Conflictul palestiniano-israelian

Conflictul palestiniano-israelian

Izbucnit pe teritoriul Palestinei, conflictul dintre palestinieni si israelieni s-a transformat ulterior intr-un conflict arabo-israelian de proportii. Solidarizarea tarilor arabe in lupta impotriva Israelului a fost cauzata de inegalitatea fortelor implicate in conflict, odata cu interventia Statelor Unite ale Americii, alaturi de puterile Europei Occidentale, aliatii sai traditionali.

Implicarea Statelor Unite in conflictul zonal dintre palestinieni si israelieni a fost treptat perceput ca un conflict intre civilizatii, avand intr-o tabara lumea araba, profund religioasa si traditionalista, iar in cealalta, lumea occidentala, moderna, inspirata de ideile democratiei si libertatii individuale. Asadar acest conflict intre civilizatii s-a transformat treptat in principalul focar al terorismului international.

Conflict palestiniano-israelian a inceput odata cu intemeierea statului Israel pe teritoriul palestinian si a fost generat de pozitia duplicitara a Marii Britanii, care si-a tradat angajamentele luate fata de partea araba in primul razboi mondial, angajamente care vizau sprijinirea crearii unui stat palestinian, in masura in care tarile arabe intrau in lupta impotriva Germaniei si Imperiului Otoman.[1]

Desi trupele arabe au intrat in razboi alaturi de Marea Britanie si aliatii sai, contribuind la dezmembrarea Imperiului Otoman, inclusiv la victoria finala, totusi, pe fondul amplificarii miscarii sioniste ce urmarea stabilirea unui "camin evreiesc" pe teritoriul biblic al Palestinei, Marea Britanie nu si-a respectat promisiunile, dand castig in acest joc dublu, evreilor, stabilind in favoarea acestora si in detrimentul populatiei arabe majoritare, crearea unui stat national evreiesc in Palestina, neglijand astfel promisiunile facute partii arabe palestiniene. [2]

Alaturi de sustinerea Marii Britanii, statul Israel, proaspat aparut pe harta lumii, a capatat imediat sprijinul Statelor Unite ale Americii, aliat temut pentru uriasa sa forta militara, economica si politica, dobandita mai ales ca putere invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial.

Urmarind cursul evenimentelor intelegem motivele aversiunii poporului palestinian fata de Israel si marii sai aliati S.U.A. si Marea Britanie. Fata de injustitia care li s-a facut, palestinienii si-a manifestat deziluzia adoptand o atitudine de respingere si ostilitate, care treptat s-a materializat in cumplite acte teroriste manate de ura si razbunarea grupurilor radicale.[3] Insa pentru a putea patrunde in complexitatea acestei probleme se impune o prezentare de ansamblu atat a istoriei teritoriului Palestinei, cat si a celor doua popoare care il revendica - poporul evreu si poporul palestinian.

Actualul stat Israel a fost creat pe teritoriul biblic al Palestinei. In acest tinut, stapanit de triburile semite ale israelitilor, s-au pus bazele, in secolul XIII i.Hr., unui regat independent sub domnia regelui Saul. Acestuia i-au urmat regele David (1004-965) si fiul sau, Solomon (965-928) care a condus Israelul spre apogeul stralucirii si expansiunii sale. Dupa moartea lui Solomon, regatul acestuia s-a destramat, pe teritoriul sau constituindu-se doua state distincte, unul in nord, cu capitala la Samaria, care a fiintat pana in anul 722 i.Hr. si altul in sud, in regiunea Iudeea, cu capitala la Ierusalim, care a dainuit pana in anul 586 i.Hr. Aceasta separare a regatului lui Solomon in Israel si Iudeea s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari tragedii ale poporului evreu, despartirea conducand treptat la lupte fratricide ce au slabit comunitatea, liderii celor doua tabere acceptand chiar aducerea in Palestina a dusmanilor cei mai inversunati, pentru a castiga suprematia.

Pe fondul acestor conflicte interne, cele doua regate, Israelul si Iudeea, au fost anexate pe rand de catre marile puteri ale acelor vremuri - Asiria, Regatul Noului Babilon, Persia si Regatul seleucid - care nu puteau ramane indiferente fata de pozitia strategica a Palestinei, aflata la confluenta marilor rute comerciale.

Astfel Asiria a capturat Samaria, dar a esuat in incercarea sa de a cuceri Ierusalimul. Apoi, in anul 586 i.Hr. regele Babilonului, Nabucodonosor, a invadat Palestina, a cucerit Ierusalimul si a trimis in sclavie 10.000 de evrei, punand pe tronul Iudeei un rege, care mai tarziu avea sa se razvrateasca impotriva sa. Nabucodonosor a revenit si, dorind sa rezolve definitiv problema evreiasca, a recucerit Ierusalimul, incendiind Templul lui Solomon pana in temelii, si a trimis intreaga populatie in sclavie la Babilon.

