua camere, 355 apartineau FSN-ului, adica peste 67%; restul de 169 de locuri parlamentare reveneau celorlalte 26 de formatiuni, care se plasau atat la stanga cat si la dreapta partidului castigator ( vezi anexa 3 ) [9].

Prima experienta electorala de tip democratic a fost puternic marcata de mentalitatea post-totalitara si de modul in care a rezultat distributia de putere din revolutie. Electoratul nu avea o perceptie precisa nici asupra raporturilor dintre putere si opozitie, nici asupra formei pe care ar trebui sa o aiba sistemul democratic. Democratia in aceasta prima faza insemna un nivel elementar, cel al alegerilor libere si corecte. Pentru ca in Romania comunista nu a existat o forma de opozitie semnificativa, chiar si sub forma unor curente alternative in interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu si cu specificitati fata de celelalte state post-comuniste[10]. Rezultatul alegerilor de la 20 mai 1990 este de asemenea natura incat raspunderea decisiva in privinta continuarii procesului de democratizare a tarii cade asupra Frontului Salvarii Nationale . In aceste conditii, posibilitatea unor opozitii solide, reale apare ca si inexistenta. Alegerile pareau sa fi inlocuit sistemul politic al partidului unic cu sistemul politic al partidului hiperdominant, care, in logica lui J. Bodel, ar putea fi numit sistemul "un partid si jumatate" .

In urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternica majoritate parlamentara a FSN (66,4%) si un presedinte cu o legitimitate politica dobandita prin vot universal. Opozitia a contestat rezultatele votului, acuzand FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internationali au indicat faptul ca acestea au fost "libere si corecte". Chiar daca au existat numeroase nereguli si carente organizatorice semnificative (calitatea tusului si a hartiei buletinelor de vot)[13]. In ecuatia acestei schimbari, imprevizibile, paradoxale, chiar incomprehensibile in raport direct cu rezultatele electorale, o importanta hotaratoare au avut-o fenomenele sociale care au singularizat Romania in anii 1990-1991( numeroase greve, dar mai ales mineriadele din septembrie 1991, care i-a fost de fapt fatala guvernului Roman) .

Asemenea fenomene au avut si teribil impact parlamentar, in sensul ca deputatii si senatorii au inceput sa migreze de la un grup parlamentar la altul; mai mult, in cele doua camere legislative au aparut, in urma acestor mutatii, partide care nici macar nu existasera la 20 mai 1990 si in consecinta, nu aveau legitimitate electorala (Partidul Socialist al Muncii, Partidul Romania Mare), unele din ele reusind chiar sa-si formeze grupuri parlamentare proprii. Parlamentul, s-ar putea spune, "simtea" asezarea defectuasa din punct de vedere sistemic si democratic si a reactionat in consecinta, manifestand deci o puternica dinamica interna, menita sa corijeze "eroarea" electorala[15].

De la revolutia incoace, toate disputele si framantarile interne ale Romaniei, puse sub sumnul democratiei, vizau imbunatatirea calitatii vietii. Taberele politice au castigat rand pe rand, ba una - ba alta, in priza la electorat, fiind toba de platforme-program si de solutii miraculoase pentru iesirea din criza economica, dar in practica vom observa ca lucrurile merg din ce in ce mai rau[16].