Aur, marire si amor de Mihai Eminescu - prezentare generala

Aur, marire si amor de Mihai Eminescu - prezentare generala

Este nuvela cea mai evident "realista", scrisa in 1874 si publicata de George Calinescu in "Adevarul literar si artistic" in 1932. Nuvela apartine creatiilor eminesciene neterminate.

Aur, marire si amor este o prezentare a epocii si infatiseaza tabloul orasului Iasi de la 1840, dezbatand perioada Revolutiei din 1848. Ovidiu Ghidirmic a scris despre aceasta opera in Mostenirea prozei eminesciene, ca din punct de vedere al directiei este "mai putin insemnata si mai putin revolutionara decat proza fantastica si de idee." Cu aceasta directie Eminescu da continuitate unei traditii, adaugand, desigur, note noi si personale, proza fantastica si de idei inaugurand in acelsi timp o traditie in literature romana. In Aur, marire si amor, Eminescu ne incanta cu atmosfera unui salon monden, satirizand cu multa verva viata ieseana cu preocupari frivole.

Poetul are talentul nemaipomenit de a privi si inregistra totul cu ochi iscoditori, fara sa-i scape nici cel mai micut amanunt. Povestirea este inceputa cu descrierea imprejurarii, foarte detailat, desigur: "Ne trezim in una din cele mai frumoase seri de iarna. Rece dar luminoasa, ca o cugetare cereasca in mijlocul unei gandiri senine se ridica luna palida si argintoasa ca margaritarul pe bolta albastra si adanca a cerului Moldovei. Era o noapte italica amestecata cu frigul iernii, amestecul unei lumi varatice, pline de senin, cu intimele placeri ale iernii, cu caldura focului potolita, cu dulceata visatoarei gandiri. Afara era o vara rece - in case oamenii stiu sa-si faca o iarna calda.", dupa care trece din exterior in interior, prezentand si oamenii aflati inauntru:"nu era un salon principal de parada, caci intr-acelea l-ar fi uimit luxul sau mai bine-zis acea barbara superfluenta de mobile scumpe aduse din strainatate, ci o odaie mare destinata placerilor intime a bautului de ceai, a jocului de carti si a limbutiei rautacioase asupra tuturor intamplarilor, altfel atat de corupte, de pe timpul aceea."

In timpul prezentarii situatiilor prezente, Eminescu nu uita sa arunce o privire si in trecutul istoric, nu prea indepartat. Comentatorul adopta o atitudine ironica, prezentand o societate pestrita, format din ofiteri tineri, aghiotanti domnesti, batrani jenati de costumele moderne, cu care se imbracasera de curand, "si un arhimandrit, cu barba sura si cu fata destul de vesela care le povestea lucruri, pe care un arhimandrit n-ar trebui sa le stie.", in imprejurul damelor frumoase, "imbracate dupa moda cea mai noua (din Paris, se-ntelege)". Asa arata populatia salonului, care petreceau, "cleveteau cu mult spirit". Ascultau muzica, beau ceai si jucau carti. Limbajul operei este "bonjurist" si pretios.

Eminescu este de parere, ca adoptarea unei observatii realiste, nu il lasa sa se pastreze, insa obiectivitatea stricta nu il las indiferent in relatarea faptelor.

Scriitorul adopta in opera sa o atitudine romantica si subiectiva, insa ironia satirica cu care o combina este necrutatoare, nimicitoare. Portretistica lui Eminescu reiese din romantism, fapt ce exceleaza in arta portretului. Eminescu realizeaza trei portrete memorabile, care definesc nuvela in masura considerabila. Primul este portretul unui batran cu "fruntea plesuva si nalta, ochii mari, suri, cu desavarsire limpezi", tip de intelept si de om spiritual. Al doilea portret apartine unui tanar musician, care "desi n-a fi avut mai mult de 25 de ani, totusi parea a fi peste treizeci si cinci. El era uscat si subtire, de o statura de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acuta in colturile late rale, incadrata de un par rosu-inchis, aspru si amestecat des cu fire de tot albe, ce contrastau cu nuanta intunecata a paru lui. Nasul era uscat, si buzele foarte subtiri; ochii erau suri, mari si de o asprime extraordinara." In ciuda infatisarii fizice "era foarte cult, imblase si citise mult si era un muzicant excelent", figura sa reflectandforta si energie spirituala. Acest tanar era intruchiparea demonului, si parea a fi un lord Byron al epocii sale. Cel de-al treilea portret este al unui tanar de 18 ani "ocupat se vede cu sine insusi si cu visele sale. Fruntea lui nalta, alba, foarte neteda si ronda se pierdea sub parul lung, moale si negru stralucit, care era umflat in vite naturale mari, care inmulteau stralucirea parului. Fata lui era vanata de alba si, fiindca rasese fulgii de barba neagra ce in cepuse a umple partile in josul urechii, el parea pudrat cu bruma de pe struguri; nasul era corect si plin, parea taiat in marmura, ochii mari sub niste sprancene arcate cu maiestrie erau intunecosi, dar de o coloare nedescriptibila." Acest tanar este cu totul altfel, decat cel prezentat anterior, el este angelic, dar de o frumusete demonica. Acesta este mai degraba un autoportret, ca in Sarmanul Dionis, portretul lui Dionis, si Toma Nour din Geniu pustiu. Eminescu stapaneste cu un talent genial "narcisismul"[2], care se autoportretizeaza prin eroii sai.

Cand apare in salon contele rus chier si asistenta ramane consternata de admiratie si placere, eroul nuvelei, tanarul Iorgu, fiind asaltat de o femeie tanara "cu parul negru, dar nu des, pieptenat cu multa cochetarie pe tample, cu ochi ca doi diamanti negri, care se rosise ca focul de multa vorba si ras. Ea era-n rochie de matasa neagra, cu o talie admirabila. Ea se apropie de Iorgu si-l lovi peste umar cu evantaliul din lemn de roza", imploran tanarului dragostea. Era o tanara agresiva si voluntara, atacandu-l pe Iorgu, ca si Cezara pe Ieronim, in nuvela Cezara, sau cum in Avatarii faraonului Tlá Angelo este incurcat de Cezara.