Cincizeci de ani mai tarziu, cand Babilonul a fost cucerit de Cirus, regele Persiei, evreii s-au putut reintoarce in Palestina, reconstituind templul lui Solomon si sperand sa poata reconstrui o Iudee puternica. Palestina a fost, insa, din nou ocupata, de data aceasta de Alexandru cel Mare, care invingandu-l pe regele Darius al III-lea a creat in Palestina un regat iudeu elenistic de sinestatator.

Sfarsitul perioadei elenistice a survenit pe fondul expansiunii Imperiului Roman. In anul 63 i.Hr., Pompei, comandantul roman, a cucerit Ierusalimul, transformand Palestina in provincie romana. Cand politica de asuprire a romanilor a devenit insuportabila, in Palestina au izbucnit razboaie ale populatiei evreiesti. De teama ca miscarile de revolta din Palestina sa nu se intinda si in restul imperiului, imparatul Titus a intervenit in forta, distrugand Ierusalimul - din cel de-al doilea templu al lui Solomon supravietuind doar un zid occidental, numit mai tarziu "Zidul Plangerii".   

Cativa ani mai tarziu, in urma rascoalei evreiesti condusa de Simion Bar Kochbus (132-135) Ierusalimul a fost recucerit, conducatorul revoltei victorioase intitulandu-se rege al Israelului. Nous stat Israel nu avea sa supravietuiasca, insa, decat pana in anul 136, cand imparatul Hadrianus i-a ordonat comandantului roman Iulius-Severus sa recucereasca Palestina, populatia evreiasca fiind nevoita sa-si paraseasca teritoriul, interzicandu-se totodata accesul evreilor in Ierusalim.

Acest moment deschide dramatica epoca a dispersarii evreilor in toata lumea - asa-numita diaspora evreiasca. Deci, din secolul al II-lea si pana la mijlocul secolului al XX-lea, cand a fost fondat statul Israel, Palestina nu a cunoscut nici o guvernare evreiasca, desi pe acest teritoriu mica populatie evreiasca ramasa a convietuit alaturi de populatiile majoritare.

Dispersati in lumea intreaga, evreii si-au pastrat credinta intr-un Dumnezeu unic si invizibil de la care emanau toate legile si principiile de conduita, credinta care a constituit principalul liant al comunitatilor evreiesti. Heinric Heine afirma ca Legea lui Moise le-a oferit evreilor de-a lungul perioadei de diaspora "o patrie portabila", un gen de stat intangibil la nivel spiritual, care avea sa-i mentina uniti in perigrinarile lor prin istorie.

Astfel, fara populatia sa evreiasca, ce in majoritatea sa covarsitoare era dispersata in lumea intreaga, Palestina, sub dominatie romana, a fost inclusa in imperiul Bizantin incepand din anul 395. Cum intre Imperiul Bizantin si Imperiul Persan existau numeroase conflicte, ambele entitati politice urmarind sa obtina suprematia, de aceasta situatie favorabila au profitat popoarele musulmane, care au atacat cele doua imperii slabite, deposedandu-le de teritorii. In aceste conditii, Palestina, ocupata de persi, a fost cucerita si de arabi in anul 634, acestia ocupand in acea perioada Siria, Egiptul, Irakul, Iranul, Nordul Africii, trecand apoi si in Spania. Tot in aceasta perioada Ierusalimul a fost proclamat loc sfant al Islamului.

Astfel de la a doua jumatate a secolului al VII-lea si pana la primul razboi mondial, cu exceptia epocii curciadelor, cand a fost fondat, pentru doua secole, regatul latin al Ierusalimului, Palestina s-a aflat in permanenta sub stapanire musulmana. Aceasta stapanire a fost continuata de turci, care dupa ce in anul 1453 au cucerit Constantinopolul, au inclus sub suzeranitatea lor si Palestina, incepand din 1517, pana la prima conflagratie mondiala.

La inceputul secolului al XX-lea, cand Imperiul Otoman se afla in declin, Palestina, favorizata atat de pozitia ei strategica, cat si de aureola ei de "Tara Sfanta" capatata inca din Evul Mediu, Ierusalimul fiind nucleul celor trei mari religii monoteiste - iudaismul, crestinismul si islamismul - era ravnita atat de arabi, cat si de miscarea sionista.

Arbitrul in aceasta disputa dintre partea araba si organizatia sionista a fost Marea Britanie.

Astfel, in timpul primului razboi mondial, Marea Britanie, impreuna cu aliatii sai, au cerut sprijinul tarilor arabe in lupta contra Germaniei si Imperiului Otoman. Cum in aceasta perioada arabii doreau sa se elibereze de sub dominatia otomana, colaborarea a fost rapid pecetluita, trupele arabe intrand in razboi alaturi de Marea Britanie, guvernul de la Londra promitandu-le acestora recunoasterea independentei tuturor teritoriilor arabe de sub stapanirea otomana.

