Aventura si imaginar romanesc la marthe robert

AVENTURA SI IMAGINAR ROMANESC LA MARTHE ROBERT

Marthe Robert urmeaza linia psihanalitica in cercetarea romanesca si considera romanul ca fiind o specie exclusiv moderna. In acceptia autoarei inceputurile romanului se identifica odata cu aparitia lui "Robinson Crusoe", in 1719, dar o alta opinie intervine si impinge inceputurile la 1605, an reprezentand momentul aparitiei primei parti din "Don Quijote", capodopera a lui Cervantes.

Analiza celor doua romane este executata cu minutiozitate in "Robinsonade si Donquijotisme", capitol apartinand studiului intitulat "Romanul inceputurilor si inceputurile romanului". Autoarea sustine inca din primele randuri ale acestui capitol faptul ca aventura lui Crusoe si dorinta lui de evadare nu reprezinta decat calea spre maturizare, o maturizare obtinuta prin munca si dobindirea partiala a celor necesare, acest lucru constand, inevitabil si indezirabil, in reintoarcerea la origini, la realitatea unei societati care-l ironizeaza. Asadar, Robinson este fata modernitatii manifestata prin munca, in timp ce in opera lui Cervantes, Don Quijote, reprezinta imaginea cavalerismului livresc, desi cele doua personaje se intrepatrund atunci cand Crusoe lupta pentru supravietuire sau cand Don Quijote naufragiaza in deznadejde, disputele interioare ale celor doi fiind traite cu aceeasi intensitate spirituala.

Marthe Robert sesizeaza in imaginea de ansmblu a celor doua opere o diferenta majora care consta in transparenta imaginarului copilaresc, aproape ludic la Robinson Crusoe si priceperea pe care o dovedeste Cervantes in a ascunde in spatele aparentelor reveria lui Don Quijote. Imaginea personajului lui Daniel Defoe este conturata dupa personalitatea autorului insusi, fiind reprezentantul dorintei incapatanate de a stapani, dorinta care il face multumit de sine doar atunci cand ajunge pe insula pustie. Setea de absolut si de aventura si dorinta de a obtine o avere substantiala intr-un timp scurt si fara prea multa munca este prima caracteristica a imaginarului romanesc pe care o remarca autoarea la conditia umana a lui Crusoe. Aventura lui se remarca prin rafinamentul cu care este prezentat refuzul autoritatii paterne in consonanta cu natura, marea fiind singurul mod de evadare din mediocritatea vietii pe care ar trebui sa o traiasca in patura mijlocie a societatii.

Eroul lui Defoe este reeducat intr-o maniera oarecum mascata, izolarea pe insula dezvoltand cand stari de agonie, cand stari de extaz menite sa-l maturizeze treptat. Naufragiul in sine dezvolta in subconstientul lui Crusoe prima mustrare de constiinta datorata renegarii paterne si ambitiei, dar marcheza si momentul ruperii de realitatea comuna oferindu-i libertatea si, in acelasi timp, pedeapsa bine meritata pentru dorinta arzatoare "de a se ridica prin fapte" si a deveni prototipul nerabdatorului orgolios. Refuzandu-si tatal doar pentru a-i demonstra ca il poate depasi cu usurinta trece de granita infantilitatii si ajunge in punctul in care ii este imposibil sa se razgandeasca, desi devine constient de greseala facuta.

Daca l-am pune pe Robinson sa ocupe locul personajului lui Homer din "Odiseea" acesta nu ar reusi sa pastreze statutul de campion al reintoarcerii care ii revine, prin excelenta, lui Ulise, Crusoe fiind cel care se rupe definitiv de lumea care ii provoaca repulsie, de cei pe care i-a dat uitarii pentru totdeauna in momentul in care a plecat in calatoria vietii lui. Izolarea lui devine completa doar atunci cand, la reintoarcerea acasa, descopera ca toti cei pe care i-a parasit cand a inceput aventura sunt morti si devine astfel cel care se visase intotdeauna, fiul nimanui, orfanul absolut. Odata atins acest scop realizeaza ca naufragiul a fost pentru el sfarsitul vietii in lumea atat de bine cunoscuta pe care o dispretuieste, dar si renasterea intr-o lume noua si pura care ii pregateste maturizarea fara ca el sa banuiasca macar.

