Structuri politice in evul mediu

Obiective :

identificarea si caracterizarea principalelor tipuri de structuri politice intilnite in evul mediu ;

definirea statului;

analizarea institutiilor din statul carolingian ;

compararea imperiilor carolingian si ottonian;

enumerarea principalelor institutii ale statelor centralizate;

evidentierea deosebirilor dintre statul feudal si statul de stari.

Cuprins :

I.1. Tipologia structurilor politice medievale

I. 2. Marile migratii si disparitia Imperiului Roman de Apus

I. 3. Regatele succesoare

I. 4. Statul carolingian

I. 5. Feudalismul

I. 6. Imperiul ottonian

I. 7. Evolutia statului medieval (sec. X-XV)

I. 8. Germania si Italia (sec. XI-XV)

I.1. Tipologia structurilor politice medievale

Evul mediu s-a caracterizat printr-o mare varietate a tipurilor de organizare politica, in functie de conditiile specifice din anumite zone sau epoci istorice. Pentru reliefarea diversitatii, dar si a elementelor de unitate in planul politic si institutional, vom prezenta tipologia propusa de antropologia culturala. Pe baza studierii a sute de civilizatii, antropologii au identificat, in mare, urmatoarele tipuri de organizare politica, a caror existenta poate fi presupusa pentru perioada de care ne ocupam: bande de vinatori-culegatori, triburi, sefii, state.

Organizarea de banda caracteriza grupuri mici de populatie, de regula nomade, care erau autosuficiente si autonome, caci traiau intr-o relativa izolare, fara a avea contacte importante si fara a face schimburi sistematice cu vecinii. Cei ce faceau parte din aceste grupuri isi asigurau hrana prin vinatoare si cules, si, intrucit nu exista posibilitatea acumularilor de avere, caci tot ceea ce se agonisea se impartea imediat intre toti membrii, se considerau cu totii egali. Desigur, si in cazul vinatorilor-culegatori exista un anumit tip de autoritate, dar aceasta era informala, depinzind de prestigiul personal al celor ce ajungeau sa o exercite si nu de existenta unei institutii anume. Astfel de structuri politice se pare ca nu mai existau in Europa in perioada la care ne referim, cu exceptia, poate, a unor populatii din nordul extrem al continentului si din Groenlanda.

Organizarea tribala  se intilnea in societatile cu economie mai diversificata, in zone in care se practica o cultura primitiva a plantelor (horticultura) si cresterea animalelor, adesea in regim nomad sau semi-nomad.

Ea era specifica zonelor cu densitate de populatie mai mare, datorata hranei mai abundente, care era acum produsa, si nu mai depindea intru-totul de hazardul naturii. In consecinta, triburile aveau membri mai numerosi decit bandele de vinatoare. Populatiile care au ajuns la acest tip de organizare erau mai sedentare decit cele de care a fost vorba anterior, teritoriul lor fiind mai bine delimitat. Si acest mod de organizare avea o natura egalitara, intrucit lipseau stricte ierarhii politice si nu se constituisera nici clasele sociale. Existau totusi in cadrul acestor comunitati persoane care detineau o autoritate recunoscuta in mod formal de toti ceilalti. Specializarea intre membrii tribului era mai mare, mai ales in ceea ce-i privea pe cei aflati in legatura cu fortele supranaturale (samani, vraci, etc.). Dar modelele de conducere informala ramineau o trasatura importanta si in cazul populatiilor organizate in triburi. In interiorul acestora existau asociatii (clanuri bazate pe legaturile de rudenie, clase de virsta) care puteau integra mai multe grupuri locale intr-unul mai larg. Populatiile organizate in structuri tribale ocupau in evul mediu zone din nordul Europei (laponii), din spatiul baltic (prusii, baltii, etc.), din centrul si rasaritul continentului (slavii in perioada migratiilor).

Sefiile caracterizau societati mai dens populate, cu comunitati mai permanente, care obtineau o productivitate mai mare. In cadrul acestora s-au creat structuri de autoritate formale care integrau mai multe comunitati, dintre care fiecare putea sa-si aiba propria conducere, reprezentata de un sef, sau de un consiliu. Pozitia sefului era uneori ereditara, dar si in cazul electivitatii era, in general, una permanenta si ii conferea un statut inalt detinatorului.

In cadrul acestui tip de comunitate existau, de regula, ranguri sociale, ceea ce presupunea un acces la prestigiu diferit pentru membrii ei. O responsabilitate importanta a sefilor era aceea de a fi de agent de redistribuire, care impartea celor din jur, in functie de diferite criterii, bogatiile pe care comunitatea le-a acumulat.

In primele secolele ale evului mediu, stadiul organizarii in sefii fusese atins de catre majoritatea triburilor germanice, de unele triburi slave, de catre huni, de celtii din Insulele Britanice, iar ulterior, o organizare de acelasi tip par sa fi avut vikingii inaintea crestinarii si crearii regatelor scandinave.

Desigur, pentru evul mediu, cazul cel mai studiat, si, in consecinta, cel mai cunoscut de organizare politica, este cel statal.

Statul asigura si in evul mediu monopolul asupra violentei legitime, ceea ce presupunea dezvoltarea unor instrumente de control social formale si specializate : forte de mentinere a ordinii, armata permanenta. Dincolo insa de forta, era nevoie si de asigurarea legitimitatii conducatorului, care consta in credinta populatiei in dreptul acestuia de a guverna. Carisma personala a celui ce conduce, prestigiul dinastiei din care face parte, justificare religioasa a domniei erau tot atitea modalitati de asigurare a legitimitatii politice intilnite in aceasta perioada, in diferite zone ale lumii. Statele se mai caracterizau si prin existenta unei structuri de clasa, care se exprima printr-un acces inegal al membrilor comunitatilor la resursele economice si la exercitarea puterii politice.

Statele au aparut in zonele unde exista o economie productiva (de cele mai multe ori agricultura intensiva, dar in anumite cazuri si cresterea animalelor, chiar nomada, putea asigura conditii pentru aparitia structurilor statale). Productivitatea inalta a permis aparitia oraselor, un inalt nivel de specializare a activitatilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri si servicii si folosirea monedei), comert exterior intens. In perioada pe care o studiem, organizarea statala s-a impus treptat pe intreg teritoriul Europei.

Tipuri de state

Daca cele aratate mai sus reprezinta acele trasaturi comune, definitorii pentru o entitate care isi merita numele de stat, in momentul in care analizam cazurile particulare, observam existenta unor mari deosebiri, care ne pot face sa ne intrebam, de exemplu, daca putem include in aceeasi categorie Venetia si regatul Frantei. De aceea, in realizarea unei tipologii a statelor, putem lua in discutie mai multe criterii.

Conform criteriului teritorial, acestea se pot imparti in :

state teritoriale (care cuprind mai multe structuri urbane in componenta lor)

orase-state (organizate in jurul unui unic centru urban).

Daca folosim criteriul organizarii politice, atunci putem vorbi de :

republici

monarhii, acestea din urma difentiate la rindul lor in imperii si regate, in functie de ideologia oficiala.

Regatele se deosebeau de imperii nu atit prin dimensiuni, cit prin lipsa ideii universale. Totusi, regatele tindeau sa preia unele componente ale acestei idei, cum ar fi cea a relatiei speciale intre monarh si divinitate. De exemplu, in Europa, regii dobindeau un caracter sacru prin ungere, si se considerau, in diferite forme, reprezentantii lui Dumnezeu pe pamint. Pe de alta parte, regatele sfirseau prin a se defini ca state total independente fata de imperii, carora nu le mai recunosteau nici autoritatea formala. Ideea suveranitatii regilor a fost exprimata cel mai bine de legistii francezi din secolul al XIV-lea in formula « regele este imparat in regatul sau ». De asemenea, expresia « prin mila lui Dumnezeu », folosita in titluri de monarhi, exprima aceeasi idee a dependentei puterii lor direct de Dumnezeu, si nu de un imparat terestru. In perioada la care ne referim, majoritatea statelor europene erau organizate in forma regatelor, sau tindeau sa realizeze acest tip de structura politica.

I. 2. Marile migratii si disparitia Imperiului Roman de Apus

I. 2. 1. Situatia Imperiului in ajunul marilor migratii

La sfirsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea, Imperiul Roman este o monarhie centralizata si birocratizata, in fruntea careia se afla imparatul ce dispune de o autoritate teoretic necontestata. In practica, exista insa o serie de probleme grave, legate de dificultatile de stringere a impozitelor, din ce in ce mai apasatoare, de rigiditatea structurilor sociale in care fiecare locuitor al Imperiului este legat pe viata de statutul sau, de problemele economice cauzate de reculul demografic si de nivelul scazut al inzestrarii tehnice. Armata sufera din pricina dificultatilor de recrutare, datorate aceluiasi recul demografic, ceea ce face necesar apelul la mercenari barbari. Pe plan spiritual, crestinismul (religie de stat din 381, din vremea imparatului Teodosie) tinde sa inlocuiasca definitiv vechea religie politeista, clerul crestin dobindind pozitii din ce in ce mai importante in stat.

I. 2. 2. Lumea barbara inaintea marilor migratii

Dincolo de limes (granita fortificata a imperiului) se afla diferite neamuri barbare, in principal de origine germanica, cu un stadiu inferior de dezvoltare (crescatori de animale si agricultori aflati in epoca fierului, iar ca organizare politica ajunsi, unii dintre ei, la nivelul sefiilor). Aceste societati razboinice si pradalnice sint interesate de bogatiile imperiului, pe care incearca in permanenta sa-l jefuiasca. Un rol important la barbarii germanici il joaca sefii militari care isi constituie cete razboinice din toti cei ce doresc sa-i urmeze in lupta, indiferent de originea etnica a acestora. Acestia organizeaza expeditii de prada ce patrund tot mai frecvent pe teritoriul imperiului, deschizind drumul marilor migratii.

I. 2. 3. Migratia hunilor

Originari din Asia Centrala, hunii ajung in Europa prin anii '70 ai secolului al IV-lea, si in 375 distrug regatul ostrogot situat la est de Nistru, zdrobesc apoi rezistenta vizigotilor, al caror centru se afla in Transilvania, si se aseaza in Pannonia, de unde organizeaza raiduri pustiitoare in Imperiul Roman. Sosirea lor in Europa declanseaza marile migratii care au marcat sfirsitul Imperiului roman. In 451, sub conducerea lui Attila incearca sa supuna Occidentul, dar sint invinsi la Cimpiile Catalaunice. Puterea lor se destrama dupa moartea lui Attila, in 453.

