Categoria estetica a comicului

CATEGORIA ESTETICA A COMICULUI

Apartinand formelor si categoriilor estetice fundamentale, comicul, asemenea tragicului, are ca domenii de manifestare aria larga a fenomenelor sociale si reflectarea lor in planul creatiilor artistice. De altfel, comicul nu exista in afara umanului. Tudor Vianu preciza ca “natura nu este niciodata comica, comic este ceea ce o contrazice”. Reflex al unor stari existentiale contradictorii, atitudinea comica, insotita de ras realizeaza o modalitate esentiala de angajare a omului in dinamica vietii sociale, un tip de individualizare a constiintei in contextul spiritualitatii umane.

In antichitatea greaca, Aristotel lega originea comicului si a comediei de “imitatia unor oameni de o moralitate inferioara; in raport cu tragedia, care e “imitatia unei actiuni alese”. Aristotel ajunge astfel la concluzia ca tragedia si comedia se disting tocmai pentru ca “una nazuieste sa infatiseze pe oameni mai rai, cealalta mai buni decat sunt in viata de toate zilele”.

Pentru Lessing “comicul e produs de contrastul, nu prea violent si nu prea taios, dintre perfectiune si imperfectiune”. Pe de alta parte, Kant a fost preocupat de mecanismul interior al declansarii comicului, unde rolul fundamental ii revine “surprizei”, “efectului neasteptat”, caci, arata filosoful german, “rasul e un efect izvorat din brusca prefacere a unei asteptari incordate in nimic”. Pentru Kant, situatia comica reprezinta o continua pendulare intre tensiune si relaxare, intre premisele grave, importante, si finalizarea lor in efecte lipsite de adancime si insemnatate.

O teorie ampla asupra comicului e configurata in lucrarea Rasul a lui Bergson, care arata ca “un peisaj ar putea fi frumos, gratios, sublim, insignifiant sau urat; dar el nu va fi niciodata vizibil”. In viziunea lui Bergson, genereaza comic tot ”ceea ce este rigid, dat, mecanic, in opozitie cu ce este suplu, in continua schimbare, viu; automatismul in contrast cu activitatea libera, iata intr-un cuvant ceea ce rasul subliniaza si ce ar vrea sa corecteze”.

Comicul rezulta, asadar din nonconcordanta dintre aparenta si esenta, continut si forma, parte si intreg, valoare si nonvaloare.

Disimularea e principala trasatura a comicului; Tudor Vianu apreciaza ca “redus la tipul sau cel mai general, comicul este totodata o impostura demascata”. Pe de alta parte, comicul este o calitate estetica obisnuita, proprie omului social, un raport estetic in care obiectul, voluntar sau involuntar, apare disimulat iar subiectul, sesizand neconcordanta obiectului cu sine insusi, ii neaga aparenta straina prin atitudinea sa critica, de cele mai multe ori materializata prin ras.

O conditie a efectului comic e lipsa de gravitate a contrastului, care nu trebuie sa provoace neliniste, spaima, oroare.

In lucrarea sa Iluzia comica, Marc Chapiro sintetizeaza legile comicului, asa cum decurg ele din principiile contrastivitatii:

1.Legea eficacitatii descrescande, prin care se arata ca efectul comic are o evolutie descrescanda, el se uzeaza rapid.

2.Legea instantaneitatii. Esenta comicului consta si in caracterul sau contrar, concentrat, in masura in care absurditatea mascata e admisa in spatiul realitatii printr-un efect de surpriza, comicul apare brusc, eludand adesea cenzura logica.

3.Legea relativitatii. Comicul este eminamente relativ, caci obiectul apare sau nu intr-o postura comica in functie de dispozitia receptorului si de circumstantele in care acesta se gaseste. Sursele relativitatii comice sunt: fie inteligenta individuala (caci un individ recepteaza comicul mai bine decat altul), fie grupul social (caci se rade in mod diferit in diferitele grupuri sociale), fie in raport cu epoca (in masura in care comicul e determinat de actualitate si face apel la elementele efemere ale vietii psihologice).

4.Legea antinomiei proportionale. Conform acestei legi, efectul comic este proportional cu gradul de absurditate; el va fi cu atat mai intens cu cat obiectul rizibil va fi deopotriva mai absurd si mai verosimil.

5.Legea augmentarii sociale, care-si dovedeste valabilitatea datorita faptului ca efectul comic e accentuat de contextul social, el are un caracter colectiv.