Pentru el "a hoinari" este dovada incontestabila a sfidarii tatalui, dar nu isi poate imagina ca fuga de realitate nu reprezinta altceva decat reintoarcerea spre ceea ce considera a fi execrabil. Desi naufragiul constituie pedeapsa capitala aplicata razvratitului exagerat, in plan secund este intrezarit ca fiind alinarea sufletului de copil care spera sa alunge maturizarea si sa se trezeasca intr-o noua viata, fapt care se implineste, in oarecare masura, atunci cand isi vede moartea cu ochii si simte chinurile ei pe propria piele. Inecul, de care este atat de aproape, il determina sa se simta pierdut, dar il si motiveaza pentru lupta pe care o duce in vederea eliberarii din ghearele mortii si a purificarii sufletului bantuit de cumplita crima de paricid. Astfel, la fel cum pasarea phoenix renaste din propria cenusa, asa si Robinson renaste, dar din valurile marii care il apropie de capatul vietii pentru ca apoi sa-l descatuseze si sa-l impinga in mainile disperarii care-l cuprinde in singuratate si sa-i ofere extazul unui nou inceput.

Si daca pana acum Crusoe a fost elementul principal al acestei calatorii plina de aventuri, in care singurele lupte sunt cele din sufletul personajului, iar intoarcerea la normal nu poate fi intrezarita, naufragiul aduce in prim plan marea, care devine factor primordial, iar eroul nu poate decat sa se complaca situatiei. Orfanul absolut, care-si indeparteaza tatal in mod brutal, isi regaseste mama renegata in mare, element al carui rol este acela de a aplica pedepsele cuvenite, dar si de a ramane vesnic o posibila mesagera a mantuirii. Luandu-si in serios obligatiile, "marea-mama" se dovedeste a fi amenintatoare si imprevizibila, la fel ca mama adevarata care-l respinge pentru a se alia cu tatal inflexibil, desi il consoleaza si il inconjoara cu dragoste fiind izvor de viata nesecat. Astfel cum sustinerea neconditionata a mamei biologice se poate manifesta doar atunci cand autoritatea masculina nu mai este aplicabila, asa si marea il elibereaza ca unic supravietuitor pentru ca puterea sa nu-i fie contestata si il inconjoara din toate partile inlesnindu-i exercitarea regalitatii.

In ceea ce priveste renasterea lui Crusoe, autoarea tine sa sublinieze faptul ca aceasta are loc tocmai in ziua in care eroul isi aniverseaza venirea pe lume, cu menirea de a intari semnificatia evenimentului si a conditilor favorabile care-l intampina la descinderea pe insula pustie. Trebuie mentionat aici ca lista de semnificatii se imbogateste prin aceea ca apa marii, elementul indispensabil purificarii, dobandeste insemnatatea religioasa a apei de botez, iar naufragiul reprezinta insasi procesiunea religioasa. Separarea radicala de omenire devine un fapt concret, si cu toate ca si-o asuma pe deplin, nu stie daca natura aceasta pura l-a primit ca pe cel predestinat sa o conduca sau ca pe exilatul condamnat la singuratate si uitare. Transparenta situatiei se reliefeaza in mod incontestabil pe masura ce Robinson accepta ca noua lume se muleaza pe destinul si trairile lui interioare, penduland intre bucuria de a se regasi intr-un trup purificat si condamnarea la izolare - pedeapsa pentru curajul de a se revolta.