I. 2. 4. Migratia vandalilor

Din Pannonia, unde se gaseau la inceputul secolului al V-lea, vandalii trec Rinul in 406 impreuna cu alte neamuri barbare, apoi, dupa 409, se aseaza in Spania. Sub presiunea vizigotilor trec in 428 Gibraltarul, sub conducerea lui Genseric, cucerind Africa romana si insulele din bazinul estic al Mediteranei. Regatul vandal dureaza pina in 533, cind sint invinsi de Iustinian.

I. 2. 5. Migratia vizigotilor

In urma invaziei hunilor, vizigotii, care se gaseau pe teritoriul de astazi al Romaniei, trec Dunarea in Imperiul Roman de Rasarit. Dupa ce jefuiesc timp de mai multe decenii provinciile balcanice, pornesc sub conducerea lui Alaric spre nordul Italiei, unde cuceresc si jefuiesc in 410 Roma. Incheie apoi pace cu romanii, si se aseaza in sud-vestul Galiei, de unde incep si cucerirea Spaniei, de la vandali. Repliati din secolul al VI-lea in Spania, in urma infringerii de catre Clovis, regele francilor, ei organizeaza un regat cu capitala la Toledo. In cadrul acestuia se realizeaza, in cele din urma, sinteza romano-gotica, dar regatul dispare in urma invaziei arabe din 711.

I. 2. 6. Migratia ostrogotilor

Invinsi de huni si obligati sa-i urmeze in expeditiile lor, ostrogotii se gaseau, dupa moartea lui Attila, in Pannonia.Sub conducerea lui Teodoric, in 489 ostrogotii sint trimisi de imparatul Zenon in Occident, acolo unde in 476 generalul de origine skira, Odoacru, il depusese pe ultimul imparat, Romulus Augustulus. Teodoric si armata sa reusesc sa-l invinga pe Odoacru, si in 493 ostrogotii deveneau stapinii Italiei. Din Ravenna, Teodoric guverneaza cu echitate peste goti si romani. Dupa moartea sa, in 526, succesorii nu mai reusesc sa asigure echilibrul statului, iar tulburarile interne furnizeaza pretextul interventiei lui Iustinian. Armata bizantina lupta impotriva gotilor din Italia din 534 pina in 555, reusind sa desfiinteze statul ostrogot, dar epuizind si toate resursele peninsulei, care in curind va fi cucerita de longobarzi.

I. 2. 7. Migratia longobarzilor

Originari din Scandinavia, longobarzii se gaseau in secolul al VI-lea in Pannonia, pe care o parasesc in urma conflictelor cu avarii si datorita perspectivei de a se aseza in Italia. Solicitati de bizantini ca mercenari impotriva ostrogotilor, longobarzii condusi de Alboin intreprind din 568 cucerirea pe cont propriu a peninsulei italiene. Foarte rapid preiau controlul asupra oraselor din nord, stabilindu-si centrul la Pavia, si continua expansiunea spre sud. Nu reusesc insa sa puna stapinire nici pe Roma, sediul papalitatii, nici pe Ravenna, resedinta exarhului bizantin, reprezentant al imparatului de la Constantinopol, nici pe sudul Italiei sau pe Sicilia, ramase sub control bizantin. De aceea, stapinirea longobarda nu poate niciodata sa asigure unificarea intregii Italii, iar conflictele cu papii de la Roma, in incercarea de a cuceri vechea capitala a Imperiului, ii determina pe acestia din urma sa ceara ajutorul regilor franci. In 774, Carol cel Mare, viitorul imparat, il invinge pe ultimul lor rege, punind capat istoriei longobarde.

I. 2. 8. Migratia anglo-saxonilor

Saxonii se gaseau, incepind din sec. al III-lea, pe cursurile inferioare ale Wesserului si Elbei. Anglii locuiau in sudul peninsulei Iutlanda, in vreme ce iutii, un alt neam inrudit cu celelalte doua, si care le-a intovarasit in migratie, se gaseau in nordul Iutlandei.

Migratia acestor neamuri spre Britania a fost favorizata de parasirea insulei de catre trupele romane, la inceputul secolului al V-lea. Chemati pe la mijlocul aceluiasi secol ca mercenari de britonii romanizati, pentru a lupta cu scotii si pictii, inaintasii irlandezilor si ai scotienilor de astazi, angli si saxonii constata ca fosta provincie romana ofera conditii prielnice stabilirii lor. Grupuri din ce in ce mai numeroase incep sa soseasca de pe continent, care ii masacreaza pe britoni sau ii obliga sa se refugieze spre Tara Galilor, Cornwall sau Bretania franceza de astazi (fosta Armorica). Pe la 500 apar primii regi, iar in secolul al VI-lea se contureaza mai multe regate, care isi disputa intiietatea. Intre acestea se afirma, in diferite etape, Northumbria, Wessexul, Kentul. Invazia vikinga creeaza mari dificultati anglo-saxonilor, care reusisera sa se unifice sub stapinirea regelui Alfred cel Mare (871-899). De-abia in secolul al XI-lea regatul anglo-saxon isi recapata pentru o scurta perioada independenta, pina in 1066 cind are loc cucerirea normanda sub conducerea ducelui Wilhelm.

I. 2. 9. Migratia francilor

La gurile Rinului, pe malul sau drept, se gaseau francii, o confederatie de neamuri inrudite unele cu altele, individualizate din masa germanica relativ recent sub acest nume comun. Din a doua jumatate a secolului al III-lea au incercat mereu sa invadeze Galia, fiind respinsi cu mare greutate de imparati. Un mare numar dintre ei intra in rindurile armatei romane din Galia, si unii sint asezati de Imperiu in regiunile nordice ale acestei provincii, pentru a pune in valoare terenurile agricole abandonate de vechii lor locuitori. Spre deosebire de alti migratori, ei nu au intrerupt niciodata contactul cu locurile de origine, ceea ce a contribuit la intarirea permanenta a elementului barbar asezat in Galia. In 481, la conducerea unuia din regatele din zona Belgiei actuale, vine Clovis, din dinastia merovingiana, care reuseste sa-i elimine pe ceilalti sefi barbari din fosta Galie romana. Convertirea sa, de la paginism la confesiunea populatiei galo-romane, a facilitat sinteza intre cele doua civilizatii. La moartea sa, urmasii isi impart regatul, dar unitatea teoretica se mentine (sugerata de numele comun, de « regat al francilor », sub care sint cunoscute formatiunile teritoriale rezultate din imparttire). Aceasta unitate va fi restaurata in secolul al VIII-lea de catre dinastia Pippinizilor,din care se trage Carol cel Mare.

I. 2. 10. Consecintele marilor migratii

I. 3. Regatele succesoare

I. 3. 1. Instalarea barbarilor

Asezarea barbarilor in Imperiu s-a facut in conformitate cu sistemul de incartiruire a soldatilor romani, numit al ospitalitatii. Potrivit acestuia, proprietarii romani erau obligati sa puna la dispozitia barbarilor intre o treime si doua treimi din pamint, locuinta, sclavi. In unele cazuri se pare insa ca n-a fost vorba de o preluare a pamintului, ci doar de incasarea unei cote-parti din veniturile aferente acelui pamint. Vandalii au confiscat pe scara larga pamintul proprietarilor romani, iar anglo-saxonii i-au izgonit din tinuturile lor pe celtii romanizati. Astfel, asezarea neamurilor germanice pe teritoriile romane a avut ca urmare un anumit transfer de proprietate. In unele zone, germanicii au adus cu ei organizarea de marca sau obste sateasca (longobarzii), dar, in general, au adoptat sistemul roman al proprietatii private asupra pamintului.

I. 3. 2. Regalitatea

In momentul in care se aseaza pe teritoriul Imperiului, neamurile germanice sint conduse de sefi militari, care, din punctul de vedere al poporului lor, poarta numele de regi, dar care, din punctul de vedere al Imperiului, sint considerati generali sau functionari romani. Regii barbari respectau in mod teoretic drepturile imparatului din rasarit si se proclamau drept reprezentanti ai acestuia, in general in virtutea unui foedus, tratat de alianta militara.

Conceptia despre autoritatea monarhica ramine, in esenta, una de tip roman. Suveranul tinde sa aiba o putere absoluta, pe care vechile institutii tribale n-o mai pot controla. Se contura si o anumita conceptie despre stat vazut ca patrimoniul unei familii, care poate fi impartit urmasilor, ca in cazul francilor. Regalitatea barbara incearca sa pastreze aparenta imperiala, regii preluind o serie de prerogative ale imparatului roman. Functiei lor prioritar militare, acestia ii adauga si calitatea de legislatori, impartitori de dreptate, sefi ai administratiei si aparatori ai bisericii.

In statele barbare intemeiate pe continent a existat regimul personalitatii legilor, potrivit caruia un om era judecat dupa legea neamului sau: romanii dupa dreptul scris roman, iar barbarii dupa cutumele lor. Regii reprezentau si instanta suprema de judecata, fiind usor de contactat de cei care doreau sa faca apel la ei (ultimii regi merovingieni umblau prin teritoriu in care lente, trase de boi, pentru ca toti cei care doreau sa le vorbeasca sa se poata apropia, si sa fie ascultati).

Ca sefi ai administratiei, regii barbari din Italia, Galia, Spania, pastreaza in mare parte aparatul de stat roman, pe care nu aveau cu ce sa-l inlocuiasca. O situatie deosebita se intilneste doar in Britania anglo-saxona, unde structurile romane s-au prabusit total, si unde migratorii germanici nu au mai gasit elemente de administratie pe care sa le preia direct. Aici, institutiile impuse au fost in prima instanta cele specifice sefiilor barbare de pe continent.

I. 3. 3. Institutiile ecleziastice in regatele germanice

Merita mentionat, in problema organizarii bisericii, cazul special al episcopilor, care, foarte frecvent, in cazul in care disparea administratia laica de sorginte romana, preluau unele din atributiile vechilor functionari imperiali, mai ales la nivelul oraselor, carora le asigurau apararea.