In functie de specificul contrastului de viata reflectat si de sanctiunea morala atribuita, exista o mare varietate de manifestari comice. Astfel, una din intruchiparile comicului e ironia, o forma a comicului exprimata printr-o figura de stil in care sensul unui mesaj este contrar intelesului pe care il au cuvintele intrebuintate. In cazul ironiei, disimularea, prezinta in general sub aspectul/aparenta naivitatii, se datoreaza subiectului si are un caracter constient, deliberat.

In evolutia ironiei se pot distinge mai multe categorii: ironia socratica, prin care cineva, prefacandu-se naiv, nestiutor pune intrebari care il obliga pe interlocutor sa dea raspunsuri contradictorii, facandu-l sa-si recunoasca ignoranta (maieutica, un fel de “mosire” morala si spirituala); exista apoi ironia romantica, o expresie a confruntarii dintre spiritul creator lucid, bazat pe disponibilitati intelectuale reale si fantezia dezlantuita, extinsa peste limitele firescului; in acest fel, ironia romantica (teoretizata de F. Schlegel) se opune realitatii imediate, distantandu-se de ea, punandu-i la indoiala atat existenta, cat si valoarea.

Prin ironia romantica, eul creator isi aroga dreptul de a se ridica deasupra lumii si de a anihila non-eul, lumea, creatia sa sau chiar pe sine, relativizandu-si propriile iluzii. In sfarsit ironia moderna asimileaza si o serie de sensuri filosofice, indreptandu-se spre demistificarea realitatilor contemporane.

Printre formele cele mai frecvent utilizate ale ironiei amintim: repetitia, locul comun, parodia, pastisa, autoironia. O alta modalitate a comicului e umorul, care se naste din cunoasterea opozitiilor, a contrastelor sociale si individuale. Aspirand la schimbarea starilor de fapt negative, umorul are o finalitate moralizatoare pronuntata, adoptand fata de realitatile redate o atitudine de simpatie si intelegere. Oglinda policroma a vietii, umorul reflecta o gama larga de tonalitati afective, concretizandu-se in: calambur, umor stenic, simpatic, grotesc, sec, amar, negru, macabru.

Pe de alta parte, un loc aparte in cadrul manifestarilor comicului il ocupa satira – modalitate vehementa de critica a moravurilor sociale, de respingere si negare totala a fenomenelor vizate. Referindu-se la o realitate profund viciata, satira are un puternic caracter demascator, de indignare si condamnare fatisa, de critica emotionala incisiva. Atunci cand aceste aspecte de viata reflectate sunt extrem de nocive, satira imbraca forme violente, distrugatoare, ajungandu-se la sarcasm, care e gradul satiric absolut, de o vehementa maxima. Comicul se particularizeaza in functie de formele de manifestare artistica, in: comic de limbaj, de caracter, de situatie, de nume, toate aceste tipuri de comic fiind complementare in operele literare.

Trebuie subliniat ca fenomenul comic exprima o atitudine esentiala asupra vietii, rezultat din capacitatea intelectual-afectiva a omului de a sesiza contrastele vietii si de a le sanctiona prin ras. In sfera comicului, ceea ce intereseaza nu este, insa, rasul fiziologic, elementar, oarecum mecanic si limitat, si nici rasul psihologic (cu anume valente de spiritualitate), ci rasul social, reflexiv, superior, acela care e chemat sa innobileze fiinta umana.

Potrivit naturii contrastelor reflectate si a relatiilor intime ale subiectului, se profileaza o mare diversitate de forme ale rasului, la a caror cristalizare participa, pe langa conditiile social-istorice determinate, particularitatile naturale, regionale, ca si diferentele de varsta, stare psihica si sociala, de cadru ambiental etc. Functia sociala a comicului e foarte limpede formulata de P. Zarifopol, care arata ca “rasul este un mijloc insemnat de auto aparare a organismului social, de control si eliminare a trairilor de ordin moral si estetic”, in timp ce Tudor Vianu observa ca “emotia comica are un caracter social, deoarece nu ne inveselim cu adevarat decat in societate”.

Categorie estetica fundamentala, comicul isi vadeste disponibilitatile artistice mai ales in genul dramaturgiei, in comedie, specie literara care a cunoscut, de-a lungul timpului, o mare varietate de forme: comedia de caracter, de moravuri, de intriga, tragicomedia, farsa tragica, drama comica etc.

