Argumenteaza caracterul romantic
al unei poezii studiate, apartinand lui Mihai Eminescu.
Poezia "Floare albastra" isi are punctul de plecare in mitul
romantic al aspiratiei catre un ideal inalt, de fericire, incununat
de o iubire pura, desavarsita, ideal pe care-l cautase
si eroul lui Novalis din "Heinrich von Ofterdingen" - "Heinrich von
Ofterdingen, in romanul lui Novalis, caruia ii imprumuta titlul,
porneste sa caute floarea albastra, adica infinitul peste
care poetul trebuie sa se faca stapan. Floarea albastra
este pentru Novalis simbolul unei aspiratii tulburatoare, al
nostalgiei catre indepartata patrie a poeziei. Intelesul
simbolului este la Eminescu mai putin special, pentru ca el nu
rasfrange decat iubirea pierduta, dorul orientat catre trecut,
fiind "una din atitudinile de capetenie ale eroticii lui Eminescu." (Tudor
Vianu).
Bogatia de continut a poeziei
izvoraste din antiteza
viata - moarte,
caracteristica pentru tendinta eului liric romantic de evadare din
realitatea lumii inconjuratoare, in idealitatea ei. Monologul liric al
tinerei fete care isi cheama iubitul in poiana tainuita din
mijlocul codrului, unde vor ramane impreuna pana tarziu,
exprima in esenta lui termenii acestei antiteze romantice. Primele
trei strofe contin simbolurile eternitatii, ale mortii:
"ceruri nalte", "stele"; "norii", mormintele civilizatiei faraonice din
"piramidele-nvechite", "campiile asire", "intunecata mare". Atitudinea eului
liric este aceea de izolare in lumea rece a ideilor abstracte. Iubita, folosind
glasul cald, colocvial, fermecator al iubirii il indeamna sa
nu-si caute fericirea intr-o asemenea lume lipsita de viata
si de caldura, propunandu-i in schimb "codrul de verdeata",
"ochiul de padure", bolta senina a cerului si lacul din mijlocul
codrului, langa ale carui trestii line vor sedea "in foi de
mure". Imaginarul poetic de factura romantica din
aceste versuri, sugereaza nepotolita sete de iubire a visatorului,
legat prin toate fibrele fiintei lui de pamant si de viata.
Indoielile eului liric raman insa mai departe evidente in
textul poeziei, caci intre cele doua alternative: a vietii
si a iubirii, pe de o parte si a visurilor himerice, pe de alta
parte, acesta ramane adanc nedumerit ("Inc-o gura - si dispare/ Ca un stalp eu stau in luna"),
desi admiratia pentru iubita lui nu-l paraseste "Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare". Totusi
fiinta s-a dus "ca o dulce minune", iar iubirea lor s-a stins; regretul
eului liric nu mai cunoaste acum limite si o cheama patetic:
"Floare albastra! Floare albastra!" pentru ca, in cele din urma,
durerea singuratatii sa-l copleseasca:
"Totusi. este trist in lume".