Regii barbari ii imita pe imparati si in ceea ce priveste functia de aparatori ai bisericii. Un caz aparte il constituie Clovis, regele francilor, care trece de la paginism direct la ortodoxie, fara a mai parcurge o etapa ariana, ca alti regi germanici. Convertirea lui la crestinism (496 sau 508) a creat premisele sintezei rapide dintre franci si populatia galo-romana, conditie a soliditatii statului franc. In 589 se converteau si vizigotii de la arianism la drepta credinta, si pe la mijlocul secolului al VII-lea arianismul disparea si din statul longobard. In 597 incepea convertirea anglo-saxonilor, prin botezul regelui Aethelbert din Kent. Pretutindeni se instaurau relatii foarte bune de colaborare intre stat si biserica, regalitatea oferind acesteia surse de venit (mai ales danii de paminturi) si protectie, iar biserica punind la dispozitia regilor mijloace de legitimare ideologica (ungerea apare pentru prima data in Spania vizigota) si cadre pregatite pentru indeplinirea functiilor administrative. Colaborarea regilor cu episcopii si abatii este o caracteristica a regatelor succesoare europene.

I. 4. Statul carolingian

Datorita unei succesiuni de regi slabi si a epuizarii paminturilor pe care le daruisera pentru a-si asigura fidelitatea aristocratiei, dinastia merovingiana a pierdut treptat puterea reala. Ultimii reprezentanti ai ei, 'regii trindavi' lasasera conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante in zona Belgiei actuale si reprezentau marea aristocratie franca din nord, ceea ce explica si treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolideaza pozitia familiei si isi sporeste prestigiul prin infringerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce in ce mai indraznete in Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scund (majordom intre 741-751) hotaraste sa transforme puterea efectiva pe care o detinea intr-o regalitate de drept.

I. 4. 1. Instaurarea dinastiei carolingiene

Majordomul Pepin dorea sa devina rege si sa-si asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era amenintat de longobarzi, care doreau sa cucereasca in sfirsit Roma si sa faca din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul imparatului de la Constantinopol, dar in contextul framintat al secolului al VIII-lea (criza iconoclasta, atacurile arabe) devenise clar ca de la Bizant nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era regatul francilor, cirmuit de fapt de majordom. In urma intelegerii dintre cele doua parti, oastea trimisa de Pepin intervine in Italia, ii invinge pe longobarzi si cedeaza papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum incolo baza teritoriala a statului pontifical. In schimb, in 751 legatul papal il unge pe Pepin rege, consfintind astfel inlaturarea ultimului merovingian. Trei ani mai tirziu, papa in persoana il unge din nou ca rege pe Pepin, impreuna cu sotia si cu cei doi copii, ceea ce conferea o si mai mare legitimitate noii dinastii.

I. 4. 2. Inscaunarea lui Carol cel Mare

Pipinizii aveau aceeasi conceptie patrimoniala despre stat precum merovingienii, astfel ca la moartea lui Pepin cel Scund, in 768, regatul se imparte intre fii sai Carloman si Carol. Acesta din urma ramine insa foarte repede singurul rege si continua opera tatalui sau.

I. 4. 3. Cuceriri militare

In vremea lui Carol Martel fusese deja cucerita Frizia, zona din nordul Olandei actuale, si acum stapinirea acesteia este consolidata. Carol cel Mare continua expansiunea inceputa de inaintasii sai pe trei directii pricipale: sud-est : Italia, sud-vest : Spania si est : Germania.

In Italia intervine impotriva longobarzilor pe care ii supune in 774, luindu-l prizonier pe regele lor Dezideriu si intitulindu-se el insusi 'rege al francilor si al longobarzilor'.

In Spania declanseaza un 'razboi sfint' impotriva musulmanilor, si reuseste sa cucereasca teritorii pina in zona Barcelonei (778), care devine si capitala 'marcii Spaniei'.

In est, s-au purtat lupte incrincenate cu saxonii (772-803), in care cucerirea s-a combinat cu crestinarea fortata, prin masuri draconice impotriva celor care, refuzind credinta lui Carol, respingeau de fapt autoritatea lui. In Germania centrala au fost cucerite Bavaria si Carintia. Tot in est, expansiunea a ajuns pina in Panonia, unde avarii isi stabilisera un important centru de putere. Prin distrugerea ringului (structura politica organizata de avari) in 796, stapinirea lui Carol ajungea pina la Dunarea mijlocie si Drava.

Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de origini si limbi diferite (germanici, romanici, slavi), ceea ce punea probleme de aparare si de organizare. Pentru aparare, in regiunile limitrofe au fost organizate marci de granita (provincii cu rol militar, aflate la frontierele statului): marca Spaniei, marca panonica, marca de rasarit, marca daneza. Consolidarea stapinirii sale avea insa nevoie si de un suport ideologic gasit in restaurarea imperiului in Occident.

I. 4. 4. Restaurarea Imperiului

In urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, si papa, dornic sa-si asigure protectia suveranului franc, si sa restaureaze autoritatea imperiala in Occident, l-a proclamat pe Carol imparat la 25 decembrie 800.

Statul condus de Carol, chiar daca se voia o restaurare a imperiului roman, era in multe privinte diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu incorpora teritorii altadata romane (Spania, Britania), iar pe de alta parte se extinsese in zona germana ce nu fusese niciodata stapinita de romani. Era un stat centrat pe spatiul franc si orientat din punct de vedere economic spre nord, si nu spre Mediterana, in acel moment controlata de arabi. Desi la suprafata parea inspirat de modele romane, imperiul a ramas unul franc, in care se mentinea conceptia patrimoniala despre stat, vazut nu ca un domeniu public (res publica) ci drept o proprietate personala a suveranului, care il lasa mostenire si mai ales il poate imparti.

I. 4. 5. Urmasii lui Carol cel Mare

Fiul sau, Ludovic cel Pios (814-840) a continuat, pe de o parte, opera tatalui sau, de uniformizare, mai ales religioasa, a statului, dar pe de alta, a fost incapabil sa rezolve problemele de succesiune. Urmasii sai au impartit imperiul in 843 (Tratatul de la Verdun) printr-un acord prin care revenea lui Carol cel Plesuv Francia Occidentala (in mare Farnta actuala), lui Ludovic Germanicul Francia Rasariteana (actuala Germanie) si lui Lothar Italia si zona intermediara intre cele doua stapiniri ale fratilor sai (viitoarea Lotharingie). Lothar pastra insa titlul de imparat si o intiietate onorifica intre fratii sai. Aceasta a marcat impartirea definitiva a Imperiului carolingian si in scurta vreme caderea in desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa in actualitate avea sa survina de-abia in 962, insa sub o alta dinastie germana, a ottonienilor.

I. 4. 6. Organizarea interna

Puterea centrala este asigurata de imparat si de anturajul lui, 'palatul' (cu mentiunea ca nu mai exista functia de majordom, pe care suveranul o exercita singur, de teama uzurparii). Nu exista o capitala propriu-zisa, necesitatea de a fi prezent personal in diferite puncte ale imperiului si de a consuma la fata locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducind la o deplasare a curtii intre mai multe resedinte. Totusi, cea preferata, mai ales in ultimii ani ai vietii lui Carol a fost la Aachen, unde si Ludovic cel Pios incearca sa stabileasca o adevarata resedinta imperiala. Imparatul concentreaza in mina sa toate puterile: judiciara, administrativa, religioasa si militara. El legifereaza in toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate in forma de capitole si avind putere de lege pe intreg teritoriul Imperiului. Controlul asupra aplicarii politicii imperiale este asigurat de trimisii suveranului, missi dominici, care se deplaseaza regulat in teritoriu, cite doi - un laic si un cleric. Acestia inspecteaza, primesc raporturi sau plingeri, transmit hotaririle imparatului.

Puterea locala este exercitata in circumscriptiile administrative (comitate, ducate, marci) de catre comiti, duci (cu o functie militara mai pronuntata) sau marchizi (comitii din marcile de aparare). Acestia exercita pe plan local puterea administrativa, judiciara si militara, fiind recompensati prin pastrarea unei cote parti din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocratie si sint legati de suveran prin juramintul de fidelitate pe care Carol il impune tuturor oamenilor liberi in incercarea de a da coerenta stapinirii sale. Vasalitatea (sistem de obligatii reciproce in care prestarea slujbei militare se face in schimbul unor avantaje materiale si este garantata prin juramint) este deci vazuta ca un mijloc de guvernare a imperiului.

Imunitatea a fost la inceput tot ca o modalitate de guvernare a imperiului, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se acordau toate puterile judiciare si fiscale pe domeniul sau, unde agentii puterii imperiale nu puteau intra. Initial derogare a unor responsabilitati, imunitatea a devenit mai tirziu un mijloc de subminare a puterii suveranului.

De asemenea, in guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abatii fiind folositi ca missi, iar clerul, in general, a oferit stiutorii de carte necesari pentru administrare.

Rezultatul actiunilor intreprinse de Carol cel Mare si urmasii sai a fost renasterea ideii de imperiu crestin in Europa apuseana, idee care sub diferite forme va supravietui pina in epoca moderna, dind o anumita identitate comuna civilizatiei europene.

I. 5. Feudalismul

I. 5. 1. Beneficiul

In lumea medievala, redevenita in mare masura rurala, si in care circulatia monetara s-a redus foarte mult, pamintul reprezinta cea mai sigura bogatie si constituie cel mai frecvent folosit mijloc pentru a recompensa servicile aduse. In schimbul slujbelor care le-au fost prestate, regii merovingieni fac danii in paminturi apropiatilor lor, pentru a-si asigura credinta acestora si a-si spori autoritatea asupra lor. Dar cum aceste danii sint cel mai adesea neconditionate, si facute pentru slujbe trecute, credinta celui ce le-a primit exista atita vreme cit se mai gaseste la dispozitia regelui pamint din care sa faca noi daruri. In momentul in care fondul funciar este epuizat, regii isi pierd autoritatea, asa cum s-a intimplat cu ultimii merovingieni, care din pricina neputintei de a se impune au fost denumiti 'regi trindavi'. Numele sub care este cunoscuta aceasta danie neconditionata este beneficiu, de la cuvintul latin beneficium, care insemna 'binefacere'.