Desi resimte intens sentimentul de neputinta si se priveste ca pe orfanul absolut, ramane egoist si socoteste ca tot ceea ce are a obtinut doar prin el insusi, iar bucuria de a-si exercita nestingherit puterea ii sadeste in suflet convingerea ca lumea a disparut pentru totdeauna si nu ca el este cel care s-a dezis de ea. In mijolocul acestei naturi nevinovate,care, spre uimirea lui, nu este deloc ostila, ci mai degraba pregatita sa se supuna si sa-si ofere bunavointa infinita, Robinson devine un opozant indubitabil a tot ceea ce cunoscuse inainte de naufragiu, iar lumea de care s-a rupt este doar o amintire neplacuta, o imagine a unei epave zarite cu coltul unui ochi undeva in departare. Si daca soarta i-a dat in primire un regat atat de usor de condus, care-i pune la picioare atat de multe bogatii, hotaraste sa-si completeze tinutul cu elementul lipsa, adica cele doua pisici, cainele si papagalul, care devin supusi in paradisul lui Robinson si il urmeaza de bunavoie. Convingerea ca divinitatea nu ii este potrivnica vine curand, mai cu seama atunci cand reuseste, ca prin miracol, sa cultive orz.

Ruptura de lumea reala, renegata se concretizeaza in punctul in care faptul ca banii nu mai au valoare, iar cutitul si uneltele nu mai sunt obiecte agresive devine o certitudine, el insusi regasindu-se cand in rolul copilului gasit care prefera sa fie orfan decat sa se conduca dupa principiile impuse de autoritatea paterna, cand in cel al bastardului insetat de putere si de bunuri a carui multumire este palpabila numai prin bucuria adusa de visele feerice.

Daniel Defoe incheie astfel pleiada scriitorilor care faceau din roman un gen trandav, Robinson Crusoe fiind personajul obligat sa munceasca, sa simta pe propria piele lipsurile si sa-si castige existenta printr-o activitate ce implica, in egala masura, mainile si spiritul.

Cu toate ca este nevoit sa-si obtina painea prin munca, la fel ca in sanul burgheziei de care fugise, se simte liber si multumit ca o face doar pentru el si pentru a demonstra ca este un bun lider.

Pentru el, Insula Deznadejdii este din ce in ce mai putin o pedeapsa pentru hotararea necugetata de a fugi pe mare, rolul ei primordial devine acela de suport al unei civilizatii noi care-si propune sa nu fie ierarhizata in functie de eticheta sociala. Primul care se supune noilor reguli este insusi intemeietorul, reprezentand omul modest, fara prea multa educatie, dar in sufletul caruia incolteste speranta ca poate sa se ridice prin forte proprii, insa isi dezvaluie si o a doua fata, aceea a nemultumitului care nu face nimic pentru a-i fi mai bine, dar blesteama ziua in care s-a nascut.

Robinson Crusoe este intr-adevar elmentul civilizator, dar el nu o face pentru a-si rascumpara greseala, ci doar pentru a-si potoli dorinta egoista de a stapani, de a deveni monarhul absolut. Ceea ce trebuie apreciat la personajul lui Defoe este ca ne invata ca omul poate trai singur si ca omul singur este capabil sa transforme obiectele periculoase ale civilizatiei in unelte. Daca inaintea naufragiului cutitul era bun pentru a ucide si banul pentru a corupe, realitatea omului renascut inclina balanta in partea cealalta, unde banul devine inutil, iar armele si munitiile salvate de pe vasul naufragiat sunt menite sa contribuie la supravietuirea lui. Astfel ca, resturile civilizatiei de care a fugit ii sunt imperios necesare in efortul de a costrui o lume lipsita de orice prezenta umana si in care el trece prin toate etapele vietii sociale doar cu mainile, cateva unelte, cateva arme, vesminte si provizii.

Robinson nici macar nu se gandeste la ce ii datoreaza omenirii, el considera ca tot ce stie sta in natura firii sale si in acest sens inventeaza calendarul introducand notiunea de timp, descopera metodele de prelucrare a materiilor prime si trece treptat prin toate domeniile civilizatiei, de la vanatoare, la agricultura, navigatie si medicina.