Grotescul

Grotescul este, in acceptiunea clasica a termenului, o categorie estetica ce defineste contrariul sublimului, caracteristica pentru imaginea infricosatoare, fantastica, monstruoasa a uratului fizic si moral. Grotescul a fost cultivat mai ales de catre romantici, ca mod de reprezentare ironica si critica a realitatii, cu mijloace deopotriva realiste si fantastice, contrastante, menite sa puna in lumina ipostazele ei bizare, caricaturale, disproportionate, opuse imaginii idilice, iluzorii idealizate de scriitorii clasici.

In viziunea moderna lui Jan Kott grotescul se desfasoara intr-o lume absurda, tragica, alienata si alienanta, in care situatiile si optiunea sunt impuse de catre o instanta intoleanta si intolerabila, iar infrangerea personajului grotesc constituie o ridiculizare si o desacralizare a Absolutului, Istoriei, Destinului.

Ridicol prin deformare fizica, grotescul a fost considerat ca unul dintre aspectele comicului; astfel, el isi extrage substanta din contrastul dintre maretia reprezentarii trasaturilor si comportamentului unui personaj si spiritul satiric sau parodic in care scriitorul il reprezinta. Exista in grotesc un element tragi-comic, element care a fost valorificat mai ales de artistii romantici, care observa caracterul antitetic al universului, conturand grotescul ca simbol al animalitatii ce se conserva in om si se opune sublimului, categorie de natura divina. Impotriva clasicismului, rigid in delimitarea categoriilor estetice, romanticii sustin ca operele artistice trebuie sa inglobeze, intr-un tot unitar, grotescul si sublimul, asa cum se realizeaza aceasta sinteza si in natura.

Victor Hugo, in cunoscuta prefata la drama Cromwell, justifica si defineste structura grotescului in urmatorii termeni: “In gandirea modernilor grotescul are un rol foarte mare. El exista peste tot, pe de o parte, el creeaza slutenia si ingrozitorul, pe de alta comicul si bufoneria, grotescul este, dupa parerea noastra, cea mai bogata sursa pe care natura poate sa i-o deschida artei. Comicul este, din punct de vedere artistic, o imitatie, iar grotescul creatie; rasul provocat de grotesc are in sine ceva profund, axiomatic si primitiv, care se apropie mai mult de viata nevinovata si de bucuria absoluta decat rasul provocat de comicul de moravuri. As numi de aici inainte grotescul «comic absolut»”.

In epoca moderna, grotescul reprezenta una dintre trasaturile fundamentale ale teatrului contemporan, el tinzand sa inlocuiasca tragicul. Asa cum remarca Jan Kott, grotescul modern inlocuieste notiunea de absolut cu aceea de absurd, de mecanism alienant al destinului, care scapa controlului fiintei umane: ”Infrangerea eroului tragic este confirmarea si recunoasterea absolutului, in vreme ce infrangerea personajului unei piese grotesti constituie o deriziune si o desacralizare a absolutului, rezumandu-se la inlocuirea absolutului cu mecanismul orb, cu un fel de automat”. Daca tragedia clasica are ca rezultat purificarea(katharsis), grotescul presupune o viziune lucida, nu numai pesimista, asupra conditiei umane, dominata de absurd si de determinism orb. In acest sens, omul nu mai adopta fata de soarta o atitudine de erou, ci una de bufon, pentru ca, dupa cum afirma Jan Kott, “tragedia este teatrul sacerdotilor, iar grotescul, teatrul mascaricilor”.

In teatrul modern grotescul nu se rezuma, precum in trecut, la aspectul fizic si nu mai este un concept necesar, impus de realitate, ci devine o adevarata filosofie, care, sub semnul absurdului, isi pune amprenta pe intreaga structura dramatica; de la viziunea asupra lumii pana la eroi, situatii, conflicte.

Scriitorii cei mai importnati care au ilustrat, adesea cu stralucire, categoria grotescului sunt Rabelais, Swift, Goya, Urmuz s.a.

Gratiosul

Gratiosul exprima acea categorie estetica ce defineste momentul totalei depasiri a dificultatilor de finalizare a unei actiuni sau de modelare a unei structuri, in care scopul, tematica, finalitatile sunt estompate printr-o intarziere voita a rezolvarii, printr-o mare suplete si prelungita continuitate a traiectoriilor gestice, grafice sau metodice. Toate aceste moduri de realizare se impun prin eficienta si eleganta lor in sine.