I. 5. 2. Vasalitatea

In epoca franca, practica prin care un om liber intra in serviciul unui personaj important este cunoscuta sub numele de vasalitate. Cel ce intra in slujba cuiva, oferindu-i serviciile sale si supunerea sa desavirsita, incepe sa fie numit vasal. Cel care il ia sub protectia sa, asigurindu-i si mijloacele de subzistenta poarta numele de senior. Legatura intre cei doi este una personala, intarita prin juramint, astfel incit sa garanteze ca vasalul isi va indeplini obligatiile, in general militare, iar seniorul ii va asigura existenta, intretinindu-l la curtea sa, oferindu-i hrana, haine, arme si alte daruri.

In secolul al VIII-lea, pentru intretinerea vasalului incepe sa fie cedata o bucata de pamint, numita in acte beneficiu, apoi fief sau feud. Se constata deci fuzionarea celor doua institutii, pina atunci separate, beneficiul si vasalitatea. Vasalii incep astfel sa fie casati, adica inzestrati cu gospodarie proprie si nu intretinuti la curtea seniorului lor.

Ca sa faca fata unor probleme noi, precum pericolul reprezentat de invaziile arabe, majordomul Carol Martel recurge la acordarea de beneficii pe scara larga luptatorilor sai, de aceasta data conditionindu-le de prestarea slujbei militare.

I.5.3. Omagiul vasalic

Stabilirea relatiilor vasalice, intr-o societate care foloseste prea putin scrisul, este exprimata printr-o ceremonie publica, menita sa ramina in memoria celor care au asistat. Aceasta este alcatuita din acte riguros codificate, care presupun un ansamblu de comportamente simbolice (gesturi si cuvinte) ale celor doi participanti. Ceremonia intrarii in vasalitate cuprinde omagiul, act prin care vasalul ingenuncheaza in fata seniorulu, si, punindu-si miinile impreunate in miinile acestuia, in semn de supunere, declara ca vrea sa devina 'omul' lui. Seniorul trebuie sa-i stringa miinile, in semn de acceptare si de asigurare a protectiei, apoi cei doi se saruta pe buze, pentru a marca intelegerea si a arata ca ea s-a facut intre oameni egali. Apoi, vasalul trebuie sa depuna un juramint de credinta fata de seniorul sau, pe Evanghelii sau pe sfinte moaste, obiecte sfintite menite sa intareasca forta cuvintelor rostite. In final, seniorul da vasalului investitura fiefului, care consta din inminarea unui obiect simbolic (sceptru, steag, nuia, sabie, bucata de pamint, etc.) care desemneaza feudul ce va intra astfel in posesia vasalului. Vasalul poate primi nu doar pamint, ci si alt fel de venituri, cum ar fi dreptul de a percepe anumite vami sau taxe, important fiind doar ca seniorul sa-i puna la dispozitie mijloace prin care acesta sa se intretina si sa-si procure armamentul, din ce in ce mai costisitor (cal, zale, armura, spada, lance, etc.), care-i era necesar pentru a-si indeplini functia militara.

I. 5. 4. Drepturi si obligatii reciproce

Legatura stabilita intre cei doi printr-un astfel de contract vasalic este personala, si trebuie reinnoita la moartea uneia dintre parti. Aceasta inseamna si ca feudul ramine de drept in proprietatea seniorului, vasalul avind asupra lui doar drepturi de posesie si de folosinta. In fapt insa, feudul se va transmite ereditar in familia vasalului, cu conditia ca urmasii acestuia sa presteze la rindul lor omagiu si juramint de credinta seniorului.

Contractul vasalic creeaza drepturi si obligatii reciproce. Vasalul are fata de seniorul sau indatoriri negative: de a nu-i prejudicia in vreun fel bunurile, persoana, familia si onoarea, si indatoriri pozitive, rezumate in formula sfat si ajutor.

Sfatul presupunea o serie de obligatii ale vasalului, precum :

de a-l asista pe seniorul sau cind acesta impartea dreptatea in tribunalul seniorial

de a-l ajuta sa gaseasca solutii in situatii dificile, ca de exemplu in timpul luptelor

de a fi prezent la castel in ocazii solemne, cum ar fi depunerea omagiului de catre alti vasali.

Ajutorul este in principal de doua feluri:

• banesc
1. rascumpararea seniorului cazut prizonier ;
2. armarea drept cavaler a primului fiu ;
3. casatoria primei fiice ;
4. plecarea seniorului in cruciada.
• militar.

Ajutorul militar consta in sprijinul armat dat de vasal seniorului sau ori de cite ori acesta avea nevoie, dar cu trecerea timpului, beneficiind si de incercarile bisericii de a limita razboaiele, acest sprijin a fost restrins la participarea timp de 40 de zile pe an la o campanie. Posibilitatea vasalului de a parasi lupta in momentul cind considera ca si-a indeplinit obligatia militara facea ca trupele recrutate pe acest principiu feudal sa fie lipsite de disciplina si de coeziune.

La rindul sau, seniorul are obligatii fata de vasal :

sa-i puna la dispozitie mijloace de intretinere si sa nu-l lipseasca in mod nejustificat de ele ;

sa-i ofere protectie, sprijin armat si banesc la nevoie.

In cazul in care vasalul isi incalca obligatiile asumate, este considerat tradator (felon), iar feudul poate fi reluat de senior. Daca acesta din urma isi nedreptateste grav vasalul, atentind la viata sa ori a familiei sale, la onoarea sotiei, sau refuzind sa-l ajute la nevoie, acesta poate rupe juramintul de fidelitate, pastrind feudul si depunind juramint seniorului seniorului sau. Daca nu exista un senior suprem, atunci el poate pastra feudul ca alodiu, adica liber de obligatii vasalice.

Datorita necesitatilor de a organiza apararea la nivel local si un vasal al imparatului putea sa-si creeze proprii vasali pentru a avea la dispozitie oameni inarmati. Acestia, datorita relatiei personale stabilite, ii datorau credinta lui, dar nu si seniorului lui. Pe de alta parte, o persoana putea avea mai multi seniori, carora le jura credinta (omagiu multiplu), astfel ca era posibil sa apara dificultati daca seniorii intrau in lupta unii impotriva altora. Pentru a se rezolva astfel de situatii, s-a inventat omagiul ligiu (principal), mai important decit omagiile plane (secundare). Astfel, numai seniorului caruia i se prestase omagiul ligiu i se datora credinta impotriva tuturor, inclusiv a unor seniori carora li se prestase omagiul plan.

Problema cea mai mare a sistemului creat de relatiile feudo-vasalice este insa aceea ca prin caracterul lor personal, creeaza o ruptura intre monarh si masa supusilor sai, care isi vor asculta proprii seniori in detrimentul regelui, suveran pentru toti, dar suzeran (senior) doar pentru vasalii sai directi. Aceasta a condus la fenomene de fragmentare a autoritatii politice in regat, crearea principatelor teritoriale care marcheaza o parte importanta a istoriei medievale europene.

I. 6. Imperiul ottonian

I. 6. 1. Regalitatea

Dupa stingerea in 911 a dinastiei carolingiene in Germania, titlul imperial este restaurat de regele Otto I (936-973).

Otto I reuseste sa limiteze independenta ducatelor etnice care fusesera create in spatiul german (Bavaria, Saxonia, Franconia, etc.). El intervine in alcatuirea lor teritoriala, trecind la amputari si comasari, care conduc treptat la pierderea caracterului lor etnic. In conditiile in care functia ducala redevine revocabila si nu se pot constitui dinastii (cu exceptia Saxei, ramasa centrul puterii Ottonienilor), ducatele evolueaza spre simple structuri teritoriale. Otto I prefera sa se alieze cu episcopii, carora le delega puteri in teritoriu, deoarece acestia nu puteau constitui dinastii care sa concureze regalitatea si pentru ca aveau un prestigiu spiritual care putea fi pus in serviciul autoritatii centrale. In schimbul donatiilor si privilegiilor, episcopii presteaza omagiu regelui, care le acorda investitura pentru functia lor eclesiastica. Biserica germana devenea una regala, si apoi, dupa 962, imperiala, cheie de bolta a statului ottonian.

I. 6. 2. Imperiul

In afara succeselor pe plan intern, Otto are si remarcabile realizari externe. La Lechfeld, in 955, regele german obtine o victorie impotriva ungurilor, care marcheaza sfirsitul incursiunilor acestora impotriva Europei occidentale.

De asemenea, Otto isi impune vointa in Italia, unde, la 2 februarie 962, era incoronat imparat.

Ca si in vremea lui Carol, restaurarea imperiala se baza pe expansiunea teritoriala si pe consolidarea puterii in interiorul unui stat germanic. Spre deosebire de predecesorii sai italieni care purtasera in ultimii ani titlul de imparat, Otto adauga ideii imperiale conservate la Roma dimensiunea universala, continuta in misiunea de aparator al Bisericii.

Colaborarea strinsa intre Otto si biserica se manifesta cu si mai multa putere dupa asumarea titlului imperial, cind continua opera de extindere a crestinismului in teritoriile slave, unguresti sau daneze. La moartea sa, Imperiul redevenise prima putere a lumii occidentale.

Otto al II-lea (973-996) continua politica tatalui sau, dar trebuie sa faca fata unor probleme aparute in spatiul slav. Domnia sa este marcata de preocuparea pentru problemele interne ale Germaniei, ceea ce lasa in umbra misiunea imperiala.

Aceasta a fost reluata de fiul si succesorul sau Otto al III-lea (996-1002). Fiul unei principese bizantine (Theophano), profund influentat de aceasta si de anturajul ei, Otto incearca sa concretizeze o idee imperiala marcata de componenta romano-bizantina. Colaboreaza strins cu scaunul pontifical, pe care in 999 il atribuie vechiului sau profesor si prieten, Gerbert. Acesta isi ia numele de Silvestru, care fusese purtat de papa contemporan cu Constantin cel Mare, ilustrind astfel intentia perfectei colaborari intre Imperiu si Biserica, in mod traditional atribuita primului imparat crestin. Otto al III-lea incearca sa realizeze un imperiu crestin in care biserica sa fie subordonata puterii imparatului. Dimensiunea crestina a imperiului lui Otto al III-lea este demonstrata si de continuarea actiunii de evanghelizare a paginilor (prusii sau ungurii) ca si prin crearea de noi episcopate. Universalismul imperiului este dovedit de implicarea in consacrarea unor regate subordonate, precum cel polonez, sau chiar crearea unora noi, precum cel maghiar. Principele ungur Vayk, prin crestinare primeste numele de Stefan si papa Silvestru al II-lea, colaboratorul fidel al imparatului, ii trimite o coroana, ceea ce semnifica transformarea stapinirii sale intr-un regat de tip occidental.