Activitatile pe care le desfasoara il trec prin toate stadiile evolutiei, si fac din insula o veritabila sursa de progres si prosperitate, un mediu demn de a fi pus in valoare si un teritoriu gata sa fie colonizat. De vreme ce "dorinta temerara si nestapanita de a ma ridica mai repede decat natura lucrurilor o promitea" i-a fost implinita, lui Crusoe nu-i mai ramane decat sa-si acorde toate meritele egoistului deoarece el isi realizeaza visul muncind doar in interes propriu si numai pentru sa se mentine in viata, chiar daca intr-un final rezultatul muncii lui devine un bine comun. Acesta reeducare prin munca are menirea de a-l trece pe erou peste granitele infantilitatii si de a-l apropria de ceea ce a dispretuit, de aceea este tintuit pe insula 26 de ani, perioada care coincide cu varsta pe care o avea la momentul naufragiului. Se desprinde astfel ideea ca marea ii anuleaza primii 26 de ani ai vietii, pentru a-l izola pentru tot atata timp, cu scopul de a-i demonstra ca nu poate obtine decat satisfactii pur imaginare la dorinta excesiva de putere.

Robinson ramane singur, nefiindu-i permisa compania pana in momentul in care, efortul de supravietuire il va fi pregatit pentru revenirea la realitate si astfel ajunge la stadiul in care poate deveni rege si stapan deoarece varsta copilariei a fost depasita. Acestei pregatiri ii survine intrarea in scena a lui Vineri, personaj menit sa reintroduca limbajul, care se dovedise a fi singurul defect din Paradis, facandu-l pe Crusoe mai mult prizonierul intelectului sau decat al insulei pustii. Tacerea exterioara continua purificarea si este solidara cu adevarul naturii animale, iar aparitia lui Vineri, vine ca final al penitentei, dar si ca marca a umanizarii lui, pentru ca in ultima instanta sa devina dovada concreta a indeplinirii misiunii de civiliazare a tinutului.

Dualitatea lui Vineri creeaza discordanta, fiind privit cu reticenta si suspiciune pentru ca este cel care rupe tacerea pe insula, dar si cu speranta si entuziasm deoarece devine partinitor la noul inceput pe care il pregatise Robinson. Convingerea in privinta pozitivismului tanarului salbatic vine doar atunci cand acesta devine partenerul ideal si instrumentul asupra caruia eroul civilizator isi poate proba eficienta, salbaticia lui venind ca un fragment de natura pura usor de modelat, varsta lui fiind favorabila educarii. Predarea era un fapt concret, o indemanare innascuta pe care Robinson o aplicase din instinct asupra lui insusi cand se regasise in rolul de ucenic si careia i se daruieste intrutotul la descoperirea lui Vineri. Abia ajuns pe insula tanarul salbatic este pus serios la treaba si educat, insa ceea ce surprinde la el este rapiditatea cu care acumuleaza informatiile primite, iar marea se dovedeste pignata plina, de aceasta data, cu surprize.

Cele doua persoane se aseseamana intr-o oarecare masura, Vineri fiind pierdut din perspectiva despartirii de autoritatea paterna si salvat prin aruncarea pe insula pustie. Deosebirea dintre ei este insa mult mai vizibila, Vineri este separat de tatal pe care il iubeste si nu il reneaga, iar cand il regaseste nu conteneste cu dovezile de dragoste, pe cand Robinson este prototipul fiului revoltat. De aici reiese, inca o data, ca romanul nu este decat o imagine a infantilismului privit ca o revenire la salbaticie, salbaticie care ii creeaza lui Crusoe conditiile prielnice in care poate deveni eroul civilizator. Educarea tanarului salvat de la moarte se concretizeaza in copilul inocent, curios, docil si istet, care valorifica tot ceea ce invata, devenind din servitor, prieten si coleg de munca, invatacelul ideal, dar si fiul perfect. Robinson se zbate intre stari pe care nu le poate depasi, deoarece captivitatea pe insula pustie il arunca de la o extrema la alta fiind pe de o parte copilul renascut iar pe de alta barbatul nematurizat inca.