Toate aceste moduri de realizare ale gratiosului vizeaza mai ales maiestria, ingeniozitatea si naturaletea executiei, aparenta sau reala. Tempoul desfasurarii si al executiei e decisiv pentru determinarea diferitelor sale aspecte, caci precipitarea si abundenta mijloacelor sugereaza umorul exuberant, in timp ce incetinirea exagerata genereaza afectare si pretiozitate.

In acceptiunea lui Platon conceptul de gratios avea mai mult un continut mitic si mistic; acest continut va fi laicizat in secolul al XVIII-lea, fiind predominant in acele creatii in care vraja si indecizia, misterul si efemerul, nuantele sufletesti greu de determinat sunt trasaturi determinante. Artistii ce reprezinta aceasta orientare in cultura franceza sunt Fragonard, Boucher, Rameau, Lully.

In cadrul personalitatii umane, gratiosul are un fundament etic pozitiv si profund, el putand fi descifrat in conduita externa, gestica si vorbire. Gratiosul se naste, astfel, din jocul formelor, culorilor si sunetelor, adresandu-se in primul rand afectivitatii si sensibilitatii umane.

Schiller considera ca gratiosul e acel fel de a se misca al omului care nu manifesta eforturile penibile ale unei cerinte morale in lupta cu instinctele si inclinatiile, ci o spontaneitate usoara si fericita, de natura sa demonstreze ca vointa morala si inclinatiile naturii se armonizeaza in configuratia “sufletului frumos”: “Gratiosul este documentul unui merit care n-a trebuit sa fie cucerit dar pe care il poseda sufletele atat de fericit intocmite, incat, fara nici o silinta si in clar cu totul naturii toate faptele lor pastreaza o intiparire de noblete”.

De precizat ca, nu de putine ori, aceasta categorie e amenintata de exagerari, generand afectare si pretiozitate.

Pateticul

Pateticul este categoria estetica ce defineste capacitatea fiintei umane si a artei de a improviza, de a declansa emotii deosebit de puternice prin sinceritati tulburatoare si prin entuziasmul comic. Pateticul se adreseaza afectivitatii publicului receptor, constituind o componenta stimulatoare a expresiei artistice. Patetismul retinut si autentic constituie, pe de alta parte, o manifestare de rezistenta la tentativa moderna a dezeroizarii si depersonalizarii artei. Modalitatile de exprimare a pateticului corespund problematicii acute a epocii contemporane si angajeaza un dialog fecund intre artist si public. Pateticul se afirma mai ales in genul dramatic si muzica, prin expresivitatea sa maxima, prin afectivitate si retorism.

Agreabilul

Agreabilul este categoria estetica ce desemneaza tot ceea ce are o rezonanta afectiva si place la nivelul senzorialitatii. Aristotel defineste agreabilul ca o caracteristica a frumosului, in timp ce pentru Kant agreabilul se deosebeste de frumos prin interesul ce sta in totalitate la baza placerii pe care ne-o procura.

Dominata de hazard, emotia care insoteste trairea agreabilului e irepetabila, are un caracter subiectiv, spontan si imediat. Experienta estetica realizata prin agreabil nu antreneaza, insa, in profunzime zonele intelectuale ale receptarii si, in consecinta nu conduce la modelarea durabila a personalitatii. De altfel, pot fi resimtite ca placute, in functie de valoarea lor utila, in masura in care satisface necesitati concrete de viata, actiuni si obiecte din sfera artisticului; insa arta majora, cu semnificatie esentiala se ridica, prin caracterul ei general uman, deasupra agreabilului, deschizand orizonturi noi ale cunoasterii. Frumos e, dupa Kant, ceea ce place dincolo de orice interes si dincolo de orice reprezentare a noastra despre obiect. Agreabilul se defineste prin ceea ce place in general; placerea procurata de un obiect agreabil se prezinta ca o placere ce figureaza la nivelul tendintelor spontane ale spiritului, fara a atrage zonele de profunzime. De aici nuanta peiorativa care a fost adesea atasata acestui concept. Trebuie observat ca exista doua acceptiuni ale termenului: astfel, in inteles kantian, el poate fi definit drept ceea ce place tuturor simturilor (culoare, sunet agreabil). Intr-o alta acceptiune, agreabilul a fost inteles si in sens de ceea ce poate sa incante intr-un fel sau altul (lectura agreabila, muzica agreabila etc.).

Componenta estetica a vietii, a societatii, a cotidianului, agreabilul are capacitatea de a intensifica receptivitatea estetica.