In interiorul Imperiului intervin insa probleme, si in 1001 Otto al III-lea este obligat sa plece din Roma. Moare in ianuarie 1002, cind se pregatea s-o recucereasca.

Disparitia prematura a lui Otto al III-lea a pus capat aspiratiilor universale ale Imperiului. Urmasii sai se vor preocupa de problemele interne, iar Imperiul isi intareste din ce in ce mai mult caracterul german. Titlul pe care acesta il poarta de acum inainte, 'Sfintul Imperiu Roman de Natiune Germana', ilustreaza mentinerea unei ideologii universale grefata insa pe resurse si pe interese germane.

I. 7. Evolutia statului medieval (sec. X-XV)

1. 7. 1. Etapele evolutiei statului

1. 7. 2. Monarhia senioriala

Folosirea sistemului relatiilor de vasalitate, considerat la inceput un mijloc de buna guvernare, a condus sub urmasii lui Carol cel Mare la destramarea imperiului si formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stapineau doar nominal teritoriul statului, puterea reala fiind exercitata de diferitii feudali locali (principi, duci, comiti, marchizi, baroni, castelani, etc.). Regasim aceste fenomene de farimitare feudala, intovarasite adesea de anarhia ce caracterizeaza slabirea puterii centrale a monarhului, in Franta secolelor IX-XI, in Germania in secolele XIII-XV, etc.

1. 7. 3. Institutiile monarhiei senioriale

Farimitarea feudala a facut ca titlul monarhic in Occident sa fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului sa fie proportionala cu resursele pe care i le punea la dispozitie domeniul funciar stapinit in nume propriu. Regele isi datoreaza autoritatea pe care o mai are faptului ca teoretic este suzeranul tuturor marilor seniori ai regatului si nu poate fi vasalul nimanui. Bazindu-se pe sistemul relatiilor de vasalitate si pe atributiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul sau personal, aceasta etapa din evolutia statului medieval poate fi numita a monarhiei senioriale.

Monarhia este o institutie care garanteaza mentinerea unitatii tarii in fata pericolelor externe dar si interne, reprezentate de o excesiva farimitare a autoritatii. Regele este superior celorlalti mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniaza faptul ca detine autoritatea de la divinitate.

Curtea regala (curia regis) cuprinde persoane care initial asigura serviciul personal al regelui, dar care treptat primesc atributii mai bine definite. Crearea unor servicii specializate, care sa asigure gestionarea finantelor, impartirea dreptatii, buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizarii statale.

Armata cuprinde trupele membrilor curtii regale, la care se adauga oastea vasalilor regali, pe care acestia trebuie sa o puna la dispozitia suveranului in virtutea obligatiei lor de a-i da ajutor (auxilium) in caz de nevoie. O astfel de oaste era indisciplinata, marii feudali refuzind adesea sa se supuna unei conduceri unice. Era si instabila, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligati prin juramint sa-si urmeze la lupta seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fara sa fie invinuiti de tradare.

1. 7. 4. Monarhia starilor

Nesiguranta provocata de razboaiele dintre feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau apara singure, precum clericii si orasenii, sa sprijine restabilirea autoritatii monarhice si eliminarea farimitarii, punindu-i la dispozitie bani, ostasi, specialisti stiutori de carte. A contribuit la cresterea puterii regale si dezvoltarea economica, inflorirea comertului si a oraselor, care au creat conditiile exercitarii autoritatii pe o scara mai larga decit inainte. Schimbarile in tehnica si organizarea militara, care au facut sa scada rolul cavaleriei nobiliare in favoarea pedestrasilor inarmati cu arcuri, arbalete si apoi cu arme de foc, au contribuit la reducerea rolului militar al nobilimii. In acelasi timp insa, regalitea, care dispunea de resurse mai importante, isi forma armate mai moderne, alcatuite din profesionisti

Monarhia, desi consolidata, nu putea rezolva singura toate problemele guvernarii, astfel incit a fost necesara colaborarea cu reprezentantii starilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orasenii bogati). Acestia au constituit adunari reprezentative, cunoscute sub diferite denumiri: State Generale in Franta, Parlament in Anglia, Cortesuri in Peninsula Iberica. In secolele XIII-XV, datorita colaborarii dintre autoritatea monarhica si aceste adunari ale reprezentantilor starilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale Europei este considerat monarhie a starilor.

1. 7. 5. Statele centralizate

Centralizarea, care presupunea pe de o parte unificarea intregului teritoriu al tarii in jurul domeniului stapinit direct de rege, iar pe de alta parte, stabilirea acelorasi institutii in tot regatul, a beneficiat si de argumentele teoretice aduse de legisti. Acestia erau oameni cu pregatire in domeniul dreptului, care, in momentul in care in Occident reincep sa se foloseasca legile scrise, de origine romana, in defavoarea legiuirilor nescrise, cutumiare, argumenteaza superioritatea regelui asupra principilor teritoriali si faptul ca deasupra lui nu exista o alta autoritate. 'Regele e imparat in regatul sau', spun legistii francezi in secolul al XIV-lea, opunindu-se astfel in acelasi timp si puterii principilor locali dar si pretentiilor imparatului german la o autoritate superioara celei regale.

Cresterea puterii monarhice in directia centralizarii nu a fost posibila in Germania si Italia, unde conditiile interne au condus la mentinerea farimitarii politice, predominind principatele si orasele-state.

1. 7. 6. Institutiile din monarhia starilor si din statele centralizate

Tendinta care se constata in tari precum Franta, Anglia, Spania, Portugalia este de intarire a puterii regale in detrimentul celei a marilor feudali. O contributie importanta a avut-o stabilirea unor impozite percepute de pe teritoriul intregului regat. La inceput cu caracter extraordinar, impuse de nevoia purtarii razboaielor, taxele devin permanente si regulate, punind astfel la dispozitia regalitatii sume incomparabil mai mari decit cele de care dispuneau principii teritoriali. Impunerea acestor contributii s-a facut cu ajutorul institutiilor reprezentative care ii reuneau pe delegatii starilor privilegiate. Numite State Generale in Franta, Cortesuri in Peninsula Iberica, Parlament in Anglia, aceste adunari ale starilor generale au sustinut regalitatea in procesul de centralizare prin aprobarea impozitelor, dar au incercat, mai ales in conditii de criza, sa imparta cu puterea centrala guvernarea statului. Esuat in Franta si Peninsula Iberica, acest deziderat a devenit realitate in cazul Angliei. In afara acestor institutii reprezentative care actionau la scara intregii tari, existau si adunari ale starilor provinciale, constituite la nivel local, si care isi asumau unele atributii privitoare la gestionarea treburilor locale.

Curia regala se specializeaza din ce in ce mai mult, apar functii bine definite, atribuite unor dregatori care au atributii legate de serviciul personal al monarhului, dar si privitoare la tezaur, cancelarie, armata, etc. Se contureaza un consiliu regal, in care intra nobili, reprezentanti ai clerului, legisti care contribuie la dezbaterea si luarea hotaririlor importante in politica interna si externa a tarii.

Pentru o mai buna administrare a teritoriului, regalitatea apeleaza la o serie de organe locale, menite sa asigure autoritatea regelui in teritoriu: prepoziti, balivi, senesali in Franta, serifi in comitatele engleze, coregidori in Spania. In general atributiile acestor reprezentanti locali erau complexe: militare, administrative, fiscale, judiciare.

Tribunalele regale sint alte institutii importante in procesul intaririi puterii centrale. Daca in perioada monarhiei feudale sau senioriale, impartirea dreptatii era un drept al fiecarui senior local, in monarhiei starilor, exercitarea justitiei este concentrata in miinile reprezentantilor regelui. In Franta, din secolul al XIII-lea, in urma specializarii curiei regale apare Parlamentul, instanta suprema de justitie. Alaturi de acesta, din secolul al XV-lea, existau si parlamente provinciale, cu aceleasi atributii. In Anglia, tribunalele regale isi extind competentele la scara intregii tari inca din secolul al XII-lea, paralel cu elaborarea unui drept comun, care sa nu mai tina seama de diferitele cutume locale.

1. 7. 7. Mecanismele centralizarii

Conditiile politice diferite au facut ca procesul de centralizare sa aiba caracteristici aparte in diferitele state ale Europei.

In Franta, centralizarea, pe linga aspectul institutional, a avut o importanta componenta teritoriala, fiind nevoie de unificare la domeniul regal a teritoriilor controlate de mari nobili, si de asemenea punindu-se problema eliberarii unor parti ale teritoriului francez care erau stapinite de englezi (mai ales in cadrul Razboiului de 100 de ani, dar si anterior).

Deoarece Anglia fusese cucerita de normanzi de la anglo-saxoni in 1066 iar regele Wilhelm Cuceritorul impartise pamintul vasalilor sai directi, aici nu au avut loc fenomene de farimitare atit de puternice precum in Franta, astfel ca aspectul principal al centralizarii a fost cel institutional.

In Peninsula Iberica, prin cucerirea araba s-a introdus o linie de demarcatie intre teritoriile crestine si cele stapinite de Islam, ceea ce a facut ca aici eliberarea de sub stapinirea araba si unificarea institutionala sa mearga in paralel.

1. 7. 8. Centralizarea in Franta

Dinastia capetiana a fost cea care a reusit centralizarea politica a Frantei. Regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) da semnalul luptei de restaurare a ordinii in domeniul regal, supunindu-i pe marii seniori rebeli, care refuzau sa se supuna autoritatii regale, intrata intr-un indelungat proces de decadere dupa stingerea dinastiei carolingiene.

Filip al II-lea August (1180-1223) reuseste sa elimine aproape total stapinirea engleza asupra unor teritorii franceze (mai putin Guyenne, ramasa in posesia regilor Angliei). Prezenta engleza in Franta era datorata detinerii de catre regele Angliei ca feude a Normandiei, ducatul din care pornise Wilhelm Cuceritorul si a Acvitaniei, adusa ca zestre alaturi de alte teritorii de catre Alienor de Acvitania, casatorita cu Henric al II-lea (1154-1189). Domeniul regal se extinde si spre sud, iar in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfint justitia regala se intareste si se exercita pe teritoriul intregului regat, prin itermediul tribunalelor care impun pretutindeni dreptatea facuta in numele suveranului.

In timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) continua mai ales procesul de centralizare institutionala, instituindu-se un sistem de impozite regulate.

1.7.9. Razboiul de 100 de ani

La inceputul secolului al XIV-lea, centralizarea Frantei parea intrata pe un fagas ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, si cunoscut sub numele de 'razboiul de 100 de ani' avea sa creeze mari probleme ambelor monarhii.

Cauzele generale sint legate de mentinerea unor teritorii ale Frantei actuale in posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligatiile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale razboiului a fost refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei sa presteze omagiu regelui Frantei pentru ducatul Guyenne (sud-vestul Frantei).

O alta cauza priveste rivalitatea franco-engleza pentru comitatul Flandrei, zona foarte prospera din punct de vedere economic, care depindea politic de Franta, dar era atrasa in sfera de influenta a economiei engleze. In Flandra se dezvoltase postavaritul, iar materia prima (lina) provenea in mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale intre cele doua zone erau foarte importante.

Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care diminuind veniturile obtinute de seniori pe seama taranilor, ii indeamna pe acestia sa vada din nou in razboi o sursa 'onorabila' de cistiguri.

Cauza imediata a razboiului a fost insa reprezentata de criza pentru succesiunea la tronul Frantei deschisa prin moartea in 1328 a ultimului urmas direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum toti fii regelui murisera fara a lasa urmasi de sex masculin, se punea problema alegerii unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea era casatorita cu Eduard al II-lea, regele Angliei, si fiul sau, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Marii nobili francezi invoca insa o prevedere a legii salice din secolul al VI-lea care nu permitea femeilor sa mosteneasca pamint, si sustin ca tronul regatului nu se transmite prin femei. Cea mai apropiata ruda a defunctului rege pe linie masculina raminea nepotul sau de frate, din ramura Valois a familiei capetiene, care urca pe tron sub numele de Filip al VI-lea.

Razboiul debuteaza in 1337 si parea mai putin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere numeric si siliti sa lupte departe de tara lor, infruntind astfel dificultati de aprovizionare si recrutare. Acestea sint insa doar relative, caci regele Angliei are numeroase posesiuni pe continent, care pot servi ca baza de operatiuni, si sursa de provizii si chiar de oameni. Pe de alta parte, exista elemente de superioritate foarte importante in cazul Angliei. Obiceiul englez de a se rascumpara cu bani serviciul militar datorat in cadrul relatiilor feudo-vasalice, precum si impozitele aprobate de Parlament ii ofereau regelui posibilitatea sa intretina o armata profesionista. Arcasii englezi, recrutati dintre taranii liberi si priceputi in minuirea celor mai ucigatoare arme la distanta existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori in fata cavaleriei greu inarmate franceze.

La Crecy in 1346 si la Poitiers in 1356, cavaleria franceza, greoaie si indisciplinata, a fost zdrobita de arcasii englezi. De altfel, in fata unei noi tehnici de lupta, care permitea uciderea de la distanta, cavalerii erau aproape neputinciosi, ei fiind obisnuiti cu lupta de aproape, in care scopul nu era uciderea adversarului ci capturarea lui in scopul obtinerii unei rascumparari.

Acest lucru i se intimpla si regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers si silit sa se rascumpere cu o suma exorbitanta. Aceasta a amplificat criza din Franta, unde se declanseaza profunde miscari sociale. Reprezentantii orasenilor in frunte cu Etienne Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatind ineficienta regelui si a marii nobilimi, incearca sa instituie controlul regalitatii de catre Statele Generale. In acelasi timp se declansa si marea rascoala a taranilor, Jacqueria, intrucit acestia erau exasperati de jafurile cavalerilor lipsiti de plasament dupa infringerea de la Poitiers si convinsi de inutilitatea nobilimii care nu fusese in stare sa apere regatul, lasindu-se infrinta succesiv de englezi. Intre miscarea orasenilor si rascoala taraneasca nu exista unitate de obiective, nici coordonare, si cu sprijinul lui Carol cel Rau, regele Navarrei, ambele au fost infrinte.

In faza a doua a razboiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reusit sa puna capat seriei de victorii engleze. In primul rind el a luat o serie de masuri pe plan intern, dintre care cea mai importanta este transformarea contributiilor extraordinare platite de supusii sai pentru razboi in impozite permanente. Astfel, si regalitatea franceza avea la dispozitie o sursa de venituri mai putin supusa hazardului. Pe de alta parte, regele a numit in fruntea armatei comandanti priceputi, cum a fost conetabilul Du Guesclin, si a inceput sa recurga la o tactica asemanatoare celei engleze, prin folosirea in masura mai mare a infanteriei. Au fost evitate noi confruntari decisive, razboiul fiind transformat intr-unul de uzura, al carui scop era, pentru francezi, sa distruga bazele de aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligati sa se retraga din Franta, unde spre 1380 mai stapineau doar citeva orase (Calais, Bordeaux, Bayonne).

Desi confruntata si ea cu grave probleme datorita rascoalei taranesti condusa de Watt Tyler si a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuseste sa preia din nou intiativa spre sfirsitul secolului. La Azincourt, in 1415, victoria engleza facea sa treaca din nou sub controlul Angliei o mare parte din Franta: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord de Loara, inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare extrem de favorabila Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se casatorea cu Henric al V-lea, regele Angliei, si fiul ce urma sa se nasca din acesta casatorie trebuia sa domneasca peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Minecii, si in care Franta ar fi jucat probabil rolul de anexa continentala a Angliei.

Se pierduse insa din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate in timpul deceniilor de razboi, si patriotismul care se inchega in jurul ideii de Franta. Acestea au facut posibil succesul uluitor al actiunii Ioanei d'Arc, o taranca de 19 ani din Lorena, care afirmind ca aude voci divine ce o sfatuiesc, reuseste sa-l determine pe printul Carol (delfinul), inlaturat de la mostenirea regatului, si care mai stapinea doar sudul Frantei, sa-i puna la dispozitie o armata. Intr-o atmosfera de entuziasm religios, in fruntea acesteia, Ioana reuseste in 1429 sa despresoare orasul Orleans, asediat de englezi, si a carui cucerire le-ar fi permis acestora sa inainteze spre teritoriile sudice, aflate inca sub control francez. De asemenea, ea reuseste sa determine ungerea ca rege a lui Carol la Reims, locul traditional de incoronare, care conferea legitimitate. Aceasta ii era lui Carol al VII-lea cu atit mai necesara cu cit in 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui englez si al printesei franceze, era incoronat rege la Paris. Prinsa de englezi, Ioana d'Arc a fost judecata si arsa pe rug pentru erezie, in 1431, la Rouen. Dar reactia de raliere in jurul regelui legitim pe care ea o declansase a continuat, si Franta preia definitiv initiativa in conflictul ce dura deja de prea multa vreme. Carol al VII-lea reusea, pina la 1453, sa elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu exceptia portului Calais (pierdut de Anglia in favoarea Frantei abia in 1558).

Razboiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestari ale crizei secolului al XIV-lea, agravind o situatie si asa complicata din cauza regresului economic si demografic. In afara pierderilor umane si materiale, el a pus in citeva rinduri in discutie harta politica a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.

Indelungatul conflict a avut si consecinte mai putin negative, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atit la francezi cit si la englezi, pentru care incepe sa nu mai fie importanta doar apartenenta lor la respublica christiana, cit si calitatea de supusi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficiala a regatului englez din vremea cuceririi normande, inceteaza sa mai joace acest rol, si engleza isi recapata intreaga demnitate.

In Franta, sfirsitul razboiului a creat si premisele desavirsirii centralizarii statale, prin integrarea in domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci si a altora. In timpul lui Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun intr-un apanaj pentru fiul sau, Filip cel Indraznet, si care se transformase in timpul ducilor urmatori intr-un stat cvasi independent. Urmasul sau la tron, Carol al VIII-lea, se casatoreste cu mostenitoarea ducatului Bretaniei, care este astfel la rindul sau alipit domeniului regal.

1. 7. 10. Centralizarea in Anglia

In Anglia, dupa cucerirea normanda, regele Wilhelm a stabilit clar obligatiile vasalice atit pentru cei care il urmasera de pe continent, cit si pentru acei nobili anglo-saxoni carora li s-a permis pastrarea paminturilor. Puterea regala a slabit totusi si in Anglia, in urma unor lupte dinastice din secolul al XII-lea, ceea ce a pus in fata regelui Henric al II-lea Plantagenetul sarcina intaririi acesteia. De o deosebita importanta au fost reforma militara, prin care se crea o armata profesionista, si reforma judiciara, care extindea la scara intregului regat competentele tribunalului regal. O noua criza apare in timpul regelui Ioan fara Tara (1199-1216), care deposedat de feudele din Franta este obligat sa acorde o serie de privilegii nobilimii, clerului, oamenilor liberi in general, consemnate in Magna Charta Libertatum (1215).

In urma altei confruntari intre regalitatea engleza si razvratiti apartinind starilor privilegiate, in 1265 este convocata o adunare reprezentativa considerata de catre istorici drept inceputul Parlamentului englez si al colaborarii acestuia cu regalitatea. Infringerea in razboiul de 100 de ani a dat posibilitate Angliei sa se concentreze asupra problemelor interne. Dupa depasirea crizei reprezentata de luptele dintre familiile aristocratice de Lancaster si York in cadrul Razboiului celor doua roze (1455-1485), Anglia a inceput sa inainteze pe calea instaurarii monarhiei absolute, prin venirea la putere a lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1507).