Pentru el, Vineri este cu adevarat fiul ideal, atingand prin el treapta suprema si potolindu-si setea de putere, pentru ca, abia acum, dupa multe eforturi, reuseste sa-si depaseasca tatal si, in acelasi timp, sa revina la realitate.

Tanarul salbatic reprezinta granita dintre indelunga izolare si civilizatie, moment care marcheaza readaptarea, naufragiatului fiindu-i permisa compania abia atunci cand a depasit clipele de razvratire, acum, in imparatia lui, lumea vine catre el pentru a i se supune si a forma un nou pilon al societatii. Isi implineste visul devenind, ca prim locuitor al insulei, care detine tot ceea ce este necesar supravietuirii, "stapan si domn" peste regatul pe care si l-a dorit cu ardoare.

Atingerea scopului se finalizeaza cu dorinta de a se reintoarce de bunavoie in lumea civilizata pentru a-si intemeia o familie, etapa despre care nu ne povesteste prea multe, casatoria fiind mai mult o etapa de compromis, femeia reala, sotia, trece prin viata lui ca o himera, ceea ce conteaza este, cu precadere, mania de a-si implini dorintele. La fel ca in tinerete, visul de ratacire se valideaza doar atunci cand femeia dispare, devenind inexistenta pentru el, lasandu-l cu aceeasi impresie despre realitate, care il readuce in starea de renegare si dispret unde nu se regaseste, iar insula ii ofera din nou spatiul de evadare, idealul de fericire si multumire intelectuala.

Linistea insulei ii arata o fata a lumii dominata de bani, de excese si placeri, in timp ce spatiul utopic ii trezeste respect si sentimentul de putere, de libertate, puritate spirituala si inocenta. Reintoarcerea in imparatia libertatii este dezamagitoare, spatiul pur s-a degradat intrucat inmultirea populatiei da nastere la conflicte, principiile devin moravuri usoare, noua societate este dominata de poligamie si promiscuitate sexuala, iar femeile si copii sunt privati de protectie. In conditiile de fata singurul capabil sa stopeze aceasta degradare sociala este Robinson, intemeietorul reusind in 25 de zile sa restabileasca ordinea. Peroada sederii nu e intamplatoare, numarul de zile coincide cu numarul de ani in care a fost captiv, a avut timp sa se pregateasca pentru ca in momentul revenirii sa-si insuseasca pe rand rolurile de judecator suprem, ministru, medic, preot, politist si chiar de conducator al armatei.

Intoarcerea la utopie se resimte ca un gest de recunostinta si multumire adus insulei, aceasta din urma reabilitandu-si forma pura. Asa cum paradisul de vis i-a pus la dispozitie materie prima in folosul supravietuirii, asa Robinson o readuce la inocenta stabilind aici o societate activa care ii aduce pe langa beneficii si mandria de a-si fi atins idealul de putere intr-un loc aparent uitat la marginile lumii. Acest loc, prin tot ceea ce reprezinta el pentru Robinson, aduce in primplan nu doar satisfactia naufragiatului de a-si pedepsi tatal, semnificatia merge pana acolo unde se aseaza pe un piedestal consideradu-se mai maret decat oricare alt monarh. Desi ar fi vrut sa fie un tiran, caci asa se imagina, constata ca poporul lui il iubeste si i se supune, aducadu-i astfel la bun sfarsit visele de marire si tiranie cu multa rabdare si tenacitate, depasind orice asteptare umana.

Concluzia este remarcabila, marea - elementul izolationist static - transforma insula pustie intr-o fortareata menita sa-l acopere de tentatii, de prezenta feminina fatala si de pasiunile rau directionate si dezvolta spiritul infantil al adolescentului care lasa printre randuri sa se intrevada copilaria greu incercata si marcata de supunere in fata autoritatii paterne.