Dupa sfarsitul razboiului, in pofida victorie obtinute de coalitia antiotomana cu sprijinul arab, Marea Britanie nu si-a respectat angajamentele facute fata de arabi, ea fiind implicata intr-un joc dublu. S-a constatat ca pentru a fi sigura de victoria in razboi, Marea Britanie a negociat atat cu partea araba cat si cu partea sionista, miza fiind aceeasi - Palestina. Promisiunile nu au fost, insa, respectate decat in negocierile cu sionistii, carora li s-a promis crearea unui stat national evreu in Palestian, in detrimentul populatiei arabe, majoritare la cea vreme.

In acest sens sta martarie Declaratia Balfour, intitulata astfel dupa numele ministrului britanic de externe din acea perioada, adresata federatiei sioniste, prin care se facea cunoscuta pozitia guvernului britanic care urma sa sprijine "stabilirea in Palestina a unui camin national pentru poporul evreu". In realizarea acestui angajament fata de miscarea sionista, mandatul britanic instituit la finele razboiului la Conferinta de la San Remo din 1920 asupra Palestinei, incorporeaza si Declaratia Balfour, care capata astfel o legitimitate internationala. De altfel acest mandat al Marii Britanii a confirmat prezenta britanica in Plaestina inca din 1917, cand a fost cucerit Ierusalimul.

Exercitandu-si mandatul in conditiile existentei unei populatii majoritar arabe intr-o stat palestinian asaltat de imigrari masive si de achizitionari de teritorii de catre evrei, Marea Britanie era implicata in gasirea unor solutii pentru aplanarea conflictelor tot mai dese dintre evrei si arabi. Aceste confruntari, pornite din nemultumirea palestinienilor care nu puteau accepta sa fie deposedati de un teritoriu pe care il stapanisera mai bine un mileniu, au culminat cu rebeliunea generala din perioada 1936-1939, soldata cu mii de morti.

Pentru a-si mentine controlul asupra situatiei tot mai incordate, Marea Britanie a recomandat, prin comisia Pell, impartirea Palestinei in doua state independente, unul arab si unul evreu, sau crearea unui stat palestinian independent, in care evreii si arabii sa-si imparta deopotriva administratia si guvernarea. Dar cum nici una dintre parti nu era multumita de solutiile propuse, valul de violente a continuat, amplificandu-se tot mai mult.

Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a fact ca problema palestiniana sa treaca pe plan secund, Marea Britanie si celelalte mari puteri folosindu-si resursele pentru stoparea ascensiunii Germaniei.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial problema palestiniana a revenit in forta. De aceasta data insa comunitatea internationala, prin intermediul tinerei Organizatii a Natiunilor Unite, a fost mai receptiva la problema evreiasca avand in vedere numarul imens de victime din randurile evreilor, produse de pogromul nazist.

In 1947, amintita organizatie internationala a trebuit sa hotarasca asupra acestei probleme atat de spinoasa si de controversata. Astfel, prin Rezolutia Adunarii Generale din 29 noiembrie 1947, O.N.U. a recomandat impartirea Palestinei in sase regiuni: trei regiuni, reprezentind 56 % din suprafata totala, formand Statul Evreu, populatia majoritara fiind evreii, trei regiuni, reprezentand 43 % formand Statul Arab, populatia majoritara fiind arabii, urmand ca 1 %, reprezentand Ierusalimul si imprejurarile sale, sa fie declarata zona internationala sub administratia O.N.U.

Tot in 1947, prin Rezolutia de partaj teritorial, Adunarea Generala a O.N.U. a hotarat ca pe masura ce Marea Britanie isi va fi incetat mandatul, retragandu-si fortele armate, administrarea Palestinei se va transmite progresiv Comisiei O.N.U. instituita in acest sens. De altfel, Marea Britanie isi facuse publica hotararea de a-si depune mandatul la 15 mai 1948.

In data de 14 mai 1948, cu cateva ore inainte de expirarea mandatului britanic, seful executivului agentiei evreiesti David Ben Gurion, ce a devenit primul sef de guvern, proclama la Tel Aviv independenta statului Israel. Doar 11 minute mai tarziu Israelul era recunoscut ca stat de S.U.A., iar la 17 mai de Uniunea Sovietica.

Reactia statelor arabe nu s-a lasat asteptata. Astfel, in noaptea de 15 mai 1948, la ora 0,00, cand expira mandatul britanic, tarile membre ale Ligii Arabe - Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak si Arabia Saudita - au atacat nou-creatul stat Israel, declansand primul razboi arabo-israelian din suita multor astfel de razboaie, care vor avea loc in aceasta regiune atat de agitata a lumii.