1. 7. 11. Centralizarea Spaniei

In Peninsula Iberica erau constituite regate separate in Castilia, Aragon, Leon, Portugalia, care se confruntau cu opozitia reprezentata de marii nobili (grandes), care folosea elemente ale foarte numeroasei nobilimi mici (hidalgos) pentru a-si constitui armate cu care sa lupte impotriva arabilor, dar si contra puterii regale. Cortesurile sint un alt element care limiteaza intre secolele XIII-XV autoritatea monarhilor iberici. Pe de alta parte framintarile interne, luptele dinastice ca si orientarea regatului Aragonului spre Italia (unde ocupa Sicilia, Sardinia, Neapole) au incetinit lupta de eliberare a peninsulei de sub stapinirea araba (Reconquista), conditie esentiala a unificarii si centralizarii institutionale. Casatoria dintre Isabela, mostenitoarea tronului Castiliei si Ferdinand, mostenitorul din Aragon, urmata de inscaunarea lor in 1479 au creat conditiile unificarii Spaniei si cuceririi emiratului de Granada, ultimul teritoriu stapinit in peninsula de mauri. Desi in timpul domniei lor fiecare dintre cele doua tari si-a mentinut institutiile proprii, acest moment a insemnat totusi sfirsitul procesului de centralizare in Spania. Nepotul lor Carol, urcat pe tron in 1516, a desavirsit unificarea politica si a instaurat in Spania monarhia absoluta.

I.7.12. Reconquista

Centralizarea Spaniei nu poate fi inteleasa fara a analiza eliberarea teritoriului de sub stapinirea musulmana, cunoscuta in istoriografie sub numele de reconquista.

Macinat de lupte interne, regatul vizigot se prabusea cu o extrema rapiditate sub atacurile incepute de arabi in 711, odata cu invazia berberului Tarik. In sapte ani, aproape intreaga Penisula Iberica era cucerita si organizata mai tirziu sub forma califatului de Cordoba, cu exceptia regiunilor muntoase si greu accesibile din nord, unde se mentinusera mici state crestine, precum regatele Asturiilor, Leonului si Navarrei. In secolele VIII-IX, disensiunile interne din aceste regate nu permit ofensiva impotriva Islamului, dar nici nu ingaduie avansul arabilor dincolo de linia Coimbra-Toledo-Guadalajara.

Unele succese in lupta impotriva maurilor au cauze externe, fiind legate de intemeierea de catre Carol cel Mare a unei marci de granita in nordul Cataloniei, transformata apoi in comitatul Barcelonei. Carol esua insa in incercarea de a avansa catre sud, si in urma ridicarii asediului Saragosei, ariergarda franca, avindu-l in frunte pe comitele Hruotland, este masacrata in munti de catre basci (778). Episodul istoric a stat la baza Cintecului lui Roland, cel mai vechi poem epic din literatura franceza.

La mijlocul secolului al IX-lea, se afirma regatul Asturiilor, care se extinde pina la riul Duero. In secolul al X-lea se pun si bazele Castiliei, in jurul orasului Burgos. Arabii insa reactioneaza, si catre anul 1000 aceste progrese crestine sint oprite pentru o vreme.

Pe la mijlocul secolului al XI-lea, Califatul de Cordoba se prabusea, fiind inlocuit cu 23 de mici regate independente, taifas, aflate adesea in conflict unele cu altele. De aceasta situatie profita crestinii care avanseaza spre sud, cucerind in 1080 Toledo. Dar tot in secolul al XI-lea pozitiile arabilor din Peninsula Iberica sint intarite prin venirea berberilor Almoravizi din nordul Africii. In lupta impotriva maurilor se evidentiaza Rodrigo Diaz de Bivar (1040-1099), devenit erou al cintecelor epice sub numele de Cid, care cucereste in 1094 regatul Valenciei. Acesta este insa pierdut de crestini la moartea sa. Secolul al XI-lea este si martorul conturarii ideii de razboi sfint al crestinilor impotriva islamului, care anunta ideea de cruciada.

In secolul al XII-lea initiativa este preluata de regatul Aragonului, care sub regele Alfonso, cucereste asezari maure de la sud de riul Ebru si include in regat, printr-o uniune personala, comitatul Barcelonei. Aceasta oferea insa Aragonului iesirea la mare care il orienta pentru citava vreme spre o politica mediteraneeana (cucerirea insulelor din bazinul occidental si instalarea in Sicilia, in 1266 si in sudul Italiei).

La 1172 arabii beneficiaza de noi intariri: sosesc in Spania Almohazii, berberi ce succedasera in Africa de nord Almoravizilor. Ca reactie se produce concertarea fortelor crestine, sprijinita de papa Inocentiu al III-lea care incredinteaza arhiepiscopului de Toledo sarcina de a organiza o cruciada impotriva arabilor. Sub conducerea regilor din Castilia, Argon si Navarra, cavalerii crestini obtin in 1212 victoria de la Las Navas de Tolosa, care reprezinta punctul crucial al Reconquistei. Portugalia, ce dobindise in secolul al XII-lea (1143) calitatea de regat independent, se extinde spre sud. Castilia si Aragonul avanseaza si ele in aceeasi directie, astfel ca in 1270 arabii nu mai detineau decit Granada si alte citeva mici teritorii.

Reconquista va fi reluata cu succes abia la sfirsitul secolului al XV-lea, cind prin cucerirea emiratului Granadei in 1492 de catre regatele unite ale Castiliei si Aragonului, se incheia recucerirea Peninsulei Iberice de catre crestini. Se creau astfel conditiile expansiunii spaniole peste mari, ca o prelungire dincolo de ocean a luptelor impotriva necredinciosilor, care constituisera timp de secole ratiunea de a fi a nobilimii iberice.

I. 8. Germania si Italia (sec. XI-XV)

Germania si Italia au avut in evul mediu o evolutie politica asemanatoare, in sensul ca in ele s-a mentinut farimitarea care in Franta si Anglia fusese inlocuita de centralizarea monarhica. Aceasta situatie are cauze multiple.

Atit Germania cit si Italia sint lipsite de unitate economica, diferitele lor regiuni orientindu-se spre centre cu interese adeseori divergente.

Afirmarea papalitatii a constituit un alt factor al mentinerii diviziunii politice in cele doua zone. Existenta unui stat teritorial condus de episcopul Romei in centrul Italiei a impiedicat pina in epoca moderna orice tentativa de a reface unitatea peninsulei.

Imparatul nu dispune, ca in Franta, de un domeniu feudal, in jurul caruia sa se realizeze centralizarea. In plus, conflictele deschise dintre imparat si papa slabesc si mai mult puterea primului in spatiul german, contribuind decisiv la mentinerea farimitarii. Pentru a beneficia de sprijin in lupta cu papalitatea sau pentru realizarea ambitiilor italiene, imparatii fac numeroase concesii in favoarea unei feudalitati oricind gata sa se alieze cu dusmanii.

Pentru Italia, o cauza a mentinerii farimitarii a fost afirmarea puternica a autonomiilor urbane, care a condus la frecvente lupte intre orase pentru suprematie. De asemenea, instaurarea dominatiei arabe, apoi normande, angevine sau aragoneze in sudul peninsulei a fost un alt factor care si-a avut contributia la esecul oricarei tentative de unificare.

I. 8. 1. Germania

Imperiul este privit, dupa disparitia ottonienilor, din ce in ce mai mult ca suma celor trei regate ce il constituie: Germania, Italia si Burgundia. Germania se extinde spre est pe seama slavilor. Pina in secolul al XI-lea, organizarea interna este cea mostenita de la carolingieni si ottonieni, cu functiile de comite si de duce teoretic revocabile de catre rege, si cu rolul important al unui cler supus si fidel autoritatii monarhice. Dinastia franconiana, instaurata in 1025, a incercat, mai ales prin Henric al IV-lea (1056-1106), sa duca o politica de centralizare monarhica si de restaurare a controlului asupra bisericii, aflata in procesul de afirmare a independentei ca urmare a reformei gregoriene. Intre regele german si papa Grigore al VII-lea intervine disputa asupra dreptului de a investi in inaltele functii bisericesti, asa numita 'lupta pentru investitura'. Miza era de fapt asigurarea controlului asupra clerului, si desi conflictul se termina cu un compromis (Concordatul de la Worms, 1122), rezultatul este disparitia 'bisericii imperiale' care sprijinise pina atunci autoritatea monarhica in fata aristocratiei laice. Principii sint beneficiarii deceniilor de conflict, in care se produce teritorializarea ducatelor etnice si formarea a zeci de principate, apartinind aristocratiei laice sau ecleziastice (familiile Staufen, Welf, Supplinburg, episcopii de Mainz, Köln, Hamburg, Bremen, Salzburg, etc.). Ca urmare a puterii acumulate, acestia au un rol din ce in ce mai important in alegerea regelui, principiul ereditar nefiind recunoscut.

In 1125 urma la conducerea Germaniei dinastia Staufenilor (Hohenstaufen), care incerca la rindul ei sa realizeze centralizarea statului in sensul in care evoluau deja regatele Frantei, Angliei sau Siciliei. Frederic I Barbarossa (1152-1190) a restaurat autoritatea monarhica, folosind in favoarea sa relatiile feudo-vasalice, supunindu-i pe principii teritoriali ce uzurpasera bunuri regale in timpul 'certei pentru investitura', si constituind un domeniu regal in sud-vestul Germaniei (Suabia, Alsacia, Palatinatul). El asociaza la conducere marii feudali, care se constituie in grupul inchis al 'principilor imperiului' (Fürsten). In scopul intaririi puterii sale, reuseste sa controleze din nou numirile in inaltele functii ecleziastice, si dispune astfel de un episcopat care sa-l sprijine in reluarea luptei cu papalitatea. Dornic sa promoveze ideea imperiala potrivit careia trebuia sa beneficieze de stapinirea asupra intregii lumi crestine (dominium mundi) nu accepta afirmarea independentei oraselor italiene si nici a regatului normand din Sicilia. Conflictul cu orasele din Italia de Nord, grupate in liga lombarda, conduce in cele din urma la infringerea fortelor imperiale la Legnano (1176). Acest conflict a contribuit, de asemenea, la diminuarea autoritatii sale in Germania, intrucit a fost silit sa faca concesii principilor in schimbul sprijinului militar al acestora. In calitate de imparat participa la Cruciada a III-a, cu ocazia careia isi gaseste sfirsitul in 1190, inecat intr-un fluviu din Anatolia.

Dupa moartea sa, autoritatea regala, de-abia restaurata in Germania, este din nou pusa in discutie, intrucit fiul sau, Henric al VI-lea (1190-1197) a fost preocupat mai mult de problemele Siciliei, adusa mostenire de sotia sa Constanta, fiica ultimului rege normand din insula, Roger al II-lea. Intre 1197 si 1209 a urmat o perioada de anarhie, 'micul interregn', marcata de luptele intre diferitele factiuni ale principilor, dintre care Welfii erau principali opozanti ai Staufenilor. Fiul sau, Frederic al II-lea (1215-1250), urca pe tronul german si imperial in calitatea sa initiala de rege al Siciliei. Imperiul pe care doreste el sa-l construiasca e unul mediteraneean, centrat pe Sicilia si pe Italia, pe care incearca s-o unifice. De aceea, ca sa-si asigure linistea in Germania, face importante concesii principilor laici si eclesiastici. Deplasarea centrului de greutate al imperiului spre sud este ilustrata si de stabilirea capitalei la Palermo. Calitatea sa de imparat i-a impus plecarea in cruciada, iar in 1228 a reusit sa obtina prin negocieri, de la sultanul Egiptului, stapinirea asupra Ierusalimului. In ultimii ani ai domniei se confrunta cu reluarea conflictului cu orasele italiene si cu papalitatea.

Dupa moartea sa, imperiul se prabusea din nou in anarhie, nici un candidat nereusind sa-si impuna autoritatea asupra intregii Germanii din 1254 pina in 1273 ('marele interregn'). Farimitarea politica atingea punctul ei culminant, si ideea imperiala isi demonstra pentru totdeauna esecul. Din timpul domniei lui Rudolf de Habsburg (1273-1291), ales de principi datorita lipsei de forta reala, nu se mai practica incoronarea la Roma, iar Italia si Burgundia nu mai conteaza pentru imperiul devenit un stat german.

In 1308, puterea imperiala trecea la familia de Luxemburg, al carui principal reprezentant a fost Carol al IV-lea (1346-1378), care a consacrat prin Bula de Aur (1356) principiile alegerii imparatului. In desemnarea imparatului papa nu mai are nici un rol, alegerea acestuia fiind atribuita celor sapte principi electori, trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz, Köln si Trier) si patru laici (regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, comitele palatin si ducele de Saxa-Wittenberg). Imparatul era doar suzeran si judecator suprem, fiind lipsit de mijloacele exercitarii unei puteri efective. Nu existau armata, finante, organe judecatoresti subordonate imparatului, iar Dieta imperiala (Reichstag), cu competente mai largi, scapa autoritatii monarhului.

Imperiul se contura astfel la sfirsitul secolului al XIV-lea ca o federatie de principate teritoriale (peste 300), si in pofida altor incercari de reforma avea sa ramina astfel pina la desfiintarea sa de catre Napoleon in 1806.

I. 8. 2. Italia

Avintul comercial si mestesugaresc a asigurat, mai ales din secolul al XI-lea, intarirea oraselor din nordul Italiei, care, pentru a-si apara interesele economice, au incercat pe orice cale sa-si sporeasca libertatile in raport cu puterea politica. Profitind de incapacitatea imparatului de a-si exercita puterea efectiva in zona, mai ales in contextul luptei pentru investitura, comunele italiene obtin largi privilegii care le permit pe termen lung sa se manifeste ca republici urbane independente. Aceasta libertate a oraselor este mai rar intilnita in zonele centrale si sudice, unde autoritatea statului papal, si mai ales a regatelor Siciliei si ulterior al Neapolelui, exercita inca un control puternic. De slabirea puterii imparatului au profitat si unii feudali locali, care au constituit principate teritoriale independente.

In aceste conditii, in Italia se intilneste o larga varietate de organizari statale si regimuri social-politice: republici urbane (orase state care au supus autoritatii lor un intins teritoriu inconjurator), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor doua Sicilii (mai tirziu al Neapolelui). Orientarile economice diferite si divergenta intereselor politice aduc adesea orasele si statele italiene in conflict unele cu altele. Cel mai rasunator conflict este cel ce-i opune in timpul luptei pentru investitura pe partizanii imparatului, ghibelinii, (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor) sustinatorilor papei, guelfii, (de la familia germana Welfen, adversarii Staufenilor). In mare, orasele din nord sint guelfe, iar cele din centru si Toscana se impart intre guelfi (Florenta) si ghibelini (Sienna, Pisa). Foarte adesea insa aceste denumiri nu mai desemneaza atitudinea politica, ci lupta pentru putere intre diferite factiuni.

Dintre republicile urbane, merita analizat in primul rind cazul Venetiei. Din secolul al X-lea fostul oras bizantin dobindeste o autonomie din ce in ce mai mare, concretizata in institutiile orasului definit ca o republica nobiliar-patriciana. Autoritatea centrala, cu functii insa mai mult reprezentative si limitate de o serie de institutii, apartinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea era exercitata de fapt de Marele Consiliu, alcatuit din citeva sute de persoane, recrutate din rindul nobilimii si patriciatului, si care in 1297 se inchide in fata patrunderii reprezentantilor din familii mai noi.

Genova, principala rivala comerciala a Venetiei, era condusa de un doge, impreuna cu un Mare Consiliu.

Florenta s-a desprins in sec. al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana si s-a organizat in comuna condusa de consiliul celor 12 consuli si consiliul format din cca. 100 cetateni de vaza. In secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmarii politice a breslelor, conducerea orasului se restructureaza, in componenta Senioriei, principalul organ de conducere, intrind in princiipal reprezentanti ai breslelor mari si mijlocii. Mai exista un gonfalonier (stegar) al dreptatii (judecator suprem si comandant al trupelor urbane) si, incepind din sec. al XIV-lea, 8 priori (reprezentanti) ai breslelor. Observam ca spre deosebire de Venetia, unde se consolidase regimul nobiliar-patrician, la Florenta s-a trecut la un regim corporativ.

In secolele XIII-XIV si in alte orase italiene au avut loc transformari ale regimurilor social-politice, in conditiile afirmarii unor paturi sociale noi, dornice sa participe la conducere sau datorita ambitilor unor familii dornice sa-si impuna conducerea personala. Luptele erau duse frecvent prin intermediul unor comandanti de mercenari, condotierii, care puteau sa preia pe seama lor puterea.

Alte principate teritoriale importante erau in nord-vestul Italiei comitatul (apoi, din 1466, ducatul) Savoiei, marchizatele de Monferrat si Saluzzo.

In sudul Italiei, dominatia bizantina s-a mentinut pina prin secolul al IX-lea, cind arabii au inceput sa se instaleze in anumite zone. In secolul al XI-lea, Sicilia si sudul peninsulei sint cucerite de normanzi, care organizeaza aici Regatul celor doua Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfirsitul secolului al XII-lea, printr-o alianta matrimoniala, regatul celor doua Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), incearca sa faca din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocentiu al IV-lea, pentru a slabi puterea regelui german, ofera in 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Frantei Ludovic cel Sfint. Stapinirea franceza este eliminata insa din insula in 1282, in urma unei rascoale cunoscute sub numele de 'vecerniile siciliene'. Regele Pedro de Aragon, sustinut si de papa Grigore al X-lea, cucereste Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea si sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel ca regatul celor doua Sicilii este reunificat sub stapinirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeana.

In centrul Italiei se gasea statul papal, constiuit in urma interventiei francilor impotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Intre 1309-1378 papa nu mai rezideaza la Roma ci la Avignon, astfel ca in teritoriile statului papal puterea este exercitata de marile familii aristocratice. In acest timp insa, printr-un sistem de impozite impus intregii crestinatati si prin folosirea unei birocratii specializate, papalitatea edifica o monarhiei centralizata institutional. Puterea papei asupra teritoriilor italiene se restaureaza abia dupa lichidarea Marii Schisme a Occidentului (1378-1418), in timpul careia au existat in acelasi timp papi la Roma, Avignon si din 1409 si la Pisa.

Relatiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au inregistrat si colaborari, mai ales in fata unui dusman comun. Astfel, imparatul german Frederic I, sperind sa profite de rivalitatile dintre orasele italiene, incearca sa impuna prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opozitia Milanului atrage dupa sine distrugerea orasului, dar italienii se unesc in liga lombarda, care este victorioasa in fata imparatului, la Legnano.

Dintre rivalitatile cele mai pronuntate, merita amintite cele existente in secolele XII-XIV intre Amalfi, Pisa, Florenta, Genova, Venetia. Cea dintre Venetia si Genova, avind ca miza dominatia in Mediterana orientala si in Marea Neagra a contribuit la slabirea ambelor republici.

Bibliografie :

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II-III, Iasi, 1998.

Roland Mousnier, Monarhia absoluta in Europa din secolul al V-lea pina in zilele noastre, Bucuresti, 2000.

Lucien Musset, Invaziile. Valurile germanice, Bucuresti, 2002.

Henri Pirenne, Mahomed si Carol cel Mare, Bucuresti, 1996.

Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, Bucuresti, 2000.

Pierre Riché, Europa barbara, Bucuresti, 2003.

Test de autoevaluare

Alegeti varianta corecta :

1. Termenul de feudalism provine de la cuvintul feud care desemneaza :

a) castelul nobiliar ;

b) oastea cu care vasalul trebuia sa-l sprijine pe senior;

c) posesiunea funciara conditionata pe care vasalul o primea in schimbul serviciilor vasalice.

2. Marile migratii au fost declansate de invazia :

a)      francilor ;

b)      gotilor ;

c)      hunilor.

3. Jefuirea Romei de catre trupele lui Alaric are loc in anul :

a)     

b)     

c)     

4. Dinastia franca merovingiana este inlocuita de dinastia :

a)      carolingiana ;

b)      ottoniana ;

c)      capetiana.

5. Missi dominici erau:

a)      trimisii imparatilor carolingieni in teritoriu ;

b)      reprezentanti ai papei de la Roma ;

c)      comitii revoltati impotriva lui Carol cel Mare.

6. Beneficiul merovingian este:

a)      O danie conditionata de indeplinirea slujbei vasalice;

b)      O danie neconditionata ;

c)      Avantajul dobindit de nobil in turnir.

7. Imperiul este restaurat in 962 prin incoronarea ca imparat a lui :

a)      Henric Pasararul ;

b)      Otto I;

c)      Silvestru al II-lea.

8. Prima etapa in evolutia statului feudal este:

a)      Monarhia senioriala ;

b)      Monarhia starilor ;

c)      Monarhia centralizata.

9. O cauza a mentinerii farimitarii Italiei a fost:

a)      Concurenta economica a Germaniei;

b)      Mutarea sediului papalitatii la Avignon;

c)      Afirmarea autonomiilor urbane.

10. Adunarea Starilor in Franta poarta numele de :

a)      Parlament;

b)      Statele Generale;

c)      Dieta.